The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 4, 24 august 1999

DOINA JELA

SCRISOARE CATRE PRIETENI

    Care Dobroge? Peisajul? Peisajul cultural? Dobrogea istorica? Vreau sa zic cea de 2050 de ani, dintre care totusi, vreo 1700 de hiatus? Dobrogea mea personala? Dobrogea himerica a oricui s-a nascut acolo, s-a apucat sa scrie si a crezut de cuviinta ca rostul lui pe lume este s-o imortalizeze imortalizīndu-se prin ea? De unde imensa cantitate de scrieri “cu albastreala”, vorba extraordinarului domn Teodor Ionescu, Dumnezeu sa-l ierte, care mai de care mai decolorate, totusi? Am īnteles ca voi vreti sa laudati atīt de tare aceste scrieri īncīt sa le desfiintati, laudīndu-le. Bravo. O asemenea insolenta numai lui Eugen Ionescu, cīnd era foarte tīnar, i-a trecut prin minte, cīnd cu “Hugoliada” si cu “Nu”-ul lui. Si aceluiasi domn, Ionescu (Teodor), care, prin anii treizeci, īnfiintase acolo o revista al carui prim editorial īncepea asa: “Va intrebati de ce-am mai aparut si noi? Uite-asa, ca sa se mire prostii!” Eu n-as avea, am ajuns la aceasta concluzie, nici atīta umor, nici atīta naduf, finalmente. Dobrogea si oamenii ei nu mi-au facut personal nici un rau, nici macar pe acela de a ma ajuta sa-mi iau talpasita, iar eu am o altfel de gīndire pozitiva ca a voastra. Pe de alta parte tonul vostru e nimerit fiindca evita eterna dezbatere pretioasa despre spiritul, specificul, spatiul dobrogean, obsesia identitara, stiut fiind ca un ins care se tot īntreaba cine este nu este deloc. Eu īnsami am facut, sau am executat, nu mai stiu, un numar tematic pe tema asta. Desi stiam ca problema cu cine sīnt eu se rezolva cel mai bine asa: pui mīna si faci ceva si pe urma stii cine esti: esti cel care a facut acel ceva. Ce sa va mai spun eu despre Dobrogea? Dobrogea o iubesti cum īti iubesti tineretea si nepasarea pierdute, dar ea este lenifianta, sterilizanta, si deci primejdioasa, si de o suta douazeci de ani de cīnd exista, nu se lasa īntemeiata cultural, ca sa zic asa. Nu stiu de ce. Oare numai fiindca acolo au existat scriitori talentati care nu s-au luat īn serios si veleitari care s-au luat prea īn serios, īntinzīndu-se ca niste placinte spre paguba primilor? Pe care nu i-au acceptat alaturi decīt daca s-au prefacut ca sīnt mai prosti scriitori ca ei, pīna cīnd chiar au devenit? Asta se petrece īn orice loc mic, īnchis, provincial, nedornic si inapt de confruntare.

 

GRIGORE SOITU

REM

    Motoc, un Novac ferfenitit (“Cocorul de paza”, editia cea mare), “Spovedania unei femei” īn legatura teapana de carton stacojiu, vreun metru de romane publicate la Europolis si mult mai lungi siruri pastelate de plachete purtīnd sigla Editurii Metafora din localitatea Basarabi… Pe alte rafturi – poezie cīt vezi cu ochii: colectia vargata si pestrita “Cele mai frumoase poezii tomitane” (cīt i se potriveste negrul feciorelnic lui Porumboiu, verdele tipator specific poeziei americane lui Motoc, caramiziul lui Sorin Rosca! nici nu-ti poti īnchipui altfel), colectia “Orfeu” īn coperti de sugativa, albastre-cenusii (aici sa-l amintim pe bunul Ovidiu Dunareanu – “Cu bucuria īn suflet / Prea tīnar pe sub crengile de mar”), īn fine colectia patratoasa dar estetica “Poesis”… O īnvalmaseala armonioasa, un Kosmos. Esti filosof? Treci īn toga ta crem, cu un dreptunghi auriu pe cotor, unde īti este trecut numele si ce-ai scris. Esti eseist? Locul tau e acolo, īntre Dunareanu si Rosioru, si trebuie sa īmbraci straie cernite. Esti politolog, atomist, biolog cu ceva idei originale, sociolog, antropolog? Esti ceva nedefinit, romancier, necunoscut sau prea cunoscut, pedagog? Volum separat, cu toate avantajele si dezavantajele. Esti inginer constructor, profesor de rezistenta materialelor, cazangiu, bibliotecar, lacatus mecanic, fost activist? Regretam. Doamna care locuieste īn garsoniera aceasta nu te va cumpara niciodata.
    Cam asa ar fi īnceput o nuvela tomitana scrisa de un Mircea Cartarescu tomitan, membru al Uniunii Scriitorilor – Filiala Dobrogei, colaborator al “Tomis”-ului, cenzurat din cīnd īn cīnd cu admiratie de prietenii sai Novac si Motoc. Īn acea biblioteca virtuala, zamislita de mintea bolnava a autorului nostru, Novac ar fi asezat cu grija cartea sa nepretuita (īnchipuita / īnca nescrisa…) intitulata cu siguranta “Sapte barci si-o barc-adīnca”, Motoc ar fi intrat cu plachetuta “Pestisorule de aur, mai am o dorinta”, Dunareanu cu “Revelatie pe derea…” si Novac (iarasi?!) cu impresii de calatorie (“China. Si Ceausescu a fost acolo”).
    Lista noastra ar putea continua, daca acesti cavaleri ai tristei figuri n-ar fi parasit lumea de plumb si carton, lasīnd īn urma lor (precum vajnicul lor strabun Petru Vulcan) lacrimi de crocodil si regrete eterne… Caci REM-ul (apud M. C.) nu este decīt “un sentiment, o strīngere de inima īn fata ruinarii tuturor lucrurilor”.

 

STEFAN CARAMAN

CĪTEVA CUVINTE DESPRE ERORI SI MORMINTE

    Seful revistei “Tomis” este un autor care a scris multe carti. A vazut multe tari si cunoaste multa lume. Fara īndoiala, a citit mult si conduce de multa vreme revista mai sus amintita. Multe se pot spune, asadar, despre calitatile domnului Novac, de persoana caruia ma leaga amintiri īn general placute. Mai putin aceea a zilei īn care mi-a reposat refuzul de a intra īn Uniunea Scriitorilor – filiala Constanta, īn favoarea filialei Bucuresti. A avut atunci o iesire pe care nu i-as fi atribuit-o.
    Recent, īnsa, mi-a ajuns la ureche o informatie care m-a surprins (īn masura īn care ma pot surprinde informatiile provenind din zona domnului Novac), si anume scandalul declansat de domnia sa īn redactia revistei pe care o conduce pe marginea publicarii unui fragment de roman care-mi apartine, fragment considerat de domnia sa prea licentios. A ajuns pīna la a cere excluderea din Uniunea Scriitorilor a redactorului care a facilitat aparitia textului meu.
    Partial (din pacate, ca īntotdeauna) domnul Novac are dreptate: textul īncriminat, ca si īntregul roman de altfel, pe care sper sa-l vad publicat la anul, mizeaza pe cuvinte care, īn general, nu-si gasesc locul īn pixul domniei sale. Evident, īmi este la īndemīna sa-i prezint o lista de autori ale caror romane sīnt mult mai dure decīt modesta mea productie (autori care au atins un succes, la public si la critica, de un nivel la care distinsul confrate nici nu viseaza – este drept ca nici vīrsta nu-l prea avantajeaza), dar fara sa faca vreun rabat valorii, notiune cu care productiile domnului Novac nu s-au prea īntīlnit.
    Vreau sa-l asigur, īnsa, ca alegīnd acest ton nu am intentionat accesul la succesul lejer (lucru care, oricum, “industria” romāneasca de literatura nu si-l permite). De asemenea, nu mi-am dorit sa nasc scandaluri (ceea ce s-a si īntīmplat, chiar īn avanpremiera) īn lumea si asa bleaga a literaturii nationale, din care facem parte depreuna. Nu mi-am dorit nimic special, īn concluzie. Nu fac parte din categoria autorilor cu program, scriu doar atunci cīnd simt ca trebuie sa o fac si īmi pot pierde o gramada de timp īn moduri mult mai placute decīt īn acela de a musca din fesele mai mult sau mai putin coapte ale vreunui coleg.
    Asadar, revenind la roman, este unul pe care l-am scris cu ura, cel putin pentru faptul ca, atīt eu cīt si persoane pe care le iubesc (categorie din care domnul Novac nu are cum sa faca parte, motiv pentru care – īl rog sa observe – īi vorbesc cīt se poate de frumos), vom trebui cīndva, īntotdeauna prea devreme, sa traversam granita dintre viata si moarte. Mie lucrul acesta īmi provoaca, īn fiecare nanosecunda a existentei, o infinita panica. Iar daca mi-am permis sa ard (oarecum) aceasta angoasa transformīnd-o īn literatura, este o optiune proprie pentru care nu trebuie sa dau nimanui socoteala, si cu atīt mai putin domnului Novac.
    Este destul de clar, volumul meu va avea multe de īndurat pīna sa apara. Īncep sa cred ca si dupa. Cu toate acestea, īl asigur pe domnul Novac ca va primi un exemplar cu dedicatie, īl va citi, va permite o cronica īn revista domniei sale si, īn final, īmi va acorda premiul “Tomis” pentru cel mai bun roman, premiu pe care īl voi refuza cu multa, multa delicatete.

 

MUGUR GROSU

VISUL LIFTIERULUI

   Fiecare om are, la viata lui, o fantasma sau alta, de care se lasa purtat spre zarile albastre pentru a-si linisti furnicaturile existentiale. Ca sa-i parafrazez pe existentialisti, pot spune ca omul e condamnat la performanta; el tinde spre un soi sau altul de īmpliniri, iar daca nu tinde, se lasa tīrīt īn mod natural de fantasmele sale si undeva tot ajunge. De altfel nu exista faptura care sa nu fi fost macar odata cutremurata de un fel de fior mistic, masurabil pe scara Richter, despre ceva gigantic, īnscris īn fisa sa de post la Facerea Lumii. Fantasma betivului, de pilda, este un fluviu īnvolburat de bauturi spirtoase īn care sa-si scalde oasele pīna se vor īmbiba cu alcool, din care sa soarba, sa soarba fara sa se umple niciodata. Nu e fumator īnrait care sa nu fi visat, macar o data, la o tigara mai lunga decīt turnul Eiffel si la un norisor de fum nicotinic pe līnga care ciuperca de la Hiroshima sa fie un jalnic haiku. Am cunoscut un croitor atīt de fanatic īncīt tot ce misca īn jurul sau īi parea despuiat; anii trecusera peste el fara crutare, degetele i se īngrosasera peste masura si abia mai putea tine cu ele acul acela penibil de mic. Īn micutele sale deliruri profesionale se vedea cosīnd paltoane enorme pentru arborii desfrunziti, asa cum Michelangelo, odinioara, visa sa īsi taie sculpturile direct īn carnea muntilor. Despre rolul civilizator al fantasmelor si obsesiilor s-a mai scris pe aiurea, cīnd s-a aflat ca de la un mar care i-a cazut īn cap Newton a scornit legile gravitatiei iar de la o peripetie īn buda au aparut legea lui Arhimede sau taxa lui Remes…Īn general, cu ajutorul fantasmelor, de la ceva mic si neīnsemnat precum acul croitorului ajungem la ceva maret si fara de capat, precum odiseea spatiala a Romāniei prin tunelul istoriei. Visele de marire sunt virusii de baza ai societatii multilateral zdruncinate…
    Rīndurile acesta sunt dedicate unui om extraordinar, un animator cultural caruia liftele literate ale urbei noastre nu-i vor putea niciodata īnchina suficienta recunostinta. Ati ghicit, este vorba de Geo Vlad, girofarul Cenaclului Sadoveanu al Cercului Militar si, mai recent, autorul unui volum de versuri īnaltatoare. Īntreaga viata si-a pus-o īn slujba meseriei de elevator spiritual, punīnd umarul, gura sau stampila, dupa caz, acolo unde trebuie pentru a “ netezi urcusul īn cea mai dificila perioada a unui creator – īnceputul ” , dupa cum consemna, pe coperta volumului sau de debut, Costin Costandache. Volum aparut abia īn 1998, la editura Metafora si care probabil ca a si fost tradus pentru Gallimard. Asteptam cu rasuflarea taiata sa auzim dintr-o clipa īn alta ca a primit premiul Nobel pentru Sanatate, Pace si Soare! Emotia e fireasca si confruntarea cu ceilalti candidati la marele premiu va fi, fara īndoiala, strīnsa si necrutatoare. O mica scapare īn hatisurile textului, o scama neīnsemnata, o virgula aruncata gresit i-ar putea fi fatale! Eu unul nu pot dormi linistit la un astfel de gīnd. Ma zvīrcolesc si nu-mi gasesc locul la gīndul ca o astfel de nenorocire ne poate lovi pentru a doua oara patria. De pilda titlul volumului, Mozaic de dor, parca e prea imprecis, prea greu de tradus pentru juratii nordici. Parca-i si vezi: ce zice? iar translatorul, cu ochii īmpaienjeniti de lacrimile emotiei, si negasind un echivalent pentru cuvīntul dor īn vreo limba oficiala, va face precum militianul care, necunoscīnd decīt cuvīntul carosabil, la scrierea procesului verbal a īmpins usurel cu vīrful pantofului cadavrul de pe trotuar īn locul dorit…Era mai bine, cred, ca volumul sa se cheme altfel. Dormeam si eu linistit. Sa se fi numit, de pilda, Visul liftierului! Aceasta ar fi fost o lovitura dubla, vicleana, evocīnd atīt lupta sa de o viata cu liftele literare concurente ( elitisti, cum le spune dīnsul cu scīrba justificata ) cīt si aspiratia sa genetica spre īnaltimi. Aceasta miscare simpla ar fi lipit discret de spinarea concurentilor vagoane de trinitrotoluen, cum consemna chiar dīnsul īn Antirazboinica. O mica eroare s-a strecurat si aici, daca ne gīndim ca o astfel de cantitate de explozibil te poate propulsa spre astre mai iute decīt cel mai performant lift…E drept ca Geo Vlad si-a luat o masura de prevedere prin versurile: cu gīndul si cu sufletul senin / prin munca sa-nfrumusetam planeta, / sa-nlaturam din limba ei “racheta”/ cu fermitate astazi ne dorim! Las’ ca bine le-ai zis, domnu’ Geo, de azi īnainte baietii de la NASA sa faca bine sa nu mai lanseze rachete ci volume de versuri. Patriotice, of course! Dupa modelul romānesc, sa mai schimbe si ei, pe ici pe colo, cīteva cuvinte dupa specificul lor national, platind, fireste, licenta poetica: cu fermitate astazi ne dorim / sa creasca Coca-Cola pe ogoare / si chewing-gum-uri libere sa zboare / pe cerul fara de ozon – cum īl iubim! …Sau dupa cum urmeaza: un cīntec, um omagiu amintirii / eroilor Razboiului din Golf, / īn anii luminosi ai izbīndirii / cīnd noi urcam spre treptele-mplinirii. Sensibil la frumos, dupa cum īī este renumele, domnu’ Geo i-ar putea ceda si don’soarei Monica de-o romanta pentru alde Clinton: …de dimineata, ori īn fapt de seara / privesc la Casa Alba din pridvor / si stiu ca el vegheaza pentru tara / aviator, romantic zburator! (…) Icar modern – cu visurile treze / el apara al patriei senin / iar oamenii pot chiar sa se drogheze / cladindu-si singuri, propriul destin. Visul liftierului nu se opreste aici; dupa ce a propulsat, cu mijloacele sale modeste, mai cu un brīnci, mai cu o calimara, atītea valori spre astrele licaritoare ale judetului, dupa ce si-a pus īntreaga spinare pentru a-si ridica patria muma īmpreuna cu conducatorii ei iubiti īn zarile ametitoare ale unui destin milenar ( sic! ), suntem convinsi ca a repeta figura lui Atlas va fi un fleac pentru dīnsul… Īntr-o zi se va īncorda nitel si uite asa va salta īn sus īntreaga planeta si cu un gigantic pas pe calea strabuna de mai bine o va duce depaaarte, ca pe o torta frematīnda spre lumea viitoare…Asa ca atentie americani si alte natii de-astea īncepatoare, mutati-va cartierul general la Carsium si luati lectii de integrare spatiala de la nea Geo: avioanele voastre invizibile sunt niste flesculete pe līnga liftul nostru romānesc, care īn plus nu consuma nici un pic de carburant. Merge cu vorbe si functioneaza de 2000 de ani. Faceti bine si investiti acum. Dupa ce domnu’ Geo va primi premiul Nobel, preturile vor exploda, criza carburantilor va īneca planeta iar noi, care de cīnd ne stim am avut doar pasuni, (…), paduri, (…) si doine vom stapīni planeta. Cu o singura luminita, ferecata bine la capatul unui tunel secret. Printre putinii care stiu unde se afla cheia este si domnu’ Geo…Simbol de biruinta, īncredere, vigoare / al oamenilor care au ceva de spus.

 

MIRCEA TUGLEA

PUPUIECI DE CIOCANTINA, DIRECT DIN AMERICA LATINA

    Bunul meu profesor Enache Puiu zicea odata, de-mi amintesc bine, cum ca Tomisul ar fi un adevarat “Macondo” al literaturii romāne. Se referea, fireste, la romanul “Un veac de singuratate” al lui Gabriel Garcia Mįrquez, pe care-l compara cu “Blocada” lui Pavel Chihaia. “Blocada” este unul dintre cele mai bune (daca nu singurul) romane pe care le-a dat tarmul pontic romānesc. Comparatia īnsa, se vede treaba, a prins la condeierii tomiscani. Altfel nu se explica de ce, īn prefata antologiei “Vīnzatorul de enigme”, aparuta la editura Europolis acum cītiva ani, citim urmatoarele: “Daca Dobrogea este bogata īn proza – si adevarul īl dovedeste prezentul volum – faptul se datoreste tocmai acestui tarīm fecund de sinteza propice fictiunii, similar, ca forta si seductie, cu īndepartata America Latina”. Cum sa nu! Sa ne gīndim doar la frumoasa Remedios din romanul lui Mįrquez, sau la nevasta lui Anton Petrecostache din prozele lui Ovidiu Dunareanu, si vom vedea ca īntre felul cum se ridica prima la cer, īnfasurata-n cerceafuri, si felul cum se face nevazuta a doua cu “vaporul de la amiaza” exista mari asemanari. Oricum, faptul merita probat prin recursul la texte, si tocmai asta face prezenta fictiune critica.
    Vom observa, mai īntīi, cum ca eroii de hīrtie ai literelor tomiscane au nume stranii, stralucitor - fantastice, ca maiorul Anagnostopolidis al lui Gabriel Badica. Tot la el vom īntīlni o contesa neamto-greco-japoneza, “melancolica Matta Haricleia Seppuku”, care este chestionata duios, īn final, cu un “de ce oftezi, lebada?”. Nici Nicolae Motoc, īn īncīntatoarea sa parodie S.F. “Ucigasul de revelatii”, nu rezista tentatiei: “Publicista Ama Parepa de la ziarul S.F. Steaua vietii din M. īl īnsoteste pe sublimul Antonel Ordiuc, autentificatorul, īntr-o scurta expeditie de agrement īn lumea de gheata a eternitatii” (Cum le zice Nicolae Motoc, mai rar. Sa tot stai sa-l asculti!). Abia la Constantin Novac, īn nuvela “Despre cum era s-o mierleasca Mierloiu”, actantii revin la normal, sub soarele-n apus care “scoate fulgere platinate din capatul gorgonic al cablului de otel serpuitor”. Īn vreme ce-n mare, fireste, “se unduiesc benzi late de un albastru indigo”. Aceasta “unduire”, s-ar zice cvasi-mioritica, trimite iarasi la “undirea” lui Ovidiu Dunareanu (“apele unei īntinse īnviorari īi undeau” īn ochii cu “fluturi de fosfor”), la tremurarea aerului sub “bicele unor scaparari de sidef” din prozele acestuia. (Acele frumoase compuneri scolare, unde soarele, din “caleasca” sa, trimitea “suliti de lumina” catre pamīnt, nu sīnt – vai, acum stim! – decīt biete pastise ale textelor lui Ovidiu Dunareanu). Actantul, īn acest aer straveziu, īncremenit, va desface cu miscari de oficiant “foile si matasea de pe un soi de pupuieci de ciocantina”, savīrsind astfel un act cosmic, astral chiar. Este actantul-taran al lui Ernesto Mihailescu, vorbind “īn paremii, inconstient precrestin”, sau taranul solar al lui Gheorghe Bogordea, care se vede ca l-a citit pe Blaga daca afirma ca “orasele ar trebui sa fie niste sate mai mari”, astfel mergīnd ele “mīna-n mīna cu vesnicia”. Si, īn fine, tīnarul muncitor “cu curea Pierre Cardin bleu-petrol” al lui Stefan Negrisan, sau “tras la patru ace / dupa moda lu’ Versace”, cum zic lautarii lui Copilu-Minune. Nu putem īncheia fara s-o amintim aici si pe Cristina Tamas, care mixeaza eminescian, cam īn toate romanele ei, urmatoarele: “Care-i adevarul? Cel vazut clar de un gīnsac sau cel abia īntrevazut ca printr-o negura de Kant?”. Adevaru-i, fireste, ca n-avem habar care-i adevarul.
    Ei bine, stim cu totii ca “pupuiecii de ciocantina” vin din America (Latina), dar cred ca bunul meu profesor Enache Puiu s-a īnselat īn celelalte privinte. Caci, sa mai “pupuim” la chestii din astea plicticoase - ce-i altceva decīt sa ne-o tragem singuri cu barosul la oase?

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator