The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 7, 5 octombrie 1999

MIRCEA TUGLEA

DIRECT LA TINTA (SI DINCOLO DE EA)

    Precum se stie, introducerea manualelor alternative a declansat, cel putin īn domeniul predarii literaturii, o adevarata “mini-revolutie” culturala. Īncepīnd din acest an, clasa a IX-a va studia foarte multa poezie actuala, ceea ce nu poate fi decīt īmbucurator. Relaxarea materiei, introducerea studiului unor texte conexe literaturii, a relatiilor dintre literatura si celelalte arte si, īn fine, a discursului literar ca reflectie asupra realului (īn aspectele sale culturale, sociale, politice) restituie demersului artistic o anume demnitate, demult pierduta prin “comentarii”, meditatii, rezumate si alte forme de imbecilizare sistematica a elevului/studentului. Ocazia de a releva o sectiune live īn “subconstientul colectiv” al “adolescentului miop” care este elevul de liceu, de a-i solicita opinia “la cald”, de a afla ce gīndeste despre reforma īn sistemul educational, este ispititoare. Ma folosesc deci de ea pentru a supune atentiei rezultatele unui chestionar adresat claselor a IX-a (B, E, F) din Colegiul National “Mircea cel Batrīn”. Chestionarul, reformulat dupa manualul de literatura aparut la Humanitas, suna cam asa: “Va prezentati la un interviu pentru a obtine un post de raspundere. Aflati ca de mīine veti fi numit Ministrul Educatiei Nationale. Care sīnt primele lucruri pe care le veti face? Si, avīnd īn vedere raspunsul dat, credeti ca veti obtine postul?” Fara alte comentarii, redau īn linii mari rezultatele acestui “sondaj”
    Conditiile de īnvatamīnt sīnt, īn opinia cvasi-majoritatii elevilor, mult sub necesitati. Problema cea mai stringenta este modernizarea scolilor (25% din optiuni), prin dotarea lor cu aparatura, laboratoare, tehnica de calcul etc. (Merita amintite aici, īn treacat, cīteva “opinii” care solicita “acces gratuit pe Internet” īn scoli, “muzica non-stop” pe “linii audio Kenwood”, sau “jocuri pe calculator”). O alta este salubritatea unitatilor de īnvatamīnt (15%), unele fiind vazute drept veritabile “focare de infectie” (ar trebuie sa existe “macar sapun si apa!”, exclama cineva). O solicitare aparte este legata de “protectia copiilor īn scoli”. Renovarea unitatilor de īnvatamīnt, īn special a celor de la sate, a cantinelor si a caminelor (care ar trebui sa fie, ca si transportul, gratuite) este ceruta de 5-10% dintre elevi, ca si construirea de noi unitati scolare. Aici, una dintre propuneri vizeaza īnfiintarea de scoli pentru copiii strazii, īn corelatie cu reducerea analfabetismului, amintita īn cīteva raspunsuri. (Īnsa, īntr-un chestionar, se ridica si problema crearii unei universitati a rromilor din Romānia!). Īn fine, sistemul burselor sociale sau de merit (“5-10 milioane”!) trebuie extins, īn opinia a mai mult de 20% dintre cei chestionati, īn primul rīnd pentru ajutorarea celor nevoiasi, si apoi pentru stimularea elevilor dotati, prevenindu-se astfel “exportul de inteligenta”, dupa terminarea studiilor.
    Īn privinta sistemului educational, un accent mai mare ar trebui pus pe materiile de specialitate, media lor anuala (si nu cea generala) contīnd la admiterea īn licee si facultati. Īn strīnsa relatie cu aceasta cerinta este si problema materiilor (care ar trebui sa devina) optionale, īn fapt cele de cultura generala (atunci cīnd nu sīnt specifice profilului), precum muzica, desenul, logica, religia etc, dar si introducerea altora noi, ca educatia sexuala, protectia mediului si altele. Īn legatura cu instrumentele didactice, proportia este relativ egala īntre cei care cer introducerea manualelor alternative pentru toti anii de studiu si cei care ar solicita revenirea la sistemul manualelor unice. Īn schimb, foarte multi (circa 50%) doresc simplificarea materiei, a programei sau a structurii anului scolar (care sa cuprinda vacante mai lungi), reducerea numarului de ore (pīna la “2-3 ore pe zi”!) si a duratei acestora, marirea pauzelor etc. Exista īnsa si voci contrare, care vad īn marirea anului scolar o solutie pentru evitarea aglomerarii. Se cere īnlocuirea notelor cu calificative, eliminarea absentelor (“a face o scoala este cel mai bun lucru, dar fiecare are dreptul de a alege”), sau a temelor pentru acasa. De asemenea, circa 10% dintre elevi cer renuntarea la examenul de capacitate, “ca acum cincizeci de ani; se vede treaba ca ne-am īntors īn timp”. Cītiva doresc, totusi, si continuarea reformei.
    Cīt priveste profesorii, o chestiune acuta este cea baneasca, marirea salariilor fiind propusa īn peste 20% din raspunsuri (deseori corelata cu marirea burselor sau a alocatiilor elevilor). Cuantumul acestei mariri ar putea merge pīna la 300%, fiind chiar aproximat ca reprezentīnd “mai mult decīt jumatatea unui salariu de parlamentar”. Aceasta ar rezolva, īn viziunea elevilor, izbucnirea eventualelor greve, ar duce la īncetarea meditatiilor si ar constitui īn general o motivatie oferita cadrelor didactice īn procesul educativ. Totodata, salariile mai mari ar putea atrage profesorii catre mediul rural (reducerea diferentei dintre mediul urban si cel rural fiind resimtita ca o necesitate īn 10% din raspunsuri) sau catre liceele de elita, care ar trebui sa ofere conditii de salarizare mai bune introducīnd taxe de īnscriere. De aici deriva si problema competentei cadrelor didactice, amintita īn circa 5% dintre raspunsuri, unii elevi cerīnd chiar examene de capacitate (sau psihologice) pentru profesori. Mentalitatea īnvechita, atitudinea lor īnchisa, lipsa dialogului cu elevii sīnt de asemenea probleme importante (peste 20% dintre raspunsuri), subsumate īnsa necesitatii atragerii unor cadre didactice tinere (“dintre cei mai buni absolventi de facultate”), sau reducerii semnificative a vīrstei de pensionare a profesorilor (cu cel putin 5 ani, ba chiar nu mai mult de 45 de ani!). Se cer, de asemenea, “masuri drastice asupra cadrelor didactice care jicnesc elevii” (am citat textual), ori confidentialitatea reclamatiilor. Īn fine, este ceruta si eliminarea cadrelor incompetente din minister.
    Īn privinta finantarii, chestiune atinsa de circa 25% dintre subiecti, majoritatea se īndreapta spre sponsorizari, eventual facute de elevi ori parintii lor, spre fonduri de la buget sau subventii (unele obtinute “prin santaj”!), chiar spre īmprumuturi de la FMI ori Banca Mondiala. Exista, totusi, propuneri care vizeaza deschiderea unor cursuri pentru public, organizarea de spectacole sau alte activitati culturale īn vederea strīngerii fondurilor. De asemenea, o posibila sursa de venit este vazuta īn micsorarea salariilor celor din minister ori ale parlamentarilor, ba chiar īn amenzile aplicate elevilor care “fumeaza īn incinta scolilor”! (La vremea mea, as fi dat faliment). Pentru obtinerea postului, s-ar oferi īn primul rīnd “un salariu mai mare” celui care ia interviul, sau “o excursie la Miami cu Will Smith” (de ce nu cu Naomi Campbell?), precizīndu-se malitios ca oferta nu trebuie luata drept mita, deoarece “e valabila si daca pierd”. Daca ar fi alesi, ei ar īntretine “relatii bune cu sindicatele”, si ar vizita “mai multe scoli si licee pentru a face impresie buna cetatenilor”. Īn schimb, imensa majoritate a subiectilor nu cred ca ar putea deveni ministri, fie din cauza lipsei fondurilor (“nu m-ar lasa Remes”), ori a relatiilor politice (“Asa ca nu. Multumesc! Anticipat!), fie din cauza vīrstei (“am doar 14 ani!”). Atunci cīnd raspund afirmativ, motivatiile sīnt īn general unilaterale (intentiile lor ar fi “īn favoarea elevilor”, “reale si acceptabile” etc.), un singur raspuns reusind sa exprime esentialul: “īi voi face pe oameni sa creada īn īnvatamīnt”.
    Ce rezulta din acest studiu? Īn primul rīnd, faptul ca opiniile elevilor se afla deseori īn concordanta cu cele ale unor cadre didactice, asa cum apar ele, de pilda, īntr-un text remis mie de d-na Laura Rizu (Colegiul National “Mircea cel Batrīn”): “Structura noua a anului scolar pare īnca greoaie, rupe coeziunea abia realizata. Manualele alternative au fost editate tīrziu, ceea ce duce la o aglomerare a materiei (…) Īnsa, cu toate neajunsurile inevitabile oricarui īnceput, manualele noi sīnt o izbīnda, constituind o provocare la īnfrīngerea inertiei, conformismului, rutinei, comoditatii īn gīndire”. E clar ca, deocamdata, elevii īnsisi sīnt atinsi de aceasta “comoditate”, uneori manifestīnd un conservatorism de neīnteles. Īn al doilea rīnd, īnsa, acest studiu denota faptul ca ei, aflati abia la īnceputul adolescentei, sīnt īn mare masura responsabili, si īn orice caz constienti de problemele societatii actuale, careia īi apartin, poate, mai mult decīt noi. Este de neīnteles cum se poate desfasura o reforma īn educatie fara o analiza serioasa a optiunilor celor care, īn ultima instanta, vor beneficia de ea. Fiindca, iata, “subconstientul colectiv” al “adolescentului miop” loveste īn multe cazuri direct la tinta, si chiar dincolo de ea.

 

SILVIU DANCU

SARACIE, PRIBEGIE, RABDARE

    Conceptul de universitate a avut, de-a lungul vremii, acceptii diferite de cele actuale. “Ceea ce denumea termenul universitate nu era o scoala, ci o forma de organizare - a studentilor, sau a profesorilor; sau īmpreuna a studentilor si profesorilor - pe o baza asociativa” (Ovidiu Drimba, īn “Istoria culturii si civilizatiei”, III). Asa cum o arata si sensul latin al cuvīntului (universitas - totalitate) universitatea era o adunare recunoscuta ce includea totalitatea membrilor unei asociatii constituite. Mai mult, “ca institutie didactico-stiintifica, aceasta forma de īnvatamīnt se numea studium generale. Generale, nu pentru ca programa de studii ar fi inclus toate disciplinele, ci pentru ca scolarii proveneau din toate regiunile Europei”. Pentru a fi “general”, un studium trebuia sa includa īn programa, pe līnga “artele liberale” cel putin una dintre facultatile “superioare” ca teologia, dreptul sau medicina. O definitie clara a universitatii din secolul al XIII-lea ne-o da Jacques Paul citat de acelasi Ovidiu Drimba: “universitatea este o federatie de scoli. Fiecare īn disciplina sa este completa. Scolile sīnt deci rivale īntre ele. Statutele universitatii au ca scop sa organizeze īn mod loial aceasta concurenta, sursa de emulatie, exact cum procedeaza corporatiile de mestesugari”. Nu voi vorbi aici de motivele care duceau la diferitele societas ale studentilor sau ale profesorilor, desi autorul prezinta aspecte extrem de interesante asupra subiectului, ci ma voi rezuma la a mentiona ca aspectul social, politic chiar, avea un rol extrem de important. Dar ceea ce intereseaza aici este faptul ca universitatea presupune etimologic o societate, o comunitate. Relevanta īn aceasta directie este precizarea autorului conform careia “papii se adresau crestinilor dintr-o anumita regiune cu universitas vestra”.
    Altfel spus, orice comunitate care se īntelege si este privita ca atare poate fi denumita ca universitas; deci monahii egipteni adunati īn grupuri de ucenici si parinti, care convietuiau dupa reguli general acceptate si īn acelasi timp diferentiate dupa specificul fiecarei “familii”, alcatuiau o universitas ce difera de cea apuseana din secolul al XIII-lea doar prin natura regulilor de convietuire si a motivelor care le determina. Īn plus, se poate vorbi chiar de un studium generale, cīt timp ne referim nu la “arte liberale” sau “facultati superioare” ci la faptul ca ucenicii veniti īn pustie puteau sosi din orice colt al lumii ortodoxe. Īnsa, scopul universitatilor apusene, ca si al monahilor rasariteni, nu difera īn esenta. Acest lucru īl arata si textul prin care īmparatul Frederic Barbarosa va recunoaste formal īn 1155, printr-un privilegiu imperial, drepturile magistrilor si studentilor universitatii din Bologna; textul īn cauza īi defineste pe profesori drept cei care “dau īnvatatura despre legile divine si sacre”, zicīnd mai departe: “caci, īntrucīt faptuind lucruri bune merita lauda si protectia noastra, socotim ca se cuvine ca pe toti aceia prin a caror stiinta e luminata lumea, iar viata supusilor e īndreptata catre Dumnezeu si de noi, servitorii Sai, sa īi aparam cu o dragoste fata de orice nedreptate”. Profesorii sīnt cei care, iata, īnvata despre “legile divine si sacre”, mai familiar spus, dumnezeiesti si sfinte. Prin stiinta lor este “luminata lumea”, ucenicii lor fiind īndreptati “catre ascultarea de Dumnezeu”. Mai mult, virtutile de care acesti profesori dau dovada sīnt descrise īn termeni extrem de evanghelici si trimit fara restrictii la viziunea despre sfīnt a Rasaritului: “Cine oare dintre ei nu este oare vrednic de ajutorul si milostivirea noastra? De dragul stiintei ei au devenit pribegi, din bogati s-au facut saraci, pe ei īnsisi se nesocotesc, viata si-o expun tuturor pribegiilor, si adesea patimesc fara pricina de pe urma nedreptelor atacuri ce le īndura - lucru foarte greu de rabdat - din partea celor mai ticalosi oameni”. Pribegie, saracie, smerenie si rabdare, toate voite si asumate liber pentru a da īnvatatura despre legile dumnezeiesti si sfinte spre ascultarea lui Dumnezeu, nu sīnt oare caracteristici la fel de familiare parintelui din pustiu ca si magistrului din universitatile apusene?
    Vorbind despre maniera de studiu īn facultatile de teologie ale secolului al XIII-lea, Ovidiu Drimba aminteste ca “textele de studiu indispensabile erau doar doua: Biblia si Sententele lui Pietro Lombardul”. Biblia era studiata īn primii patru ani iar Sententele īn urmatorii doi; dupa un examen prin care studentul devenea bacalaureat biblic urmau alti doi ani de exegeza pe marginea unei carti din Vechiul si Noul Testament iar un al doilea examen dadea proaspatului “asistent” titulatura de sententiarius care presupunea doi ani de studii complete asupra “Sententelor” lui Pietro Lombardul, īn urma carora studentul devenea “bacalaureat definitiv” - si studiile continuau. De fapt, este vorba despre “cel putin 15 ani” de studii care, “īn urma dispozitiilor papei Inocentiu IV din 1248, si mai ales a hotarīrii Conciliului din Vienne din 1311” s-au īmbogatit cu cercetarea limbii grecesti si a limbilor orientale (ebraica, araba, chaldaica). Trebuie observat interesul pentru textul Scripturii caruia i se acordau peste 6 ani de studii ca si cel pentru Traditie, redusa (ce-i drept, destul de abuziv) la sinteza facuta de Pietro Lombardul Parintilor. Daca se vor adauga acestui imens efort intelectual, situatia sociala grea a studentilor (īn special a celor veniti de peste hotare), regulile rigide de convietuire si influenta manastirilor sau a episcopului (este mai ales cazul Parisului) vom avea un tablou care nu exclude nici pe departe asumarea ascetica a demersului intelectual. De altfel, acest context era cel care facea ca numarul studentilor īn teologie sa fie mai mic “decīt se crede de obicei”.
    Pe de alta parte, precizīnd calitatile intelectuale ale parintelui duhovnicesc, I. Hausherr afirma discernamīntul (diakrisis) ca fiind cea mai importanta virtute daruita de Dumnezeu īnvatatorului pustiei. El nu uita nici sa citeze din Evergetinos pentru a revela o opinie cu traditie īntre sfinti, si anume aceea ca “vorbirea despre credinta si citirea cartilor dogmatice usuca”. Apoi adauga “stiinta profana si chiar stiinta simpla a lucrurilor dumnezeiesti n-au nici o valoare īn chestiunile de ordin duhovnicesc; aici valoreaza doar stiinta primita de la Dumnezeu cu pretul curatiei sufletului si a mintii”. Hausherr īl mentioneaza pe Sf. Maxim Marturisitorul, “cel mai mare teolog bizantin”, pentru care stiinta dobīndita prin studiu este “cel putin cu totul neglijabila īn lucrurile duhovnicesti”, si īl arata pe avva Arsenie, “omul cel mai cultivat al pustiului”, cerīnd sfaturi taranilor egipteni deoarece “noi din īnvatatura lumii nimic nu avem, iar acesti tarani si egipteni din ostenelile lor au dobīndit fapte bune”. Pustiul nu cunoaste programe scolare sau examene de bacalaureat, parintii putīnd īnvata de la proprii lor ucenici īn virtutea unei recunoasteri a Duhului; avva Moise cere īnvatatura de la avva Zaharia, pe atunci ucenic al sau, zicīnd: “Crede-ma, fiule Zaharie, am vazut pe Duhul Sfīnt pogorīndu-se peste tine si pentru aceasta sīnt silit sa te īntreb”. Alt caz este un oarecare Siluan care, alungat de Pahomie pentru nestatornicie, īl va depasi pe acesta prin pocainta si har sau, mai putin spectaculos dar cu atīt mai sugestiv, batrīnul duhovnic ce-si izgoneste pe nedrept ucenicul cel vrednic, pentru ca, gasindu-l apoi asteptīnd afara cu smerenie, sa-i recunoasca superioritatea spirituala. Nu vīrsta sau studiile dadeau masura ci virtutea nascuta si aducatoare de har care cunoaste si ea treptele sale de evolutie (spre exemplu avva Ioan era un fost tīlhar care ajunge la discernamīnt dupa zece ani de ascultare). Cu toate acestea, I. Hauserr nu uita nici noptile de discutii pe tema desavīrsirii avute de batrīnii pustiului, īmpreuna cu avva Antonie, discutii despre care-si aminteste Sf. Ioan Cassian ca durīnd “foarte mult” fiecare dīndu-si cu parerea “dupa puterea mintii sale” Nu uita autorul nici sa admire faptul ca “aceasta desconsiderare fata de stiinta simpla pe care o constatam īn toate timpurile, nu i-a īmpiedicat pe unii parinti din vechime sa faca psihologie experimentala, ba chiar psihanaliza, tocmai īn serviciul discernamīntului”. Stiinta intelectuala, cunoasterea ca simpla informatie are astfel un rol secundar, oarecum marginalizat, dar necesar; contactul empiric dintre ucenic si parinte este pasul care initiaza pregatirea celui dintīi spre asumarea unei vieti īnduhovnicite. Pentru a sti ca stiinta lumii “usuca” trebuie sa afli acest lucru. Īntr-adevar, “poti fi profesor toata viata si īnca unul excelent, dar sa nu devii prin aceasta parinte duhovnicesc” (Hausherr), īnsa pentru a fi parinte duhovnicesc trebuie sa fii un profesor excelent.
    Asa cum am aratat, universitatea pustiului exista prin aceea ca implica o comunitate de īmpreuna-vietuitori ce īmpartasesc reguli de toti asumate. Mai mult, putem vorbi de facultati deoarece “termenul facultas indica, la īnceput, materia care se preda: apoi totalitatea profesorilor care predau si a scolarilor care studiau aceeasi disciplina. Īn acest ultim sens, cuvīntul apare pentru prima data īntr-o scrisoare din 1219, adresata universitatii pariziene de papa Honorius III” (Drimba). Īntr-adevar dictionarul defineste substantivul feminin facultas ca “posibilitate, putinta, capacitate” sau “abundenta, multime” si la plural “mijloace”. Astfel, daca vorbim despre totalitatea parintilor si a ucenicilor din pustiu, facultas este un sinonim al lui universitas cu specificarea ca presupune studiul “aceleiasi discipline”, conditie si ea īndeplinita de ascetii rasariteni daca īntelegem disciplina nu doar ca sistem sau scoala ci si ca īnvatatura sau educatie, ori fel de a se purta. Īn acest sens, facultatea ca putinta este la fel de necesara studentului teolog cīt si ucenicului din Rasarit. De altfel discutia (disceptatio) batrīnilor pe marginea desavīrsirii, despre care amintea Sf. Ioan Cassian, are īn limba latina aceeasi radacina cu verbul disco, erre, didici, ce se traduce prin a īnvata, a īntelege sau a afla, īn fapt scopul initial al ucenicului. Privitor la sensul termenului de student, acesta este de-a dreptul revelator. Daca verbul studeo, ere, dui, se traduce prin a se ocupa cu ceva, a se stradui pentru, sau a dori, ori a cauta, adverbul studiose ne arata cum trebuie facuta aceasta cautare, si anume cu caldura, din inima, de catre studiosus (doritor, iubitor, pasionat, zelos, devotat si abia apoi īnvatat sau studios). Astfel studentul este cel care se ocupa cu studium-ul, adica are zel, rīvna, dorinta si devotament, īntr-un cuvīnt, iubire.
    Poate fi ceva adaugat la aceste definitii care arata ca, cel putin īn sensul lor etimologic, notiunile de universitate, facultate, student, chiar doctor, (doctus, de la verbul doceo, īnsemnīnd īnvatat sau stiutor), ei bine toate acestea nu sīnt cu nimic straine, īn semnificatia lor, viziunii despre convietuire īntru desavīrsire a pustnicilor? Are acest lucru vreo semnificatie? Poate ca nu atīt de mare pe cīt mi-as dori, dar īn mod sigur el ne arata ca, īn perceptia sa primara, studiul organizat si structurile sale administrative erau strabatute de acelasi scop ca si cel al sfintilor. Īntre profesor si parinte transpare semantic legatura nevazuta a asumarii cu discernamīnt (diakrisis) a conducerii spre Dumnezeu a ucenicilor, cu riscul constient al saraciei, pribegiei si rabdarii.

 

MUGUR GROSU

ARTA – CE LUCRU ĪNcALTATOR!

    “Prin latura ei pozitiva, pseudoeruditia e un omagiu adus de ignoranta cunoasterii. Īn plus ea are o latura rentabila, pe care nu trebuie s-o tratam prea sever. Cei mai multi dintre noi trebuie sa-si gaseasca o slujba īnainte de 30 de ani, īn afara de cazul cīnd traiesc pe spinarea rudelor, si la cele mai multe dintre slujbe se ajunge pe calea trecerii unui examen. Pseudoeruditul (spre deosebire de adevaratul erudit), trece deseori examenul cu bine si, chiar daca e trīntit, apreciaza grandoarea īnnascuta a examenelor, examenele fiind portile care duc la angajare si avīnd puterea de a exila sau de a binecuvīnta. O teza despre regele Lear poate duce la ceva (spre deosebire de piesa cu acelasi titlu), ea poate fi o treapta catre un post īn administratia locala. Pseudoeruditul vorbeste rareori deschis cu sine, marturisindu-si ca de-aia e bine sa stii ceva īn viata, te-ajuta sa te ridici…Cinic sau naiv, el nu trebuie blamat. Cīta vreme īnvatatura e legata de cīstig. cīta vreme anumite functii nu pot fi obtinute decīt pe baza de examene, trebuie sa luam īn serios sistemul examenelor. Daca s-ar nascoci o alta scara care sa duca la plasare, o mare parte din ceea ce numim educatie ar disparea si prin asta nimeni n-ar deveni mai prost decīt e” (E.M. Forster, 1927).
    Am ales un citat atīt de lung pentru ca autorul acestor rīnduri īmi este foarte simpatic si pentru ca modul īn care distinsul critic englez reuseste sa exprime astfel de idei este cu mult mai simplu si mai direct decīt as putea eu īnsumi, tocit prin īntortocheatele holuri ale gīndirii balcanice, sa o fac. La cei aproape 27 de ani pe care i-am adunat īn mine odata cu smogul vremurilor, simt o strīngere de inima de cīte ori vine vorba de educatia mea. Printr-un complex idiot de īmprejurari am ajuns sa folosesc īn autobiografii sintagma de autodidact, expresie care stīrneste de cele mai multe ori scīrtīituri de scaune si de parchet, ocheade malitioase si cascaturi semnificative. Singurul om care mi-a confirmat opiniile īn privinta sistemului educativ oficial este Harry Tavitian, care mi-a marturisit, de cīte ori a venit vorba despre scoli, ca cei 10 ani mistuiti de dīnsul cu studiile superioare sīnt doar niste ani irositi zadarnic, ca ideea potrivit careia arta poate fi īnsusita ca materie scolara este o naivitate si ca singurul om care i-a oferit ceva util pentru munca sa a fost Johnny Raducanu, pentru ca l-a īnvatat ceea ce nu se poate preda la nici o catedra: sa simta, sa traiasca muzica. Problema īnvatamīntului considerat vocational este atīt de delicata īncīt nu-mi permit sa o privesc altfel decīt printr-o nefericita experienta personala. Īntre anii 1980 si 1986, cīnd am studiat pianul, scoala de muzica era o chestiune extrascolara, salile de studiu erau īnghesuite īn scoala de līnga Biserica Greaca si trebuia sa te simti efectiv chemat pentru a urma drumul acela īntortocheat dintre examenele scolii adevarate, cu ore de mate si alti crocobauri, si cele extrascolare pe care le sustineam anual la instrumentul pe care-l studiam. Marturisesc deschis ca nu aveam pentru orele de pian decīt respectul cuvenit unui vecin cu care te īntīlnesti de 3 ori pe saptamīna pe scara blocului, si singurul lucru cu care m-am ales a fost banuiala ca am o vaga īnclinatie spre chestiuni umaniste. Ceva mai tīrziu a trebuit sa iau īn serios aceasta senzatie, pe cīnd ma straduiam sa-mi īnsusesc tehnica desenului si nu gaseam nici cel mai vag reper pentru a-mi usura demersul. Am privit mai tīrziu cu jind la cei care au avut fericirea sa prinda, īn urma mea, acea relaxare a īnvatamīntului liceal prin diviziunile sale real si uman, la fel cum i-am invidiat sincer pe cei care au avut posibilitatea de a studia la Liceul de Arta acele lucruri pe care eu le-am asimilat mai mult sau mai putin empiric, īn nesfīrsite perioade de insomnii ori prin salile umede ale Bibliotecii Judetene īn zilele īn care-mi permiteam sa chiulesc de la scoala. Am trecut mai tīrziu prin ceea ce pretiosii numesc rigorile unor examene la Academia de Arta si am cunoscut, cred, suficient de aproape acea fauna, unica probabil īn Europa, care populeaza coridoarele, camarutele si subsolurile acestei institutii, cu precadere īn perioada examenelor de admitere...Momentul cel mai sublim este acela īn care faci un zbor planat peste mapele candidatilor, si-ti vine sa strigi, parafrazīnu-l pe Nae Ionescu: cum? dumneavoastra, toti cei de aici, sīnteti sau vreti sa fiti artisti? …Artistul, vazut prin lumina salcie a culoarelor Academiei de Arta, e un meserias din tagma faiantarilor si instalatorilor, cu singura diferenta ca nu stie prea exact cu ce se manīnca ceea ce-ar vrea sa faca si nici unde va ajunge odata ce se va califica la locul de munca. Īmi amintesc de entuziasmul ciudat al zilelor de dupa revolutie, cīnd rectorul Academiei de Arta din Bucuresti, dl. Mircea Spataru, declara ca sistemul de examinare a candidatilor se va schimba radical, urmīnd a nu se mai pune accentul pe docilitatea cu care candidatul a asimilat, sec, feluritele tehnici de executie plastica, ci pe forta de expresie individuala, pe ceea ce batrīnii numeau pur si simplu har, chemare pentru aceasta… profesie. Desi suna scandalos, pot afirma fara dubiu ca, īn ziua de azi, orice om rabdator si inteligent, care va depune suficient efort pentru a asimila cunostintele tehnice necesare, poate picta si desena cu vadit talent o suma de lucrari grozave cu care sa umple puzderie de galerii (… mai de provincie…). Tocmai de aceea mi-as fi dorit ca acele criterii noi anuntate de domnul Spataru sa devina realitate. Īn 1996, cīnd l-am īntīlnit, am vazut un om obosit, resemnat, poate chiar absent. La urma urmei se poate spune ca a īncercat. La urma urmei nu chiar tot ce iese pe poarta Academiei trebuie sa fie artist. La urma urmei lucrurile nici nu stau chiar atīt de rau. Aidoma altor dezamagiri cu care ne-a obisnuit deceniul acesta, avem īn momentul de fata o institutie la fel de prafuita ca acum 10 ani, cu singura deosebire ca īntre timp si-a spus Universitate. Unul dintre motive este, din pacate, calitatea candidatilor la examenele de admitere, īn marea lor majoritate absolventi ai liceelor de arta din tara. Poti sa-ti propui sa descoperi marea cu sarea, daca-ntre 300 de candidati nu vei gasi nici macar 3 cu vocatie clara pentru arta, degeaba, tot la sistemul vechi de evaluare trebuie sa te īntorci. Si daca am convenit aceste lucruri, sa vedem ce se petrece īntr-un Liceu de Arta. Bunaoara al nostru. Am descoperit cu surpriza ca liceul acesta are doua sectii, real si uman! Un elev de clasa a XI-a-real (!), pe care-l despart mai putin de 2 ani de examenul de admitere la o facultate de arta, studiaza īntr-o saptamīna urmatoarele materii: matematica - 4 ore, fizica - 3 ore, romāna - 3 ore, chimie - 2 ore, biologie - 2 ore, sport - 2 ore, engleza - 2 ore, economie - 1 h, geografie -1 h, istorie - 1 h, religie - 1h, dirigentie (mama materiilor!) - 1 ora, istoria artei - 2 ore, si – īn fine, desen - 4 ore, pictura/modelaj - 5 ore, specialitate - 5 ore. Ar putea fi subliniat din start ca īn privinta numarului de ore alocat, materiile utile reprezinta abia o treime din orele totale de studiu, iar aceasta īn conditiile unei abracadabrante programe scolare ce nu coincide cu criteriile de examinare pentru admitere. Daca la istoria artei, de pilda, candidatului i se vor solicita doar cunostinte din domeniul artei romānesti, asta nu-i īmpiedica pe elevi sa īnvete de pe acum o sumedenie de lucruri despre arta universala, cunostinte pe care, īn treacat fie spus, le vor asimila oricum de la zero īn facultate… Acelasi lucru īn privinta orelor de specialitate. Desi e cunoscut faptul ca abia dupa absolvirea primului an de facultate se trece la departajarea pe sectii (prin sustinerea unui alt examen), elevii de liceu pierd aiurea cīte 5 ore pe saptamīna, mimīnd ceva care ar trebui sa fie arta textila, ceramica ori design industrial. Aceasta īn conditiile īn care probele ce conteaza la examenul de admitere sīnt desenul academic si…colorata mīine-i gata! Cīnd elevii i-au cerut profesoarei de textile sa fie scutiti de o parte din cunostintele goale pe care trebuie sa le īnghita la aceasta specialitate si ca ar prefera sa mai faca īn schimb cīteva ore de desen, li s-a raspuns ca din pacate aceasta este programa si ea trebuie respectata. Daca programa ar fi prevazut ora de facut cartofi prajiti si de mestecat usturoi, asta s-ar fi facut. Si pentru ca sīntem īn Romānia, nimeni nu s-ar mira cu nimic mai mult. La urma urmei, vorba lui Forster, atīta timp cīt scoala te īncalta pentru o viata, de ce-am refuza sa devenim mai prosti decīt sīntem.
    (Un singur lucru te-ar mai necaji: te-ai dus ca omul, īn tīrg, dupa ceva pantofi si te-ai īntors. De-acuma ai, gumari.)

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator