The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 8, 19 octombrie 1999

MARIN MINCU
interviu realizat de Mircea Tuglea

PROVINCIALISMUL RAPGIUGOS

   MT: Acum un an de zile, īntr-o īntrunire a Cenaclului de Marti, la Cafeneaua Literara, ma īntrebam daca ultimele evolutii ale membrilor sai nu au adus ceva nou īn scena literara de la Tomis, īn sensul unei sincronizari īntīrziate, ba chiar a unor anticipari ale tendintelor poetice novatoare. Prin includerea īn antologia “Poezia romāna actuala” a doi dintre membrii cenaclului, ati “validat” īntr-un fel demersul de marti. Ba chiar, unul dintre comentatorii antologiei dvs. vorbea despre dezavantajul “de a nu fi trecut pe la Cenaclul de Marti al literelor constantene”. Unde credeti ca se situeaza, totusi, demersul nostru? As dori sa punctati īn cīteva cuvinte ultimele aparitii editoriale, respectiv antologia “Starea de plasma” (Pontica 1999), si “Luca si vo-lumirea” a lui Sorin Tudor Dinco (Geneze, 1999).
    MM: Cīnd, cu sapte ani īn urma, am īnfiintat Cenaclul de Marti, nu banuiam ca de aici vor proveni poeti atīt de personali īncīt sa figureze īn lucrarea mea “Poezia romāna actuala”. Pīna la data aparitiei acesteia, debutasera Mircea Tuglea si Grigore Soitu, ambii aducīnd o contributie novatoare suficienta īn poezia post-textualista, astfel ca m-au obligat sa-i integrez la locul cuvenit. Dupa aceea au mai debutat editorial īnca doi martolii: Ileana Bāja si Sorin Dinco. Editura Pontica a publicat de curīnd volumul colectiv intitulat “Starea de plasma” ce-i cuprinde pe Mircea Tuglea, Viviana Bratu, Ileana Bāja, Mugur Grosu, Florin Anastasiu. Rezulta deci o intensa manifestare a acestei scoli de poezie a Cenaclului de Marti de la Tomis care omologheaza abia acum prezenta competitiva a spatiului poetic dobrogean īn context mai larg, national si european. Cenaclul de Marti a practicat si teoretizat tehnica proematica, instituind o perspectiva originala de amorsare a discursului poetic ca integrare simultana īn act a celor doua genuri (liric si epic). De acum īnainte, īn post-textualism, se va vorbi de proeti, care construiesc proeme, si nu scriu altceva decīt proezie, recunoastere ce mi se pare fireasca.
    MT: Īn alta ordine de idei, ce credeti de “polemica” dezlantuita īn jurul unui numar al suplimentului nostru (“Cīntarea Dobrogei”), si īntretinuta de articolele mīrsave ale lui Ov. Dunareanu? Acest domn, care la telefon mi se plīngea ca l-am asociat cu (citez!) “alde Motoc si Novac”, se pare ca si-a gasit abia acum tonul care i se potriveste: cel de mahala. Un lucru, cred, am realizat si noi prin acel numar - l-am fortat sa mai scrie si altceva īn afara de cronicile insipide gen “Viata filialei” pe care le semneaza īn Tomis.
    MM: Polemica iscata nu face decīt sa confirme ca valoarea reala a celor mai tineri poeti si omologarea acestora, dincolo de limita provincialismului rapciugos, induce invidia otravita si ranchiuna urīcioasa īn rīndurile “veteranilor” ce-au detinut pīna mai ieri monopolul “literaturii dobrogene”. Īn mod normal, ar trebui sa existe acea generozitate/loialitate a competitiei care sa-i onoreze si pe īnvinsi si pe “īnvingatori’. Se eludeaza astfel flagrant traditia ovidiana a locului si se confirma/ infirma sintagma pe care am pus-o īn circulatie acum zece ani despre acel “vid ovid” ce ar trebui sa stimuleze creativitatea locala, si nu s-o anihileze.
    MT: Īn loc de īncheiere, va voi pune o īntrebare foarte directa: v-ati auto-exilat din acest “oras al exilului” īn care, asa cum īmi spuneati cīndva, ati pierdut mai bine de zece ani, poate cei mai fertili. Ce credeti ca a ramas īn urma dumneavoastra?
    MM: M-am autoexilat la Tomis īntr-o prima etapa (1968-1974) atras de soare si mare. Colaboram la revista Tomis atunci fiindca īi aveam colegi de rubrica pe I. Negoitescu, pe Stefan Aug. Doinas si pe Cornel Regman. Altfel, īn jur nu exista decīt aerul gol pe care-l respirase Ovidius īn urma cu doua mii de ani, autoexilat si el, din curiozitate existentiala ca si mine, pe meleagurile golului nemotivat. M-am reīntors (īntre 1990-1997) īn locul unde a murit Ovidius pentru a proba masochist experienta proprie a omorīrii pe/de viu de catre pasnicii tomitani contemporani. Nu am pierdut anii petrecuti la Tomis; acestia fac parte din viata mea cea mai solicitata si nu poate sa mi-i fure nimeni. Ce a ramas īn urma? Pai asta ar trebui s-o spuneti īn primul rīnd voi, fostii mei studenti. Totusi, am pus pe picioare Universitatea Ovidius, careia i-am dat numele si sectii noi, am obtinut terenul pentru Campus pe care s-a construit Facultatea de Litere si… am īnjghebat o editura (Pontica), īn care au aparut poetii cei mai autentici ai momentului īn colectia Euridice si, de asemenea, au fost publicati īn colectia Bibiloteca Italiana Umberto Eco si Gianni Vattimo. (Fara traducerile sotiei mele din Vattimo, M. Cartarescu nu ar fi avut bibliografia necesara ca sa-si faca teza de doctorat!). Am scos o revista de cultura multilingva, Paradigma. Neavīnd de lucru, am facut cītiva doctori īn literatura, care acum, iata, nici nu ma mai saluta, etc. Chiar crezi ca e putin lucru?

 

GRIGORE SOITU

CAVALERII ONOAREI

   Un scriitor optzecist scria luna trecuta īn Curentul ca “a venit toamna si s-au copt iarasi scandalurile provinciale…" O parte dintre revistele batrīne de cultura se vor mai vii, fac valuri printre putinii lor cititori, precum cīteva ratuste de plastic ratacite īntr-o cada cu apa rece. Vine vremea meselor rotunde cu priviri cīnd piezise cīnd languroase, vremea cenaclurilor militare cīnd tricepsii se umfla-n costumele cazone, vrmea colocviilor maritime/tomitane cīnd scriitorii dobrogeni se gurguta si se pupa, visīnd la timpurile cīnd culturalizau satele de muncitori, la timpurile cīnd mai aveau īnca bonuri gratuite la cantina CC-ului. Acesta este un articol critic despre revista Tomis, leaganul culturii si civilizatiei dobrogene din ultimii 33 de ani.
    Acesta este un articol obosit, despre o institutie obosita, īncercanata chiar.
    Acesta este un articol pe care l-a cuprins lehamitea si si-a schimbat titlul īn ultimul moment, iar noul nume are izul unei cronici cinematografice despre un western de exceptie.
    Acest articol este istoria unei erezii: īn literatura este loc pentru oricine si pentru orice…
    Īn iulie ’66 apare primul Tomis, ca un lunar de cultura interesant pentru acea vreme, avīndu-l drept cīrmaci secund pe dl. Nicolae Motoc (care a ramas īn aceasta functie pīna astazi) si cīrmaci pe dl. Novac Constantin (īncepīnd cu nr. 5/1972). Era epoca zarilor albastre cu norisori ondulati ca-n Petru Cretia, cīnd literatura cutreiera marile linistite ca o barcuta a bunei sperante, plimbīndu-i pe bravii nostri matrozi cu idealurile lor nepervertite… Ce m-a frapat pe mine a fost faptul ca scriitorii adevarati care au marcat īntr-un fel sau altul aceasta zona arida a literaturii romāne n-au rezistat prea mult īn gasca tomitana, fie din simplul motiv ca aveau mai multa minte (talent) decīt conducatorii ei, fie datorita faptului ca nu se-ncadrau īn stas-ul ordonat. Este cazul prozatorului Eugen Lumezianu care a renuntat īn ’71 la functia de redactor al revistei, cazul scriitoarei Doina Jela (regina non-fiction-ului romānesc despre totalitarism), care a rezistat īn redactie doar patru ani, cazul poetei Elvira Iliescu pe care au ignorat-o si-n care au aruncat cu sageti otravite o buna bucata de vreme s.a.m.d. Onoarea a fost posedata deci mult timp īn pozitii ciudate, nefiresti.
    Īn “Suplimentul de Marti” al ziarului Observator au aparut īn aceasta vara cīteva articole despre falimentul culturii dobrogene (de fapt ceva ce nu exista nu poate da faliment), articole reci/obiective precum instrumentele chirurgicale pe care le foloseste un medic de la IML. Cei de la Tomis au rabufnit prin cīteva materiale jalnice, vadimiste, incompatibile cu calitatea de redactor al unei reviste culturale, concepute si semnate de dl. Ovidiu Dunareanu, care are o calitate extraordinara pentru un manufacturier: de a fi docil si de a executa totul cu promptitudine. Īn fine, nici editorialele efervescente si pline de eleganta semnate de Alina Bārgaoanu-Vasiliu nu au adus pacea īn rīndul batrīnilor tomirati.
    De curīnd a mai parasit redactia Tomis-ului un scriitor, unul talentat care ar fi trebuit s-o conduca. Este vorba despre prozatorul Florin Slapac. Estimp, capii redactiei vor depasi cu mult vīrsta de pensionare, cīnd cei mai multi se pregatesc pentru un altfel de drum…
    As face orice sa īnchei acest articol: m-as īntoarce īntr-un timp revolut, chiar cīnd condotierul Tonegaru vindea legume īn gara din Constanta.

 

MUGUR GROSU

POVESTE DIN EST

   Īn urma cu ceva timp am parcurs cu mare curiozitate o lucrare intitulata LE GRAND DICTIONAIRE DE LA PEINTURE, des origines a nos jours - VBI/Smeets 1992, volum cu adevarat impresionant daca am accepta centimetrii patrati sau kilogramele ca unitati de masura pentru judecati axiologice spontane... Mai grobian spus, o caramida de carte cu un parfum de exhaustivitate īncīntator. Caramizile spirituale dau īntotdeauna bine la casa omului, macar pentru marele merit ca pot sprijini un raft dezmembrat din biblioteca sau pentru ca poti ascunde īn ele sume de bani sau documente secrete fara emotia ca vreun indiscret īsi va vīrī nasul vreodata pe-acolo. Avem si noi caramizile noastre, daca ar fi sa ne amintim doar de Istoria lui Giurescu sau de mai populara Istorie a Literaturii Romāne a lui Calinescu, nelipsita din nici o biblioteca lovita de cifoza. Mai putin conteaza ca domnul Calinescu nu avea pareri prea grozave despre Eliade, ca operele dadaiste ori suprarealiste erau mai degraba, īn viziunea sa, niste contrafaceri interesante ori ca istoria lui torna, torna fratre i se parea o simpla anecdota; parfumul de exhaustivitate e devastator, īncīt - cuprins de emotiile īntīlnirii cu efluviile marii culturi – capeti un sentiment de īncredere incomensurabil, īn fapt – nici nu mai simti nevoia sa mai gīndesti, din moment ce acolo e totul. Efectul de caramida e atīt de puternic īncīt, de cele mai multe ori, prezenta ei pe un raft e suficienta pentru a compune un spatiu cultural. Iata de ce am īntīlnit īn multe case respectabile astfel de tomuri cu paginile īnca nedezlipite, si nu pot pretinde ca m-am simtit īn primejdie īn preajma lor. Problema īncepe cīnd, cuprins de parfumul devastator invocat mai sus, ai imprudenta de a parcurge cīte un tom, de pilda Marele Dictionar de Pictura. Avīnd mai bine de 750 de pagini, peste 2000 de reproduceri color, acoperind peste 3000 de nume ilustre de pictori din īntreaga lume si punctīnd cele mai puternice momente ale istoriei acestei arte, se poate spune ca lucrarea produce clientilor sai efectul de cabinet stomatologic... O surpriza placuta a fost nominalizarea poetului Tristan Tzara īn paragraful dedicat dadaismului, precum si cea a sculptorului Constantin Brāncusi, despre ale carui schite, desene si gravuri se scrie ca au aceeasi valoare ca si sculpturile ce l-au consacrat. Cu aceeasi placere am īntīlnit paragraful dedicat suprarealistului nostru Victor Brauner si nominalizarea pictorului de origine romāna Marcel Iancu. Din pacate asta ar fi cam tot ce se poate gasi despre scoala romāneasca de pictura, daca am lua īn considerare si micul paragraf despre Andreescu, din care aflam ca peisagistul romān a devenit celebru īn tara sa prin lucrarile realizate īn cei trei ani petrecuti īn Franta... Desi īn forumul meu intim consider ca scoala romāneasca de pictura este doar o suma de īnaintari atenuate si obositoare pe care ne place sa le consideram, mai ales īn provincie, racordate la marea familie culturala a lumii, ca performantele cu care ne mīndrim acum (vezi cazul tragic al lui Mircea Ciobanu, recuperat postum, cu surle si furculite, īn patrimoniul cultural romānesc) sīnt īn realitate merite individuale ale unor personalitati care au spart zidul inertiilor noastre institutionalizate, nu pot sa nu ma scandalizez cīnd vad cīt de putin contam, īn realitate, pe hartile culturale ale lumii. Cum este posibil, m-am īntrebat, ca bulgarii, letonii, estonienii, maghiarii sau ucrainenii sa fie īnzecit mai prezenti īn astfel de lucrari ? La urma urmei, inertii institutionalizate au existat si pe vremea cīnd Van Gogh sau Gauguin faceau foamea pe altarele acestei istorii a artelor, lucru ce se reflecta acum pozitiv īn faptul ca lucrarile lor, odinioara refuzate, sīnt cele mai bine cotate pe piata valorilor culturale. Una din explicatii ar fi aceea ca īntre lumea noastra si cea de dincolo exista niste diferente subtile de dinamism; ideea de alternativa culturala a avut mereu o usita īntredeschisa, motiv pentru care si artistii romāni nominalizati īn acel dictionar sīnt dintre aceia care au migrat spre acele spatii īntredeschise. Ispravile lor de acolo sīnt amintite nu pentru ca au parcurs drumuri batatorite de altii ci pentru ca ei īnsisi, de multe ori prin sacrificiu, au deschis niste drumuri. Si īn privinta aceasta, spun cu mīna pe inima, nu sīntem chiar īn coada listei asa cum am simtit parcurgīnd acel dictionar. Singurul lucru pe care pot sa-l mai spun, pentru a da sens acestei amaraciuni cu fals iz polemic, este faptul ca primii si adevaratii vinovati pentru acest lucru sīntem noi, īncepīnd cu clipa īn care ne amagim ca este suficient sa avem institutii cu nume cultural pentru a produce valori autentice, ca este suficient sa parcurgem īn pasi de dans pedagogic drumurile batatorite pentru a patrunde direct īn sufrageriile marii culturi... Amintesc faptul ca orasul nostru are doua muzee de arta, ceea ce e minunat, dar nu are īnca nici o galerie dedicata fenomenului plastic contemporan; spre comparatie amintesc ca Timisoara, de pilda, cunoaste saptamīnal 5-10 expozitii, privilegiu de care m-am bucurat eu īnsumi, cu tot cu amaraciunea de a simti live una din faliile subtile care delimiteaza estul de vest; pentru ca nu īmi asum ideea povincialismului cultural national, insist īn a vorbi despre fenomenul cultural dobrogean ca despre un blestemat reflex periferic (de la Ovidius īncoace). Daca Timisoara organizeaza, de pilda, din initiativa unor tineri un StudentFest anual care se ridica la rangul unei manifestari europene, Constanta nu reuseste, de trei ani, sa dea amploare unei celebrari regionale cum este Ziua Internationala a Marii Negre. Īn fiecare an, la 31 octombrie, īn tarile riverane marii noastre au loc manifestari simbolice printre care actiunile artistice ocupa un loc important. Este cunoscut faptul ca arta ultimelor decenii a capatat un caracter dinamic prin aceasta deschidere catre publicul larg, iesind efectiv īn strada īnvesmīntata īn hainele viului. La urma urmei este o experienta utila oricarui artist, macar ca simplu exercitiu de īntīmpinare a realului. Nici nu cred ca se mai poate concepe īn ziua de azi o arta egocentrica, livresca si de atelier, din acelasi motiv pentru care, īn vremea impresionismului, arta academica ceda locul picturii īn natura. Iata de unde mirarea mea atunci cīnd, anul trecut, facīnd o vizita la Liceul de Arta īmpreuna cu directorul executiv al ONG Mare-Nostrum pentru a reinvita pe elevii acesei scoli sa participe la aceasta manifestare am īntīmpinat o stranie inertie din partea directiunii. Aveam sa aflam cu stupoare, din partea unei profesoare al carui nume nu vreau sa-l divulg pentru a nu-i face probleme, ca motivul acestei inertii era faptul ca directiunea de atunci aflase ca elevii participanti la actiunea din anul precedent fusesera recompensati material si ca acest beneficiu ar trebui de data aceasta sa fie īmpartit cu profesorii lor. Din fericire actiunea a avut loc fara tīrguieli prin bunavointa unei grupe de voluntari si prin efortul unor coordonatori care si-au pastrat nealterata ideea ca arta, ca si celelalte valori ale societatii, are nevoie si de un dram de idealism autentic. Acestea sīnt īnsa niste performante individuale si lasa impresia plina de amaraciune ca institutiile care ar trebui sa le stimuleze sīnt īnca niste depozite de scaune care trebuie cu orice pret pastrate... Sau poate ca aceasta este doar o simpla poveste din est, care se va sfīrsi cīndva cu a fost odata ca niciodata...

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator