The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 11, 30 noiembrie 1999

MIRCEA TUGLEA

BALAURII INFANTILITATII NOASTRE

    Aniversarea zilei nationale si, totodata, apropiata īmplinire a zece ani de la rasturnarea dictaturii comuniste constituie un bun prilej de reflectie asupra cītorva chestiuni, s-ar zice, daca nu arzatoare macar la ordinea zilei. Care sa fie, de exemplu, cauza acestui imens sentiment de lehamite si dezamagire, īn afara de insurmontabilele dificultati economice? Ce gīndesc cu adevarat sindicalistii care demonstreaza, ostentativ, cu portretul lui Ceausescu īn brate? Cum se explica declaratii-bomba de genul “mi-e scīrba de Romānia” ale unor ardeleni, totusi, cu scaun la cap? A ne ascunde īn cosul fumigen al “dezastruoasei politici actuale” ar fi, īmi pare, lucrul cel mai comod cu putinta. Fiindca aceasta politica, nemaivorbind de cele anterioare, nu este decīt consecinta “fireasca” a unor vechi mentalitati, din zorii epocii noastre moderne. Si, aventurarea īn aceasta zona a nisipurilor miscatoare, īn multele “istorii uitate” ale constituirii statului romān, īnseamna adesea riscul expunerii la necrutatorul tir nationalist al “patriotilor” de profesie. Astfel stau lucrurile, de pilda, cu evaluarea contributiei bisericii unite cu Roma la afirmarea (si mai ales constientizarea) sentimentului national romānesc, īntr-o vreme cīnd “conflictele” confesionale tind sa deturneze atentia catre actualitatea imediata. Īn aceasta actualitate, a fi “de partea” greco-catolicilor nu īnseamna de fapt, īn ochii īntredeschisi ai opiniei publice, nimic altceva decīt “tradarea” majoritatii ortodoxe, indiferent de argumentele istorice invocate. Nu conteaza, īn isteria mitizanta, o reconstituire cīt de cīt fidela a adevarului istoric, ci doar felul cum acesta, sau macar vreuna dintre fatetele lui, se poate raporta la prezent. Cu alte cuvinte, felul cum ne putem justifica neīmplinirile, dezamagirea, lehamitea, folosindu-ne de istorie contra istoriei īnsasi. Portretele lui Ceausescu, afisate īn recentele marsuri sindicale, nu sīnt deci altceva decīt “palme” date actualei puteri si, de fapt, īntregii clase politice de dupa 1989. La fel, declaratiile unor lideri din Transilvania īncearca sa “trezeasca” (cu īndrazneala) administratia centrala din “somnul ei de moarte” care, daca ar continua, si-ar putea trece īn cont cel mai mare dezastru din istoria noastra moderna: dezmembrarea, din cauze interne, a statului romān. Fie si numai o astfel de ipoteza ar trebui sa ne īnspaimīnte, caci īmplinirea ei ar īnsemna cu siguranta ducerea pe apa sīmbetei a trei secole de eforturi, adesea admirabile, duse pentru cristalizarea unei constiinte nationale. Cu alte cuvinte, trei sute de ani de istorie pierduti! Situatia noastra seamana cu vechiul proverb al vrabiei de pe gard: avem totusi o tara (“fie buna, fie rea”), destul de puternica īn context regional, pe care tindem sa o uitam adesea īn focul viselor de marire, īn loc sa īncercam s-o “gradinarim” cīt mai bine. Ma īntreb daca de aici nu razbate, īntr-un fel, sentimentul specific romānesc al eternei reīnceperi a lucrurilor. Pīna cīnd ne vom īntreba, alaturi de Cioran, daca “Romānia are un sens īntrucīt o īncepem?”. Cīnd vom īntelege, oare, ca Romānia exista, si ca ceea ce atīt cetatenii ei, cīt si exteriorul, asteapta acum de la ea nu este decīt un semn ca a trecut īn maturitate? Fiindca astazi Romānia īnca mai arata, din nefericire, ca un adolescent cu inevitabilele cosuri pe fata. Sa ne mai miram, asadar, de mustruluielile tatalui NATO si mamicii Europa? Ori sa īncalecam, ca-n basme, pe calul care manīnca jaratic si sa mai punem cu botul pe labe cītiva dintre balaurii infantilitatii noastre?

 

CASANDRA CRISTEA

ATITUDINI RETROGRADE?

    Adusa īn prim-planul contextului actual, mentalitatea arhaica romāneasca pare cel putin paradoxala prin absenta nostalgiei paradisului “extra muros”, reprezentat de spatiul occidental. Chiar daca lirica populara īnregistreaza cīntece de dor ale celor plecati din sat crezīnd īn mirajul departarilor - cel mai frecvent America - fenomenul e atestat abia la īnceputul secolului, pīna īn preajma primului razboi mondial. Nicaieri, īn aceste productii folclorice, nu apare sentimentul damnarii de a te fi nascut īn acest spatiu si nu īntr-un altul.
    La romāni a existat un adevarat cult al locului natal, mai exact al satului ca existenta materiala si spirituala care definea personalitatea oricarui membru. Īntre spatiul cosmocentrat si, īn consecinta, sigur al satului si spatiul exterior, lumea larga, se crea o diferenta calitativa īn care primul era īntotdeauna conotat pozitiv. Calitatile acestui teritoriu, intuite sau reprezentate, sīnt rezumate de sintagma “loc bun”, pentru ca īti este cunoscut si īti creeaza sentimentul stapīnirii lui.. Materialul de teren atesta faptul ca, īn cele mai multe cazuri, “umblarea prin lume” se īncheia, inevitabil, cu revenirea (chiar daca notiunile de “strainatate” si “departare” erau privite si īn sens mai restrīns, ca de exemplu un alt sat, de unde sintagma “a umbla prin sapte sate”, echivalīnd cu ratacirea).
    Consecinta acestei legaturi om-spatiu natal este drama imensa resimtita la īndepartarea de “osia lumii”, care conferea individului un sistem de referinta. Īn cīntecele de īnstrainare plecarea din sat, fortata īntotdeauna de īmprejurari exterioare, e redata prin manifestari maladive, lipsite de posibilitatea de remediere. Pe līnga stigmatizarea de catre comunitate, care considera desprinderea de sat drept un pacat, o tradare a mostenirii parintesti, insul dezradacinat se considera singur un blestemat īnca din leagan la o soarta rea, cuprins de o boala fara leac.
    Conditia celui plecat īsi dezvaluie tragismul īn statutul de “strain”, privit de catre cei ramasi fie cu compatimire (asemeni unui mort), fie cu suspiciune, deoarece omul care īsi paraseste “rostul” nu poate fi decīt un neispravit. O data iesit din spatiul sacral, īn ultima instanta, al satului, el se expune unor influente malefice imposibil de controlat, venite dintr-un spatiu necunoscut īn care nu poate fi nici mort, nici viu. Paleativele se exclud, desi umorul si forta de absorbtie ale romānului au devenit locuri comune considerate drept alternative ale supravietuirii.
    Abia din perspectiva noua, din afara, cel plecat īsi configureaza notiunea de “tara”. Termenul, luat ca atare, īi apare abstract, daca nu am īncerca o redefinire a lui īn contextul specific mentalitatii populare. Este vorba despre un patriotism aparte, fiindca de departe dorul nu se īndreapta catre “tara” īn sensul larg al cuvīntului, ci catre spatiul restrīns al satului. “Patrie” īnseamna, īn primul rīnd, casa si familie - mama si mīndruta, iar mai apoi ogorul si prietenii, intimitate si solitudine atenuata.
    O povara insuportabila impusa de īnstrainare este imposibilitatea comunicarii, spaima de a nu cunoaste pe nimeni. Desi este riscanta īncercarea de a cauta trasaturi specifice doar sufletului romānesc, se pare ca sociabilitatea l-ar defini, totusi, altfel nu ar aparea atīt de frecventa, īn lirica īnstrainarii, drama inadaptabilitatii īntr-un cadru ale carui prioritati nu se mai bazeaza pe coeziune. Reactia fireasca este īncercarea de reconstituire a spatiului lasat īn urma - dar rezida, īn acest gest, o disperare ce poate fi atenuata doar de dor (cu atribute spatiale), fiind capabil sa refaca legaturile cu universul-casa.
    Aceste atitudini nu pot fi azi generalizate, īnsa exista īn noi ramasite si intuitii inconstiente, chiar daca frenezia plecarii pare sa estompeze tragismul desprinderii de tara. Cred ca simtim si acum ca blestemul īnstrainarii, desi nu pare a mai fi atīt de acut al nostru, atīrna asupra celor care ne forteaza plecarea. De aceea, imaginarul popular le-a destinat pedepsele cele mai cumplite care pot atinge un om: lipsa unui loc al fiintei, lipsa lemnului de cruce si a celor dragi alaturi la groapa dar, mai presus de toate blestemele, acestor oameni li se refuza iertarea lui Dumnezeu. Aplicam si noi aceleasi scheme si ne gasim salvarea īn adoptarea acelorasi atitudini radicale, ce nu cunosc cale de compromis: esti de-aici si ramīi aici, sau pleci si devii un venetic. Consecintele alegerii au fost de mult sadite īn noi, cu tot patetismul pe care īl implica.

 

SILVIU DANCU

A FI ROMĀN - O PROBLEMA DE CREDINTA?

   Romānul s-a nascut ortodox! O afirmatie cu valente dogmatice a carei infailibilitate o voi pune aici īn discutie. Riscul de a o aseza sub semnul interogatiei consta īn “bruscarea” traditiei pe care, ca orice dogma, a nascut-o īn jurul sau. Identitatea dintre romān si ortodox este astazi facuta fara prea mult discernamīnt, īn virtutea unor cutume adeseori justificate prin istoria lor venerabila. Afirmatia din urma poate parea “scandaloasa”, de aceea un lucru trebuie mentionat dintru īnceput: nu voi īncerca īn eseul de fata sa contest legatura intima dintre Traditia ortodoxa si etosul romānesc, lucru ce ar implica cel putin ignoranta, ci voi “forta” semantica conceptului de ortodox si romān pentru a stabili un raport de forte care se īntīlnesc de multe ori tensionat īn personalitatea celui ce adera la sintagma īn discutie.
    A fi ortodox īnseamna sa fii inclus prin botez īn trupul Bisericii, ocazie cu care nasul (garantul copilului fara discernamīnt, sau chezasul bunelor intentii ale celor care se boteaza la maturitate) rosteste, īn locul copilului, crezul. Asumarea acestui crez de catre cel botezat, se face existential prin aplicarea constienta, īn viata, a adevarurilor de credinta. De aici reiese responsabilitatea nasului care se obliga, īn cazul copiilor, sa le fie realmente parinti duhovnicesti īn baza īntreitei lepadari de Satana, exorcizare īnsotita de rostirea acelei credinte pe care se obliga apoi sa o insufle copilului. Reiese de asemenea necesitatea ca cel botezat sa ajunga la cunoasterea acelei credinte pentru care nasul sau a garantat, si sa o aplice realmente.
    Desi suna rigid, didactic si īn mod sigur simplist, cele de mai sus īncearca sa arate ca, de fapt, a fi ortodox presupune discernamīnt, educatie si practica. Botezul singur nu reuseste sa mīntuiasca (cu exceptia cazului cīnd cel botezat moare imediat dupa savīrsirea Tainei), opinie īmpartasita de toate Bisericile traditionale (mai clar de catre cea Ortodoxa si cea Catolica). Nici cutumele populare asumate īn virtutea respectului pentru īnaintasi nu privesc direct identitatea ortodoxa, existīnd situatii īn care tocmai respectul pentru traditia populara sa fie cea care īndeparteaza de puritatea credintei ortodoxe. Īn baza acestor aspecte voi īncerca sa demonstrez ca simpla calitate de romān nu echivaleaza cu cea de ortodox, desi o determina adeseori, si ca sīnt aspecte prin care, vizīnd mīntuirea sau asumarea unor prioritati, individul trebuie sa aleaga īntre cele doua identitati.
    Īn articolul sau “Traditie religioasa si constiinta nationala la romānii din Transilvania” istoricul american Keith Hitchins atinge cīteva aspecte fundamentale ale problemei ridicate īn prezentul eseu si anume “rolul religiei īn modelarea primelor expresii ale sentimentului national romān modern” si, mai putin, trateaza despre “limba ca simbol al nationalitatii sau despre dimensiunile politice si teritoriale ale sentimentului national”. Teza sa este urmatoarea: romānii din Transilvania secolului al XVIII-lea, aproape īn totalitate ortodocsi vietuind la sate, nu aveau o constiinta nationala īn sensul modern al cuvīntului, ci manifestau “comportamente etnice spontane”. Romānul se definea ca fiind dintr-o familie, neam si sat, dincolo de acesta identificīndu-se dupa criteriul religiei si nu cel al etniei. El era solidar cu sīrbul si grecul care aveau aceeasi credinta, si nutreau sentimente fratesti pentru romānul din “Turcia” (adica Tara Romāneasca) pe temeiul credintei mai mult decīt pe cel al nationalitatii. “Climatul la sate era si ne-national. Dupa cum am vazut, predominau preocuparile religioase, iar atunci cīnd adeptii lui Visarion si Sofronie se gīndeau la apartenenta la o comunitate din afara satului, ei se considerau o parte a lumii ortodoxe. Nu le lipsea cītusi de putin constiinta etnica, caci īsi dadeau seama evident de deosebirile de limba si obiceiuri dintre ei si sīrbi, de exemplu, dar ideea de natiune era cu totul straina felului lor de a gīndi”.
    Este de remarcat ca Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara sīnt liderii miscarii de rezistenta a taranilor ortodocsi romāni īn fata Uniatiei (īnceputa prin diplomele leopoldine din 1699 si 1701, aderarea mitopolitului Atanasie din 1700 si resfintirea sa ca episcop catolic din 1701), rezistenta ce s-a manifestat virulent sub conducerea succesiva a celor doi īntre 1744 si 1761. De asemeni, se impune mentiunea ca primul dintre ei, care a condus miscarea 15 ani (1744-1759) era sīrb, astfel ca “vorbea sīrbeste si deci nu putea fi īnteles de cei ce-l ascultau”. Aspectul nu parea sa fie un impediment pentru taranul care rezona pozitiv la fonetica unei limbi ce amintea de traditia satului care folosise slavona īn Liturghie īnainte de secolul XVIII, si care lupta vehement contra uniatului ce-si argumenta pozitia īntr-o limba romāna aflata la īnceputul scrierii sale. Fenomenul este sustinut hotarīt de Hitchins: “Din cele de mai sus reiese clar ca etnicitatea nu a stat la baza sentimentului comunitatii la ortodocsi. Dovada cea mai frapanta a absentei constiintei etnice este faptul ca ortodocsii se simteau mai apropiati de coreligionarii lor – sīrbi si rusi – decīt de romānii uniti”. Afirmatia istoricului nu trebuie decontextualizata; ceea ce vrea sa spuna este ca romānul alegea fara sovaire religia ca criteriu suprem de solidaritate, ceea ce nu implica neobservarea diferentelor de limba si cutume dintre el si coreligionarul sīrb; doar ca aceste diferente erau nesemnificative īn raport cu cele presupuse de religii diferite. Se poate vorbi, deci, despre o identificare īntre starea de romān si cea de ortodox? Pīna la un punct, da. Adeptii lui Visarion si Sofronie “īsi vedeau viata īn functie de povestirea biblica a caderii si a mīntuirii omului; de aceea, trecutul crestin era prezentul lor, iar credintele si practicile stravechi reprezentau modele pentru viata de zi cu zi”. Fenomenul pare firesc cīt timp se petrecea īntr-o epoca īn care “religia tinea sub influenta sa lumea ideilor la sat”, pentru romānul din satul transilvanean identitatea de ortodox fiind organic asumata.
    Dar viziunea taranului despre conceptul de ortodox si Ortodoxie este cam descurajatoare: “Trebuie accentuat totusi faptul ca pentru multimea credinciosilor ortodocsi religia īnsemna formele exterioare de ritual (s.m.) – participarea la slujba de duminica, tinerea posturilor si respectarea sarbatorilor, venerarea icoanelor – nicidecum subtilitatile doctrinei”, ei fiind legati “de un mod de viata īn care obiceiurile populare si superstitiile se īmpletisera inextricabil cu primele elemente de īnvatatura crestina”. De aici reiese ca “aparīndu-si credinta īmpotriva inovatiilor Unirii, ei īsi aparau de fapt zestrea populara, mostenita de la generatiile trecute, si nu o anume teologie” caci “orice schimbare a formelor de ritual religios parea o amenintare a temeliilor comunitatii īnsesi”. Istoricul vede aici caracterul “anistoric” si “ne-national” al conceptiei despre lume si sine a romānului ortodox transilvanean.
    Prin contrast, romānii ce aderasera la Unirea cu Roma afirmau prin reprezentantii lor clerici o viziune moderna despre conceptul de natiune; romānii sīnt o natiune (natio) care prin aderarea la Unire merita drepturile sociale promise de diplomele leopoldine; ei au o origine latina prin descinderea din cuceritorii romani ai Daciei (teza sustinuta pentru prima oara de episcopul unit Ion Inochentie Klein ca argument īn favoarea egalitatii cu cele trei natiuni) si considerau gestul Unirii cu Roma ca moment firesc, chiar necesar īn istoria poporului romān. Hitchins distinge doua generatii īn conducerea Bisericii Unite; prima este reprezentata de Inochentie Klein care, nascut īntr-un sat maramuresean si educat īn scoli iezuite, avea ca principala preocupare natiunea romāna pe care o afirma ca majoritar unita cu Roma desi, personal, nu facuse aproape nimic īn directia convertirii taranilor, tocmai din respectul real pe care-l pastra spiritului satesc romānesc. A doua generatie, cea a episcopilor Petru Aron (1751-1764), Atanasie Rednic (1764-1772) si Grigorie Maior (1772-1778) a luptat intens pentru realizarea unirii reale a romānilor cu Vaticanul. Īn directia asta ei au īntemeiat scoli si au trimis tineri la studii īn Occident, au publicat īn limba romāna argumente sprijinite pe canoanele si patristica ortodoxa īn favoarea aderarii la actul semnat de mitropolitul Atanasie din 1700 si au afirmat necanonicitatea hirotonirii preotilor romāni ortodocsi īn alte dioceze (este cazul Episcopiei sīrbesti din Carlovitz care hirotonea preotii romāni). Doua lucruri trebuie remarcate īn viziunea liderilor uniati: modul īn care īntelegeau actul unirii si atitudinea fata de traditiile populare, caci, pentru ei, “unirea cu Roma a oferit o justificare teoretica īncrederii lor īn progres si a dat fundament ideii de natiune romāna”, dar prin aceasta a īnsemnat si pastrarea etosului rasaritean care definea spiritul romānesc. Astfel Grigorie Maior se opunea romano-catolicizarii īn care vedea “preludiul asimilarii etnice”, si īnsusi Gherontie Cotorea, autorul lucrarii “Despre schismaticia grecilor” din 1746 īn care combatea filo-grecismul taranului romān, “nu avea de gīnd sa paraseasca cultura spirituala a ortodoxiei rasaritene, caci el (ca si colegii lui) o recunostea drept element determinant al specificului national cel putin egal cu romanitatea”. Astfel, “īncercīnd sa puna de acord traditia ortodoxa patriarhala a unei lumi eminamente rurale cu spiritul dinamic al Europei urbane, intelectualii uniti au adus o contributie indispensabila la crearea acelei noi entitati distincte numite romān”.
    Acestea fiind spuse (poate prea repede si sumar) se impun cīteva idei de baza: a) taranul transilvanean romān se definea mai mult dupa criteriul religios decīt dupa cel national; b) viziunea sa despre Ortodoxie era impura doctrinar, fiind īnecata īn traditii si superstitii populare, ritualul fiind mai important decīt substratul sau teologic; īn directia aceasta sīnt instructive miturile populare romānesti (nu doar transilvanene) īn care conceptii pagīne se īntīlnesc cu viziunea biblica despre lume; c) cei care vor introduce si apara conceptul de natiune romāna vor fii romānii uniti care aveau parte de influenta opiniilor europene. Aici se impune afirmatia potrivit careia “abordarea unitatii de catre intelectualii uniti se deosebeste considerabil de cea a conducatorilor nationali romāni din secolul XIX” bazīndu-se īnca pe “precedente juridice si caste privilegiate, mai degraba decīt pe o conceptie organica asupra natiunii”. Este vorba, deci, despre un īnceput si nu “de o constiinta nationala moderna”; d) atāt partea ortodoxa cīt si cea unita va pastra nestirbit respectul fata de cutumele populare.
    De aici reies cīteva concluzii care, sper, vor lamuri destul de coerent pericolul identificarii fara discernamīnt a conceptului de romān si cel de ortodox: a) romānul nu s-a nascut ortodox deoarece acesta este un fapt imposibil, credinta find primita la nivel personal, prin botez si prin asumarea cu discernamīnt a adevarurilor de credinta (nu a celor populare). Pot face parte dintr-un neam ce se declara cu convingere ortodox si sa nu ader la aceasta identitate si pot fi un ortodox autentic fara ca prin aceasta sa fiu neaparat romān. Mai mult, crezīnd ca apara Ortodoxia, intentie de alfel autentica si extrem de puternic manifestata, romānul rural de secol XVIII, din Transilvania nu apara īn fapt decīt traditia īnaintasilor si un mod de viata familiar, care era realmente impregnat de viziunea biblica despre realitate, primita īn istorie din mīinile Bisericii ortodoxe. Constiinta sa de ortodox era confundata īnsa cu cea de urmas fidel al stramosilor si nu de ucenic al lui Hristos īn fata Caruia nu exista “elin sau iudeu”; b) de asemeni, romānul despre care vorbim nu a aparat realmente nici conceptul de natiune romāna, care nu reprezenta pentru el nici macar o ipoteza cu atīt mai putin o realitate. Aparīnd astazi acest concept sustinem un demers īnceput de catre romānii uniti cu Roma sub influenta ideilor apusene, nicidecum de catre taranii ortodocsi. Astfel, cel care identifica ortodoxul cu romānul pentru a-l apara pe cel din urma de “atacul” Occidentului īncearca un paradox: confundīnd Ortodoxia cu traditiile populare (carora nu le vede toate nuantele), savīrseste o greseala de care ierarhii uniti nu au dat dovada, īncercīnd sa īmpace traditiile populare cu supunerea fata de Roma. Ca īncercarea lor nu a reusit este clar iar motivele sīnt extrem de variate. Ramīne cert ca astazi, Biserica Ortodoxa Romāna are de mult īn patrimoniul sau conceptual si conceptul de natiune romāna. Mai mult, evolutia acestei constiinte nationale este nuantata de istoria paralela a Tarii Romānesti si a Moldovei īn care ortodoxul romān a trait alte experiente. Deasupra acestor afirmatii ramīne nerezolvat conflictul dintre comoditatea unei sintagme traditionale si cea care defineste Biserica ca popor al lui Dumnezeu dincolo de cutumele etnice.
    Ca romān si ortodox īmi pot permite sa condamn traditiile populare ce contravin spiritului evanghelic, dar nu pot contesta adevarul revelat al dogmei ortodoxe; rezulta ca dogmatismul cu care este privit astazi conceptul de romān are valente eretice. Abordarea problemei din perspectiva “poporului ales” are nuante iudaice care contrazic nu doar mesajul lui Pavel, ci si atitudinea taranului ortodox care se definea ca facīnd parte din familia ortodoxa si nu din cea romāna. Personal, cred īn īntīlnirea dintre identitatea de romān si cea de crestin ortodox, asa cum cred si īn conflictele contextuale dintre cele doua. Īnsa ma straduiesc īntotdeauna, īn astfel de situatii, sa o aleg pe cea din urma.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator