The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 9, 2 noiembrie 1999

AL. CISTELECAN

NISTE VITEJI FARA PERECHE, DAR MEREU VICTIME

   GS: Stimate domnule Al. Cistelecan, sīnteti unul din scriitorii importanti ai generatiei ’80: critic literar specializat īn poezie, eseist, jurnalist (redactor-sef adjunct al revistei “Vatra” din Tīrgu Mures). Nu demult, īn cīteva din ziarele din Bucuresti apareau articole referitoare la un anumit proiect, potrivit caruia Transilvania ar dori autonomia administrativa, proiect sustinut de o mare parte a intelectualilor din aceasta zona, printr-o lista cu semnaturi care debuta cu numele dvs. Cum comentati aceasta?
    AC: Īntrebarea dvs, īmi demonstreaza īnca o data – desi nu mai era nevoie – de cīta gratuitate se bucura īn media romāneasca dezmintirile si de cīt credit, īn schimb, beneficiaza fantasmagoriile, mai ales cīnd peste acestea se toarna din belsug sosul retoricii nationaliste, unul mai ardeiat si mai piparat, astfel īncīt sa puna direct pe jar rarunchii patriotici. Acum īmi dau seama ca toate eforturile noastre de a aduce “realitatea” promovata de media mai aproape de realitatea ordinara au fost eminent zadarnice si ca vom ramīne mereu cu eticheta de semnatari ai unei declaratii inexistente de autonomie. Pot, fireste, īntelege ratiunile de tiraj pe care le are oricīnd o tema sau un titlu de tipul “patria īn primejdie!”, dar am ramas nu mai putin uimit de oroarea fata de minimul profesionalism cultivata de unele ziare. Dupa cum se vede īnsa si din recentul scandal īntretinut īn jurul manualului de istorie de la Cluj, delirul nationalist, mediatic si politic, are recurente infailibile iar crizele lui sīnt tot mai dese, mai frenetice si mai vehemente. Nu stiu de unde va veni salvarea Romāniei, dar fara īndoiala ca un diazepam luat la timp de catre eroii acestei industrii de panica face parte din reteta. Mīntuitorii Romāniei s-ar mai calma, chiar daca nu s-ar mai si rari (desi n-ar strica sa se īntīmple si asta, īntrucīt avem un procent excesiv de mīntuitori pe cap de locuitor), si s-ar putea astfel analiza mai riguros si mai cu folos pentru tara cauzele care ne īmping de atīta vreme īntr-un fel de prapastie ce nu pare a avea fund. Atunci, īn plina explozie a isteriei, cīnd sefii de partide umblau, probabil din reflex, cu funia democratica īn mīna iar sefi de coloane īndemnau justitia romāna sa treaca direct la convocarea plutonului de executie, am īncercat sa propunem o analiza structurala a Romāniei, o analiza facuta de experti, din perspective multiple, si care sa identifice, indiferent unde s-ar afla, cauzele care mīna Romānia din esec īn esec. Pentru ca esecurile Romāniei n-au doar o istorie scurta, de zece ani, ci si una lunga, care se identifica cu istoria ei. Ar fi poate cazul, daca nu si momentul, sa vedem fara prejudecati acest rau si sa īncercam o cale de remediere. Cīta vreme romānul se va īmbuiba si se va rasfata cu autoproiectia sa eroica, pe seama cliseelor despre “harnicul si viteazul popor romān” etc., e greu de spus daca Romānia e nefericirea romānilor sau romānii sīnt nefericirea Romāniei.
    Pe de alta parte, e tot mai limpede ca Transilvania e o provincie dezamagita si care-si transforma aceasta dezamagire tot mai consistenta īn exasperare. Nu e, desigur, singura provincie care traieste aceste stari. Cred ca actualul sistem centralist, care transforma teritoriul īn zone clientelare, produce frustrari peste tot. Sistemul politic de azi īi creeaza politicianului (sau omului politic, pentru ca nu toti sīnt clasabili īn zona politicianismului) mai multe obligatii si dependente fata de centru decīt fata de zona pe care o reprezinta (vorba vine!). Or, ecuatia democratica pretinde o rasturnare a prioritatilor si responsabilitatilor. Parlamentarul e mai dator cetateanului decīt liderului sau. Din pacate el stie bine ca pe alegator īl poate īmbrobodi, asa īncīt criteriul decisiv al promovarii ramīne, la noi, persuadarea eficienta a boss-ului de partid. De aici, desigur, pervertirea pīna la inversiune a relatiilor si transformarea electorului īn simpla victima naiva a retoricii. De fapt, politicienii nostri ne cred fraieri īn etern. Si nu s-ar putea zice ca nu ne comportam ca atare.
    Dezamagirea de care vorbeam n-a atins īnsa cotele iredentei si nimeni nu viseaza aici sa-l vada pe unul ca Funar voievod pe viata al Ardealului (caci asta s-ar īntīmpla, fara īndoiala, īn cazul vreunei forme de autonomie). Dar ardelenii – sau oricum tot mai multi dintre ei – cred ca ar avea o sansa mai buna daca ar depinde de ei mai multe decizii si nu le-ar veni īn plic, de sus. Problema este ca actuala “autonomie locala” sa devina eficienta, sa treaca dincolo de regimul unui simplu slogan democratic. Asta e tot, īn rest sīntem mai mult decīt interesati sa ne pastram si noi, prin Constanta, iesirea la mare.
   GS: Se poate vorbi la noi de rasism, de lipsa de toleranta? Sīnt idiosincraziile nationalistilor racile ale comunismului ce abia a trecut sau vin din neconstientizarea faptului ca existenta nationala este fragila, sta (dupa Kundera) “īn permanenta sub semnul īntrebarii”?
   AC: Romānii nu sīnt chiar atīt de diferiti de restul lumii pe cīt s-ar vrea sau i-ar vrea unii. Nu sīnt, cel putin din principiu si īn medie, nici mai buni nici mai rai ca altii. Au cam aceleasi defecte si cam aceleasi calitati, poate si īn proportii echivalente. Eu n-as trage īnsa tot raul din roadele comunismului, ci dintr-un tip de cultura (promovat pīna acum si prin scoala) care a perseverat pe idei fixe (regasibile si īn perioada interbelica si īn zilele noastre). Acest tip de cultura a eroizat, pe de o parte, Romānia, iar pe de alta parte a prezentat-o mereu ca pe o victima (a marilor imperii, a marilor trusturi etc.). Acesta e paradoxul din fundamentul culturii noastre: niste viteji fara pereche, dar mereu victime. Aceasta cultura a creat, cu bune rezultate si azi, un romān cu o mentalitate obsidionala, un romān īnconjurat de primejdii si de dusmani. Noi sīntem īnca, īn ochii nostri, fireste, o sfīnta oaza careia barbarii īi dau tīrcoale tot mai strīnse si cu gīnduri tot mai negre. Desigur, acum barbarii nu mai vin pe cai, vin cu mijloace de transport mai sofisticate, dar mereu cu aceleasi intentii: cum ar face sa jefuiasca biata Romānie. E greu acum sa punem din nou mīna pe palosul stramosesc si sa taiem, īn stīnga si-n dreapta, capete de dusmani. De aceea recurgem la o alta arma, la fel de stramoseasca si de eficienta: viclenia. Politica noastra din ultimii zece ani a fost o doctrina a trasului pe sfoara, o coerenta actiune de pacalire a Occidentului. N-avem, se-ntelege, nici o īncredere īn parteneriatul oferit de acesta (stim noi ce-i īn capul lor!), asa īncīt nu ne ramīne decīt sa-l fraierim. Cum cosmosul a pus la cale un complot īmpotriva Romāniei, īmprejmuind-o strīns cu primejdii vazute si nevazute, nu ne ramīne decīt smecheria. Din pacate, s-au dus vremurile politicii de smechereala si lumea care vine se construieste pe īncredere, pe sportivitate (sau pe o anume sportivitate a intereselor, ca sa nu par cu totul naiv). Romānul sarac si suspicios va īnvata greu regulile acestui nou joc. Cel putin atīta vreme cīt va vedea īn partener un spoliator disimulat, care-si ascunde intentia de a-l jefui sub masca transparenta a corectitudinii.
   GS: Īn fine, o īntrebare care porneste de la tema suplimentului nostru: cum poti sa mai fii romān īn Romānia de astazi?
   AC: Īn Romānia de azi, īn tarisoara… nu mai poti fi un simplu romān, ci doar un Rrromān.

 

MIRCEA TUGLEA

SCURTA "ISTORIE" A PATRIOTISMULUI

   Cu vreo doi ani īn urma am asistat, īn Viena, la o conferinta despre limba romāna sustinuta de profesorul Metzeltin, romanist de seama la universitatea din acelasi oras. Folosindu-se de un bogat material ilustrativ, din care nu lipseau extrase din cronicile Moldovei, din idiolectul latinizant al lui Cantemir, dar si din presa romāneasca actuala, profesorul Metzeltin concluziona ca, dupa o lunga perioada de formare, limba romāna este o limba perfect europeana, capabila sa exprime nuantele conceptuale cele mai subtile. Aceasta īncheiere i-a revoltat de-a dreptul pe romānii prezenti īn sala, care se īntrebau cum de-a “īndraznit” lingvistul sa nu aminteasca de reusitele literare ale limbii noastre, de marea ei vechime, de tulburatorul ei farmec. (Pe care, īn treacat fie spus, romānii vienezi īl sporeau cu gratie, folosind frecvent constructii nemtesti calchiate, dupa celebrul model al “muzicii de pisici” amintit de Maiorescu.) Merita totusi sa ne īntrebam care filosof sau lingvist romān, īn afara de mitizantii nationalisti, a īncercat sa fundamenteze “stiintific” valoarea limbii romāne īn absolut. Demersul “filosofic” extraordinar al lui Noica, care a reusit sa ne investeasca limba cu o anume demnitate “metafizica”, atestīndu-i tensiunea cercetatoare “īntru fiinta”, este cu totul singular. Īn plus, nu trebuie sa uitam de forta considerabila de seductie a acestui demers, care are o valoare īn sine, fara a fi īn mod cert īn relatie cu obiectul sau, deci cu limba romāna. “Ultima ta carte este excelenta”, īi scria Cioran lui Noica īn 1978, “atīta doar ca putea sa se cheme la fel de bine Sentimentul paraguayan al fiintei”.
    Trebuie sa recunoastem ca toate acestea tin mai mult de “patriotism” decīt de vreo metoda “stiintifica”. Cum putem argumenta anumite constructii axiomatice, precum cele ale d-lui Dan Zamfirescu, care vad īn cultura romāna “cea mai experimentata si dīrza armata īn razboiul secolului īmpotriva entropiei spirituale si sufletesti, provocata de un germen patogen care…”? Potrivit acestor constructii “teoretice”, marea calitate a culturii noastre ar consta īn capacitatea ei de a secreta anticorpi rezistenti īn fata “virusului” disolutiei universale. Cu alte cuvinte, codul nostru cultural este “definit” fundamental negativ, prin raportare la “disolutia” amintita, de unde ar reiesi cu “necesitate” valoarea lui afirmativa. Se uita faptul ca o cultura n-are cum sa fie alcatuita numai din anticorpi, īn afara de situatia cīnd avem de-a face c-o cultura… de baccili. Aura cvasi-mitizanta a acestor “demonstratii” ascunde, īn realitate, un complex de inferioritate. Este vorba de un discurs “patriotic”, care foloseste la maxim artificiile retorice īn detrimentul logicii, pīna cīnd acestea se constituie īntr-o limba de lemn, caracteristica īn fapt demersului mitizant-nationalist. Cīnd prolifereaza la extrem, acest discurs nu denota decīt absenta realitatii “descrise”. Daca, sa zicem, nationalismul (sau “patriotismul”) erau legitime īn mod “autentic” pīna catre sfīrsitul secolului trecut, subsumate idealurilor de unitate si libertate nationala, īn epoca interbelica ele devin cam suspecte. Īnca la Caragiale, “patriotul de profesie” este doar unul care “combate bine”, la ziarul “Vocea Patriotului Nationale”, īn consonanta cu teoria maioresciana a “formelor fara fond”. Īntre cele doua razboaie, cīnd tara noastra este totusi o putere regionala, demersul nationalist īncearca uneori sa reduca, alteori sa mascheze, contrastul enorm īntre realitatea statala a unei Romānii Mari si cultura ei “mica”. Convulsiile, ca si derivele politice ale unor Cioran, Eliade, Noica provin tocmai din aceasta uriasa discrepanta, asumata la modul pasional. Dupa razboi, nationalismul īsi mai poate gasi o justificare īn efortul de eliberare de sub tutela sovietica, lucru care nu i-a scapat din vedere lui Ceausescu. Acum, īnsa, merita sa ne īntrebam ce rol mai joaca el, din moment ce o constiinta nationala exista (sau ar trebui), cīnd nici macar iminenta unei amenintari externe nu este vizibila. Cazul Iugoslaviei, care si-a “inventat” practic dusmanii, decazīnd de la o federatie prospera la o Serbie īn ruina, total izolata, este revelator. Oare nu cumva demersul nationalist (vorba vine, “patriotic”) sustine, īn subsidiar, un lucru extrem de grav, anume ca aceasta “constiinta nationala” mai trebuie consolidata, altfel zis ca existenta statului romān trebuie asezata īn continuare sub semnul īntrebarii?
    Trebuie totusi amintit ca, īn efortul ei de “ardere a etapelor”, cultura romāna a reusit sa revolutioneze de mai multe ori contextul mondial, daca ar fi sa-i numim doar pe Brīncusi, Tristan Tzara, Eugen Ionescu. Cum scriam altundeva, “la scurt timp dupa moartea primului sau mare poet, poezia romāna reuseste sa-si propuna siesi modele perfect concordante cu cele ale liricii europene. Jonctiunea cu orientarile poetice contemporane, diversitatea formelor de expresie si, nu īn ultimul rīnd, modernizarea discursului literar tind sa faca posibila universalizarea idiolectului fondat cu jumatate de secol īn urma.” Acest efort, īntrerupt temporar īn deceniile imediat postbelice (nu īn totalitate, fireste), va fi reluat īn momentul aparitiei promotiei ’80 si, mai ales, īn cazul ultimelor orientari literare, marcate de iminenta sfīrsitului de mileniu. Abia acum, dupa aparitia unui mare numar de antologii, fenomenul devine vizibil, ca simptom al acelui “mult asteptat proces de maturizare” (Vasile Baghiu), “īn care imperativul constituirii unui corpus de opere sa fie depasit, si sa se treaca «senin» la un alt stadiu, acela al dezvoltarii si afirmarii universale”. Este, īn definitiv, exact acelasi lucru pe care, īn urma cu doi ani, īl afirma profesorul Metzeltin īn conferinta amintita. Ar fi momentul, deci, sa devenim constienti de intrarea noastra (ca neam, cultura, dar si ca stat) īn normalitate, ceea ce nu īnseamna altceva decīt maturitatea rīvnita. Īntrebarea retorica, dar atīt de adevarata, a lui Emil Cioran (“cum poti sa fii romān?”), ar trebui si ea reformulata: “cum poti (īn ce fel) sa mai fii romān”? Sa continui sa fumegi “eroic” īntr-o limba de lemn care-ti mascheaza absenta din real, sau sa te iei īn serios ca romān, si cetatean al lumii totodata?

 

MUGUR GROSU

CARAMIZI VIRTUALE

    Īn ultimul meu articol am scris cīte ceva despre caramizile spirituale, referindu-ma la acele impresionante realizari tipografice cu caracter enciclopedic si, eventual, multifunctional – daca tinem cont de faptul ca de multe ori criteriul dimensiunii este hotarītor īn momentul deciziei cumparatorului: la urma urmei o astfel de carte e cu mult mai ieftina decīt orice aparatura de slabit vīnduta prin tele-shoping si, īn plus, poti spune, īn timp ce faci niste genuflexiuni cu Istoria literaturii romāne a lui Calinescu de-asupra capului, ca īmplinesti dezideratul lui Juvenal - mens sana in corpore sano... Dupa cum īnsa stim, societatea postmoderna saboteaza din rasputeri reflexele conservatoare, una din ultimele sale lovituri īn partile moi ale traditionalismului fiind inventarea enciclopediilor virtuale. E adevarat ca nu cīstigi mare lucru din punct de vedere muscular daca īncerci sa faci traditionalele genuflexiuni tinīnd un CD-ROM de-asupra capului. Ba dimpotriva, cu ajutorul simulatoarelor multi-mediale te poti catara bine-mersi pe crestele Nepalului sau te poti balaci printre rechinii din Atlantic īn cel mai deplin confort, printr-un simplu clic pe butonul stīng al mouse-ului, timp īn care poti executa nestingherit cu restul corpului diverse alte activitati precum mīngīiatul cu talpa piciorului a pisicii preferate sau scarpinatul cu mīna stīnga dupa urechea dreapta. Urmīnd īndemnul apostolic al sfīntului Pavel –īncercati tot, pastrati ce e bun, am fost īncīntat sa-mi instalez pe calculator, la scurta vreme dupa aparitie, una din cele mai cunoscute enciclopedii virtuale realizate de Microsoft, Encarta 2000 - Interactive World Atlas. Dupa ce am navigat īn goana pe hartile lumii, descoperind cu surpriza o sumedenie de lucruri referitoare la ignoranta mea īn materie de geografie si istorie (am aflat de pilda, printr-un simplu clic pe steagul Albaniei, ca imnul sau national este Pe-al nostru steag e scris unire...), am accesat nerabdator capitolul corespunzator tarii noastre. Pe vremea cīnd caramizile spirituale traditionale erau īn voga, G. Calinescu scria īn a sa Istorie, la capitolul intitulat Specificul national ca “printr-o logica vitiata, īntru cīt priveste pe altii, strainii īnsisi privind orasele noastre sīnt dezamagiti de influentele exterioare si sīnt porniti sa admire «ces tziganes authentiques», spectacol de bīlci policrom...” Trebuie sa marturisesc ca, īn ciuda revolutiei multi-mediale, lucrurile nu s-au schimbat prea mult de la Calinescu īncoace: una din primele ilustratii pe care Encarta le pune la dispozitia celor dornici sa viziteze virtual Romānia este chiar una cu tigani, avīnd asociata urmatoarea nota informativa: “Precum ungurii si nemtii, rromanii (tiganii) au īnceput sa migreze spre Romānia cu sute de ani īn urma īn cautarea unei libertati religioase si culturale. Dupa al doilea razboi mondial, conducatorii Romāniei au descurajat diversitatea etnica; īn anii ’70, trupele guvernamentale au ars satele unguresti si tiganesti. N. Ceausescu a eliminat limba maghiara din scolile transilvanene si a penalizat financiar familiile maghiare care aveau mai mult de doi copii. Īnca exista tensiuni īntre romāni si minoritati Īn scurtele pasaje dedicate istoriei noastre aflam ca ne-am cīstigat independenta de Turcia īn 1881, ori ca “ziua nationala a Romāniei este celebrata la 1 decembrie, ea marcīnd ziua din 1918 (...) cīnd Romānia a cīstigat teritorii (...) prin care suprafata ei s-a marit cu mai mult de jumatate...” Iliescu a intrat si el īn gratiile enciclopediei Encarta - drept un lider care, desi odata cu venirea sa la putere a restrīns unele drepturi civile, a īnceput cīteva masuri anemice de reforma (... cum ar fi consfintirea dreptului la libera exprimare!...) Īn dreptul altei imagini considerate ca semnificative pentru turistii virtuali ai Romāniei si care prezinta un ciobanas īnconjurat de suratele behaitoare - citim: “...locuitorii din Carpati īsi trag originile din vremurile timpurii ale Europei si, īn multe privinte, traiesc si astazi aidoma stramosilor lor…” Daca vrei sa asculti o mostra de cīntec popular romānesc (cam 20 de secunde), afli īn nota explicativa de pe ecran ca folclorul ardelenesc si cel maghiar sīnt doua brīnzeturi īn aceeasi traista, romānii preluīnd de la colegii lor de teritoriu schemele creative si improvizatorice de baza ... (de altfel despre Transilvania aflam doar ca romānii si ungurii si-au disputat multa vreme aceasta felie de harta...) Un ultim amanunt, amuzant sau scandalos (dupa temperamentul turistului virtual), ar fi cel referitor la modul īn care se hranesc romānii. Autorii Encartei tin sa explice cu amabilitate ca ”romānii tin furculita īn mīna stīnga si cutitul īn mīna dreapta, iar amīndoua mīinile (nu īnsa si coatele) sīnt sprijinite de masa ...“
    “Sa nu uitam, - īncheia Calinescu, īn Specificul national din Istoria sa – ca pe columna lui Traian, noi, dacii, sīntem īn lanturi...”

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator