The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 6, 21 septembrie 1999

ALINA BÂRGAOANU-VASILIU
(REDACTOR-SEF AL ZIARULUI "
OBSERVATOR")OBSERVATOR")

NU ATÎT DE TINERI

    „Nu, serios, spune-mi ce ai cu mine!“, insista unul dintre conducatorii revistei „Tomis“ atunci cînd m-a prins, la un cocktail. Am încercat sa-l fac sa înteleaga ca demersul Suplimentului de marti nu este de a distruge (nici macar de a ataca) persoane, ci de a schimba mentalitati. Desi pare pretentios, desi pare cliseu - s-a tot vorbit despre schimbarea mentalitatilor, dar totul a ramas încremenit - cam asta vrem sa facem, însa, într-adevar, trebuie sa gasim o alta sintagma pentru a ne formula scopul. Sa spunem ca dorim sa scoatem cultura constanteana, sau, cel putin, un segment al ei, din anumite canoane penibil de perimate, sa aducem noi continuturi si noi forme.
    Persoana depre care vorbeam a încercat, de-a lungul unei discutii de o jumatate de ora, aducîndu-mi diverse argumente, inclusiv de ordin afectiv („Eu am tinut întotdeauna la taica-tu si tin si la tine“) sa ma convinga sa renunt la supliment, sa-i pun capat într-un fel sau altul, sau macar sa nu mai apara „Cîntarea Dobrogei“. Cînd, în finalul discutiei, refuzul meu a fost limpede, finul intelectual Constantin Novac mi-a aruncat un tot atît de fin „compliment“: „Esti mai putin frumoasa decît anul trecut“. Chestie care, recunosc, venind din partea lui, m-a socat pe moment. Însa mi-am adus aminte ca asa reactioneaza, de obicei, barbatii fara educatie, atunci cînd sînt (sau doar se simt) atacati de femei pe propriul lor teren ori cînd nu sînt bagati în seama. Nu era prima oara cînd o pateam: mi s-a reprosat ca port fuste scurte, mi s-au pus în cîrca imaginare pacate ale parintilor, mi s-a scos pe ochi tineretea. Toate acestea fara vreo relevanta pentru subiectul în discutie.
    Problema vîrstei, cel putin, a fost adusa în discutie de nenumarate ori, în ultima vreme. Ceea ce ma duce cu gîndul la un pamflet al lui Pastorel Teodoreanu, pe care îl parafrazez în ceea ce urmeaza:
    Ce-ati spune de-un om, oricît de batrîn, pe care, întrebîndu-l, de pilda, cît e ceasul, v-ar raspunde: - Dumneata esti un bou, sau, eu sînt foarte inteligent?
    Desigur, morala era invers la Pastorel, textul intitulîndu-se „Ei, tinerii!“. Tînar sau batrîn, este, oricum, cel putin lipsit de inteligenta sa opui unor opinii argumentul vîrstei interlocutorului, fara a simti nevoia sa combati în alt fel.
    Nu pentru ca sîntem tineri am început sa scriem. Nu ne-am gîndit la asta, nu am pus vreo conditie de aceasta natura pentru intrarea în nu stiu ce club select. Nici macar nu avem pretentia de a-i schimba pe aceia care nu vor altceva. Este numai dorinta de a oferi o alternativa pentru toti care - tineri sau batrîni - au obosit de prafuita revista de cultura „Tomis“ si cauta alte cai de exprimare. Prin forta împrejurarilor, toti membrii Cenaclului de Marti sîntem tineri (nu atît de tineri cum v-ati putea închipui - oameni în toata firea, cu studii superioare terminate de ceva ani) si, paradoxal, numaram acest atribut printre calitati. În plus, si daca am vrea sa scapam de tinerete, doar trecerea inexorabila a timpului ne poate ajuta…

 

GRIGORE SOITU

XXL, SMALL & LARGE

    Cine deschide antologia lui Marin Mincu “Poezia româna actuala”, editura Pontica 1998, are impresia ca se afla în fata unui subiect stors (epuizat, care nu mai suporta modificari) cu toate ca “orizontul de asteptare al lectorului” este supus rapidelor schimbari atmosferice… Cele doua volume parcurg într-un ritm infernal (de invidiat!) poezia româna, de la tînara debutanta Adela Greceanu si pîna la older-ul Leonid Dimov, acoperind mai mult de treizeci de ani de glorie literara. Sînt deceniile “structurilor paradigmatice ale poeziei actuale”, dupa cum ne povesteste criticul-antologator. Acesta lucreaza cu cele “patru formule paradigmatice” ale poeziei de astazi, materializate în tot atîtia poeti exemplari: Nichita Stanescu, Ion Gheorghe, Marin Sorescu si Mircea Ivanescu. “… la Ion Gheorghe, poezia devine logos (si astfel încrederea nedezmintita a poetului în discursul sau)”. Argumentul peremptoriu al criticului este însa unul derizoriu: normal ca orice poet format are o încredere oarba în vocea sa, altfel ce sens ar mai avea toata “vorbaria” acestuia? În acest tablou al modelelor paralizante ale poeziei române actuale, locul “orficului modern” Ion Gheorghe (nu vi s-a zbîrcit pielea cînd ati citit urmatoarele versuri ale lui I.G. – realiste, stahanoviste, socialiste s.a.m.d. – decupate din poemul “Vine iarba”, cuprins în antologie: “la lupta nasc scuturi si coase / cimenteaza masini pentru pluguri / dezleaga corabii cu seminte si fructe / s-aduca minereu, minereu, minereu… // A doua zi ies ziarele sa cînte / barbatii ce-au stat mai mult la cuptoare”?) poate fi luat, fara strîngere de inima, de Virgil Mazilescu. Antologatorul nostru ne avertizeaza însa cu o infinitezimala precautie: “formulele propuse de noi nu sînt exclusiviste, ci numai orientative”.
    Eroarea care-l încearca însa pe M.M. are o cauza simpla: întreaga antologie (ma refer bineînteles la fragmentele critice) sufera de o inconsistenta a actualizarii, încît atunci cînd o citesti ai sentimentul ca ai ramas un pic în urma. Sau ca autorul s-a grabit s-o scoata la lumina fara o îmbunatatire vizibila a materialului folosit (am numit aici o parte din cronicile, eseurile si studiile critice cuprinse în volumele “Poezie si generatie” 1975, “Eseu despre textul poetic II” 1986, “Textualism si autenticitate” 1993). Majoritatea încercarilor critice despre saizecistii, saptezecistii si optzecistii prinsi în antologie au aparut ca acum 13 sau 25 de ani, deci fara actualizarile ce se impuneau. Doar partea întîi, cea despre nouazecisti fiind cu adevarat curata, actuala. Si totusi un astfel de viciu (de fond, ar spune cei mai multi…) nu umbreste fatada edificiului ridicat de Mincu, în care optzecistii apar ca un simplu grup concurent. Scandaloasa sau nu, aceasta afirmatie este o realitate ce nu are nevoie de explicatii suplimentare…
    În fine, am simtit lipsa poetilor: Cezar Baltag, Mircea Dinescu, Mihai Ursachi, Ion Monoran, Marius Oprea, Andrei Bodiu, Iustin Panta, Simona Popescu, Ruxandra Cesereanu s.a., asa cum am simtit ca au îngrasat antologia pe nedrept autori ca George Popescu, Gheorghe Izbasescu, Daniel Corbu … Întregul edificiu tînjeste dupa un capitol final (sau o addenda) intitulat “Poezia româna în gratii si zabrele”, în care ar fi încaput fara probleme cîtiva dintre poetii închisorilor comuniste, care au umplut dupa ’89 standurile celor mai bune edituri din România. La fel, introducerea nu poate atinge orgasmul fara dezvoltarea aliniatului final din actul 3, care s-ar fi putut numi “poezia si mai noua…” Dar astea nu sînt decît proiectele mele, departe de ce-a gîndit autorul în cauza.
    Voi încheia spunînd ca antologia lui M.M. e o caramida de aur în gura literaturii dobrogene, ce-a intrat risipind aerul de cripta, de muzeu, “vidul ovid”.

*

    Daca într-o calatorie de placere nu-ti poti lua cu tine caramida lui Mincu pentru c-o sa-ti rupa rucsacul, “Mica antologie a poeziei române” de Dan-Silviu Boerescu, ed. Regala 1998, (1 volum, 66 autori, 66 texte)” o s-o iei fara-ndoiala, chiar daca dupa ce o citesti, o uiti cu nevinovatie pe bancheta compartimentului de tren.
    Fara a fi “conceputa ca o replica la mega-antologia lui Laurentiu Ulici (10 volume, 300 de autori, 1001 texte)” cum ne anunta cu voiosie D.S.B. în prefata, aceasta vrea sa strabata în cinci etape esentiale, întreaga poezie româna moderna si post-moderna, chiar cu riscul de a sufoca cîteodata valoarea poetilor clasificati, unii redusi la texte care nu-i reprezinta cu adevarat, altii neverosimil reprezentati doar printr-un text.
    Gustul acestui produs, acestui comprimat poetic, se apropie de acela al pilulelor, pe care cosmonautii le iau în spatiul sideral.

*

    Spatiu în care obiectele plutesc în voie si pentru mult timp, în deriva, “Large” l-au numit cosmonautii americani, large au strigat criticii beatnicilor, desemnînd un teritoriu (spatiu) pe care patrunde orice, oricum, fara probleme. Într-un astfel de large s-au amestecat cinci tineri poeti: Mircea Tuglea, Ileana Bâja, Florin Cristian Anastasiu si Viviana Bratu, publicati în antologia cenaclistica “Starea de plasma”, ed. Pontica 1999.
    Cel mai important dintre poetii acestei antologii (si bineînteles al “Cenaclului de Marti” al Universitatii “Ovidius”) se vrea Mircea Tuglea, care-si injecteaza poemele cu acelasi “sentimentalism maladiv” (apud Mincu). El continua de fapt programul impus în volumul de debut, program care poate fi exprimat printr-o obsesie mai veche a poetului: de a se afla în linia, în spiritul acelui “postmodernism cu fata umana, care nici chef, nici forta nu mai are sa-si caute originile”. Citind noua proezie a lui M.T. ai impresia ca porti o pereche de ochelari cibernetici, prin care vezi realul, spatiul la doi metri de tine, blond, platinat, efeminat si virtualizat (acestei lumi nu-i lipseste deci fiorul trairii ludice). Proemul “17 februarie 1998 (café mozart)” debuteaza ca un science fiction românesc: ”enter mg, c-o butelcuta de bere”, pentru a se poticni intentionat (programat) mai tîrziu si a iesi din sistem astfel: “… cine ce ma perturba? / mugurul cu glasul lui de turba.” Ingeniozitatea autorului (care este un stilist, un poet cu program) atinge de cele mai multe ori sublimul… Fiind în acord cu ceea ce s-a produs în România în ultimul timp, în special în proza (ma refer la Caius Dobrescu si al sau roman “Balamuc sau pionierii spatiului”, ori la scriitura computeristica teoretizata si practicata fara prea mult succes de Ion Manolescu) M.T. poate aluneca rareori în propriile-i capcane. Caci simplitatea fortata a unor mesaje poate arunca o umbra asupra discursului, lipsindu-l parca de verticalitatea unei trairi autentice (“it’s safe now to turn off your computer / si daca nu vreau? ha ha ha-ha”).
    Ileana Bâja a-nsemnat pentru “Cenaclul de Marti” al Universitatii “Ovidius” Constanta ceea ce a-nsemnat poate Eta Boeriu pentru “Cercul literar de la Sibiu”. Cîteva date despre textele publicate aici: scurte, fara textualizari irizari experimentaliste de duzina, fara extremisme, paroxisme, isme si clisme… La POEZIE – ne spune I.B. – se poate ajunge în acest spatiu pontic, paranormal, doar printr-o suita de iluminari, arderi de tot felul. Poeta-si cauta tragismul pe drumul spinos al reîntoarcerii la esentele memoriei (“Labirint carnivor – creierul meu”) coboara-n pamînt dincolo de acestea, asa cum a facut-o si Cesare Pavese (sa zicem, cu aceeasi sensibilitate) în “Tra donne sole”.
    Îl salut pe Mugur Grosu, al carui debut, intitulat simplu “Psih”, îl plaseaza între poetii (foarte putini!) care “fac un salt înapoi catre avangarda, cea a anilor ’30 si de mai devreme, cînd existau înca strînse legaturi cu Europa” (Dieter Schlesak). Avînd ceva din vocea baritonala a lui Voronca, desfasurata cu vitalitate pe spatii largi, M.G. poate gîdila (soca) placut auzul cititorilor: “ca o panglica uriasa de cobalt veni frigul / împachetînd cutiile de beton / fluvii care se desfaceau printre case / peste copaci si ciorapi de matase / zvîrcolituri de strazi si de neon / unghia-mi zgîrîie tot mai lent apa ferestrei / sexul mi-atîrna ca o talanga / lapislazuli / lapislazuli”.
    Despre Florin Cristian Anastasiu si “Despre lucrurile adiacente” nu pot spune decît ca îngrasa spatiul tipografic, prin cîteva texte lipsite de orice orizont (ontologic, semiotic sau altfel). F.C.A. nu tatoneaza nici un fel de formula (pentru ca nu are ce tatona) ci se învîrte ca un asteroid, buimac prin cosmos (era sa zic haosmos). Versurile sale sînt lipsite de orice adîncime, deschidere, dasein, într-un cuvînt plate. Iata ce va transmite poetul: “(asta nu mai e dragoste, prietene) / este Panasonic Dome Sound System / cu ecranul foarte plat” (s.m.).
    Bunica noastra, poezia, a mîncat pîna si coada lupului în sectiunea “Starea de plasma” semnata Viviana Bratu, care da (dupa cum ati observat) titlul antologiei. Saraca bunica! I s-au scurs dup’aia ochii, lichidul amniotic (de frîna), limfa (“discursului liric”, apud Mincu), sîngele din vine. A ramas transparenta si mototolita ca un cearceaf, uscata si brazdata ca un prezervativ second-hand. Prin starea de plasma am trecut cu totii, unii la-nceputul copilariei anxioase, altii la maturitate, într-o camera a spitalului de boli întîmplatoare. Despre “material lingvistic inedit” (M.M.) nu poate fi vorba, atîta timp cît autoarea noastra împrumuta parca limbajul de lemn, cenaclistic, al tinerelor condeie de acum zece ani (“Ciclop transparent / Ca o iluzie albastra”). Inedita, originala e poate modalitatea în care leaga V.B. aceste deseuri, resturi înca nefermentate, într-o subtila ars combinatoria. Sînt de acord cu ceea ce i s-a nazarit poetei, si anume: cuvîntul poetic trebuie sa rasune în gol…

 

MIRCEA TUGLEA

PROEMATICON: ÎNGERUL LUCA PRINTRE MUTANTI

    Îmi amintesc ca am citit cu încîntare, prin 1994, al doilea volum (Week-end printre mutanti, 1993) al lui Ovidiu Nimigean, în “colectia de un leu”. Aflam din prefata (sau, cum zice autorul, din În loc de “În loc de prefata”) ca “pe primul, Scrieri alese, ed. Pan 1992, tiraj 50 ex., pret lei 1000000 plus 3 lei T.L., critica a binevoit, cu putine exceptii, a nu-l observa”. Înaintea lui Lucian Vasilescu, cred, Ovidiu Nimigean facea colaje din titlurile “Evenimentului Zilei”, aflat atunci în epoca sa de glorie, precum “Vom exporta în Germania varza murata” sau “Un homosexual mort violeaza o batrîna de 69 de ani”. Altele, ca “Pe Luna s-a descoperit un schelet uman care se masturba”, le-am auzit eu însumi de la colegii de facultate. Nimigean mai scria “în metru antic” (“Acestia din urma au / Fost înjurati si amenintati cu tun / Soarea pentru a // Le merge vestea de popa tuns”) sau “pangramatisme” savuroase, în linia unui Eugen Ionescu din Lectia: “Femeia, forind fa fîstige fanii fecesari / fentru flata fotelului, f-a fezbracat fomplet, / fentru fa-i fatîta fe fei fatru farbati, / far fici funul fn-a feactionat, fatorita / fonsumului fare fe falcool”. Era aceasta una dintre primele încercari, dupa stiinta mea, de “deconstructie” haioasa a paradigmei instaurate în anii ’80, împotmolita de cîtva timp în polemici sterile care eludau complet, literar vorbind, realitatea post-decembrista. O realitate “mutanta”, din ce în ce mai mizera, care nu putea fi textualizata decît frust, brutal. Si, nu în ultimul rînd, aceasta scriitura directa acorda o atentie cu totul speciala discursului politic cvasi-nationalist al epocii, pe care îl ridiculiza în versuri precum “acolo în curte / am fost fericit o vreme si eu: // crezusem ca acolo e patria”.
    O mult mai dura ars poetica ne ofera Caius Dobrescu, unul dintre cei mai autentici poetastri ai acestor ani, în ultimul sau volum Deadeva (1999). Pîna si titlul (de la “de-adevaratelea”) indica intentia deconstructiva, în cadrele unui discurs esential afirmativ, totusi, din moment ce Deadeva s-ar fi putut numi si “Pe bune”. Caius Dobrescu încalca (si încaleca) intentionat ortografia, scrie fara vocale (doar cu “î”-ul dintre consoane), foloseste semne grafice inexistente în limba româna (ä, ö, ü), sau cifre. Cîteva exemple sînt, cred concludente: “ce daca geme si / scînceste k 1 copil? nai vazuccum vroia sa ne zdrobeaxa?”, “tinetebinetinetebine, pentru Dumnezeu, alfel caca demdemm amîîn 222222!”. Dincolo de faptul ca astfel de “încalecari”, folosite excesiv, duc inevitabil catre o “mecanica” poetica (care însa nu cade în ilizibil), ele îsi au totusi savoarea lor, ca în prescurtarile aiurite de genul “ermbb / rakat în fara ciorapi”, “cu priviri rata”, “sn destul d ciufu”, “si toata lumea / sa prapa d rîs” (s.m.). Este o lume a carei rotire înnebunita în jurul propriului ax abia daca poate fi aproximata prin interjectii (“jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjbff!”), dar care mai are totusi timp pentru declaratii de dragoste, în gîngurit, de o naivitate “sublima” (“Pixi te bex, Pixi te bex, Pixi te bex…”). Nu este deloc de mirare ca aflam în Deadeva, întoarse ca-n oglinda, si cîteva poeme de “actualitate mioritica”. Printre ele, unul în care Ana Pauker, cu “sufletu ei pasionat d / sacrificii”, se trezeste în rai “cot la cot cu Maxim Marturisitoru”, iar altii, “p care comunistii / iau bagat în storcatoare, leau scos sucu / p nas”, o patesc “rau d tot sin continuare / doar fiincodata au urekiat 1 copil”! “Asteas / kestii d Dostoievski, t doare mintea”, concluzioneaza autorul. Nici isteria NATO nu este uitata: “Sîn suppa ca / România / O ian mîna cu NATO. Pt minei / Ultraclar. William Perry / A fossla Budapesta siaccolwua / Ramas”. Desi, în tot acest ocean murdar al realitatii imediate, aproximat de o scriitura “analfabeta”, mai exista o insula de lumina – familia: “Miam spus ca o gramada dn kestiile caremi zboara prin cap / sînt sticleti, si ca tot ce conteaza / e ca nevastamea si cu mine so scoatem la capat”. Astfel, un discurs poetic care friza incomunicabilul reuseste sa transmita totusi ceva, anume ca ceea ce îi tine pe oameni laolalta, dincolo de orice vorbarie, este solidaritatea, iubirea fata de celalalt. Lucru pe care, din nefericire, lirica anilor ’80 nu l-a reusit decît în cazuri exceptionale.
    Un ultim poet despre care vreau sa vorbesc aici, încadrabil si el acestei “linii extreme” din poezia actuala, este Sorin Tudor Dinco. Pe Sorin îl cunosc de aproape zece ani si, cum ar spune el, am vînat împreuna leii prin coclaurile tomiscane, fara sa reusim însa (oare?) sa ucidem nici unul. Carticica sa de debut, aparuta anul acesta la Galati, se numeste Luca & vo-lumirea, desi titlul, dupa marturisirea autorului, ar fi trebuit sa fie “Proeme traite” (cum aflam: “gîndesc un titlu, proeme traite. renunt”). Pare-mi-se, Sorin Tudor Dinco ar fi vrut sa acentueze diferenta între volumul meu Proezia, aparut în 1996, si “proemele” sale “traite”. Nu fac nici un secret din faptul ca, în urma unor îndelungi discutii, am ajuns (separat) la ideea care marcheaza ambele carti. Dar nu despre asta e vorba. Rezonabil este sa ne gîndim ca, daca în modernitate poezia a devenit poem, în postmodernitate ea trebuie sa devina proezie. Insertiile prozastice, corespunzînd unei complexitati tot mai mari a texturii realului, alaturi de sincretismul artelor de care vorbea înca McLuhan, tind sa reinstituie acea stare aurorala a poeziei, dinainte de imnurile homerice. Poezia (proezia) este singurul gen ce-si poate apropria orice alt tip de discurs, devenind astfel mereu altceva si ramînînd în acelasi timp aceeasi. Acesta este momentul, poate, în care se vor naste noi genuri literare (si nu numai), printr-o serie de “demersuri-limita” care forteaza granitele comunicarii, fara a uita vreo clipa ca trebuie sa transmita totusi ceva (cum se întîmpla în modernismul “înalt”). Este si cazul lui Sorin Tudor Dinco, cu “mîmîiturile” sale mimetice: “noi mîmîim noi mî mî im pre limba noastra / mîmîim mimam o stare sau alta (…) / ce-a mai ramas din realitatea asta bastard / a de împartit mie mi-a revenit partea cu m / îmîitul cu mî mî mî”. Sau cu “consonanticele” lui laolalta (“cca 80/min”), dintr-un “proem” care se mai cheama si “sistemul nervos al lui rambo”: “bîm bî-îm bî bîm bî-lbbîim! cî / m kî-kîm ckî-rîim! d m dî-dîm dî dîm d / î-rdîim! fî-fîm fî-lfîim!”. Dincolo însa de aceste “bolboroseli” se iveste umbra unui anume Luca (aflat în plina “vo-lumire”!) – înger, amanta, naluca, de sex incert si multe altele. (Aici, reziduurile unui intertextualism desuet, cu pastise de genul “lumi de fiere”, dupa celebrul roman al lui Bruckner, sînt vizibile.) Cine sa fie Luca? Cel din Timpuri Noi, care “are nervi, are stil”, sau cel din Suzanne Vega (“my name is Luca / I live at the second floor / I think you’ve seen me before”)? Sau Luca cel stralucitor? Este, totusi, de presupus ca ar fi un înger cazut în “vo-lumire”, printre mutanti: “îi citesc lucai – îmi pare rau ca am ferfe / lit biblia într-un acces firesc de singura / tate, iar acum nu posed epistola lui pavel / catre corinteni – îi citesc lucai proemul / în care îngerul fîlfîie”. Un înger care “se invita de la sine în bulboana de dincolo de tastatura”, “vo-lumindu-se” si ascultînd astfel un “proem” în care el însusi fîlfîie din aripi. Pîna cînd traseul textualizant sfîrseste, ca si la Caius Dobrescu, într-o marturisire, un act de credinta aproape: “mi-e groaza ca dupa o noapte ca asta o sa / mor. într-o dimineata n-o sa mai aud soner / ia ceasului, n-o sa ma mai trezesc si o sa / -mi ramîna fericirea proiectata în aerul t / abacit de himera”.
    Am sentimentul ca, prin cartea sa de debut, Sorin Tudor Dinco se înscrie si el într-un “demers-limita”, usor bruiat de sentimentalism. Acest demers însa l-as încadra într-unul extins, decelabil în volumele publicate de membrii fostului Cenaclu de Marti, prin care la Constanta apare, în sfîrsit (am putea chiar afirma: pentru prima data), un grup literar coerent, fara complexe provinciale si în mod esential novator. Asta în timp ce unii mutanti tomiscani mai fîlfîie înca din cozi, închipuindu-si ca zboara… Aici, versurile lui Sorin cad la fix: “si mult e moarta barca din t / abacarie. cine-i kustengean o stie”.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator