The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 14-15, 11 ianuarie 2000

MIRCEA TUGLEA

O PROBA DE “ULTRA-NATIONALISM”

    Vreme de cītiva ani, īn studentie, am luat parte cu regularitate la colocviile studentesti “Mihai Eminescu” de la Iasi. Dincolo de toata maculatura hagiografica, inerenta acestor manifestari, am observat, venind mai ales din partea centrelor universitare din Cluj, Brasov sau Constanta, un admirabil efort de reconsiderare si deconstructie a mitului/textului eminescian. Cvasiabsenta unor īncercari critice profesioniste īn aceasta directie (venind dupa nume de referinta, precum Ion Negoitescu, Matei Calinescu, sau, mai aproape de noi, Ioana Em. Petrescu), a fost practic suplinita, īn ultimii ani, de zecile de comunicari prezentate acolo. Ele au muscat adīnc, chiar daca mai putin vizibil pentru neinitiati, din esafodajul simbolic-nationalist al mitului eminescian. Frisca de pe tort a fost īnsa luata, asa cum se īntīmpla mai mereu, de capitala marii noastre provincii culturale, prin de-acum celebrul numar 265/1998 al “Dilemei” bucurestene. Scandalul, daca ar fi macar sa rasfoim recenta carte a lui Cezar-Paul Badescu, “Cazul Eminescu” (care pretinde, desi nu o face, ca aduna cam toate reactiile stīrnite de acel numar al “Dilemei”, fie ele pro sau contra), a fost unul important. La putin timp de la aparitie, Mircea Cartarescu (el īnsusi unul dintre “dilematicii” de atunci) vorbea deja despre “cel mai curajos act de demitizare culturala de dupa 1989”, iar despre protagonisti ca fiind “laudati de cīteva minti destupate si pusi la zid de ultra-nationalisti”. Procedeul, desi nu nou la Cartarescu (daca ne gīndim cum se autoproclama, īn teza sa de doctorat, “nucleul nucleului” postmodernismului romānesc), este īn sine extrem de periculos. Sa nu iei īn serios pe cineva care propune (cum face īn “bascalie” Razvan Radulescu) īnlocuirea farului de la Constanta cu o statuie imensa a lui Eminescu care “sa faca din ochi” navelor din larg nu īnseamna sa fii ultra-nationalist. Dupa cum nu trebuie sa ai “minte destupata” ca sa-i concezi lui Mircea Cartarescu ca Eminescu era īntr-adevar “mic si īndesat” ca om, si nu cum ni-l arata bancnotele noastre de 1000 de lei. (Ma īntreb cum de nu s-a gasit īnca nimeni sa propuna īnlocuirea acelui Eminescu tīnar, angelic de pe bancnota de 1000 cu “ultimul” Eminescu, cel gras, cu chelie si ochii rataciti?). Una peste alta, astfel de “aforisme” critifictionale ar trebui evitate, tocmai fiindca este vorba de un “caz extrem” al culturii noastre. Dincolo de optiunile noastre estetice (nebuloase), rolul formativ determinant al textului eminescian nu numai īn lirica, dar si īn toata evolutia noastra culturala ulterioara lui este indiscutabil. Sa faci taraboi īntr-o astfel de chestiune īnseamna a-ti turna singur gaz pe foc, mai ales (si aici insist, mai ales) cīnd lirica actuala se īnfrupta cu atīt deliciu solitar din intertextul eminescian. Cīnd un Sorin Ghergut, de exemplu, altfel un la fel de bun poet ca si T.O. Bobe (si amīndoi descinsi din cenaclul lui Mircea Cartarescu), scrie ca “seara pe vale / buciumul suna normal / dar pus īntre buzele tale / el suna special” – nu-ti ramīne decīt sa te īntrebi ce reziduuri psihanalitice actioneaza īn tot acest demers “demitizant”. Asta, fireste, īn cazul cīnd nu este vorba doar de banalul, si atīt de balcanicul, chef obisnuit de scandal. Ar fi īntr-adevar foarte trist. (Si rimeaza cu “ultra-nationalist”!)

 

CASANDRA CĪRSTEA

EMINESCU ĪN ICONOGRAFIE

    Vastul material iconografic ce īl are ca obiect pe Eminescu se constituie (cronologic si ideologic) īntr-un metatext al literaturii dedicate poetului. Desi nu toate aceste reprezentari pot fi incluse īn domeniul artei, ele folosesc un limbaj autonom, alcatuind un sistem de expresii care alimenteaza, īn paralel si complementar, productiile scrise ce au instituit mitul. Fie ca este vorba despre picturi, statui, carti postale, calendare, timbre sau medalii pe care se reproduce chipul lui Eminescu ele au, prin īnsasi calitatea lor de “imagini”, caracter de semne, folosite īntr-o ampla propaganda spre a impune receptorilor o grila interpretativa.
    La un nivel pasiv de asimilare, toate imaginile lui Eminescu se īncadreaza, obligatoriu, īn limitele unei conventii care permite recunoasterea imediata a figurii si limiteaza libertatea de reprezentare determinīnd, īn cazul receptorilor neavizati, cultivarea cliseelor instituite de mitul scris. Pīna īn prezent nici un artist nu a īndraznit sa iasa din aceste tipare si sa-l reprezinte, de exemplu, pe Eminescu īn atitudini mundane, cum e cazul lui Balzac īn halat de casa, sculptat de Rodin. Cenzurarea reductiva, comuna mai multor epoci, genereaza o adevarata “campanie electorala”, prin intermediul careia specialistii īn domeniu impun publicului o anumita viziune, care legitimeaza optiuni de ordin politic, “ajustīnd” productiile artistice la imaginea dorita.
    La un nivel activ al receptarii, ochiul critic este capabil sa descopere conventiile din aceste constructe, simbolurile sociale, “unitatile culturale” din care se alcatuiesc. Dar, īn acest caz, preferinta pentru o imagine sau alta difera īn functie de ideologia epocii si de orientarea culturala a receptorilor. Reprezentativa, īn acest sens, este ancheta realizata de revista “Manuscriptum” īn 1975, avīnd ca subiect o a cincea fotografie presupusa a-l īnfatisa pe Eminescu. Propunīnd imaginea unui barbat matur, īmbracat īn costum (de calarie?), acest nou document va genera entuziasmul unor oameni de litere sau, dimpotriva, respingerea vehementa din partea altora, iar validarea lui stiintifica nu o va putea impune īn mentalitatea romāneasca deja cliseizata. Intentia subiacenta a canalizarii reproducerilor spre chipul eminescian din prima fotografie cunoscuta este de revigora, permanent si asiduu, un mit care traverseaza īntreg secolul. Reflectarile lui īn oglinzi si īn false oglinzi īnsumeaza toate fazele “mitului Eminescu”, de la adulatia cvasireligioasa la īncercarea de a-l nega. Īn mentalitatea romāneasca figura lui Eminescu de la 18 ani devine o imagine identitara sintetica, explicabila prin cliseele care se regasesc īn ea: figura angelica, poetul de geniu, de o frumusete clasica, expresie a obsesiei “tineretii fara batrīnete”, etc.
    Ca īn orice mesaj, de aceasta data vizual, reprezentarile interactioneaza persuasiv cu receptorii prin intermediul unor “strategii discursive” calculate, ce alcatuiesc o complexa retorica a imaginilor: abundenta reproducerilor, perceptia epifanica a celor care l-au cunoscut si, nu īn ultimul rīnd, alegerea locurilor de amplasare, intentionate a fi adevarate spatii sacre de pelerinaj. Dirijata sau nu, optiunea publicului pentru una dintre imaginile lui Eminescu a determinat, īn timp, o selectie motivata de intentia unei “educari” prin “īnselare”, avīnd īn vedere caracterul de construct al īnsesi fotografiei, imagine-prototip a reproducerilor ulterioare.
    Astfel, iconografia mitizanta a lui Eminescu s-a construit, omogen, īntre doua extreme: exagerarile si tacerea. Prima atitudine ar putea fi rezumata īn imaginea unui nou Colos din Rhodos propusa de R. Radulescu īn “Dilema”: statuia lui Eminescu īn locul Farului de la Constanta. La celalalt pol, sīnt aceia care si-au exprimat neputinta de a īncorseta īntr-o imagine chipul lui Eminescu (de exemplu, īn tabloul realizat de Luchian). Indiferent de calitatea reprezentarii, iconografia eminesciana ramīne doar o alaturare de fragmente, insuficiente nu prin lipsa viziunii globalizante, ci prin limitarea ei, dar care nu-si pierde, īn mentalitatea comuna, forta persuasiva.

 

MUGUR GROSU

ĪNGROPAT PE O BANCNOTA

    Conform uzantelor, ar fi de scris īn fruntea acestui eseu ca la 15 ianuarie se īmplinesc 150 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, adaugīnd apoi - potrivit acelorasi uzante - zaharisita sintagma poet national etc. Si pentru ca, iata, mi-am facut datoria-n privinta reflexelor civice, as putea sa adaug smeritele consideratii personale la un prilej asa de rotund: caci 150 de ani vin o singura data, iar un bicentenar mai mult ca sigur ca n-o sa apuc. Pornind de la calcule mai pesimiste ca acesta, Eminescu īnsusi conchidea ca n-o sa traiasca prea mult: 78 de ani, viata mea īntreaga, atīt am sa traiesc”, bazīndu-si calculele pe faptul ca “asta este marimea constanta de timp a unui individ din rasa noastra”. Noi stim cu exactitate stiintifica faptul ca Eminescu n-a fost un individ din rasa noastra, din moment ce a trait doar 39 de ani, adica fix jumatate din vīrsta alocata muritorilor de rīnd. Mai mult decīt atīt, daca si celui mai netrebnic dintre eroii care se tīrasc astazi prin colbul cronicilor i se cunoaste cu exactitate nu numai data sau secunda nasterii, ci si gradul de umiditate al scutecelui, cu Eminescu algebra e si mai zgīrcita: chiar daca (din nevoi care sīnt mai degraba ale setei noastre de spoieli festiviste decīt ale dorului de cunoastere) am adoptat data de 15 ianuarie ca pe cea a nasterii poetului nostru national, doar pentru ca asa figureaza-n registrul de nasteri pe anul 1850 din Botosani, lucrurile nu sīnt atīt de limpezi: ramīne acea Psaltire pe care Gh. Eminovici a scris cu pedanteria fireasca unui parinte ca “astazi, 20 decembrie, anul 1849, la patru ceasuri si cincisprezece minute evropinesti, s-au nascut fiul nostru Mihail“. Si as putea sublinia, de dragul iluzionismului provincial si stupid, ca un tata-si cunoaste mai bine odrasla si masurile ei decīt o poate face functionarimea de pretutindeni. Iar ca sa torn si putin knorr peste-aceste picanterii as putea aminti un lucru si mai suav: chiar daca s-ar fi adoptat cu unanimitate de pixuri vreuna dintre aceste date, n-am rezolvat dilema secolului XX: cum ne slavim eroii, dupa stil vechi sau stil nou? Caci daca nesatul nostru festivist are nevoie si de-un augur celest, oprindu-ne, īn fine, la o data anume, ar trebui sa adaugam la aceasta cele 12 zile pentru a afla o data exacta din punct de vedere calendaristic si, deci, pe placul fetelor astrologicesti. Deci adunīnd la scriptele vremii (de stil vechi) 12 zile, obtinem data de 27 ianuarie pentru a noastra aniversara s.a.m.d. Si putem jubila, daca ne ramīne un strop de umor, amintindu-ne ca data de 15 ianuarie era oricum ocupata īn memoria colectiva a Universului, daca ar fi sa pomenim ca-n aceeasi zi s-au stins din viata Hans Sachs (1576) sau Rosa Luxemburg (1918). Dar de ce sa continuam asa? Noi stim foarte bine ca toate aceste tacīmuri sīnt doar o spoiala, ca toate aceste ticuri festiviste fac mai degraba penibil un demers ca al nostru. Am īnteles sa cinstim memoria īnaintevazatorilor nostri prin metode dintre cele mai hilare, dīnd numele lor unor magazine de cartier, punīndu-i la coada unui impex sau srl nenorocit, numind dupa dīnsii vreo ulita desfundata pe care si-o disputa glodul cu sobolanii. Pe vremea anilor mei de liceu, Eminescu īnsemna mai putin constiinta unei vīrste avīntate spre nebuloasele idealuri cīt numele unui liceu de fete cu care planuiam chefuri si dansuri pentru sīmbata seara si duminica dimineata. Mai avem si-o statuie, la care trec uneori tinerii, īn drum spre Starea Civila, sa se fotografieze, poze din care, evident, poetul va iesi cu capul taiat din cauza īnaltimii statuii, iar poalele muzei sale vor fi tivite cu fete hazlii sau cu ocheade strīmbe, dupa priceperea fotografului. Iar īn zilele noastre, de la copil pīna la purtatoarea de tīte se stie ca un Eminescu īnseamna din ce īn ce mai putin, īn timp ce cu doi Eminesti poti sa cumperi o pīine iar cu vreo 30 poti sa-ti iei un bilet de film ca sa vezi scufundarea Titanicului īntre coji de seminte si scherlalaieli dolby system. Cu figura aceasta -Eminescu īngropat la marginea bancnotei de 1000 de lei - am dat cu adevarat lovitura. Cum spunea si poetul: “Oamenii din toate cele fac icoana si simbol; / Numesc sfīnt, frumos si bine ce nimic nu īnsemneaza, / Īmpartesc a lor gīndire pe sisteme numeroase / Si pun haine de imagini pe cadavrul trist si gol”.

 

MARINA CAP-BUN

ARTA PORTRETULUI LA CRONICARUL CARTARESCU

motto: “...Nu lumina / Ce īn lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sīnt / Īntr-un mod fatal legate de o mīna de pamīnt motto: “...Nu lumina / Ce īn lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sīnt / Īntr-un mod fatal legate de o mīna de pamīnt motto: “...Nu lumina / Ce īn lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sīnt / Īntr-un mod fatal legate de o mīna de pamīnt “...Nu lumina / Ce īn lume-ai revarsat-o, ci pacatele si vina, / Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sīnt / Īntr-un mod fatal legate de o mīna de pamīnt

    Īn istoria culturii universale, īnnoirile cele mai spectaculoase s-au produs prin fenomene de ruptura radicala cu o traditie anterioara (oricare ar fi fost ea), iar gesturile demolatoare au fost, nu de putine ori, extreme. Revoltīndu-se īmpotriva tiraniei regulilor aristotelice, Victor Hugo rostea celebra propozitie: “Sa sfarīmam cu ciocanul teoriile, poeticile si sistemele”. Avangarda avea sa fie mult mai radicala, īnlocuind ciocanul cu buldozerul, cu rezultatele pe care toata lumea le cunoaste. Printr-un soi de aberatie genetica specifica postmodernismului, care a reusit sa destabilizeze cu eficienta sistemele de valori traditionale, fenomenul a fost transmutat de la polul productiv la cel al receptarii, iar buldozerul, dezorientat, nu mai stie īncotro sa se īndrepte. La noi, s-a trecut, direct si fara prea mari ezitari, la demolarea celor mai impozante statui: Eminescu, Calinescu si cine stie ce mai urmeaza? (Istoricii nu s-au lasat mai prejos si daca o tinem tot asa, oare ce se va īntīmpla cu productia de rapita? Si pe ce oare se va mai urca urmatorul Coriolan Draganescu?) Oricum, din aceasta dilema nu puteam iesi decīt printr-o alta Dilema, revista bucuresteana predestinata parca pentru acest gest care a stīrnit celebrul scandal legat de “mitul Eminescu”. “Fenomenul” este mai complex decīt pare si este neīndoielnic faptul ca viitoarele istorii ale receptarii īl vor consemna, poate doar la capitolul “detractori”, poate ca un gest benefic de sfarīmare a ghipsului ce acopera, īn prezent, opera eminesciana. Nici un cercetator serios nu se mai īndoieste astazi de necesitatea unei recontextualizari a operei eminesciene si cīteva dintre articolele prezente acolo, cele mai incitante, sīnt apeluri īndreptate īn chiar aceasta directie (Nicolae Manolescu asteapta, pe buna dreptate, “o relectura critica atenta”, Ion Bogdan Lefter spera īn “reinterpretari decente”, si epitetul devine interesant daca-l privim īn context, Pavel Gheo Radu ne invita sa redescoperim īn Eminescu “un artist al cuvīntului a carui creatie sa poata fi supusa unor judecati critice pur obiective”); altele sunt doar gratuit parodiante si nu par sa ia īn serios subiectul propriu-zis al “necesarei revizuiri”. Dar spre a da “tonul” unui asemenea efort de reasezare valorica este nevoie de un diapazon de buna calitate si corect acordat, iar nu de “strigari iregulare” care “scapara si rupt rasuna (ce pedeapsa poate fi mai eficienta pentru acest efort demolator decīt versul eminescian īnsusi?). Cīteva dintre articolele prezente acolo sunt de-a dreptul primejdioase, īntrucīt risca sa compromita ideea revizuirii mitului eminescian. Si reactiile vehemente, care n-au īntīrziat sa apara, cu un efect imediat de īncetinire a procesului, o demonstreaza cu prisosinta. Oricum ecoul iscat de aceasta “initiativa culturala” este īnca unul marcat de ambiguitati si cameleonisme: Ori sa se revizuiasca, primim, dar sa nu se schimbe nimic, ori sa nu se revizuiasca, primim, dar atunci sa se schimbe cīte ceva, pe ici pe colo, si anume prin puntele esentiale ale receptarii operei eminesciene...
   Spre a ilustra “pericolul” despre care vorbeam mai sus, vrem sa ne referim, aici, la unul dintre articole, cel al d-lui Cartarescu, intitulat cu ostentatativa poza de obiectivitate Fapte. Este cea mai radicala, cea mai originala dar si cea mai viscerala dintre contestari. Sub masca inocenta a istoriografului, care si-a facut constiincios temele, Cartarescu “sapa” eficient la radacina “mitului”, excavīnd nu opera, nu reflectarile ei critice consacrate, ci pur si simplu “omul”, pe care se straduieste, din rasputeri, sa ni-l faca antipatic. Printr-o demontare ingenioasa si perfida, ce īncepe chiar de la “portretul fizic”, carturarul (autor el īnsusi al unei carti despre Eminescu) abandoneaza morga academica si, cu nonsalanta Mitei Baston, arunca cu “vitrion (strīns din vīrfuri de penite uitate) īn presupusa frumusete exemplara a “poetului national”. Ce rezulta este o aratare hidoasa: “mic si īndesat”, “negricios”, “foarte paros”, cu “platfus la ambele picioare”, si aparenta unui om vagabund”, “curgeau zdrentele de pe el”, “un cap cam prea mare pentru statura lui”, “prea carnos la fata, nebarbierit, cu dinti mari galbeni, murdar pe haine”, “mīnca cu zgomot”, “lipsit de maniere”. Dar programul de discreditare nu se opreste aici; cel pe care Maiorescu īl caracterizase de timpuriu ca “poet īn toata puterea cuvīntului” nu este - ne īnvata dascalul de la Litere - decīt o aratare dizgratioasa, care dezamageste toate asteptarile: “Nu arata īn nici un fel a poet - conchide dl. Cartarescu, trecīnd apoi sa faca o meticuloasa fisa clinica a tuturor anomaliilor si bolilor dizgratioase de care a suferit poetul (pentru care īnsusi Zola ar fi gelos) si īncheind apoteotic prin detalii legate de autopsierea cadavrului:”Uitat la soare, pe fereastra, creierul s-a alterat si «a trebuit sa fie aruncat īn lada cu ramasite, frunze si ingrediente...». Imaginea este, trebuie sa recunoastem, simbolica si demonstreza īnclinatiile parodic-macabre ale prozatorului. Si, pentru ca veni vorba de arta povestirii, Cartarescu depaseste virulenta lui Neculce care-i īncondeia cu multa patima pe fanarioti, dar, lucru ciudat pentru un ins care preda Eminescu la cea mai importanta Facultate de Litere din tara, īsi pune talentul de cronicar īn slujba demolarii nu a “mitului”, ci a fapturii de huma, īn trecerea ei atīt de efemera prin aceasta lume, atīt de conforma cu felul īn care o descria Eminescu īn Scrisoarea I. Cineva si-ar putea pune īntrebarea, naiva fireste, “Oare asa se desfasoara seminarul Eminescu al d-lui Cartarescu?”
    Cronicarul īsi citeaza meticulos “sursele” de informare si este lesne sa ne īnchipuim ca ideea acestui articol n-a fost spontana, ci pe masura ce īnvatacelul devora toate īnsemnarile de epoca legate de Eminescu, contabiliza cu satisfactie toate defectele mentionate īn treacat de respectivele documente, construind sīrguincios aceasta capodopera de hidosenie postmoderna, tot decupīnd si punīnd īn caciula amanunte pe care avea sa le reuneasca īn acest portret realizat din citate, cum nici Arcimboldo nu s-ar fi priceput mai bine. Gestul sfīsierii (ca de la poet la poet) e psihanalizabil si ne face sa regretam pactul maiorescian de neamestec īntre Poeti si critici. O scena oarecum asemanatoare se produce īn textul lui Voiculescu “Iubire magica”, unde strigoaica deconspirata īsi arata, īn cele din urma, chipul hidos, descompus. Pe un asemenea tip de magie (neagra!) sa mizeze, oare, demersul “istoriografic” al d-lui Cartarescu?
    Si, apoi, cui īi serveste transformarea “poetului national” īntr-o struto-camila paroasa si fara maniere? Si ce are asta a face cu revizuirea...?

bare.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

DUDUIA APOCALIPSA

    Paul Vinicius a debutat la o vīrsta la care altii au adunat tone de volume publicate, fara ca prin asta, fireste, sa fie cine stie ce poeti. Dintr-o notita biografica anexata la finele cartii sale īntīi (“Drumul pīna la ospiciu si reīntoarcerea pe jumatate”), aflam ca īn 1988 o anume to’arsa Clatici i-ar fi zadarnicit debutul, sub motiv ca ar scrie o poezie “bolnava”, pentru care “ar trebui internat de urgenta la Spitalul 9”. To’arsa intuise bine, īn felul ei rudimentar, ceva din substanta apocaliptica a poeziei acestui sfīrsit de mileniu. Caci pentru a ramīne autentic, acum, actantul poetic este ori dezechilibrat, ori un escroc metafizic al intertextului mundan. Dincolo de erotica directa, la Vinicius sīnt socante re-scrierile succesive, atīt de vizibile īn text. Daca ar fi citite la cuprins, titlurile volumului īntīi ar putea alcatui, ele singure, un alt volumas pe deplin autonom (unde īnsa influenta lui Virgil Mazilescu ar fi atīt de mare, īncīt lui Paul Vinicius ar trebui sa i se retraga semnatura). Un titlu precum acesta – “cetateanul sardele si-a tradat tara mai multe nopti la rīnd (īn cīrdasie cu o contabila mai blonda decīt regia albastra a huilei si mai lihnita decīt lignitul īnsusi dupa acei barbati timizi si cu garoafa la butoniera)” – este el īnsusi un mic poem, care nu mai pastreaza decīt o relatie la nivel de semnificant cu restul: “numele: sardele. parul: īnspicat. nascut / pe undeva. printre lanuri de porumb si / subversive colonii de maci. la prag de seara. / ocupatia: poet. (si mai precis: ratat)”. Titlul se refera la text numai īn masura īn care īn ambele apar “fratele sardele” si “contabila” (despre care “nu stim aproape nimic / caci īnca de acum vreo douazeci de ani / am dat-o īn urmarire capitala”) – īn rest, titlul este un text autonom. Sa ne īntrebam si īn ce consta “tradarea de tara” a lui sardele: īn “ocupatia” lui de “poet. (si mai precis: ratat)”? Abia privit astfel, textul īsi dezvaluie o unitate structurala, care este īnsa ulterioara actului scrierii. Cu alte cuvinte, senzatia de re-scriere continua, care la īnceput este amuzanta, ameninta sa devina, din cauza distantei din ce īn ce mai mari care desparte titlul de textul sau, obositoare. Pīna la urma, ochiul lectorului va īnregistra doar titlurile haioase (dar atīt de mult mazilesciene), personajele traznite prezente īn ele (fratele sardele, vermut sprit sau sora morfina), “stressate si fundamental īmpartite īntre ideile lui heidegger si cele ale lui nietzsche (care mai destramasera ele si alte casnicii)”. Procedeul, ascuns de frazarea parodica īn volumul īntīi, va deveni vizibil īn cel de-al doilea, intitulat provocator “Eclipsa”. Aici, Vinicius īncearca un soi de “comentarii perpetue” la propriile sale texte, cu accente uneori schizofrenice, care amintesc īn partile cele mai bune de cīnturile lui Pound. (Īn paranteza fie spus, folosirea exagerata a intertextului este primul semn al schizofreniei īn poezie. Ea se atenueaza, ca īntr-unul dintre cele mai frumoase versuri ale lui Paul Vinicius, doar afirmīnd ca “viata si literatura sīnt lumi paralele care se amusineaza reciproc”.) “Dicteul schizofrenic”, extrem la Paul Daian, este cu certitudine activ si īn cazul lui Ioan Es. Pop sau Paul Vinicius, doua dintre aparitiile recente īntr-adevar remarcabile, parasutate parca direct la terasa de la Muzeul Literaturii: “Pavel pe drumul Damascului nu e Pavel pe drumul Damascului, ci e Paul Vinicius pe drumul ospiciului, singurul care duce la Muzeul Literaturii, via terasa”. Aflam asta din ultima sectiune a “Eclipsei”, unde textul vinician “īmbraca” vocile boemei bucurestene (Grosan, Buduca, Iova, dar si o Angela Marinescu pocaita, “intrīnd la mīnastire dupa ce si-a repudiat, efect al unui articol scris de Mincu, īntreaga viata si opera”). Aflam si ne miram: sa fie semne ale finelui de mileniu? ale confruntarii cu Duduia Apocalipsa? “As!”, zice Paul Vinicius. “Pe aici, pe la noi, totul este temeinic neschimbat de la īnceputul celei dintīi ere. Daca mi-as arunca privirea pe geam, l-as putea vedea pe Burebista īnghitind o doza dubla de diazepam”.

 

FOAIE VERDE...
CASANDRA CRISTEA

VECHI SI NOU DE ANUL NOU

   Īn contextul mai larg al sarbatorilor de iarna Anul Nou se īnscrie īntr-un sir care īncepe cu Ajunul Craciunului si se termina la 6 ianuarie, de Boboteaza. Fata de cele doua sarbatori care īl cadreaza, Anul Nou nu are o valenta sacrala mai scazuta, el constituindu-se īntr-un complex larg de practici si ceremonii. Ca toate sarbatorile, de altfel, nici aceasta nu a scapat influentelor modificatoare ale schimbarilor sociale urmīnd, poate, un mers firesc. Īnsa, indiferent daca au fost pastrate īn forme originare sau degradate, ritualurile de an nou raspund unor nevoi diverse ale comunitatii. Luīnd īn considerare functia mai larga a sarbatorii, aceasta nu este, asa cum ar parea la prima vedere, una comemorativa, ci aceea de a reactualiza un anumit eveniment.
    Privit din perspectiva lui Gennep, Anul Nou are structura unui prag de trecere, a unei falii temporale ce faciliteaza individului obtinerea unui moment de respiro. Īn aceasta oprire aparenta se concentreaza un punct de maxima sacralitate de care, īn timp, omul a profitat īn diverse moduri. Din punct de vedere temporal, noaptea de an nou reprezinta momentul deschiderii cerurilor si a mormintelor. Pentru o clipa, se credea, oamenii īl pot vedea pe Dumnezeu la masa cu sfintii si, gratie acestei epifanii, orice dorinta li se īmplineste. Asadar, īnceputul unui nou an este doar o fateta a sarbatorii; dominante, īn acest timp sacru dintre ani, sīnt practicile augurale si de purificare, performate tocmai datorita caracterului renovator al perioadei. Se purifica cu precadere spatiul - ca, dealtfel, la toate marile sarbatori - prin zgomote puternice produse de bice, tobe, sau traditionalul buhai, acestea alungīnd spiritele rele si nenorocirile. Supravietuirile contemporane ar fi reprezentate, īn acest caz, de petarde si de artificii, acestea depasindu-si rolul pur spectacular.
    Practicile de purificare sīnt completate de numeroase actiuni si formule augurale, cel mai probabil de a se īmplini īn acest timp de gratie. Ele au, aproape de fiecare data, semnificatii agrare, asemeni atītor alte practici care īnsotesc Craciunul. Exista, īn aceasta perioada a noptii de Anul Nou, o serie de interdictii variind de la zona la zona (de exemplu, furca nu trebuie sa ramīna goala pentru a rodi cīnepa). Obicei prin excelenta augural si legat de fertilitatea ogoarelor este Plugusorul, secventa ceremoniala de invocare a recoltei si de performare a unor gesturi esentiale: mimarea muncilor agricole, tragerea unei brazde īn curtea gospodarului, etc. Azi, aceste scenarii exponentiale au fost īnlocuite de texte comice (uneori cu conotatii politice) lipsite de valoare estetica si de īncarcatura sacrala, iar colacilor traditionali si fructelor - ce aminteau tot de fertilitate - le-au luat locul… banii. Mai avem si noi, poate inconstient, nostalgia unui timp al belsugului si al tineretii fara batrīnete, prin īmpodobirea interioarelor cu crengute de vīsc si de brad, simboluri consacrate ale purificarii si ale energiei perpetue.
    Acest timp al “ruperii anului īn doua” era folosit si īn scopul influentarii si prorocirii viitorului; mai mult chiar, prima zi a noului an avea un caracter exponential, considerīndu-se ca evenimentele ei vor fi prototipul acelora de peste an. Īn aceasta noapte se stabilesc asa-numitele “calendare de carbuni aprinsi” (corespondente ale “calendarelor de pita” de la Craciun), cu ajutorul carora se aprecia rodul holdelor īn functie de cantitatea de cenusa; asemanator, “calendarele de foi de ceapa” sau cele “de coji de nuca” preziceau lunile ploioase si pe cele secetoase din viitorul an. Practicile magice īn scopuri maritale nu sīnt proprii unei sarbatori anume, ele fiind practicate īn mediul rural īndeosebi īn momentele de regenerare a timpului - de Sīntandrei, la 30 noiembrie, la Boboteaza si la Anul Nou, timp evident al īnceputurilor. Aceste practici uimesc prin ingeniozitate si prin diversitate, chiar apelīnd la obiecte ritualice clasice. Vergelul fetelor sau al feciorilor, visarea ursitului, sīnt doar cīteva ceremonii nocturne performate de indivizi specializati care folosesc, dupa caz, vergele de pomi fructiferi, texte si melodii speciale, īn cadrul unui adevarat ritual. Practica aflarii norocului īn aceasta noapte se regaseste si īn celebrele placinte cu ravas (mesaj interpretat odinioara cu seriozitate); nu sīntem departe nici noi, prin gestica doar, de scopul initial pe care prorocirile de noroc din noaptea de revelion le aveau - sa privim, doar, la jocul de carti, la ruleta si, īndeosebi, la cvasinebunia jocurilor de tip (ro)bingo.
    E posibil ca, vorbind elogios despre sarbatori si punīnd - cu nostalgie - īn lumina obiceiuri de mult uitate sau erodate, sa facem, de fapt, o defavoare evenimentului. Atīta timp cīt este doar o moda, traditia risca sa-si piarda si mai mult relevanta. Ramīne, totusi, fascinatia autenticului si, de ce nu, intrigarea. Pentru ca este dificil sa descīlcesti, din amalgamul de fire ale sarbatorii de an nou, o trasatura dominanta. Spuneam ca acesta ar fi un moment de stationare si de renastere; paradoxal, Anul Nou este, īn acelasi timp, si o trecere īnsotita de petrecere, asemeni unui prototip al īntregii vieti. Iar purificarea, īn mod straniu, pare a ocoli tocmai fiinta umana, care īn aceasta perioada īnclina mai degraba spre exces (comportamental si alimentar), decīt spre firescul echilibru adus de instaurarea noului an.

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

FABULA CRASA

   Dupa facerea lumii, cīnd se-mpartea cascavalul, se-nfatiseaza la Īmparatie tot felul de creaturi. Sa-si ia functiile, vezi bine, daca tot se aflau īn treaba... Vine de pilda ariciul (cam īntepat de deranj). Ei, te-ai acomodat? - face Īmparatia. Asa si asa, o scalda ariciul. Si? Ce-ti mai trebuie? Pai aia, aia si aia. Si ce stii sa faci? Pai nu prea multe, dar la-ntepat sīnt expert! E postul liber? Bun baiatul, se vede ca e specialist! Sa treci la treaba - i-a mai zis... Apoi vine musca. Bīz aia, bīz ailalta. Īn general biznis. Ce stii sa faci? Pai stiu s-o sterg la timp! Ia te uita la musca, s-a scos! ...Apare fluturele. Fliup-fliup. Matale? Stiu sa traiesc īntr-o zi cīt altul īn 60 de ani! Mare jupīnul, sa fie zvīrlit la groapa cu gologani! Vine-un copac. Scīrt-scīrt... Pe mine sa ma lasati īn pace, ca prea am multe pe cap! S-a capatuit si asta. Hop si melcul... Daca tot treceam pe aici... Asa ca s-a ajuns si melcul... De altfel toti, de la catel la purcel, s-au procopsit: unii sa flecareasca, altii sa apuce cīt īi tine laba, unii sa-nfulece, altii sa se lase īnfulecati..., īn deplina armonie peste muntii cei Carpati. Ba sa-mi fie cu pacat, unul a ramas pe afara si asta-i tocmai o ruda de-a mea, foarte apropiata (pare-mi-se ca omul). Nu stiu ce facuse, pe unde umblase asta toata ziua, dar cīnd veni la usa Īmparatiei nu mai gasi decīt usa, Īmparatia plecase (si ea, de, cu treburile ei). Si uite asa, cu usa-n spinare, ruda mea se-nvīrti prin padurea proaspat organizata si se lamuri bustean: cioara īl sfatui sa se-apuce de ciordit, ursul īi zise vreo doua de-amor ba chiar, culmea cozilor de topor, pe un ton repezit un iepure-i zise ca plantatul de morcovi ar fi lucrul cel mai potrivit... Īntr-un tīrziu s-a īntors printre-ai sai. Strīns cu usa, vezi bine, n-avea chef sa mai fie. Asa ca s-a apucat nitel de sefie. A vopsit usa, i-a pus sonerie si-a dat sfoara-n tara ca pe toate le stie. I-a spus fiecaruia, dupa facultati, cum sa-si scoata camasa, cum sa-si lase mustati. De-atunci si-n padurea noastra treaba merge snur: avem experti pīna si la pupatul īn… cot.
    Īntre timp. si usile s-au mai īnmultit: cei mai descurcareti s-au apucat si ei de sefit. Unii mai inventivi si-au tras si cīte-un gard, pe care-au vopsit cu talent si vreo coada de leopard. C-au descoperit ca daca-i gardul mai bine spoit, omul cade pe spate si se lasa mai lesne-altoit. Mergi cu cioara la dīnsul sa īi umble putin la penaj si ti-o face canar doar dupa ambalaj. Ca de nu se bucura ochiul, cu poftele lui, nevoia si grija poti sa le-atīrni īn cui. Iar urechea - de are vreo toana, vreun viciu - gīdilatul cu vorbe-i al dīnsei deliciu. Nu-ti mai spala rufa netrebnica soda ci vreun praf de-aiurea slavit īntr-o oda, despre care unii te-au vrajit urgent ca-i cel mai de seama, falnic detergent. E o arta-ntreaga sa le-nvīrti pe toate, nu tine de basme - e publicitate.

 

ANTIPOZI
GEORGE ROCA

ENIGMELE SI SURPRIZELE ĪNCEPUTULUI DE AN

    Iata ca s-au terminat si iluminatele serbari de revelion, sarbatori prin care pamīntenii au vrut sa demonstreze Universului ca pot sa faca Pamantul sclipitor si luminos. Aici la Sydney, īn jurul Operei House, peste un milion de suflete au avut onoarea si bucuria sa participe la cel mai minunat si organizat spectacol de īntīmpinare a noului an, recunoscut ca cel mai bun de pe mapamond. Focurile de artificii au costat mai mult de cinci milioane de dolari, alte cinci milioane cheltuindu-se pe serbarile marii si ale solului. Au fost construite animale, dragoni si pesti uriasi, adevarate opere de arta, de marimea unor ambarcatiuni care au evoluat pe apa golfului de līnga Harbour Bridge, parada acestora fiind īnsotita de sunet si lumina. Spectacolul a fost feeric! La sol, īn Piata Operei s-au perindat cunoscuti cīntareti si formatii de muzica de toate genurile, dar cel mai minunat spectacol a fost dat de trupa de acrobati pe verticala care au transformat acoperisul minunatului edificiu īntr-o scena deschisa. Asemenea unor paianjeni uriasi, acestia au executat un dans care a fascinat si a īncīntat ochiul, fiind ajutati de diferiti instrumentisti, producatori de muzica celesta, plasati īn colturile faimosului acoperis. Nici spectatorii de seama nu fost mai prejos. Īn golful peste care trece faimosul pod "Umerasul de rufe", pe un spargator de gheata transformat īntr-un palat plutitor, contra a patruzeci de milioane de dolari, multimiliardarul australian, Kerry Packer, i-a avut ca oaspeti de onoare pe John Howard, prim-ministru al Australiei, si pe Bill Gates, patronul Microsoft-ului, care dupa cum spun ziarele a ajuns la sfīrsitul anului 1999 sa aiba o avere personala de o suta de miliarde de dolari, mai mult decīt tezaurul national al Greciei. Au mai fost prezenti pe alte vapoare sau la sol, multi-milionarii Lachlan Murdoch, Rene Rivkin si Christopher Getty, Printul Pavlos al Greciei, Printul Alexander von Furstenberg, faimosul cuplu Tom Cruise si Nicole Kidman, jucatorul de tenis Pat Rafter, premierul NSW, Bob Carr, primarul Sydney-ului Frank Sartor. Publicul participant a fost cuminte, la masa de oameni mai-sus-amintita, facīndu-se doar unsprezece arestari. A doua zi au fost colectate peste douazeci de tone de gunoi. Nu morti, nu raniti, nu teroristi!
    Diferenta de fus orar dintre Sydney si Bucuresti este de noua ore, deci cīnd aici s-a trecut īn noul an, acolo la dumneavoastra īn emisfera nordica se īntīmplau lucruri importante pentru viitorul omenirii. Continua scandalul de la Moscova, generat īn urma cu cateva luni de Tatiana, fiica presedintelui rus, aceasta fiind acuzata de coruptie, trafic de inflenta si luare de mita, prin īnsusirea a milioane de dolari de la firma de arhitecti elvetieni care au renovat Kremlinul. Situatie misterioasa, care seamana aidoma cu īmbogatirea lui Gorbaciov, cel care a vīndut Romānia la Malta si care dupa ce si-a īndeplinit misiunea obscura a fost ajutat sa castige milioane din reclame pe care le facea la televiziune pentru diferite firme occidentale, un exemplu fiind McDonald's. Acestea or fi recompensele pentru knock-out-ul dat comunismului? Tarul vodcilor, Boris Eltin, cu lacrimi īn ochi, a tras o cacialma stapīnilor noii ordini mondiale, predīnd, de bunavoie si nesilit de nimeni (oare?), puterea statului rus si presedentia lui Vladimir Putin. Acestuia i se spune la Moscova "Jeleznii Kulak", adica "Pumnul de Fier", poate si pentru ca este un pasionat al judo-ului. Fara transparenta, a demonstrat pīna acum aceeasi culoare politica pe care o au noptile de iarna din Moscova. Dupa cum mentioneaza Agentia France Presse, dl. Putin a fost un necunoscut pīna īn luna august a anului trecut, cīnd a fost facut prim-ministru, ramīnīnd si pīna īn prezent o enigma a politicii. Nascut la Leningrad, īn 1955, īsi īncepe cariera ca spion īn 1975, cīnd este trimis de KGB īn RFG pentru a "īnvata" secretele companiei americane de computere IBM. Īmi pun īntrebarea daca acest domn Putin o fi avīnd intentii bune fata de pacea lumii, sau poate, o fi acel mult trīmbitat anticrist care trebuia sa-si faca aparitia cam īn aceste vremuri. Semnul diavolului 666 īl avem deja, īntorcīnd cifrele neterminatului mileniu doi care a tinut doar 999 de ani. Acesta nu a putut sa-si dea duhul pīna nu a adus un nou lider marii puteri adormite. Vom trai si vom vedea! Ciudat este faptul ca singurul razboi, de la īnceputul asa-zisului nou mileniu, este cel dus de rusi īn Cecenia, avīndu-l ca arhitect tot pe domnul Pumn de Fier. Poate totusi va fi un conducator bun si va consolida relatiile cu tara noastra dīndu-ne īnapoi Bucovina, Basarabia, Tinutul Hertei, Insula Serpilor, tezaurul, patriotul Ilie Ilascu si retragīnd in totalitate Armata a XIV-a din Transnistria. Mi se pare interesanta schimbarea de optica a comunitatii internationale fata de Romānia. Ne-am trezit dintr-o data ajutati, si cu multdoritele ajutoare financiare īn buzunar. Oare ajutorul dat tarii noastre, sa fi fost generat de premonitiile schimbarilor recente de la Moscova? A vrut cumva occidentul sa īnchida rusilor coridorul de trecere prin Balcani si limitarea sferei de influenta a acestora? Trebuiau sa o faca de mult, atunci am fi intrat si noi cu dreptul īn Europa!
    Odata cu terminarea anului au intrat si teroristii īn concediu. Mare a fost bucuria noastra atunci cīnd am auzit ca extremistii islamici din Kasmir, cei care au terorizat o saptamīna pasagerii avionului companiei Indian Airlines, au eliberat toti ostaticii. Y2K, sindromul anului 2000 din micro-chips-urile computerelor, nu a lovit prea tare. Īn afara de cīteva cazuri minore, s-a intrat īn noul an fara incidente sau accidente. Totusi īmi pun īntrebarea de ce s-a facut atīta caz de acest fapt, de ce s-au cheltuit la nivel mondial atītea miliarde si īn buzunarele cui au intrat aceste sume? Jale mare pe Wall Street! Faimoasa bursa din New York īsi pierde echilibrul si ajunge la cel mai scazut nivel al ultimilor doi ani, tragīnd dupa ea, conform principiului dominoului, si restul institutiilor de acest gen din celelalte tari. Actionarii sīnt cuprinsi de disperare. Se discuta reasezarea dobanzilor bancare. Dupa atītea surprize cu care a īnceput anul 2000, prevad ca acesta va excela īn evenimente de prima mīna, nemaiīntīlnite, care vor afecta viitorul omenirii. Nici acum dezastrele si calamitatile nu ocolesc lumea, din Australia pīna īn Norvegia, vedem trenuri ciocnindu-se, flora si fauna distrusa de incendii, inundatii sau de mareea neagra creata de petroliere scufundate. Parca vad ca marii comercianti ai lumii vor avea o schimbare de optica, dupa prima jumatate a anului, īncepīnd noi pregatiri pentru celebrarea mileniului trei, care va īncepe īn anul 2001. Parca sarbatorile comerciale de Craciun nu īncep peste tot pe la sfīrsitul lunii noiembrie. Banii sa se miste! Gīndind pesimist, poate odata cu terminarea anului 2000, se va marca si multdiscutatul sfīrsit al lumii.
    Īncercīnd totusi sa gīndim optimist despre viitor, traim cu speranta ca noul mileniu al treilea ne va aduce si lucruri pozitive, schimbari care vor afecta benefic viitorul omenirii. Sa speram ca va prevala pacea si bunastarea pe pamant. Vor disparea oare luptele religioase, eradicīnd teroristii si extremistii si facand ca toate popoarele sa īmbratiseze o religie unica? Robotizarea productiei de bunuri ne va reduce timpul de lucru la 10 ore pe saptamīna, vom mīnca īn curīnd pastile de friptura sau de īnghetata, vom purta īmbracaminte care se auto-curata, vom avea automobile pliante īn valiza diplomat, vom conduce cu 1000 de km pe sosea, ne vom face vacantele pe Marte si vor fi eradicate SIDA, cancerul si diabetul. Romāniei īi doresc sa devina cea mai dezvoltata tara din Europa. Nu rīdeti, avem si noi dreptul la putina fericire!

 

ULTIMA ORA
MIRCEA ELIADE
(Vremea, 8 februarie 1938)

PROVINCIA “RATEAZA”?…

    Drumurile m-au dus īn ultimele luni prin mai multe orase din tara. Si de cīte ori, dupa o zi bogata īn īntīmplari si convorbiri, ramīneam iarasi singur īn compartimentul trenului care ma ducea īnapoi spre Bucuresti – ma gīndeam din nou, cu staruinta, la vechea superstitie ca orasele de provincie “rateaza” si “mediocrizeaza” pe orice intelectual.
    Superstitia aceasta este – sau, era pīna mai deunazi – unanim īmpartasita de toti intelectualii romāni. Fie ca o marturisesc deschis, fie ca īncearca s-o ascunda – fapt este ca aproape toti considera orasul de provincie ca un destin implacabil care te duce spre ratare. Nu poti face nimic de seama īntr-un oras de provincie, nu poti crea nimic durabil. De ce? Pentru ca n-ai “mediu”, pentru ca nu esti īnteles, pentru ca toate lumea e politicianizata si nesubstantiala, iar strazile sīnt prost iluminate si trotuarele murdare (…)
    E aproape umilitoare spaima noastra de “provincie”, teama noastra ca n-am putea “rezista” īntr-un mediu provincial, ca n-am putea “crea” decīt la Bucuresti, la Paris sau la New York. Cīt de deosebita e, īn aceasta privinta, literatura ne-sovietica ruseasca! Ce lucruri extraordinare nu aflam īn romanele rusesti, care descriu si ele viata oraselelor de provincie! Si doar un oras de provincie ruseasca din secolul XIX nici ca se poate compara unui oras romānesc! Dar gīnditi-va mai ales la viata reala care pulsa īntr-un oras de provincie ruseasca! Acolo s-au pus la cale revolutiile, acolo se petreceau dramele cele mai uluitoare ale gīndirii, acolo se īncercau cele mai curajoase experiente morale. Īn orasele de provincie s-au nascut si au trait majoritatea gīnditorilor si scriitorilor rusi. Si doara nu se poate spune ca peisajul provinciilor rusesti este mai putin deprimant: cerurile acelea joase, lumina acea cenusie, cīmpurile acelea nesfīrsite… Si viata dintr-un orasel rusesc nu era deloc viata unui oras de provincie german. Se īncingeau chefuri de trei zile, se jucau si se pierdeau averi la carti, se bīrfea, se faceau intrigi. Dar toata atmosfera aceasta “deprimanta” n-a putut opri din mersul ei revolutia spirituala a veacului trecut, n-a putut “rata” nici un scriitor, nici un gīnditor, nici un revolutionar. Rusia si-a creat si si-a īmplinit magnific destinul, cu toate oraselele sale de provincie, cu toate strazile sale īntunecoase si toate tristetile florilor ofilite…
    Nu vi se pare, atunci, ca e semnificativa si dureroasa predarea romāneasca īn fata “provinciei”? S-ar putea spune ca, īn cele mai multe cazuri, nu e de vina “provincia” – ci substanta omeneasca, incapabila sa reziste si sa creeze īntr-un climat mediocru. Evident, n-ai sa poti fi un bun asirolog la Focsani. Dar, un bun asirolog n-ai sa poti fi nici la Bucuresti, nici la Milano, nici la Tokyo. “Specialist” nu poti deveni decīt īn foarte putine centre mondiale. Un savant italian īmi spunea, acum vreo zece ani, ca “nu se poate face nimic īn Europa”, ca “numai īn America exista biblioteci bune”. Dar asta e oare adevarata problema? Din cauza asta “ratam” īn provincie? Omul rateaza cīnd nu mai rodeste; cīnd nu mai poate crea, nu-si poate īndeplini destinul. Ori se pare īnsa – si Rusia a dovedit-o – ca se poate crea oriunde si īn orice īmprejurari. Poti trai cea mai curajoasa morala la Focsani. Poti deveni un foarte mare poet la Buzau. Poti deveni un tot atīt de mare romancier, sau filosof, sau matematician, sau revolutionar – oriunde si oricīnd.
    Lipsa bibliotecilor, a institutelor de cultura, a mediului stiintific, este tot atīt de grava si la Bucuresti. Dar lipsa aceasta este grava pentru ca metropola nu-si mai poate exercita cu precizie functia sa de control. Nu e vorba, deci, de creatie, ci de tehnica, de eruditie, de coordonare si critica. Lipsa bibliotecilor īn Romānia poate explica cel mult “ratarea” cītorva serii de studenti excelenti īn filologie si istorie, care n-au gasit instrumentele necesare de lucru pentru desavīrsirea cercetarilor lor. Dar ea nu poate, sub nici un chip, explica lipsa marilor poeti, a marilor gīnditori, a marilor matematicieni si a marilor romancieri, īn orasele noastre de provincie.
    Dar problema aceasta mai are si alte aspecte. Sa īncercam sa le cercetam pe rīnd.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator