The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 1, 13 iulie 1999

GRIGORE SOITU

UN RAZBOI DE O SUTA DE ANI

    “Atāt la ducere cāt si la īntoarcere frecāndu-i-se o parte a fetei īn dreptul maxilarei superioare de marginea glugei i s-a obrintit fiind de curānd rasa, i se forma din cauza gerului si a frictiunei o pata rosie īn semicerc ca semnul unei muscaturi.
    Atāt e de ajuns pentru Silvia de a banui ca Barbu a fost muscat de D-na Dan, dar el riposteaza:
    - Jur pe sufletul maicei mele ca sunt strain de acuzarea ce-mi faci !
    Ea īnsa insista.
    - Taci! striga el īnclestānd pumnii si tinānd ambele māini īn linie paralela cu membrele inferioare.
    - Taci! striga el īnclestānd pumnii si tinānd ambele māini īn linie paralela cu membrele inferioare.”
    Nu va speriati, n-am citat din Cristina Tamas ori din Aurelia Lapusan. Textul de mai sus a fost decupat din romanul Fecioara de Petru Vulcan, aparut īn 1899 la tipografia Aurora din Constanta. Autorele era director de revista culturala – Ovidiu, prima revista literara dobrogeana, fondata 1898 -, conferentiar (“ īn sala scoalei, īn fata a 400 de tarani, si la Medgidia, īn fata tuturor orasenilor“), propritar, sef de cenaclu (Cercul literar Ovidiu), cautānd membri de onoare precum Gr. Tocilescu si I.L.Caragiale, recenzent, editor, jurist, sfatuitor de batrāne, īntr-un cuvānt condotier, luptator īntr-un razboi lung, cutremurator. De 100 de ani culturali… Sfārsit de secol XIX: vaporul Carol I fumega ca un trabuc prin apele tomitane iar primul bric Mircea īsi usuca pānzele voios. Noi pornim motorul, plimbīnd barcuta gonflabila a literaturii tomitane pāna-n 1901, cānd apare Noua Revista a Dobrogei (agricola, economica, stiintifica, industriala si…literara). Īntre 1913-1914 apare la Silistra, Dunarea. Revista stiintifico literara, coordonata de Pericle Papahagi, membru al Cercului Intim Balcic. Razboiul nostru se tāraste pāna-n 1935, cānd apare revista Pontice, sustinuta de-o gasca vesela din care faceau parte G.M. Vladescu, I.P.C. Mircesti, Sandi Constantinescu. Ultimul dintre ei, editorialist, cronicar de carte, pamfletist, e acid si actual: “Constanta e un oras īnca dintre cele mici īn care lumea are plumb pe aripi. Adevaratele lui dimensiuni sunt necunoscute celor veniti de aiurea, de obicei vara cānd e timpul mincinosilor iubitori de natura. Un oras īn care interesul pentru cereale, scānduri si petrol se amesteca numai cu mari straduinti cu cartea romāneasca si preocuparile legate de ea”.
    Īn fine, la peste trei decenii distanta, mai precis īn luna iulie 1966, apare revista TOMIS, cea mai cuminte/linistita revista de cultura din tara, care nu si-a schimbat fata prea mult de la origini si pāna-n prezent. De aceea articolul lui Marian Popa, din Dictionarul de literatura romāna contemporana nu si-a pierdut prospetimea: “Un numar de pagini este consacrat actualitatilor politico-sociale si economice, ilustrate prin articole, reportaje, eseuri, anchete. Alte pagini consemneaza fenomenele culturale cele mai variate din regiune si din īntreaga tara. Un important accent se pune pe descrierea istorica si arheologica a Dobrogei; apar de asemenea articole sau numere Ovidiu”. Īn jurul acestei reviste fara o viata spectaculoasa (fara suisuri, coborāsuri ori salturi… programatice) s-au īnvārtit scriitori mai mult sau mai putin importanti, cenacluri de tot felul, concursuri ori scoli de creatie, s.a.m.d. Vidul ovid (apud Mincu) n-a fost umplut cu “ceva tare“. Si nici nu putea fi umplut mergīnd pe calea mustaciosului Petru Vulcan – preot (ori druid) al culturii dobrogene, linistita ca ultimul drum pomadat cu regrete eterne.
    De curānd se chinuie sa iasa la lumina Asociatia Arte/Litere Asalt, care-i reprezinta si pe fostii cenaclisti martolii, autori tineri cu volume publicate si premiate, prinsi īn diferite antologii ori cu burse prin strainataturi. Asalt-ul poate fi privit ca un sindicat al celor nascuti dupa un razboi de o suta de ani. Reconsiderīnd comunicarea, ori doar modul īn care se produce aceasta (“orientarea catre mediile de comunicare netraditionale - Internet-ul - si cultivarea spiritului de deschidere, cercetare si experiment īn domeniul artistic“), asociatia este si semnul unei mari crize. Criza pe care Umberto Eco o puncta subtil īn cāteva cuvinte spunīnd (acum cātiva ani la Constanta) ca īn zilele noastre nu trebuie sa cari o biblioteca dupa tine, ci doar o simpla discheta. Pentru a adauga imediat (speriat parca de propria-i idee) ca volumul tiparit pastreaza īnca farmecul lecturii, gustul unei lumi de plumb si cerneala…

 

MUGUR GROSU

PROGRAMUL NATIONAL “APOCALIPSA”

    Rāndul pe care-l cititi acum e scris pentru ca reprezinta primul enunt care mi-a venit īn minte pe cānd ma gāndeam la o introducere mai potrivita pentru cele ce ar fi de povestit mai departe. Cāt despre cele ce vor urma, vom scrie si-om mai vedea, asa cum īi sade bine unui autor care si-a ratacit condeiul pe meleagurile napadite de tranzitii ale acestui fine de veac…Pentru ca unul din lucrurile pe care le-am pierdut definitiv, odata cu uneltele meseriei noastre, este si grija zilei de māine. Cāt despre grija zilei de poimāine nici n-are sens sa mai clevetim, ca sa fim siguri ca drobul de sare al lui Creanga ramāne pe raft īn editie completa.
    Pe la īnceputul anului, īn camera mea de trei coti de pe Strada Cismelei, o ceata vesela de prieteni īntr-ale artei si literelor capatase obiceiul de a se aduna īn fiecare noapte de marti spre miercuri pentru a tine ceea ce, cu un simt al perenitatii iesit din comun, numisem cenaclul de poimarti… Īmi amintesc ca una din temele pe marginea carora ne-am īnfierbāntat foarte tare pe-atunci, fara sa ne bronzam prea mult, a fost cea a apocalipsei la romāni. Chestiunea fiind arzatoare, iar noi prea putin obisnuiti cu temperaturile īnalte, problema a ramas, spre dezamagirea posteritatii, īn acelasi praf secular din care se ridicase. Fiecare s-a dus acasa asa cum a venit, īmpachetīndu-si la loc īn sacosa nimbul transpirat, pentru alte reuniuni la fel de hazlii. Nimeni nu se poate plānge ca a plecat mai destept decāt venise, sau ca – doamne fereste! – s-a trezit iluminat cu forta…
    Cam īn acelasi timp, undeva īn cancelariile dāmbovitene īncepea, cu surle si buciume stramosesti, programul national Eclipsa. Am participat personal la un seminar de prezentare a acestei campanii gāndite sa atraga īn vistieriile tarii o gramada de gologani; segmentul tinta era, fireste, turistul strain, īndemnat prin strigaturi aprige sa se zgāiasca la cer. Planul mi s-a parut relativ simplu: el cu geana la cer iar noi cu geanta la buzunarele lui. Pentru reusita deplina a ideii au fost alesi cei mai tari specialisti, s-au scris scenarii, s-au desenat harti. O parte din participantii la acel seminar au cārāit totusi pentru faptul ca, desi litoralul beneficia de o pozitionare strategica, Constanta, ca orice urbe sublima, lipsea cu desavārsire din harti…Ca orice localnic ce se respecta am cazut pe gānduri. Probabil ca mi-am fracturat si cāteva oase dar nu m-am intimidat. La urma urmei ce-i si cu povestea asta cu eclipsa ? Niste lumina, niste īntuneric, 1-2 minute acolo de emotii mediocre…Pai chestii de-astea traiam zilnic pe vremea lui Pingilica, doar ca-n acele vremuri se oprea lumina cu orele si nu se īnghesuia nici un turist sa calce pe-aici pentru senzatii tari. Stānd strāmb si judecānd ca atare ( dupa buget! ) mi-am spus ca treaba nu e tocmai rea. Putem, de pilda, lansa la nivel local ceea ce s-ar putea numi apoi Programul national Apocalipsa. Putini īsi mai amintesc de pilda profetiile lui Nostradamus referitoare la a saptea luna a lui 1999, prilej fericit pentru noi de a ne umple buzunarele daca vom sti sa monopolizam evenimentul. Printr-o campanie publicitara agresiva, cu spoturi pe Discovery, MTV sau Canal 57 +, vom putea īmprastia īn lumea īntreaga zvonul ca Tomis-ul sfarsitului de mileniu se bucura de privilegiul de a se afla īn zona de vizibilitate maxima a Apocalipsei. Putem inaugura, īntr-una din zonele cu mare afluenta turistica, un Institut national de profetistica, ce va furniza non-stop (si la preturi promotionale) proorociri pentru toate gusturile, de la Sundar Singh la Corut pentru turistii astenici, de la Huntington la Brucan pentru calatorii cu pluta, de la Incapucciato la Ion Tugui pentru gospodarii care iarna īsi platesc taxa de drumuri si vara īsi scumpesc singuri benzina. Avantajele acestui program se vad cu ochiul liber ( nu-ti trebuie ochelari speciali, ca īn cazul eclipsei).: daca pentru 1-2 minute de eclipsa trebuie sa te deplasezi din timp pentru un loc mai īn fata ( basca riscul sa-ti fracturezi gātul de la zgāitul īn sus, ori beleaua ca tocmai atunci sa fie cerul īnnorat…), īn cazul apocalipsei fenomenul e suficient de lent ( as spune chiar recurent ); poti motai la orice terasa obscura, fara sa-ti sara inima din piept c-ai pierdut evenimentul vietii, ca n-ai facut si tu o fotografie pentru a-ti umili apoi rudele si amicii sau sefii umflati de muschi. E suficient sa tragi o poza, doua, īn fata ruinelor de la Continental sau din Peninsula, sa-ti īnmoi putin trupul prin coltii haitelor de cāini sau sa te lasi pur si simplu prajit de soarele pontic īn statiile de tramvai, pentru-a pretinde apoi ca ai calatorit īn lumea Sfāntului Ioan Teologul…O lume ca oricare alta de pe la noi, adica aflata īntr-o eterna tranzitie…

 

EMILIAN AVRAMESCU

SAT DE VACANTA FARA CĪINI

    La prima vedere, "Tomis 2000" pare o tema generoasa. Cocotat īn vīrful statisticilor economice, orasului Constanta i se arata cu degetul perspective luminoase. Daca īmi permiteti īnsa o umila parere, lucrurile nu stau tocmai asa. Nu putem privi spre viitor, oricīt de īndepartat sau apropiat ar fi acesta, daca nu ne īnfigem bine īn "sinergia" faptelor prezentului. De aceea, va propun un demers logic, o calatorie imaginara, pe ici pe colo, prin punctele esentiale. Prima concluzie la care, inevitabil, ar trebui sa ajungem ar fi aceea ca turismul este cea mai importanta sansa pe care aceste locuri ne-au acordat-o. Din "a sta cu burta la soare" se pot cīstiga bani frumosi. Īnsa, s-ar putea sa nu mai fie loc pentru asemenea distractii, din moment ce "autoritatile" locale au ales sa-si arunce īn ochi nisip de pe plaje. E mai fin si, īn plus, sutele de mii de turisti veniti pe litoral din īntreaga lume, inclusiv din īndepartatul Kilometru 4-5, adora sa descopere aceasta lume mirifica a contenciosului administrativ, pe coclaurile careia ni se razboiesc alesii. Dar, sa zicem ca am trecut de malurile Marii celei Negre precum viitorul turismului. O luam mai la deal si, tot rodul unui profund ortodoxism politic local, descoperim Continentalul, Catedrala Mīntuirii Noastre de constanteni ce suntem, ale carui ruine se īnalta semete peste timp. Mai departe. Ne īntoarcem putin si dam cu ochii de cel mai important port la Marea Neagra. Aici totul merge ca pe banda, chiar daca unii se tin contra. De unde si o intensa activitate de contrabanda de toata frumusetea. Am putea continua, dar devine obositor.
    E vremea sa ne relaxam. Asa ca, ne luam colacul de salvare sub brat si papucii sub talpi si o taiem īn Satul de Vacanta. Aici, unii se dau īn tiribombe, altii īn barci, iar cei mai multi se dau īn spectacol. Caci, orice-am spune, Constanta ramīne, deocamdata, doar scena unei culturi estivale, un kitsch "prost"-modernist cu bikini si entuziasm de import, un oras cīt un sat de vacanta fara cīini. Uite ca am ajuns! De fapt, chiar aici am vrut sa va aduc de la īnceput. Dar mi-am spus ca fiecare trebuie sa se convinga singur. Cine n-a reusit īnca, mai are timp. Suntem abia īn 1999.

 

SORIN DINCO

TOMIS VS. KÜSTENGE. MECIUL CONSTANTELOR

    <Luni, 4 dec. 94. Ma fofilez din nou prin B.J.C. Opt carti si cartulii despre estetica. Am examen. Fumez pīna ajung īn sala, fac cu ochiul unei liceence care ma tot studiaza de cīteva saptamīni. Vin aici sa-si agate tipi pentru chefuri. Īi plac pletele mele si chiar mi-a trimis un bilet pe chestia asta. Si intru. Bonjur, Ovide! Mirce are o proezie “despre” figurile creionate de pe peretii din sala. Pīna sa o scrie, īi vedeam altfel, dar acum au intrat īntr-o poveste comuna, de parca scriind despre ei, Mirce i-a adus la cenaclu si-mi sīnt amici. Cel mai mult īmi place portretul lui I. Barbu, un vultur cu mustata. “Saru’mīna, 135”. Mi-au venit cartile. O tigara si un banc sau o bīrfa este exact cīt trebuie fetelor de la subsol sa urce cartile.>
    Sunt cinci ani de cīnd am scris rīndurile de mai sus. Storia mea a īnlocuit personajele din mers. Nu mai sīnt līnga mine nici oamenii nici orasul despre care am scris cel mai mult. Īn schimb, pagina care se scrie e atīt de subtire, ea e tipla albumelor fotografice de altadata. Dupa aceasta, se vad clar si oamenii si orasul de atunci. Pentru mine, orasul īn care locuiesc acum e ca o harta, cu strazi si cladiri-institutii. E si o cīrciuma aici, cu fete foarte discrete care nu īntreaba de ce. Magazinul universal se numeste īn continuare “Tomis”, daca ma duc la o plimbare īn “Crīng” e ca si cum plec spre “Tabacarie”, “Hasdeul” de aici este pentru mine “Calinescu”, bulevardul “Balcescu” e “Ferdinand”. Numai cīnd īl parasesc, gara īmi spune ca plec din Buzau. Este mica, plina cu tarani īnca navetisti, ca-n nuvelele lui Grosan. Gara Küstengei nu poate fi niciodata dintr-o astfel de nuvela. Si, de aceea, sīnt seri īn care ma duc īn “expresul” din gara, sa mai citesc niste “proza” optzecista. Uneori pun ramasag cu mine ca voi pleca la Küstenge. Cīstiga rar celalalt.
    <Ma gīndesc cu parere de rau ca sediul B.J.C. va fi mutat pe undeva, īn Centru, mai sus de Universitate, dar si Universitatea se va muta īn noul Campus, pe undeva līnga un lac, mai jos de Mamaia, la iesirea spre Bucuresti (sau la intrarea dinspre). Se vor īnfiinta noi sedii, se vor demola cele vechi, evident. Oras viu, tectonic, oras muzeu. Dar si eu ma voi muta, pe undeva, departe de toate acestea. Si nu-mi mai pare rau de nimic, ci firesc. Grig publica īn “Tomis” o poema cu Mirce, īn care face aluzie la textul (meu) murrealist. Trebuia sa apar (si) eu īn numarul asta, dar eu ma mut de colo-colo, am īnvatat lectia Küstengei. De-aia…>
    Īn momentul īn care scriu aceste rīnduri, mai privesc prin fumul iluzoriu al tigarii catre un tīrgoras care nu-mi spune īnca nimic, ca un ecran larg pe care se deruleaza un film strain netitrat, dar pe deasupra dublat īntr-o alta limba straina. Si, din resortul memoriei, īmi reformulez o mai veche dorinta, legata de obīrsia primei naluci care mi-a survolat tineretea. caci sunt lucruri pe care nici scrisul nu le poate refuza, dar memoria!?
    Un oras. O cetate ca un zid īnalt pe care ti se vede doar umbra. Murrealist de zvelta.

(Küstenge ’94 – Buzau ‘99)

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator