The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 2, 27 iulie 1999

DIETER SCHLESAK
interviu de Grigore Soitu

O PATA ALBA PE HARTA POEZIEI

GS: Stimate d-le Dieter Schlesak, în primavara anului 1998 ati lansat la Tîrgul de Carte de la Leipzig antologia de poezie româneasca “Gefährliche Serpentinen” (“Serpentine periculoase”), aparuta la Druckhaus Verlag, Berlin. Voi porni pe drumul spinos al întrebarilor astfel: de ce acest titlu, “Serpentine periculoase”?

DS: “Serpentine periculoase” este un titlu cu mai multe întelesuri. Se refera atît la ondularea spatiului mioritic, care m-a fascinat întotdeauna ca simbol cosmic, trimite si la coloana fara sfîrsit, ce se gaseste de altfel pe coperta antologiei, cît si la peisajul Transilvaniei – toate au contribuit asociativ la acest titlu. Fireste, si imaginea “serpentinelor” de la cursele de bob sau de slalom, cu pericolele lor mortale la coborîre, zona primejdioasa (si “politica oscilanta”) a sovaielii necesare, dar si a curajului (1989!), în care cultura si istoria româna s-au miscat dintotdeauna. Ar fi foarte multe de spus despre asta, sau cu privire la actuala pozitie între Est si Vest, trecut si viitor nesigur.

GS: Ce criteriu a operat în alegerea traducatorilor si a poetilor? Cum ati reusit o astfel de structurare, aproape metafizica as putea spune, a materialului folosit, împartirea în capitole si titlurile neobisnuite care le însotesc (“Jalnice ramasite de aureola”, “Uraste-ti aproapele ca pe tine însuti”)?

DS: Structurarea poemelor a fost influentata în mare parte de traducerile anterioare (multe ale traducatorilor si poetilor germani din România), care au aparut de-a lungul vremii. Chiar de acum cîteva decenii, se poate spune. Am avut de ales - sau am contactat - între circa treizeci de poeti, critici si traducatori româno-germani si textele lor.
Este într-adevar o sansa unica pentru o literatura sa aiba atîtia intermediari bilingvi, cum este pentru cea româna. Cîtiva dintre poetii cunoscuti, de prima mîna, din Germania fac parte dintre ei. Sa fie avut acest lucru în vedere, daca îi va fi reprosat antologiei ca vreun nume sau altul “ar lipsi” din ea. De asemenea, sansa unica data de faptul ca la Tîrgul de Carte de la Leipzig România a fost în centrul atentiei. Am avut foarte putin timp la dispozitie: patru luni! Si ce editura din Germania ar scoate o culegere asa groasa de poezie româneasca, fara un motiv ca asta. N-ar fi fost niciodata posibil, fara Leipzig! Îi rog deci pe critici sa aiba toate acestea în vedere.
Ca la toate antologiile, au existat fireste si criterii de selectie absolut subiective, cum se cer de la orice antologator. În primul rînd, au fost tradusi mai cu seama poeti tineri. Conceptul, în sine, a fost ca înainte de toate sa-i fie acordat generatiei ’80 locul central, deoarece este cea mai “europeana”, face parte cel mai curînd din concertul mondial. Alaturi de liniile de forta care duc la ea: avangarda. Multi au trebuit altfel sa fie exclusi!
Între timp mi-a devenit clar, ca în afara de “postmodernii si textualistii” anilor ’80, un rol tot mai mare joaca generatia ’90 (un fel de post-textualism mai relaxat, mai orientat catre viata), care se detaseaza încet-încet de înaintasi. Într-o noua editie a “Serpentinelor periculoase” ei ar trebui avuti mult mai mult în vedere! La fel ca în antologiile mai noi, de pilda în acea mare antologie a lui Marin Mincu, etc.
Acest criteriu al clasificarii temporale, cu mijloacele stilistice corespunzatoare, se reflecta si în titlurile capitolelor, care tintesc uneori chiar în “metafizic” (cap. XIX). Si aceasta explicatie este subiectiva, fiindca, asa cum am aratat în postfata, a trebuit ca cititorului german sa-i fie pusa în fata, ca într-o carte de citire, o sectiune prin starea interioara, dispozitia sufleteasca, suferinta si rezistenta, în fine poetica liricii românesti. Tocmai fiindca se socoteste ca în timpul european exista si un timp românesc, care trebuie facut cunoscut, pentru a lasa tabloul sa se întregeasca! Iar acest lucru a fost subliniat si în toate recenziile nemtesti, ca tocmai prin sectiunile tematice sau de motive s-au aflat foarte multe despre framîntarile dramatice din aceasta tara!

GS: Cum a fost primita/receptata antologia în Germania?

DS: Antologia a fost salutata în Germania la modul imnic. Au existat multe recenzii. Cele mai importante semnale ne-regionale au venit de la “Südddeutschen Zeitung” si de la radioul german, cel de sud-vest, spunînd ca “o pata alba de pe harta” poeziei universale, adica lirica româneasca, ar fi fost în sfîrsit eliminata! Tot astfel în “Kulturmagazin” din Dresda, în “Tagesspiegel” din “Berliner Zeitung”, înainte de toate însa în reviste, precum “Wespennest” (Wolfgang Schlott) si altele. Numai în “Muzeul poeziei moderne” al lui Enzesberger lirica româneasca nu apare înca!

GS: La sfîrsitul anului 1998, a aparut la editura Pontica din Constanta “Poezia româna actuala” – Marin Mincu (o antologie comentata de la Adela Greceanu la Leonid Dimov), în care criticul-antologator considera ca, din 1966 si pîna în prezent, “în acest interval creativ se manifesta patru promotii concurente ce converg catre o sinteza poetica coerenta”. Dumneavostra sînteti de acord cu aceasta opinie critica?

DS: Da, sînt si eu de parere ca dupa 1960 exista patru generatii de poeti, desi nu din 1966, ci din 1960! Generatiile ’60. ’70, ’80, ’90. Am explicat si acest lucru în postfata (care a aparut în româneste în “Vatra”, nr. 9-10/1998). Generatia ’80, este cu siguranta nu doar o “generatie concurenta”, ci mult mai mult. Si, în general, exista multe nuante între generatii, ele sînt mai mult mijloace de orientare, decît o delimitare literar-istorica într-adevar eficienta si o judecata reprezentativa.

GS: Într-o recenzie semnata Ioan Muslea si aparuta în nr. 9/1998 al revistei “Vatra” am putut citi urmatoarele: “În cazul Periculoaselor Serpentine ai cel mai adesea sentimentul ca nu lipseste nimeni dintre cei demni sa reprezinte poezia româneasca dupa 1960. Oare chiar asa sa fie?” (Se referea probabil la lipsa poetilor Ion Caraion si Gavril Sedran). Cum comentati rîndurile recenzentului?

DS: Îmi pare foarte rau, ca nu toti poetii care ar fi meritat pe deplin sînt reprezentati în antologie. Cu Ion Caraion am fost prieten în timpul exilului sau. Chiar am tradus poeme de-ale lui, care au aparut în anuarul sau “Plus”. Totusi apartinea, ca multi altii (Baconsky, Aurel Rau, Ion Horia, Nina Cassian, Maria Banus etc, pîna la Ion Negoitescu – sînt foarte multi!) mai degraba de o generatie ’50 sau chiar ’40, cu toate contrastele îmgrozitorului deceniu stalinist, decît “liniilor de forta” care au dus la generatia ‘80”! Despre asta se mai poate discuta! Ma apasa gîndul ca unii dintre poetii importanti au fost astfel exclusi, chiar atunci cînd aveam traduceri din ei, totusi conceptul trebuia mentinut. Si, acest criteriu de selectie a fost necesar, altfel as fi trebuit sa public nu 450 de pagini, ci 1000! Sînt totusi constient ca, din cauza obstacolelor legate de texte sau traduceri, în timpul scurt avut, si autori care ar fi trebuit inclusi nu sînt reprezentati, precum Cezar Ivanescu, Ioan Es Pop, Vasile Vlad, Ion Pop, Paul Daian, Aurelian Titu Dumitrescu, Daniel Banulescu, Caius Dobrescu, Cristian Popescu, dar si cei mai tineri din generatia ’90, ca Adela Greceanu, Mircea Tuglea si Vasile Baghiu, Aura Christi sau Iulian Fruntasu, Grigore Soitu, Nina Vasile sau altii, de la care ori nu aveam texte, ori nu auzisem, deoarece publicasera o carte abia cu un an-doi înainte! Probabil ca antologia ar fi cuprins, în loc de 114 poeti, circa 150. Îmi propun sa public, în revistele nemtesti, o mica selectie din aceia care dintr-un motiv sau altul nu au fost cuprinsi în antologie, ei avîndu-si locul lor si în editia întregita de pe Internet a “Serpentinelor”. La asta se mai adauga ceva: unii autori, precum Nora Iuga, Dorin Tudoran, Angela Marinescu, Ruxanda Cesereanu, Rodica Draghincescu si altii, ar trebui neaparat sa fie mai mult reprezentati. Acum, fireste ca o antologie, daca nu vrea sa devina academic-plicticoasa. este un lucru subiectiv – cu toate nedreptatile pe care un astfel de criteriu le aduce! Principiul meu a fost sa aleg texte care-mi placeau, care corespundeau criteriilor mele interne si felului meu de a simti, nu de a le selecta dupa “reprezentativitate”, celebritate sau manualele de scoala, si asa au fost incluse si nume mai putin cunoscute! Ceea ce poate fi acceptat ca o “licenta” a antologatorului sau nu, eu în orice caz mi-am “permis” s-o fac!
De asemenea, n-am putut avea în vedere toate textele critice sau monografiile autorilor importanti, pur si simplu pentru ca nu-mi stateau la dispozitie, cum s-a întîmplat cu marea monografie a lui Corin Braga despre Nichita Stanescu, ca sa numesc doar un exemplu! Oricum, întreprinderea asta a fost îndeajuns de stressanta, caci stie oricine cît de nesfîrsit de obositoare poate sa fie comunicatia prin posta cu România! Cît de complicata, în aceste conditii adesea haotice, de care tin si încetineala levantina si dezordinea, mai ales cînd e vorba de Bucuresti! Cel mai bine a mers contactul cu Transilvania si Banatul! – iar în aceste conditii sa alcatuiesti o antologie româneasca valabila si s-o prezinti cititorului german si european în structura si particularitatile ei stilistice, este o munca de Sisif. A critica dupa aceea, post festum, este usor! Nu este vorba de a prezenta o opera academica, o editie bilingva cu un aparat de note imens, caci asta ar trebui sa fie sarcina criticii autohtone, nationale si regionale, din România! Nu este de nici un folos, acum, sa acordam atentie diverselor vanitati inflamate, ci sa reusim în sarcina noastra principala, aceea de a oferi o panorama a liricii românesti, care ar trebui sa porneasca aproape de la zero. În afara de Sorescu, Dinescu, ceva Blandiana, ceva Stoica, cîte ceva din avangarda, mai ales Gellu Naum, poate si Arghezi, vocea aceasta în traducere germana lipseste din concertul international al poeziei, si din cauza traducerilor proaste. Gheata trebuia sa fie sparta o data! A fost deci si o actiune strategica, de deschidere a drumului pentru acesta poezie pe care o iubesc. Sper ca alte actiuni asemanatoare vor putea sa construiasca pe acest teren si sa adauge ceea ce lipseste, cu mai mult timp la dispozitie, si sa îndrepte ceea ce trebuie îndreptat!

GS: Iata ce notati la un moment dat în postfata: “Literatura româna de dupa razboi a început – în afara de un intermezzo 1944-1947, în România abia în 1960. Acest intermezzo al avangardei românesti din perioada interbelica a fost singura privire luminoasa; astazi mai noua generatie reînoada firul acolo unde România a fost parasita de Dumnezeu si de propria istorie si si-a început cariera de pacient: 1944 si se arcuieste si mai departe”. Credeti ca recuperarea avangardei anilor cincizeci este o posibilitate-limita, o cale, un drum de strabatut si de cei mai tineri scriitori români?

DS: Dupa parerea mea este foarte important, mai ales pentru noul stil, sa faca un salt înapoi catre avangarda, cea a anilor ’30 si de mai dervreme, cînd existau înca strînse legaturi cu Europa si critica mondiala. Dupa aceea au venit cele doua dictaturi, razboiul, izolarea, “cariera de pacient” a României. Mari personalitati românesti, cum Ionesco sau Cioran, provin din aceasta epoci. La ele se adauga acum Vona si Naum.

GS: Ce cuprinde acel faimos capitol XII: “Ultimele meleaguri cu aparitii”, în care spuneti dvs. ca se pot citi multe poezii patrunzatoare si adînci?

DS: Nu numai capitolul XII, ci mai ales capitolul XIX mi se pare mai important, caci, dupa parerea mea, el desemneaza punctul tematic culminant al liricii românesti, cea mai buna traditie a poeziei românesti, care se lasa urmarita pîna la Eminescu, unde avangarda si eminescianismul (care nu a dat întotdeauna rezultate convingatoare) se întîlnesc! Motivele mortii si ale trancendentei. Va citez aici cîteva fraze din postfata mea:

Un critic de-al optzecistilor, Gh. Perian, o arata în cea mai recenta analiza, de parca stilul optzecistilor ar fi ajuns abia acum la realitatea sa, de exemplu la L.I. Stoiciu, disonantele în compozitie, rupturi sintactic, si mai ales motivul timpului si al “timpului pierdut”, apoi moartea ca Trezitor, caci dupa ce vechea granita vizibila si cenzura interioara si exterioara deasemenea, au fost depasite, devine de recunoscut o granita în constiinta si limba mult mai grea si aproape de nedepasit! Aceasta o stia deja Nichita Stanescu (“11 elegii”, “omul fanta”) si înainte a stiut-o si avangarda, mai ales Gellu Naum a avut aceasta constiinta (cf. poeziile din cap. XIX). E de gasit la Ionescu, Cioran, Eliade. Si nu este lipsit de importanta faptul ca succesorul lui Mircea Eliade la catedra din Chicago I.P.Culianu, de aceeasi vîrsta cu optzecistii si prieten cu unii din ei, a adus o interpretare originala a postmodernismului din perspectiva exegezei teologice, care n-a ramas fara influente asupra literaturii române ... La fel li se întîmpla si poetilor, care nu pot iesi din temnita limbii lor; înainte de toate, poetii generatiei optzeci, au recunoscut aceasta si au încercat sa evedeze din închisoarea literaturizarii si a logicii lingvistice, însa ei încearca sa preschimbe si conceptul modern, ca lumea este proiectie, deci “vizibilitate a sufletului corpului” si ca aceasta penetrare si transparenta, sta în poezie: corpul fiind deci cel mai important lucru pe care-l avem aici pe pamînt. De aceea, corpul se afla în poezia optzecistilor, în centrul perceperii (deosebit de frumos în cap. XIV: “Lacrimae rerum”; Ion Stratan, “Simbolul”; ori Ana Blandiana, “Legaturi”). 
Este acest nou stil românesc începînd cu 1980 doar un “nou traditionalism” ori ceva cu totul altceva - pare o deschidere, un fel de poezie meta-fizica, care încet se apropie de centru, chiar la lucidul Patapievici. Si la Gellu Naum, surrealul si visul treceau în transcendent, însa Naum este din punct de vedere stilistic, în mare forma si are constiinta melancolica a postumului.
Printre optzecisti, care au mai degraba “o foame de realitate” si care sînt în parte rationalisti si antireligiosi-vestic, aceasta poezie transcendentala a fost de fapt o exceptie. Una din exceptii a fost Nichita Danilov. Acum, mai multi optzecisti s-au apropiat de aceasta granita, înainte de toate Cartarescu, însa si L.I. Stoiciu, Andrei Zanca (care are un puternic interes pentru parapsihologie), ori sensibilitatea religioasa, chiar mistica a lui Danilov, din ultimele sale doua volume “Logodnicul orb” si mai ales: “Deasupra lucrurilor, nimicul”. Multi dintre optzecisti, au uitat la început (aidoma pandantului lor german “Grupa de actiune”), radacinile din cauza febrei de deconspirare ironic-parodice si s-au încercat (scotînd nesfîrsita împletire relationala, chiar si a “banalului”), într-o noua obiectivitate. Faza prezenta a dezvoltarii, o trateaza altfel decît predecesorii, cum suna într-un tratat despre numinos si post-modernism:”omul post-modern nu respinge nici religia, nici stiinta ori filozofia”, ci le contempla “nici mai mult, nici mai putin, ca pe un soi de joc lingvistic” si astfel, numinosul este filtrat din religios ca un “apel subiectiv”, care ar dezvalui “cît de putin ar fi de potrivita credinta în producerea unei certitudini mai înalte întru speranta pentru subiect”. Si de fapt, deja surrealismul românesc a ajuns la acest punct: ca dupa depasirea înselarii prin limba, prin cultura si prin empiric, din lumea simturilor - pot fulgera, în negativul acestui film, luminile lui Cu-Totul-Altul; la Naum acest lucru e limpede. Însa sa fim bine întelesi, este un conjunctiv, doar o tabula rasa, un adînc gol, nu însa un nou dumnezeu ori Numen: “Sa crezi ori sa nu crezi în constiinta....este în aceeasi masura valabil....niciuna (din alternative) nu se poate dovedi”.

GS: Credeti ca ati reusit prin aceasta antologie, prin aceasta întreprindere deosebita (al carei pre-text critic este mai mult decît o simpla radiografie a generatiei care s-a impus la noi în ultimele trei decenii) sa înnoiti într-un fel constiinta scriitorilor germani?

DS: Da, originalitatea poeziei românesti, si nu numai ea, ci si originalitatea literaturii est-germane sau a poetilor constrînsi la suferinta sub regimul rosu din toate literaturile au ceva mai mult fata de poezia occidentala si postmodernismul ei. S-a accentuat acest lucru si într-o recenzie din “Kulturmagazin” din Dresda, ca lirica româneasca depaseste fosta lirica est-germana în analiza ranilor provocate de “cariera de pacient” în dictatura rosie.
Am spus-o clar în postfata, si cred ca un astfel de stil, venit din istoria traita, este expresia unei interioritati ranite si nu vreun joc de cuvinte, cum se întîpla adesea în Vest, si tocmai de aceea el va contribui cu siguranta cu ceva la schimbarea limbii poetice europene, ceea ce, de altfel, a si facut: vocea româneasca, fiind numite textualismul si postmodernismul aici, cu ceva nou, cu o substanta înnoita din suferintele istorice, are în aceasta schimbare o anumita greutate!

GS: O alta lucrare care m-a fascinat a fost “Proza austriaca moderna”, aparuta în traducerea dvs. la editura Minerva prin anii ’70. Întrebare de final: pe cînd o antologie de poezie germana/austriaca talmacita în limba româna?

DS: În ceea ce priveste “Proza austriaca moderna” (2 vol. 1968), care mi se pare ca rezista si dupa 30 de ani si are un anumit succes, cum mi-a confirmat si domnul Cornel Ungureanu de la catedra de literatura comparata a universitatii din Timisoara - am de gînd sa tin eventual niste prelegeri la Timisoara despre procesul inter- si transcultural atît de important astazi în Europa!

 

HANS-JÜRGEN SCHMITT
Süddeutschen Zeitung
Süddeutschen Zeitung, 28. 03. 1998
traducere de Mircea Tuglea

MÎINILE ÎN BUZUNARUL EPISCOPULUI
“SERPENTINE PERICULOASE”, O PANORAMA A LIRICII ROMÂNESTI DE DIETER SCHLESAK

    Ce sa însemne, de fapt, “lirica româneasca”? Nu este vorba, aici, doar de atitudinea aroganta a celui din Europa Centrala, cum ca n-ar putea exista, “hat-dincolo” de “marginile” Europei, nici o voce poetica. Abia în 1989, si chiar asa destul de tîrziu, cu versurile sale taioase, acuzatoare, Mircea Dinescu ne-a introdus în realitatea româneasca de atunci si în aventura unei limbi si literaturi pe care aici, din nefericire, nimeni nu o cunoaste. Am luat astfel iarasi cunostiinta, brusc si dureros, de felul cum poezia îsi poate avea, fara harmalaie populista, lucrarea ei.
    Faptul ca prezenta culegere a fost tradusa, în mare parte, de poeti, mai precis de scriitori si poeti româno-germani, precum Dieter Schlesak, Rolf Bossert, Gerhardt Csejka, Lioba Happel, Franz Hodjak, Oskar Pastior, Werner Söllner, Ernest Wichner si altii, este cu siguranta o minune aproape, ceva unic, senzational. În maiestria traducerii lor, conditie în genere a unei medieri lingvistice apropiate, se întîlnesc cunoasterea a doua limbi, o simtire poetica sui generis, cunoasterea traditiei literare si a raporturilor sociale din România. Acesti poeti si traducatori bilingvi “se revanseaza” acum pentru volumul aparut în 1982 în România, care prezenta pentru prima data în traducere zece poeti germani din România.
    Însa, care este motivul acestei întîrzieri? În opinia lui Schlesak, dezvoltarea moderna a liricii ar fi fost anticipata de poetii germani ai anilor ’70 din România, apoi accentuata si dusa mai departe de colegii lor români din anii ’80. Daca asa stau lucrurile, aceasta n-ar fi totusi o motivatie suficienta (simtita, de altfel, înca la Enzesberger, în al sau “Muzeu al poeziei moderne” din 1960) pentru a justifica lunga absenta a liricii românesti - cauza sta în lipsurile traducerilor de pîna acum, în inadecvarea lor la nivelul lingvistic al poeziei românesti.
    Trebuie sa fi existat anumite motive pentru care cei mai cunoscuti scriitori români au plecat din tara si au schimbat limba – pentru ca dupa aceea sa devina celebri, precum Tristan Tzara, Ionesco, E.M. Cioran, Mircea Eliade. Cauzele exilului lor n-au fost numai neajunsurile limbii române, cît mai ales sentimentul de a trai într-o provincie culturala. Ironizarea acestui sentiment de timiditate în fata lumii este tema multor poeme din antologia de fata, Dinescu fiind si aici cel mai ascutit, în al sau “Discurs la intrarea unei tari estice în Europa”. Aici, un hot rusinat îsi ascunde în fata lui Dumnezeu mîinile în buzunarele episcopului, iar un fiu de taran se rusineaza de talpoaiele sale, în comparatie cu piciorusele de vrabiuta ale japonezilor: “vorba aia, avem si noi mîndria noastra nationala”.
    Dieter Schlesak, cunoscatorul si neobositul, încearca sa ne lumineze nestiinta fata de aceasta poezie extrem de diversa, printr-o întinsa panorama a ei. Faptul ca, din publicatiile existente si din munti de manuscrise, a extras mai mult de 300 de poeme din 110 autori este la limita fantasticului. În principal, atentia sa se îndreapta asupra liricii publicate în anii ’80, fara sa fi renuntat la frumoasele piese ale epocilor anterioare, cum ar fi poemul “Doamna cafenie” al lui Constant Tonegaru, cu usuratatea lui aeriana pe care generatiile care au urmat, sub regimul lui Ceausescu, n-au mai atins-o. Se simte deseori în aceste versuri povara unei istorii straine noua, durerea, chiar tipatul, neîncrederii în exprimarea ei concludenta, ea încarcîndu-se de aceea cu valoare metafizica (…). De cealalta parte se simte influenta formelor epigramice, ca în poemul “Hamlet” al lui Florin Mugur (…). Si lirica, asa cum o scrie Nichita Stanescu, unde tautologicul nu atrage dupa sine supraîncarcarea, ci jocul absurd de cuvinte (cine altul decît Oskar Pastior putea fi traducatorul?), are locul sau în antologia lui Schlesak: “Care este puterea suprema ce anima universul si creeaza viata?” – “Puterea de a fi, dar mai ales puterea / de a fi fost fiind. / Puterea de a nu fi, / dar mai ales / de a nu fi fost fiind (…)”.
    Cine cauta si iubeste poezia, ca fenomen universal, nu se împiedica de vreo granita. Înainte de întreprinderea lui Schlesak, existau la noi prime semnale, printre altele volume de Marin Sorescu, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, si ale marelui modernist român, suprarealistul Gellu Naum. Acesti poeti, alaturi de descoperiri precum Nichita Stanescu, sau extraordinarele poete Mariana Marin ori Elena Stefoi, construiesc un canon usor de extras din antologia lui Schlesak – în ciuda multimii de aproape trei sute de poeme. Culegerea lui Dieter Schlesak este o aventura poetica de prim rang, care sterge o pata alba de pe harta poeziei. O culegere care poate fi citita si ca istorie interioara a unei tari, fara de care cele ce stim despre ea pot fi cu greu întelese.

 

MIRCEA TUGLEA

SA DUCI ÎN BUZUNARE, TAIATI MARUNT, NISTE ELEFANTI

    O lectie de modestie ne este din cînd în cînd binevenita, noua, literatilor carpato-danubiano-pontici (mai ales!). Aceasta antologie a lui Dieter Schlesak este, într-un fel, un exemplu dat celor care se cred celebritati, turnînd cu nemiluita volume necitite de nimeni, înghesuindu-se pe la colocvii cu gîndul la ghiftuiala si celelalte. Adevarul este ca, de cele mai multe ori, strainii nici nu au auzit ca exista si o literatura româna, care s-ar îndeletnici si cu altceva decît cu retetele de lebede vieneze. În Germania, cam tot ceea ce s-a tradus din literatura româna se datoreste nemtilor de care o politica stupida ne-a facut “scapati” o data pentru totdeauna. S-a creat, astfel, o situatie extraordinara, în sensul unui bilingvism “natural” al scriitorilor-traducatori, dar care nu se va mai repeta pentru simplul motiv ca nu mai avem nemti. Astfel au aparut sute de talmaciri din lirica româneasca, între care merita o mentiune aparte cele ale marelui Oskar Pastior, traducatorul lui Urmuz si Sorescu. Si, iata, astfel a aparut si antologia pe care o discutam aici, datorata lui Dieter Schlesak, care a parasit el însusi România în 1969, stabilindu-se în Italia. Efortul sau, la aproape treizeci de ani dupa “desprinderea” de mediul românesc, este în sine fantastic. De fapt, Dieter Schlesak este la curent cam cu tot ce s-a petrecut în poezia româneasca a ultimilor ani, desi departarea îi da o anumita nonsalanta critica, vizibila în postfata antologiei. Mai ales, însa, strabate de acolo o abia ascunsa pasiune, cea a unei iubiri de tinerete, fata de tot ce înseamna literatura româna.
    Trecînd acum la comentarii, sa observam ca, desi atentia este îndreptata în mod declarat catre lirica anilor ’80, “liniile de forta” (cum le numeste chiar Schlesak) sînt date tot de “batrînii” Nichita Stanescu, Marin Sorescu, alaturi de Mircea Dinescu si Ana Blandiana, la care se mai adauga Leonid Dimov, Virgil Mazilescu sau Gellu Naum. Ca occidentalii n-au auzit de Nichita Stanescu, crezîndu-l vreo revelatie recenta, este alta poveste. El si cîtiva altii, mai toti deja pomeniti, scriu însa texte care “scapa” delimitarilor teoretice, fiind, de aceea, recuperabili din orice directie. În afara de primii poeti post-avangardisti, precum Geo Dumitrescu sau Constant Tonegaru, cu mireasma lor inconfundabila (acea “usuratate aeriana”), sau de cei mai sus amintiti, nici un alt poet antologat nu reuseste sa-si contureze un profil, sa se individualizeze. Poezia anilor ’80 domina, într-adevar, cuprinsul antologiei, însa ca un fel de magma informa, fara a avea ceva distinct în afara, poate, de dulcegariile filosofarde ale lui Mircea Cartarescu. Au toti un aer mohorît de familie, ceva de copii prematur îmbatrîniti, cu exceptia lui Florin Iaru, cu ludicul sau juvenil, a lui Alexandru Musina, Liviu Ioan Stoiciu sau Ion Muresan. Problema nu este o traducerii, fireste, fiindca textele astea suna la fel de posomorît si în original. Merita sa ne întrebam, din cînd în cînd, pe cine mai reprezinta ele. Si, ce relaxare, întîlnind versurile dezinhibate ale unor Iulian Fruntasu, Rodica Draghincescu sau Dumitru Crudu (prezent cu un poem din semne de punctuatie, “tradus” de Dieter Schlesak), care au depasit cu mult paradigma anilor ’80! Desi seamana cu unele “scoli” poetice contemporane, cum ar fi “Pop-Fraktion” în Germania, aceasta lirica decomplexata, lumeasca, uneori chiar paranoica reprezinta cu adevarat ceva: realitatea româneasca de azi. În cazul cînd se va concretiza, intentia lui Dieter Schlesak de a întregi “Serpentinele periculoase” cu ultimele evolutii de pe scena noastra poetica este demna de toata lauda. Parafrazîndu-l, daca promotia anilor ’80 a fost “cea mai europeana” de pîna acum, atunci cea a anilor ’90 catre 2000 trebuie sa fie cu adevarat cosmica!
   Merita sa ne oprim si asupra unor “curiozitati” ale antologiei, mai ales din cauza structurii ei, ai zice tipic nemteasca, care nu prea le îngaduie. Întîi, sa observam ca numai lui Mircea Dinescu îi sînt publicate doua texte în româneste, alaturi de traduceri, desi antologia nu este bilingva. La unul dintre aceste texte (“O betie cu Marx”) traducerea lui Werner Söllner “ocoleste” un vers cam tare, într-un mod absolut straniu. Astfel, versurile “în fond chiar si eu care sînt un ins banal / (nici homosexual nici evreu) / ies ca limaxul din sintaxa si logica” devin în traducere “auch ich habe nicht die geringste Idee, was für Waffen / man bräuchte für diese Revolte”, adica “nici eu n-am cea mai mica idee, ce fel de arme / ar trebui pentru aceasta revolta”. Aceasta “îmblînzire”, aici absolut aiuristica, are poate un corelativ reusit în traducerea sintagmei “batrîne Marx”, redata prin “Marx, mon vieux”. Oricum, faptul ca Mircea Dinescu este astazi la moda în Germania se datoreste poate tocmai “directetii” versului, straniu îmblînzita în traducere. Acel “discurs la intrarea unei tari estice în Europa” al sau are mari afinitati cu “Tara mea” al lui Iulian Fruntasu, care îi si urmeaza (tocmai de aceea, n-ar fi exclus ca “nouazecistii” sa-l recupereze în vreun fel pe Mircea Dinescu, daca n-au si facut-o). Ce diferenta între cele doua texte amintite, cu sincera lor brutalitate, si versul lui Cartarescu (“poezia este un semn al subdezvoltarii”)! În fine, ramîne de amintit frumusetea stranie a titlurilor capitolelor, dintre care ultimul (“disparitie misterioasa”) este sub-intitulat “demersuri limita si vorbire a mortilor”. Gasim, aici, în traducerea superba a lui Oskar Pastior, ultimele poeme ale lui Marin Sorescu, scrise pe patul de moarte, dintre care unul este cutremurator: “sapte sau opt masti mortuare / în dureri nemaiauzite / am încercat”. De altfel, orice atinge Oskar Pastior (ca si excelentele traduceri ale elegiilor lui Nichita Stanescu, datorate lui Dieter Schlesak), se transforma în versuri de o frumusete perfecta. Sa-i traduci pe Leonid Dimov, Marin Sorescu sau Mircea Ivanescu în nemteste (si sa sune bine!), în fine sa construiesti o asemenea antologie din sute de poeme, culese din cine stie ce reviste sau manuscrise (si sa iasa bine!), este ca si cum ai duce în buzunare, taiati marunt, niste elefanti peste granita. Oricît de rai ar fi vamesii, ei tot vor reusi sa treaca.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator