The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 16-17, 25 ianuarie 2000

MIRCEA TUGLEA

ZARZAVATURI POLITICE, ZARZAVATURI CULTURALE

    Am mai afirmat īn cīteva rīnduri ca atīt discursul nostru politic, cīt si, īn mare parte, cel cultural, sīnt de un kitsch absolut. Īntrebarea care se pune este cīt de riscanta, daca este adevarata, ar putea fi sau deveni o asemenea stare de lucruri. Fiindca, vedem bine, īn viata de zi cu zi kitschul este cel mai adesea un semn de vioiciune, ba chiar de exuberanta carnavalesca. Oamenii obisnuiti nu traiesc īn functie de gusturile vreunei academii si, īn genere, s-ar putea spune ca putin le pasa de standardele estetice. Pe de alta parte, se afirma ca problema kitschului s-a nascut (sau, īn orice caz, a devenit īntr-adevar o “problema”) o data cu aparitia posibilitatilor tehnice de reproducere a obiectului de arta. Acesta si-a pierdut, de atunci, aura sa singulara si irepetabila, prezenta inefabila a unui “aici si acum”, asa cum afirma Walter Benjamin īntr-un eseu celebru. Este totusi de remarcat ca nu epoca moderna, cu al sau tehnicism, a inventat “cultura de consum”. Am putea aminti un īntreg arsenal “consumist”, din antichitate si pīna astazi, care īncepe cu frescele erotice din vilele Pompeiului, trece prin “cartile populare” ale Evului Mediu, si sfīrseste cu almanahurile, romanele de mistere ori telenovelele ultimelor doua secole. Consumismul n-a iertat nici un domeniu cu care s-ar zice, aparent, ca n-are tangente, anume cel religos, daca ar fi sa pomenim doar de “industria” iconitelor. Toate aceste fenomene prezinta similaritati de substanta, si la o adica ar putea fi chiar socotite echivalente, cu cel al kitschului. Aceasta zona joasa, “vulgara” a artei (caci fara īndoiala tot de “arta” este vorba, chiar daca nu de cea academica), indica totusi o aspiratie subconstienta catre zona estetica. Mesterul care confectioneaza martisoare din poleiala bomboanelor de ciocolata nu este, totusi, cu mult diferit fata de muzicianul care prelucreaza un cīntec popular. Daca exista o diferenta, semnificativa este aceea ca martisoarele sīnt facute pentru a fi vīndute, deci au o motivatie practica, īn timp ce muzicianul sau scriitorul nu se adreseaza neaparat unui public imediat. Daca o face, va fi taxat imediat drept “consumist” sau “colaborationist”, si nu este de mirare ca subliteratura de consum si cea facuta la comanda (ca īn realismul socialist sau īn fascism) prezinta asemanari evidente. Chiar daca a fost minimalizat de neo-marxisti, avertismentul lui Walter Benjamin īn aceasta chestiune (el vorbea de “fascism cultural”) este īnca actual. Este de preferat, īn orice conditii, onestitatea celui care vinde martisoare (stiind ca o face pentru bani), decīt fariseismul “artistului” care le “toarna” la comanda, sustinīnd ca face arta. Tot astfel, admit ca un mic comerciant ar putea sa-l deseneze cu stīngacie pe taraba sa pe cowboy-ul din “Marlboro Country”, dar nu admit ca o mare retea de magazine sa-si īmpopotoneze vitrinele cu lanturi de colante “Coca-Cola”, īndaratul zabrelelor. Sīnt gata sa iert amorasii de ghips din casa vreunui parvenit recent, dar nu pot ierta pompierismul din institutiile oficiale, pe care de fapt īl platim cu totii. Pot īntelege machiajul strident al unei adolescente, chinuita īnca de felurite angoase, dar nu pot sa nu calific drept ridicol acelasi machiaj īn cazul damelor trecute. Nu consider un atac la siguranta nationala faptul ca unii dintre etnicii minoritari fac frecvent dezacorduri, cīnd vorbesc īn limba romāna, dar vad mari pericole īn faptul ca parlamentarii folosesc termeni despre care este evident ca nu stiu ce īnseamna. Īn fine, īi apreciez mai mult pe cei care emigreaza din Romānia īn cautarea norocului, chiar si trecīnd ilegal granita, decīt pe cei care ramīn īn tara, avīnd conturi īn strainatate, si ne vorbesc despre patriotism. Acesta este, dupa mine, kitsch īn sensul deplin al cuvīntului, iar riscurile pe care el le implica sīnt enorme. Respectiv, ramīnerea pe vecie īn acel stadiu al “formelor fara fond”, īn care notiuni ca statul, individul, democratia, justitia sau cultura sa fie doar vorbe goale, īntr-o palavrageala fara sfīrsit. Fie ca vinde martisoare sau sapunuri turcesti, comerciantul de mahala este cu mult mai creativ. Poate ca ar trebui ca toti politicienii agramati, toti turnatorii de statui ecvestre, toti poetastrii care mīzgalesc trei carti pe luna, toti bagatorii de seama din institutiile oficiale – īn fine, ca toti acestia sa fie condamnati sa vīnda zarzavat īn piata. Daca nu cumva si zarzavatul s-ar ofili īn mīinile lor.

 

MIHAI GRIGORE

FOR SALE

   Kitschul este o realitate nelipsita a oricarei societati din zilele noastre. A devenit omniprezent pentru ca, īn practica - dincolo de oricare definitii si interpretari - el respira īmpreuna cu piata si cu stiinta de a face bani din orice. Cine calatoreste prin cotloanele lumii va īntīlni prin bazare negustori de suveniruri. Īn general, suvenirul modern, asa cum īl īntīlnim cei mai multi dintre noi, este expresia kitschului. El se vrea purtator de imagini artistice, filozofice, emblematice ale unei culturi. De aceea, fie ca esti īntr-o tara araba, fie ca te afli īn Statele Unite, kitschul te va īntīmpina sub forma unei lampi de arama ieftine (ce se vrea a lui Aladin) sau a unei coroane de pene asa zis apase (cu toate ca cel ce o vinde mai mult ca sigur nu cunoaste semnificatia ei). Kitschul este cel care vinde traditia, oarecum o pīngareste, o mondializeaza, te face partas al unei culturi prin intermediul banului, nu al participarii. Ceea ce vreau sa se īnteleaga este felul īn care un clop pe care un american īl cumpara īn Maramures, printr-o serie de pierderi, devine dintr-un obiect autentic un kitsch. Īn primul rīnd el este facut īn serie, adica special destinat comercializarii pentru straini. Strainul īl va cumpara si-l va atīrna pe un perete. Astfel, dintr-un obiect de vestimentatie īmpodobit de o femeie pentru iubitul ei, care-l va purta oriunde cu mīndrie, clopul devine un element de decor interior, īn cazul fericit cīnd nu va fi aruncat īntr-o lada de vechituri.
    Tot ceea ce am scris mai sus nu se vrea nici pe departe un discurs īmpotriva comertului turistic cu obiecte caracteristice culturii noastre nationale. Ceea ce vreau este sa delimitez toata aceasta industrie de traditie. Traditia presupune a nu se cīnta colinde din Ardeal īn Muntenia, asa cum fac unii colindatori, sau a nu se purta un clop de catre un oltean, de exemplu. Pentru ca toate acestea transpira falsitate. Traditia se cere pastrata īn ambianta geografica si spirituala de unde a izvorīt. Ea se cere a fi īmplinita, inconstient poate, prin trairea zilnica si nu poate fi vīnduta, nici chiar prin televiziune; nu poate fi golita de sensuri. Caci altfel va muri si tot ceea ce mai putem pretinde culturii noastre populare nu va fi decīt o dezolanta supravietuire īn kitschuri, asa cum penele amerindienilor supravietuiesc pe capul unui bautor de bere din galeria vreunei echipe de hochei de peste ocean, care se trage din stramosi irlandezi.
    Putem darui sau vinde clopuri si scoarte strainilor. Pentru ei nu īnseamna nimic, adica sīnt kitschuri. Datoria care ne revine este ca, pentru noi, aceleasi obiecte sa-si pastreze finalitatea si pozitia sincera si familiara īn spatiul nostru interior. E de dorit sa aratam autenticitatea etosului nostru si nu imaginea sa deformata de industria de suveniruri.

 

CAMELIA DEDU

KITSCHUL, TALCIOCUL SI INDIENII

    Etimologic, cuvīntul kitsch are mai multe origini posibile: se considera de exemplu ca ar veni din verkitschen, care īn jargonul austriac īnseamna “a strica stilul”, “a poci” sau “a vinde pe nimic”. O alta versiune ar fi ca provine din englezescul sketch, care desemneaza suveniruri ieftine cumparate de turisti. Se mai sustine ca ar veni de fapt din rusescul kutcheetsya, cuvīnt care, tradus, este echivalent cu “a fi arogant, īnfumurat”. Īn Franta, cameleon sau pompier sīnt termeni ce sugereaza fie calitatea proasta a unor obiecte, fie academismul si prostul gust īn pictura (de aici “pompierismul”), īnsa, cum observa Matei Calinescu, ambele sīnt lipsite de complexitatea si flexibilitatea termenului kitsch. (Īn paranteza fie spus, pentru Calinescu kitschul este una dintre “fetele” definitorii ale modernitatii). Īn engleza americana, observa tot el, termeni ca schlock (material de proasta calitate si/sau lipsit de valoare) ori schmalz (arta sentimentala) sīnt departe de a acoperi toata aria de sensuri a kitschului. Īn fapt, cuvīntul kitsch a fost folosit pentru a descrie obiecte, dar si epoci, īn egala masura “urīte” si “rele”. Hermann Broch afirma ca “toate perioadele īn care se īnregistreaza un regres valoric sīnt perioade kitsch”, īntelegīnd prin asta atīt cel de-al treilea Reich, dar si ultimele zile ale Imperiului Roman. Desi īn trecut, cum se observa, kitschul desemna decadenta morala si artistica, astazi ar putea fi vazut ca un produs al societatii deschise, de consum, ba chiar ca un semn al perioadei cunoscute sub numele de “la belle epoque”. Caci prosperitatea economica, o data cu cultura de masa pe care o induce īn zilele noastre, poate avea drept consecinta si un fel de “declin moral”. Īn acord cu acestea, unii comentatori considera kitschul ca fiind forma actuala a goticului, barocului sau rococo-ului, ba chiar a manierismului, daca ne gīndim la Hocke. Kitschul ar fi, astfel, o mixtura a stilurilor, care implica īn mod necesar cacofonia si zgomotul. Īn efortul sau de a-l seduce pe privitor, “arta” kitsch opereaza simultan asupra tuturor simturilor, producīnd un efect sinestezic, dar si comic. Paradoxal, se poate vorbi totusi de o anumita unitate stilistica, data īn mare tocmai de senzatia de “confort” pe care o degaja kitschul, de farmecul lui de arta “usoara”. Aici intervine, de fapt, si diferenta specifica a “artei kitsch” fata de baroc sau rococo – ea este accesibila tuturor claselor sociale, este ieftina si abordabila. Aceste lucru este īndatorat, īn mod evident, tipului de productie īn serie pentru care materialul plastic a devenit de baza. Kitschul alege astfel calea civilizatiei moderne care īnlocuieste naturalul cu artificialul, folosind mereu substitute, atīt pentru materiale cīt si pentru sentimente. Exista aici o negatie subconstienta a autenticului, senzatia ca totul poate fi copiat, deghizat, redus la matrita. Un exemplu este cel al bustului lui Beethoven, facut din material plastic pe un soclu de marmura, care arata clar intentia de a sublinia calitatea de intelectual a proprietarului, si nu de a aduce vreun omagiu compozitorului. Florile false sīnt ieftine dar au meritul de a ramīne proaspete pentru totdeauna, mobilele cu decoratii aurii par elegante si scumpe, sticlele de lichior īn forma unui bust de femeie sīnt amuzante si denota faptul ca bautorul lor are umor, picturile religioase duc la concluzia ca avem de-a face cu un cetatean evlavios s.a.m.d. Frica de spatiile goale dispare astfel datorita materialului substituent, fiecare suprafata putīnd fi pusa “īn valoare” prin decoratii, culori vii sau simboluri degradate (datorita amplasarii lor īn contexte nepotrivite). Cu cīt se īngramadesc mai multe simboluri īntr-un spatiu cīt mai mic, cu atīt de aflam mai aproape de lumea kitschului. Acest amestec de obiecte comerciale si de stiluri face ca un concept cum este cel al “lipsei de gust” sa devina usor amuzant. Adesea, kitschul transpare īn artefactele populare apartinīnd “culturii de masa”, nefiind īn mod necesar asociat “societatii de consum”. Kitschul se poate deghiza īn arta populara simpla, naiva, ca oferta aparuta datorita cererii turistilor, īn zilele noastre, de a cumpara suveniruri ce le vor aminti de zonele vizitate, desi aceste obiecte “ready-made” exista si īn piata din propriul cartier. Astfel, īntr-o “place de pouces” (“piata de purici”, de nimicuri) din Belgia , īntr-o “flee market” din State sau īntr-un “Flohmarkt” vienez, se vor gasi laolalta covoare persane, figurine cehe si masti africane. Ba chiar, de la tarabele din rezervatiile indienilor din America, vom putea cumpara brelocuri cu pana de vultur sau brichete cu poza sefului de trib! Īnsa tot acolo aflam, printre vechituri colorate, si mostre de arta “īnalta”, cum a fost cazul cu pīnzele furate de la muzeul Bruckenthal din Sibiu, vīndute īn talciocul din Viena, ratacite apoi prin America si abia de curīnd returnate statului romān. Cu alte cuvinte, diferenta īntre “arta” kitsch si cea “adevarata” nu mai este, īn epoca noastra, atīt de usor de facut. Cīt despre o definitie transanta… ea este, stim bine, imposibila.

 

MUGUR GROSU

ARC PESTE VID: TOMIS VIA KÖSTENDGE

   1. Despre kitsch nu ti-ar ajunge o iarna īntreaga sa povestesti, chiar daca ai demara cu rigla pe limba. Asa ca nu mai īncaleci pe nici o sa ci ramīi frumos īn urbea noastra, cu blocuri de clestar penetrate de cerneala frigului. Pui mīna la frunte, faci ochii roata, si pe roata trebuie sa scrie neaparat Michelin, sa lase dīra neagra-neagra pe macadam cīnd frīnezi īn fata la Cleopatra, unde toti peretii sunt descheiati la prohab si fanarele curg cu tītele date la maximum, unde pīna si gripa soseste rujata, la brat c-un muget verde si o acnee juna, atentie la tinuta, da bine sa bei un gin -dar sa fie neaparat tonic, daca n-ai adus cu tine si cartierul mai bine īmpacheteaza, da-o dracului de geaca, spune c-a fost de furat si da o fuga la Bingo sa te īntremezi, dar īnainte fa un tur prin Satu’ de Vacanta si ia-o cu bere si cu greceasca, si iar cu bere si-apoi cu turceasca, sa simti ca traiesti, pīna te-apuca gaborii, si dai cu pasaportul de pamīnt de-i sar toate vizele, iar la anul, cu putin noroc, poate pui de-un azil politic īn Altamira...
    2. Köstendge-1878 īn descrierea lui E. Isambert: Toate casele turcesti, astazi īn ruina, au fost cladite din bucati īmprastiate ale edificiilor vechi. Aici o friza greceasca serveste de temelie unui zid roman; mai īncolo caramizi romane servesc de trepte unei case turcesti... Constanta-1999, īn descrierea ONG Mare Nostrum: Īn conditiile īn care zona cea mai reprezentativa a orasului, Peninsula, se naruie sub ochii nostri, sute de constanteni au semnat petitiile noastre pentru recuperarea valorii ambientale a acesteia.

"Arc peste vid"

   ...Dar lasatu-n izbeliste este, probabil, singurul narav care ne leaga cu adevarat de rastimpurile acestor locuri, singurul care ne-ar putea da dreptul sa ne poreclim multimilenari. Faptul ca nici unul din neamurile care s-au perindat pe aici nu s-a sinchisit deloc de istoria acestor locuri, de cutare sau cutare valori ale trecutului, deprinderea aceasta veche de cīnd Pontul de a apuca tot ce poti si de unde poti si de a gati īn strachinile vecinului, din economie sau din simplu narav, tot ceea ce stim foarte bine ca sunt sīngele blestemat si dulce-amarui ce-a curs si va curge prin vinele urbei, toate acestea, deci, ne dau un sentiment de jena de cīte ori auzim fraze sforaitoare despre multimilenarism, despre nu stiu ce soi de aer multicultural sacru ce ne-ar umple plamīnii cu zorii fiecarei zile. Care sa fie adevarata emblema a orasului? Jaful, plezneala, exilul, indolenta, maimutareala eclectica si īntīmplarea –acestia sunt zeii care-au vegheat si vor veghea mereu pe aici, nimic altceva. Din prea mult gnosticism lasam īn paragina tot ce-am pretins ca iubim, din prea plinul iubirii ne īmpopotonam scriptele cu vorbe si urbea cu cioburi moderne, pestrite - dupa cum le alege norocul sau muschiul pectoral al fiecarui pribeag care-si īntinde cortul...

  Daca s-ar scrie vreodata o istorie adevarata si vie a acestor tarīmuri, aceea ar fi mai degraba un manual gigantic despre kitschul edilitar. Si ca o īncununare mareata a acestor ispravi –pentru ca memoria lor sa dainuie peste veacuri, avem acel Arc peste timp lasat de domnul Wilhelm Demeter, un kitsch rafinat instalat līnga primarie pentru a aminti edililor de peste mileniu ca exista o cale batatorita, ieftina si comoda pentru fiecare generatie: aceea de a-si īntinde cortul peste straturile strabune. Este un kitsch, pentru ca asemeni bibelourilor care decoreaza unele vitrine, falsifica, imita si īmpopotoneaza atunci cīnd pretinde ca stilizeaza, estetizeaza si decoreaza. Īn plus, este o reprezentare rudimentara, cliseizanta, anecdotica, ieftina si lipsita de tusa personala; i s-ar putea spune Cīntarea Dobrogei. Ar fi suficient ca, printr-o descriere sumara, sa amintesc acest viciu de constructie: peste coloana care mimeaza antichitatea (deja un kitsch) trece arcul metalic al modernitatii –simplu si anecdotic- dar toata aceasta combinatie are ca baza un corp metalic! este o eroare de concept sau un fals istoric, si probez afirmatia prin citatul de mai sus, unde Isambert evoca simplu si clar straturile dezordonate care compun aceasta asezare.

"Arc peste vid"

Nu-mi pot explica de ce un artist plastic a carui baza a fost probata suficient de clar īn trecut esueaza aici cu atīt de mare elan. Putem spune ca este o lucrare scumpa si ca a fost realizata pentru bani. Putem spune ca a fost ambitia de a lasa acestui oras o emblema care-i lipsea. Putem spune, īn fine, ca este o lucrare mare. Putem spune multe, dar tot un kitsch va ramīne. Pe cīnd se ridica monumentul, nu prea departe, chiar līnga moschee, doua cladiri umilitoare ieseau, ca o acnee, pe obrazul Peninsulei: structura agresiva si orgolioasa a unei banci si sediul emancipat al unei societati de asigurare. Īn loc de comentariu, am pus alaturi de fotografia monumentului amintit o alta imagine, pe care eu o consider emblematica: pe axa care taie Primaria īn doua, la polul opus Arcului peste timp, am gasit o coloana autentica īn fata careia trona acest cos de gunoi. Eu am numit-o Arc peste vid, cu constiinta clara si apasatoare ca va mai trece multa vreme pīna ce vom reusi ca īn locul acestei lazi goale de gunoi sa punem un arc real catre orasul de mīine.

 

bare.gif (1971 bytes)

CRONICA MIOPULUI
GRIGORE SOITU

TERMINATORUL

   Daca Gianni Vattimo ar fi citit volumul de poeme intitulat “Epopeea celesta”, semnat Dan Persa si publicat de curīnd la editura Vlad&Vlad din Craiova, ar fi spus fara īndoiala ca acesta este exemplul fericit prin care poate fi ilustrat/practicat conceptul sau “il pensiero debole”. Si ar fi continuat īn stilul sau caracteristic, īnnebunitor: “Gīndirea slaba accepta elementele postmodernitatii: sfīrsitul metafizicii, sfīrsitul viziunii unitare. Aceste sfīrsituri nu sīnt decese dupa care sa tii doliu, ci sīnt eliberari, chances (…) Multiplicarea interpretarilor nu īnseamna ca nu mai exista religie, ci e o eliberare a unei pluralitati de forme de viata īntre care putem sa alegem sau…” Pentru un cititor neinspirat (care-si cumpara cartile la-ntīmplare) D.P. ar putea fi un simplu imagist, “fara imagini prea īncarcate”, un pictor de efluvii, un demolator de structuri, un spoliator al ramasitelor contemporane, care abuzeaza de forta limbajului sau (vezi romanul “Vestitorul”, 1997). Dar lucrurile nu stau asa īntr-o carte de Dan Persa (sau īntr-o cronica de Grigore Soitu). Caci īn muschii de terminator ai D.P.-ului sīnt trichinele naivitatii, o naivitate reinventata īn linia si īn sustinerea unui postmodernism tīrziu, de sfīrsit de mileniu. O naivitate fatarnica, cīnd serioasa si reflexiva ca īn “Strigarea lui Iacob”, cīnd perfida si ludica precum īn “Briceagul” (poem scris parca-n colaborare cu Marin Sorescu īn anii ‘80).
    Cartea noastra īncepe exceptional cu poemul “Cap sau pajura”, vestind o realitate apasatoare, misterioasa si tragica ca un basm de Borges. D.P. vrea sa ne spuna ca-i mai important pliul narativ īn care intra realitatea sus-creionata decīt forma lui de exprimare, textura, īncercīnd astfel sa se distanteze hoteste de obsesiile textualiste ale predecesorilor sai: “Cel mai īn profunzime era Dumnezeu / Si ne mīnca pe rīnd īngrasīndu-se / ne sugea oscioarele īsi sugea degetul / ofta si arunca ramasitele. Imponderabile / pluteau īn jurul capului mare cīt / o uzina goala a lui Ion Muresan / ha ha zicea capul / iata-va si pe voi nepoftitilor!”.
    Cea mai mare parte a textelor lui Persa (”Profetul”, “Strigarea lui Iacob”, “Briceagul”, “Turbanul”, “Poarta”, “Batul”, “Epopeea celesta”, “Asemenea” etc) se vor niste naratiuni demistificante ale crestinismului (nu apocaliptice, distantīndu-se astfel de acei reprezentanti ai promotiei ’90, morbizi, apocaliptici) īn linia lui Borges, sau, mai aproape de noi, īn linia unui Danilo Kis (vezi “Enciclopedia mortilor”, īn special naratiunea “Simeon facatorul de minuni”), sau si mai aproape de noi, īn linia Alinei Mungiu din piesa de teatru “Evanghelistii”. Deci D.P. practica acel tip de naratiune demistificatoare ce are vocatia naivitatii, īn sens actual, postmodern…
    Īn fine, textele sale nu sīnt lipsite de recuzita specifica domeniului abordat: īngeri senili (cuminti), arhangheli naivi (ludici), sfinti heideggerieni (curiosi, īntrebatori), īntru debolenta unei literaturi batrīne, milenare. Ca sa ilustram/īntarim aceasta idee ne folosim – pentru cīteva secunde – de un fragment din Imre Toth: “Borges – un singur lucru era imposibil, acela de a compune aceasta Odisee, cu Sirenele, Ciclopii, Centaurii si Himerele sale! / Camus: Trebuie sa acceptam inacceptabilul si sa sustinem de nesustinutul”.
    Recitind titlurile poemelor am avut impresia ca au fost smulse din romanul “Vestitorul”, scoase din parantezele īn care se aflau titlurile capitolelor, la fel de taioase, echivoce.
    Debutul lui Persa ca poet pare īnnoitor, debolist, paradigmatic, clitist (care ne clateste ochii de cele mai multe ori), neinhibat, īntr-un cuvīnt” postmodernist.

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

1999: SARUTUL PACII

    Vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti a avut semnificatii ale caror rezonante n-au putut fi simultan percepute, atunci, īn integralitatea lor. Prezenta episcopului Romei are, oricīnd, un parfum apostolic si valoarea ei politica este mult devansata de dimensiunea ecleziala. Cele mai importante momente ale acestui eveniment au fost cu certitudine surprinse de prezenta Papei la liturghia ortodoxa si de prezenta Patriarhului la liturghia catolica. Statutul de “Biserici surori”, destul de ambiguu si necanonic, a scos - e drept - de sub semnul anatemizarii reciproce cele doua comunitati de credinta, neanulīnd īnsa diferentele doctrinare. Desi ramase īn schisma una fata de cealalta, cele doua Biserici si-au recunoscut Tainele sau sacramentele fundamentale, cum ar fi Botezul, Preotia si Euharistia, realizīnd astfel o comuniune nu fara profunzime. Din perspectiva acestei recunoasteri, Papa este episcop (cu deplinatatea harului pe care aceasta treapta preoteasca o implica); pentru fiecare ortodox binecuvīntarea sa este valida iar prezenta sa la Liturghie este legitima. De asemeni, Euharistia ar putea fi primita de credinciosii celor doua Biserici din mīna oricarui preot ortodox sau catolic, deoarece īn ea este recunoscuta prezenta reala a trupului si a sīngelui lui Hristos. Botezul are o semnificatie identica pentru catolici si ortodocsi, īntīlnindu-i sub numele si puterea aceleiasi Treimi pe credinciosii ambelor confesiuni. Si totusi lucrurile sīnt mult mai complicate: acest lucru s-a vazut cu claritate īn pasivitatea celor doi ierarhi si īn absenta co-liturghisirii; atīt Papa cīt si Patriarhul au asistat fara sa participe la liturghia “fiecaruia”, lucru subliniat decisiv īn abtinerea de la o īmpreuna-īmpartasire. Acest aspect ar putea fi explicat prin diferenta materiei care constituie cinstitele daruri ce urmeaza a fi sfintite īn cadrul Epiclezei (la catolici fiind azime, iar la ortodocsi, pīine dospita) sau de momentul sfintirii, care īn ritul ortodox are loc dupa oferirea darurilor de catre Hristos, pe cīnd īn cel romano-catolic este asezat īnainte. Dar aceste aspecte devin secundare odata ce valabilitatea Euharistiei a fost recunoscuta reciproc indiferent de diferentele care, iata, nu sīnt si determinante. Ramīne, ca posibila explicatie a acestei retineri, interdictia canonica de a te īmpartasi de doua ori īn aceeasi zi; ori cum Papa urma sa liturghiseasca īn dupa-amiaza aceleiasi zile, prilej cu care trebuia sa se īmpartaseasca, iar la rīndul sau Patriarhul se īmpartasise dimineata, īn timpul Liturghiei, putem spune ca motivul acestei retineri care, īn fapt, constituie o nedeplina prezenta la slujba, a fost conjunctural determinat de o alta incompatibilitate canonica si anume posibilitatea īn ritul catolic de a savīrsi Liturghia de mai multe ori pe zi.Vedem cum un aspect aparent secundar a tensionat o īntrebare fireasca: s-ar fi īmpartasit Papa īmpreuna cu Patriarhul, fapt ce ar fi impus si participarea sa activa la Liturghia Ortodoxa? Harul sau de episcop recunoscut si interpretarea similara a Euharistiei ar fi permis teoretic acest lucru. Pe de alta parte, Patriarhul nu s-ar fi putut īmpartasi la o Liturghie Romano-Catolica, invalida canonic datorita momentului savīrsirii sale (īn speta, la orele 17). Dar ce l-ar opri de la īmpartasirea la o Liturghie Greco-Catolica ce pastreaza aproape neatins ritul bizantin? Exista totusi un aspect remarcabil: sarutul pacii pe care si l-au dat reciproc īn cadrul celor doua liturghii, implicīnd astfel o recunoastere certa a crestinatatii depline a fiecareia. Problema consta īn aceea ca, acceptīnd acest sarut la messa catolica, Patriarhul a recunoscut momentul liturgic din acea ora tīrzie. De asemeni, daca la pomenirea ierarhilor, P.F Teoctist nu a amintit si numele episcopului de Roma (fapt ce indica, īn contradictie cu sarutul sus mentionat si cu recunoasterea reciproca a Botezului si a Preotiei, o excludere a Sanctitatii sale din cadrul Bisericii sau, cel putin, din rīndul ierarhilor), se pare ca Patriarhul a fost pomenit la liturghia catolica. Aceste aspecte nu pretind sa propuna o “regula” de comuniune, dar simpla lor enumerare indica fara echivoc hatisul sufocant si īntristator al unui ecumenism neclar.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

SOMN USOR

    Unul dintre cele mai familiare obiecte pe care le putem gasi īn bagajul oricarei culturi este cuvīntul arta. Nu stim cīnd ne-am trezit folosind prima oara acest cuvīnt, dar ne este atīt de familiar īncīt, daca sīntem luati prea repede, nici nu-l putem defini. Aceasta dificultate tine mai putin de cutare carenta intelectuala cīt de aerul de familiaritate pe care-l degaja acest termen. Si lucrul cel mai misterios, acest paradox este cultivat cu precadere īn cercurile de intelectuali, adica acea categorie predispusa - prin educatie si fixatii profesionale- la acest gen de blocaje. Atīt de des mi-a fost dat sa aud acel soi de nedumerire aroganta cu iz de slogan antielitist - īncīt am fost nevoit sa recunosc ca este si acesta un fenomen social de care artistul autentic trebuie sa tina cont. La urma urmei ce este intelectualitatea? Acea categorie de printi cersetori care-au suportat cu o docilitate stranie tortura mentala īn cadrul unor institutii de specialitate, stoicism consemnat - dupa ani de zile- pe un capat de hīrtie si un nod la cravata de absolvire? Ori poate sirul zanatec si gri de autodidacti - urmīnd cararea unor triste figuri precum Eminescu, Hesse ori Van Gogh - fapturi care-si protejeaza īn modul cel mai chinuitor cu putinta libertatea de a gīndi si rata? Īn fine, sa consemnam ideea larg acceptata ca intelectualitatea este acel strat transpirat din miezul societatii care-si duce traiul zilnic pe seama unor eforturi mai degraba mentale decīt fizice, desi riscam cu buna stiinta sa prindem īn acest sandwich o suma de fapturi care n-au neaparat treaba pe-aici, precum afaceristii, secretarele, soferii sau, de ce nu, oamenii politici... Totusi, obisnuinta de a manipula idei, notiuni si cunostinte suficient de abstracte īi predispune pe cerebralii zilelor noastre la aroganta ignoranta afisata mai sus: un amplu sondaj realizat īn ultimii ani m-a convins de inocenta īnduiosatoare cu care o patura īnsemnata a societatii noastre defileaza īn jurul notiunii de arta, pe care-o cunoaste din frageda pruncie dar n-o poate descrie decīt prin tumbe largi, prin asociatii comune de idei si imagini - suficient de prafuite pentru a-i da īncredere īn generalitatile cu care le potriveste. Pe diferite straturi sociale (neomogene), arta este asociata cīnd ideii de divertisment (elevat, uneori), cīnd celei simple de mestesug (abilitate deosebita de a face ceva, de a ispravi) sau de talent (o dibacie privita cu misticism) cīnd, pur si simplu, unei idei care, desi se adreseaza simturilor, presupune cazne extraordinare - ori din partea producatorilor, ori īn rīndul consumatorilor. Ciudat este faptul ca desi īnclinam īn mod natural spre zone care ne gīdila simturile, percepīnd īn general arta ca pe un instrument rafinat de delectare a acestora, nutrim un secret complex mental pe care-l punem pe seama a ceea ce unii descurcareti au numit inefabilul artei... Spuneam ca sentimentul periculos de déją vu este vinovatul principal. Ceva asemanator īl īmpiedica pe omul de dinaintea lui Newton sa īnteleaga de ce cad merele. Este atīt de familiara imaginea unui obiect īn cadere! Este atīt de firesc sa īntelegi ca ghiveciul vecinei ti-a cazut īn cap, īncīt īntrebarile care te vor macina nu vor privi cutare sau cutare legi fizice ci cutare sau cutare proceduri juridice... Cum spunea Dubuffet, arta s-a instalat de ceva vreme īntr-un fotoliu comod care este chiar propriul nume. Si motaie acolo frumos, la adapost de zgomotul vulgar al strazilor. Un scandal, pe aiurea, īi mai tulbura apele, dar totul revine iute la o dulce lentoare, luminile se sting si barbile cresc īn pace. Īmi amintesc de celebrul caz al lucrarii expediate de Brāncusi īn America. Fiind o piesa abstracta realizata dintr-un metal supus taxelor vamale, s-a iscat un razboi al hīrtoagelor care a dus, īn final, la victoria sculptorului romān si la modificarea unui termen din dictionar. Daca īnsa hīrtia a suportat cu usurinta transplantul, astfel īncīt - cel putin īn acte, arta nu va mai fi tintuita īn chingile figurativismului elementar, lucrurile n-au deranjat prea multe fotolii; n-au facut decīt sa le largeasca un pic, sa īncapa īn ele si cei care sforaie ceva mai abstract.

 

INTERNET CAFE
MIHAELA MANGHIUC

WWW.ROMANIANBOOKS.COM

   Internetul se impune, pe zi ce trece, drept mediul cu cea mai accentuata dinamica īn domeniul comercial. Librariile electronice, īn primul rīnd, au cunoscut o dezvoltare exploziva, iar succesul magazinelor virtuale de carte poarta nume deja consacrate, asa cum sīnt Amazon, Barnes & Noble sau, mai recent, Bertelsman. Dar Internetul ofera tuturor o sansa de afirmare, iar sub “zodia comertului electronic” regasim din ce īn ce mai multe librarii din Europa Centrala si de Est. Īn atare context, promovarea profesionala a cartilor romānesti pe piata electronica poate si trebuie sa devina o solutie viabila si pentru industria de profil din tara noastra.
   O noua librarie electronica (Ro-BookStore) si-a “deschis portile” īn luna decembrie 1999, propunīndu-si sa transforme comertul cu carte romāneasca īn cea mai rapida, eficienta si placuta experienta pentru utilizatorii de Internet. Pornind de la o oferta complexa, organizata dupa standardele actuale īn domeniu, serviciile sale sīnt proiectate sa faca fata exigentelor celor mai avizati clienti si, īn acelasi timp, sa-i calauzeasca pe cumparatori īntr-o calatorie cīt mai bogata īn sugestii intelectuale. Ro-BookStore este primul magazin virtual care, īn timpul cel mai scurt si īn conditiile unei depline sigurante a tranzactiilor, va oferi clientilor oportunitatea de a cumpara orice carte si/sau productie discografica din Romānia. Totodata, Ro-BookStore va da posibilitatea alegerii unor cadouri cīt mai potrivite pentru cei dragi. Ro-BookStore este proiectat, realizat, īntretinut, reactualizat si optimizat de catre o echipa interdisciplinara de specialisti īn tehnologii informationale, biblioteconomie, jurnalism, marketing si promovare pe Internet, distributie si difuzare de carte. Cartile din aceasta librarie virtuala vor putea fi regasite atīt dupa “cuvinte cheie” (numele autorului, titlul complet sau partial al aparitiilor editoriale), cīt si prin consultarea bazei de date, structurata dupa 20 de categorii (de la “Istorie” sau “Biografii & Memorii”, pīna la “Stiinta & Natura” sau “SF”, de la “Fictiune” sau “Arta & Muzica”, pīna la “Afaceri & Investitii” sau “Calculatoare & Internet”). Īn acelasi timp, “rafturile” sale virtuale sīnt organizate si pe categorii de vīrsta, astfel īncīt cititorii - indiferent daca sīnt copii, tineri sau maturi - sa-si poata gasi cu usurinta cartile dorite.
   Ro-BookStore se adreseaza atīt publicului din tara cīt si, mai ales, celui din strainatate. Romānii din diaspora, mediile academice, institutiile locale si/sau internationale, care doresc un acces cīt mai rapid la cartea editata īn Romānia, vor gasi īn aceasta librarie virtuala atīt un mijloc de informare comprehensiv si bine structurat, cīt si un cadru profesionist si sigur de achizitionarea titlurilor dorite. Ro-BookStore utilizeaza una dintre cele mai rapide si sigure retete de comert electronic din lume - ca atare, clientii sai vor beneficia atīt de securitatea deplina a derularii operatiilor financiare, cīt si de garantia livrarii produselor comandate (īn sistemul “plata la livrare”). De asemenea, Ro-BookStore acopera oferta celor mai semnificativi producatori de carte din Romānia. Aici veti putea īntīlni, laolalta, editurile cele mai cunoscute, dar si editurile mai “mici” - īn masura īn care acestea din urma promoveaza titluri de larg interes. De exemplu, editura Pontica din Constanta este reprezentata prin circa 15 titluri. Totodata, Ro-BookStore asigura o informare continua asupra ultimelor aparitii editoriale de real interes. Nu īn ultimul rīnd, mentionam potentialul sinergic reprezentat de Ro-BookStore, īn calitate de vehicul de marketing īn “noua era” a comertului electronic. Astfel, toti actorii angrenati īn diferitele compartimente ale industriei de carte din Romānia (edituri, agentii, tipografii, distribuitori etc) au oportunitatea sa utilizeze Ro-BookStore ca pe un mediu rapid, ubicuu si deschis.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asaltsites

Observator