The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 5, 7 septembrie 1999

GABRIEL LIICEANU
interviu de Grigore Soitu

UNA DIN FORMELE DISPERARII NOASTRE

    GS: De ce colectia “Procesul comunismului” la editura pe care o conduceti?
    GL: Am scos de curīnd la Humanitas, īntr-o alta colectie decīt aceasta la care se refera īntrebarea dvs., o carticica a lui Alain Besanēon intitulata “Nenorocirea secolului”. Ar trebui sa cititi doar ultimul ei capitol, care reproduce un discurs rostit cu prilejul sedintei publice a celor cinci academii franceze, īn 21 octombrie 1997. Textul se numeste “Memorie si uitare a bolsevismului”, si īn el se afla expuse limpede si concis idei la care subscriu īntru totul, cu privire la aceasta “nenorocire a secolului” care este totalitarismul, reprezentat de cei doi frati heterozigoti, nazismul si comunismul. Nimeni nu mai poate avea, īn fata faptelor istorice expuse azi, vreo īndoiala asupra cantitatii egale de rau produs de cele doua sisteme. Cu toate acestea, spune Besanēon, cele doua rele beneficiaza de un tratament cu totul inegal īn memoria contemporana. Si exemplifica printr-o statistica. Consultīnd pe Minitel serviciul de documentare al unui mare cotidian francez de seara, el constata ca nazismul apare de 480 de ori, bolsevismul doar de 7, Auschwitz-ul de 105 ori, Kolīma de 2 ori, iar despre foametea din Ucraina (care a facut, īn 1933, īntre 5 si 6 milioane de morti), nici o referinta, desi aceasta interesanta verificare este facuta pe anii 1990-1997. Besanēon mai compara hipermnezia privitoare la holocaust - cu bibliotecile, muzeele, memorialele, analizele si filmele care, departe de a deveni rare, se īmbogatesc continuu -, cu felul īn care documentele si marturiile despre comunism nu ajung sa atinga acea masa critica necesara pentru a produce o comotie si a īntretine oroarea crimei. Pentru a trezi oroarea fata de crima este necesara aceasta colectie. Fiindca, la noi, crima nu a fost pedepsita de nici un tribunal si nu a fost repudiata de societate īn ansamblul ei. Īn fond, desi este socant, fenomenul este totusi firesc. Tot Besanēon sintetizeaza cīteva explicatii avansate de analisti deja cunoscuti: Franēois Furet, Jules Monnerot etc., la care subscriu de asemenea. Una este deosebit de interesanta: efectul autoamnistiant al duratei. Faptul ca regimurile comuniste au durat īntre 50 si 70 de ani explica amploarea distrugerilor, nu numai īn plan material, unde totul este distrugere, dar si īn gīndirea si psihicul oamenilor. “Toata lumea, sau aproape toata lumea, de sus pīna jos, a traficat, a tradat, s-a degradat moral. Mai grav, majoritatea celor care ar fi fost īn masura sa gīndeasca au fost privati de cunoasterea istoriei lor si si-au pierdut capacitatea de analiza…”
    GS: Sa fie aceasta o explicatie a faptului ca ati publicat, īn cadrul colectiei, mai ales straini?
    GL: Tocmai aici Besanēon spune lucrul cel mai interesant. Ca atunci cīnd citim literatura rusa a opozantilor, singura veritabila din tot ce s-a produs īn timpul acestor peste 70 de ani, percepem īn ea o lamentatie sfīsietoare, fapte atroce neīncadrabile īn nimic cunoscut si imaginabil, dar aproape niciodata o analiza rationala. Acelasi lucru se poate spune si despre memorialistica romāneasca aparuta dupa 1989. Este motivul pentru care a trebuit sa traducem din limbi occidentale analize ale unor englezi, francezi, americani privind fenomenul trait de noi īnsine. Vorbesc de marile carti – “Stalin” de Boris Souvarine, “Marea teroare” de Robert Conquest, “Cartea neagra a comunismului” (pentru care intentionam o noua editie). Am publicat īnsa si cartea, esentiala pentru īntelegerea fenomenului comunist, a lui Czeslaw Milosz, “Gīndirea captiva”, un estic, deci, si am publicat si autori romāni, unii chiar cu cīteva carti: Doina Jela, Stelian Tanase, Lucian Boia…
    GS: Ati spus ca este īn acelasi timp firesc si socant refuzul memoriei la oamenii care au trait comunismul…
    GL: Este firesc, fiindca nu e usor sa-ti amintesti aceste orori, nu e comod psihic. Este socant, fiindca nu poti sa uiti total cauzele unui esec. Cauzele ratarii unui destin individual, dar si cauzele unui esec la scara īntregii natiuni. Amnezia aceasta are īn ea ceva extrem de periculos. Faptul ca oamenii care au omorīt oameni continua sa umble la brat cu alti oameni, ca se amesteca indistinct victime cu tortionari, ca la cīrma tarii se afla azi cei care nu sīnt specializati decīt īn distrugere, totul īntr-o aparenta de normalitate – este un lucru socant. Ca sa revin la prima dvs. īntrebare – pentru ce am hotarīt sa initiem colectia aceasta. Este una din formele disperarii noastre si nimic mai mult. Fiindca am constatat ca societatea nu vrea sa faca nimic, nici simbolic si nici real, nici un fel de exorcism, am initiat noi aceasta colectie.

 

DOINA JELA
īn dialog cu Mircea Tuglea si Grigore Soitu

COMUNISMUL N-A FOST, SUB MASCA MICULUI BINE PE CARE NI-L PROMITEA ZILNIC, DECĪT DISTRUGERE

    MT: Am sa-mi asum eu rolul de "avocat al diavolului", doamna Doina Jela, si-am sa va īntreb direct: la ce bun un proces al comunismului, daca nu da la iveala decīt oribilitati? La ce bun sa rascolim cenusa acum, cīnd numele dictatorilor comunisti au devenit marci de vodca? Nu cumva monstruosul, īn acest caz, dobīndeste valori comerciale?
    DJ: Īntrebarea ta contine mai multe īntrebari si cred ca nu te faci avocatul diavolului, ci al multor oameni pe care i-am īntīlnit si eu si tu. Dar daca ale diavolului nu sīnt, aceste īntrebari, un mic cusur tot au. Sīnt īntrebari din acelea care de fapt nu asteapta un raspuns, care exprima o convingere bine conturata si pe care omul nu tine sa o schimbe si nici nu prea ar putea, facīnd parte din sistemul lui de gīndire. Ai sa-mi spui ce rost are discutia. Īncet si cīteodata insesizabil, īn perioade de mari rasturnari, si sistemele de gīndire se schimba. Deci, īncep: cel mai scurt raspuns si care sa raspunda la toate intrebarile tale, ar fi urmatorul: tarile care au trecut prin aceeasi experienta ca noi si īn care acest proces s-a facut deja prin masuri legislative, sau chiar trecīnd prin proceduri juridice, restituiri ale bunurilor, anulari ale hotarīrilor judecatoresti, lustratii, organizatii civice care sa denunte crimele, (unele l-au facut, ca si noi, prin carti, dar aparute la ei īnainte de caderea comunismului, carti care au precipitat aceasta cadere), acele tari se afla mult mai departe decīt noi pe drumul acesta al vindecarii de un trecut bolnav. Deci tocmai pentru ca sīnt atītea lucruri de facut trebuie realizata īn prealabil despartirea explicita de raul care a fost facut si de agentii acestuia, care trebuie īmpiedicati sa-l continue. E o legatura de domeniul evidentei īntre nivelul tarilor despartite de comunism, care fac lucrurile ce trebuie facute, si eficienta slaba a acestei faceri īn tari ca a noastra, unde despartirea nu s-a produs. Dar un raspuns scurt nu este probabil si satisfacator. Si atunci risc sa dau unul, dat deja cu stralucire de Soljenitīn, dar si, mai recent īntr-o analiza pe care, draga Mircea, te rog si pe tine s-o citesti, a lui Besanēon din Nenorocirea secolului: ineficienta eforturilor noastre īn ceea ce īncercam sa facem vine tocmai din faptul ca eludam procesul comunismului, lasīndu-l sa convietuiasca cu noi, īn noi. Pe termen lung, efectele vor fi si mai catastrofice: daca vom continua sa tratam crimele - suta de milioane de morti a regimurilor comuniste din Europa ca pe niste catastrofe naturale, cutremure, inundatii, incendii, si nu drept ceea ce sīnt, semanam īn sufletele celor care vin dupa noi, spun īn esenta Besanēon si Soljenitīn, sentimentul ca ele sīnt o catastrofa naturala, ca dupa ele oamenii īsi pot relua eforturile lor de furnici. Dar de doua mii de ani ceea ce a tinut omenirea ca umanitate si nu ca furnicar este preceptul sa nu ucizi. Īncalcat si asa de nenumarate ori, dar daca ar fi lasat sa treaca neobservat, ca un accident oarecare de parcurs. Deseori vitalitatea Germaniei a fost pusa īn relatie cu felul īn care si-a pus cenusa-n cap dupa Nürnberg, si a evreilor prin felul īn care cultiva memoria propriilor catastrofe. E o relatie īntre importanta data vietii fiintei umane si eficienta īnfaptuirilor ei. Cum avem multe de facut, pentru cine avem de facut, daca viata omeneasca nu se mai bucura la noi nici de dreptul la memorie, la o cruce, la o evocare? Ce avem de facut mai important ca viata? Cīt despre a doua parte a īntrebarii cu monstruosul care dobīndeste valori comerciale, ce pot sa spun? Nimeni, nimeni din cei care au stiut cum se murea īn anchete, nu a simtit valorile comerciale ale acestor orori. Este o mare lene a imaginatiei, īn a uita ca ele chiar s-au petrecut. A le translata din domeniul vietii reale īnseamna a le da o lectura inadecvata. Pentru asta nu exista decīt o metoda. Sa-ti imaginezi tot timpul ca lucrul acesta s-a īntīmplat cuiva foarte apropiat tie. Exista īn fine īn īntrebarea ta una dramatica: putem sa suportam sa auzim asemenea orori? Suporti o operatie de cancer, fara anestezie, daca nu exista substanta anestezianta si daca altfel stii ca mori cu zile? Poti desigur prefera sa mori. Poti desigur crede ca n-ai sa mori totusi. Uite-te īn jurul nostru si vezi ca nu ne īndreptam spre nimic bun si, hai sa fim seriosi, nu din pricina colectiei de la Humanitas. Sau, daca da, spune-mi un fel īn care ea poate īmpiedica oamenii sa faca cele ce-s de facut.
    GS: Ca sa ne īntoarcem – v-ati facut un program din renuntarea la proza de fictiune si abordarea acestui gen, numit “roman non fictiv”, sau este o īntīmplare?
    DJ: Nu cred ca stim vreodata cīt program si cīta īntīmplare este īn ceea ce facem la un moment dat. Cel mai simplu este sa spun ca, daca prima mea carte de acest fel, Cazul Nichita Dumitru, nu s-ar fi bucurat de un succes surprinzator pentru mine, īn conditiile īn care avusesem obraznicia sa-l trimit celei mai bune edituri din tara, probabil ca n-as fi insistat pe aceasta linie. Nimanui nu-i place esecul si nici mie. Este īn fictiune ceva ce tine de iluzie, de autoamagire, exista īn creativitatea pura ceva vinovat – celebrul distih al lui Blaga (“Vietii nu i-am ramas dator nici un gīnd, dar i-am ramas dator viata toata”) spune cīte ceva despre asta. Asta m-a facut īntotdeauna s-o practic cu frica, cu o jumatate de gura, deci cred ca mediocru. Cred ca daca nu poti fi un foarte mare autor de fictiune, eu īnteleg prin asta ceva de talia lui Sabato, Dostoievski, Malcolm Lowry si Faulkner, mai bine te tii onest, aproape de reliefurile si abisurile realului. Si, apropo de vinovatie, noi chiar ca avem ceva sa ne reprosam concret si nu doar metafizic, ca Blaga.
    GS: Cartea “Aceasta dragoste care ne leaga”, aparuta īn colectia “Procesul comunismului” de la Humanitas, spune ceva despre pacatul de a servi totul operei. Atacīnd un poet de talia lui Ion Caraion v-ati atras furia lui Paul Goma si, dupa el, aproape un īntreg numar din Jurnalul literar riposteaza vehement.
    DJ: Nu vreau sa polemizez cu Paul Goma si nici cu ceilalti. Un singur lucru as vrea sa spun: din cele 15 pagini din Jurnalul literar si cele aproape 70 din Dialog, o revista aparīnd īn Germania, care nu se ocupa decīt de cele 30 de pagini dedicate de mine lui Ion Caraion, se poate desprinde ideea ca oricine citeste documentele Securitatii si le interpreteaza risca sa devina agent de influenta al acesteia. Deci “lasati strabunii sa doarma-n colb de cronici”! Dar abia asa se poate spune ca faci jocul Securitatii, necercetīndu-i documentele de teama sa nu fii indus īn eroare de ele! Se mai desprinde din partea unor poeti tineri vointa si invitatia de a ramīne īn fanatismele īntretinute de frumusetea versurilor unui poet, refuzīnd sa vada din ce drojdii umane si existentiale poate iesi acea frumusete. Eu cred ca trebuie sa ne asumam riscul de a gresi citind documentele Securitatii si cred ca trebuie sa fim maturi īn a examina persoanele marilor poeti ca pe niste oameni, cu slabiciunile si unii cu turpitudinile lor. E chiar unul din marile mistere ale creativitatii faptul ca niste extraordinar de mari creatori au fost niste fiinte aproape monstruoase. Recomand iarasi, īn acest sens, lectura cartii lui Paul Johnson, Intelectualii, aparuta acum o luna-doua tot la Humanitas.
    Īn alta ordine de idei, dupa ce-am citit tot ce-au adus nou acesti autori īn cele aproape o suta de pagini de polemica, am convingerea ca am intuit corect personalitatea lui Ion Caraion. Fiindca nici una din faptele lui, povestite de proprii sai avocati, nu contrazice intuitile si supozitiile mele. Oricine va scrie vreodata despre omul Caraion va trebui totusi sa porneasca de la aceste fapte.
    MT: Vad īn cuvintele dvs. referitoare la unii "poeti tineri" o trimitere directa catre mine. Īmi amintesc de o lunga convorbire, īn holul editurii Humanitas, īn care ma īntrebam (tot ca “avocat al diavolului”!) daca īn “delatiunile” lui Ion Caraion nu s-ar putea recunoaste stilul scriitorului Caraion, ele fiind pe alocuri, astfel vazute, chiar “savuroase”. Pīna unde credeti ca trebuie sa intervina etica (sau est-etica), fara a se transforma īn puritanism? Pīna unde poate merge abordarea pur estetica, “arta pentru arta”?
    DJ: Īmi amintesc discutia despre Caraion. Vrei sa-mi reiau argumentele de atunci? Eu cred asa: spatiul literaturii, acel nicaieri, creat de cuvinte, faimosul tinut Yoknapataupha, al carui unic proprietar este William Faulkner, īsi datoreaza esteticitatea tocmai autonomiei lui. El nu are nici o comunicare cu spatiul real. Nu are ce cauta īn el morala si nici puritanismul. Morala tine de spatiul vietii reale. Pīna cīnd nu interfereaza viata reala, a oamenilor, īn carne si oase, influentīnd-o, īn bine sau īn rau, esteticul acesta, autonom, este si inocent. Īn momentul īnsa, cīnd o scrisoare, foarte bine scrisa, provoaca arestarea unui om, eu nu o mai pot citi, īn primul rīnd, īn autonomia ei estetica. Decīt, sa zicem, la 200 de ani dupa ce, prin trecerea timpului, aceasta legatura cu realul s-a pierdut si esteticul si-a recapatat autonomia. Acum nu mai are ce cauta īn el morala si nici puritanismul. Decīt daca, si dupa 200 de ani, ma intereseaza tot asa, nu frumusetea lumii facute din cuvinte, ci urītenia omului care a creat-o. Si atunci spun: aceasta minunata scrisoare a ucis un om. La fel, cīnd textele acelea, savuroase, le scrii tu, Mircea Tuglea, despre mine, Doina Jela, care sa zicem, te-am adapostit īn casa mea, ti-am dat sa manīnci, te-am trimis īnapoi acasa la tine cu geamantanele pline si tu mi-ai scris apoi scrisori pline de tandrete si afectiune, textele acelea nu mai apartin esteticului, ci sferei vietii de zi cu zi, relatiilor dintre oameni, moralei celei mai comune si deloc puritane. Pur si simplu, nu scrii abjectii despre un om care-ti face bine si pe care-l asiguri ca-l iubesti. Peste 300 de ani, cīnd cineva le descopera, ele au devenit estetice si tu le poti savura. A te ridica atīt de sus, īn norii esteticii, īn clipa cīnd īn colbul contemporaneitatii tale cineva face porcaria asta altcuiva, mi se pare sa confunzi planurile. Asta am spus si atunci, pe holurile editurii. Lucrurile sīnt si mai simple daca vorbim de Ion Caraion, despre care tot citesc zecile de pagini scrise de avocatii lui si constat ca mai mult īl incrimineaza. Dar revenind la etic si estetic, daca ar fi scris lucrurile alea, pentru el īnsusi, adica pentru a-si deturna estetic naduful etic, presupun ca le-ar fi si distrus, daca pleca si pīna la coltul strazii, nu pentru trei luni īn strainatate. Īn plus, recunoaste, ca abjectii morale valide estetic scrii despre dusmanii tai, dar pentru ca sa le scrii despre prieteni carora le scrii simultan scrisori īndragostite, īti trebuie o structura de Jekyll si Hyde, sau… Sau nebunie, dar, vorba lui Frant Tandara, un nebun care nu-si sparge niciodata cu piatra propriile geamuri, ci numai geamurile altora, iar pe ale lui si le gospodareste cu grija, nu este nebun. Ca sa rezum, nu, eu n-am gasit acele texte “savuroase” si nu le-as gasi nici peste 300 de ani. Gabriel Liiceanu raspundea o data la īntrebarea cum au fost posibile aceste orori īntr-un fel care eu cred ca da cel mai bine seama de tot si raspunde la toate īntrebarile tale odata (acelea pe care mi le-ai pus mie, vreau sa zic): ororile acestea, inclusiv cele estetice, sīnt posibile, atunci cīnd uiti ca ele se exercita asupra unei fiinte īn carne si oase, ca si mine, ca si tine. Īn estetica, aceasta uitare īsi are locul si e chiar recomandata. Lumea esteticii e una de hīrtie. E irealul realizat prin cuvinte. Īn etica īnsa, marele efort este acesta: sa-ti bagi bine īn cap ca acela asupra caruia s-a exercitat oroarea puteai fi chiar tu. Cred ca confuzia īntre planurile astea doua, a prilejuit - īn mod fericit - si aceasta discutie.
    GS: Ati amintit de Frant Tandara, “personajul” (real!) al ultimei dvs. carti – “Drumul Damascului – Spovedania unui fost tortionar”.
    DJ: Da. Cartea aceasta a aparut īn urma cu doua luni si deja multa lume ma īntreaba, mi se cere sa povestesc despre ea, dupe ce trece vacanta vor fi si cīteva emisiuni de televiziune, desi am spus acolo tot ce as putea spune pe subiectul acesta – dar de comentat, ceea ce cred ca ar fi urgent, nimeni n-o comenteaza. O tīnara profesoara de filosofie, care mi-a spus ca n-a mai citit ceva atīt de “puternic” de la Sabato, decīt ca aici nu e rodul imaginatiei cuiva, ci consemnarea unei realitati cum nu se poate mai reale, mi-a sugerat o explicatie: ca este foarte greu de scris ce crezi despre o asemenea carte, fiindca nu stii ce trebuie sa crezi. E posibil, dar nu e satisfacator. Eu cred altceva. Oricīt de atroce ar fi lucrurile pe care acest om le povesteste acolo, ele n-au surprins pe mai nimeni, fiindca din alte surse, dintr-o prestiinta, dintr-o refuzata intuitie, toata lumea stia ca ele asa au fost, asa s-au petrecut. Deci oamenii nu s-au mirat, n-au fost socati sa afle. Ei au fost socati ca lucrurile acestea care nu se spun, care nu se vad, fiindca se petrec īn īntunericul beciurilor si se depoziteaza īn īntunericul constiintelor, de unde nu pot rabufni decīt sub forma de cosmaruri si subzista īnecate īn nebunie, alcool, sau ferecate sub o lespede a tacerii – s-au spus acum. Si se īntreba de ce s-au spus, trebuiau oare spuse, foloseste la ceva sa le spui?
    GS: Si, foloseste la ceva sa le spui?
    MT: Va adresez si eu o ultima īntrebare, ca sa revenim de unde am plecat: Nu aveti sentimentul ca romanele dvs. "non-fictive" nu reusesc īn ultima instanta decīt sa “fictionalizeze”? Cu alte cuvinte, restituiti cu adevarat o “realitate? Nu cumva a fost doar un cosmar?
    DJ: Nu. Cīnd te trezesti din cosmar īntīlnesti realitatea, mai blīnda. Noi acum, la trezire, dam de gropi comune, de mastodonti care nu servesc nimanui, de oameni bolnavi, obositi, descurajati, de tineri care pleaca, fiindca nu au nimic de facut aici, si sigur, de aceia, cum vrei sa le zicem, care inventa acea “memorie colectiva” de care ziceai, hranind o lume agonica cu altfel de propaganda decīt īnainte, telenovele idiotizante, visuri de īmbogatire prin privit (te uiti si cīstigi, nu? ba chiar cīstigi ce vrea muschii tai), vulgaritate, agresivitate, gunoaie, meningita, si o lipsa de reactie, o paralizie a societatii care vorbeste tot despre faptul ca nu cosmar, ci real-real e asta īn care ne aflam. Poti sa-mi spui bunaoara de ce Academia, sau Ministerul Īnvatamīntului sau o asociatie de īnvatatori nu da īn judecata firma care a produs reclama cu “cīstigi ce vrea muschii tai”, fiindca degradeaza limba romāna, care e bun public?
    Si, ca sa īnchei, eu cred ca da, foloseste la ceva sa spui toate lucrurile astea. Dar cred si ca adevarurile scoase din īntunericul constiintelor si privite īn fata asa, la lumina zilei devin si mai atroce si insuportabile īn momentul privirii lor. Ca o operatie foarte dureroasa, fara anestezie. Cred ca aceasta carte este pentru mai tīrziu, pentru cei care nu stiu ce a fost comunismul – sa stie ce-a fost cu adevarat. Un criminal de drept comun, care si-a ucis la īndemnul partidului tatal, nu are dreptul, acelasi partid nu i-l da, sa se reculeaga, sa ramīna singur cu constiinta lui, sa-si cīntareasca pacatul si sa si-l ispaseasca, fiindca acel partid vine cu promisiunea unei vieti mai usoare, a unei pedepse mai usoare, unei iertari pe care el, partidul, o poate acorda īn locul lui Dumnezeu. Īn schimbul acestor promisiuni partidul īi cere sa mai omoare īnca o suta de oameni. Iar omul o face. Aceasta este, sub forma unei istorii suta la suta reale, parabola comunismului. Asta si nimic altceva. Comunismul n-a fost, sub masca micului bine pe care ni-l promitea zilnic – si chiar ni-l dadea: era mai comod sa spui da, decīt nu, mai comod sa fii pentru, decīt contra, infinit mai comod, mai comod profesor la oras, decīt la tara, mai comod īntr-o vila, decīt la bloc, mai comod cu pasaport, decīt fara – comunismul n-a fost decīt distrugere. El nu a construit nici īn afara noastra nici īn noi, nimic. Dar acest caracter net distructiv, vizibil si de catre un orb, rezulta mai bine decīt din alte povesti, din povestea acestui personaj din “Drumul Damascului”, din aceasta “Spovedanie a unui fost tortionar”.
    GS: Totusi de ce credeti ca nu se scrie, desi tirajul s-a epuizat, am īnteles, si deci s-a citit?
    DJ: Mai mult, cartea a devenit interesanta pentru editorii straini. S. Courtois, coordonatorul celebrei “Carti negre a comunismului”, s-a aratat interesat s-o promoveze īn Franta. Īi cauta acum un traducator, fiindca aici eu nu i-am gasit nici unul. Mi s-a spus, si m-am speriat retrospectiv, urmatorul lucru: traducerea unei carti presupune sa traiesti īn atmosfera ei cīteva luni (asta stiu si eu fiindca am tradus cīteva carti) ori, īn cartea dvs. nu se poate trai mai mult de doua zile, ca e insuportabila. Scurt.
    Revenind la īntrebare, si rezumīnd, cred ca nu se scrie, fiindca este oribila.

 

MIRCEA TUGLEA

DINCOLO DE ULTIMA BOLGIE

    Despre “Drumul Damascului” nu se poate īntr-adevar scrie. Nici autoarea, īn fapt, n-a adaugat foarte multe confesiunii lui Frant Tandara, fostul tortionar caruia, printre altii, cartea īi este dedicata (“lui Frant Tandara – cel de acum”). Scurtele note care īnsotesc fluxul “narativ” tin mai degraba de o nerabdare “reportericeasca”, la care si cititorul participa īncordat. Īnsa, dimensiunea reala a faptei este marturisita, daca nu ma īnsel, īntr-un singur loc: “Sīnt oameni care au trecut prin zarca, la Aiud, prin Pitesti. Si din Pitesti au mai scapat. Dar nici unul nu spune ca a fost acolo. De ce? Fiindca nu s-a īntors nici unul de-acolo. Cīnd veneau acolo, nu mai erau oameni, si trebuiau terminati. (…) De multe ori am carat si eu cu brancardele morti, si i-am dus. Īi aruncam asa. Dar ce se īntīmpla, cīnd murea? Daca cadea azi unu, nu-l lua. Astepta sa cada mīine, doi-trei, ca sa vina sa-l ia si pe ala. Care sta īntr-o camera din fund, aruncat acolo. Noi aveam grija sa-l dezbracam de haine, faceam pachet, chiar eu le faceam pachet, nu scriam nimic pe el.” “Puteti sa-mi spuneti daca au fost multi care au murit asa?”. “Pai, sa calculez, dar n-am cum sa calculez! N-am cum. (…) Dar ei probabil ca-i aduceau acolo din mai multe motive. Sa nu le apara «mort» acolo, sa aiba certificat de deces. Sa zica ca i s-a dat o sansa: mort īn spital. Cīnd era unul pe moarte īn celula, īl lua si-l ducea la spital. Nu-i dadea nici o asistenta, dar spunea ca l-a dus la spital. Nu-i dadea nici o asistenta, īl lasa pīna īn ultimul moment. Sau chiar īl tortura pīna īn ultimul moment.” “… Ati spus ca si dvs. ati torturat un om īn agonie. Ati facut lectii pe el. Cu o femeie…! Cīti credeti, totusi, ca au murit asa?”. “… Poate sa fie o suta, numai la mine.” Acest “o suta, numai la mine” este cutremurator. Īn fata acestei marturisiri, orice alta voce contrara ar trebui sa taca. Ca-n Wittgenstein: “despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie sa se taca”. Lucrurile acestea sīnt dincolo de orice “realitate”, ele sīnt, īntr-un anumit sens, subreale. Fata ascunsa, lunara, subumana a comunismului, din care a crescut “omul nou”. Ce forta are totusi acest Frant Tandara cīnd afirma: “Asta e omul nou, comunistii a vrut sa-l creeze, l-a creat. Trebuie sa vina alte generatii. Trebuie sa se premeneasca. Si o sa se premeneasca.” O forta care, alaturi de marturisirea lui, aproape ca scurtcircuiteaza. Si atunci, cum sa nu tresarim citind cele ce urmeaza? “Sīnt unii care au lucrat asa, si pentru comunisti, si pentru prieteni. Dar eu nu-i īnghit, stiti de ce? Pentru ca un om de talia lui, ca avea talent, eu nu contest, dar un om de talia lui, ca un Sadoveanu, un Arghezi, ca si actoru acela francez, ajungi la comunism, dar cīnd ai vazut ce e, te-ai retras. Cīnd vezi ce e, de ce nu te retragi? Mergi pīna la capat? Pīna la fund? A avut timp sa se trezeasca. La vīrsta lui si la capacitatea lui de cultura, nu a vazut ce se īntīmpla īn tara asta? Nu e de condamnat? E de condamnat numai Tandara? Sau ala, sau ala? (…) Unu care era neluminat si inconstient, da, īl mai scuz. Nu total, nu total. Dar unu ca Arghezi? (…) Eu spun ca nu e scuzabil nici un amarīt, un incult, dar sa-l scuz pe ala, cu capacitatea lui? Un muncitor spune cum a spus minerii: noi muncim, nu gīndim. Dar el nu gīndeste? Eu sīnt prost, am fost de acord cu sculati voi oropsiti ai sortii, voi osīnditi la foame, sus, cum era sloganu, versurile alea, cine le-a scris, al dracu, ca incitau la nenorocire, voi, osīnditi la moarte, si asa mai departe, rob cu rob sa ne unim, sa facem pe dracu, dusmanii poporului sa-i zdrobim, pīna la unu sa piara. El nu se gīndea ce era acolo?” Paradoxal, trebuie sa treci de ultima bolgie ca sa poti formula un astfel de discurs acuzator, extraordinar de direct. Īn fata lui, toate palavragelile noastre, ale celorlalti, palesc iremediabil. Pentru ca, īntr-un fel sau altul, din aceasta marturisire nu reiese decīt unul si acelasi lucru - sīntem cu totii vinovati. Pīna la ultimul. Toata aceasta lasitate, atmosfera de complicitate indestructibila īn care am trait si traim īnca ne-a contaminat pe toti.
    Si traim īn Romānia. Ma īntreb daca “exorcizarea raului”, cu toate consecintele ei salutare, va fi suficienta. Din nefericire, rezultatele de pīna acum nu ma lasa sa cred asta. Poate ca, asa cum zice Frant Tandara, “trebuie sa vina alte generatii”. Si continua: “Trebuie sa se premeneasca. Si o sa se premeneasca

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator