The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 18-19, 8 februarie 2000

MIRCEA TUGLEA

"CE-A FACUT DIN VOI PARISUL?"

    Īn corespondenta dusa de Cioran, cu īncepere din anii '60, aproape exclusiv īn limba franceza, frecventa insertiilor lingvistice romānesti este extraordinara. Un esantion semnificativ, īn aceasta privinta, avem fara īndoiala īn scrisorile trimise fratelui sau, Aurel Cioran, ca si īn cele adresate lui Arsavir Acterian ori Constantin Noica. Excluzīnd formele de īncheiere (cu drag, te sarut, la multi ani sau chiar craciun fericit, de sfintele sarbatori), uzate si de Simone Boué (care, desi nu stie īn 1967 "alte cuvinte romānesti - decīt īnjuraturi", va īnvata mai tīrziu si noroc, sanatate, toate cele bune), sau titlurile volumelor publicate īn tara, avem o forma indirecta a acestor insertii īn echivalentele date de Cioran unor sintagme din franceza. "Cīt despre expresia resquilleurs de l'Apocalypse, ea trebuie tradusa prin chiulangii Apocalipsului", īi scrie el lui Aurel Cioran. Tot astfel īl va īndruma īn 1968 pe George Balan, care vroia sa traduca fragmente din cartile frantuzesti, catre variantele "neaose" existente "īn graiul nostru". "Duh al minciunii, dorul nostru de singuratate, alungat din rai īmi par a se potrivi mai bine, īntr-adevar, decīt spirit, dorinta, expulzat. Dar nu cred ca prince des ténebres are un echivalent fericit īn domn al īntunericului, si asta pentru motivul ca aceasta din urma expresie nu e nemijlocit inteligibila; e prea pretioasa si prea arhaica, īn orice caz prea cautata. Cīnd īl numesti pe diavol, cititorul nu trebuie sa stea pe gīnduri ca sa afle la cine faci aluzie..." Precum se vede, Cioran este atent la nuante, dar si foarte exact. O fraza din Macbeth, care definea somnul ca fiind "the balm of hurt minds", ar fi "īn romāneste balsamul sufletelor ranite", desi "mind īnseamna de fapt spirit", īi scrie Cioran fratelui sau īn 1980. Cu cīteva luni īnainte, īi lamurise de altfel titlul ultimei sale carti (Sfīrtecare, īn traducerea romāna), astfel: "Ecartčlement, cu sensul mai vechi de supliciu, si care astazi īnseamna sfīsiere, dezbinare, destramare, etc". Avem aici o precizie extrema a nuantei, combinata cu expresia mustoasa ("chiulangii Apocalipsului"), ca definitorii ale textului cioranian.
    Cīt despre insertiile lingvistice romānesti directe, acestea au īn corespondenta motivatii variate, unele suprinzatoare. Astfel, medicamentele trebuie luate "pe nemīncate", camasile vor fi spalate "īn apa calduta (domoala), altfel se strica", pachetele trimise ar trebui īmpartite copiilor "cu tīrīita", iar urmatorul pachet va contine "lucruri pentru damuri". Ba chiar: "ti-am trimis un dulce (un soi de cacat de urs)". Primind un "fluier", Cioran se exerseaza cu el "īn postura de cioban improvizat". Īi multumeste fratelui pentru "traista" si covorasul daruite (covorasul ca "martisor"), dar pentru cheltuiala... "īi las Simonei misiunea de-a te certa". "Du-te la mare, namolul ti-ar face bine", īl īndeamna, īnstiintīndu-l apoi: "Ce departe sīnt toate! Iau īn vacanta si burduful" (?!). Se trece, īncetul cu īncetul, catre registrul familial intim. "La urma urmei, sīnt destul de batrīn si hodorogit". "Iata-ma iarasi prada metehnelor cu care m-a īnzestrat mama". "Tata zicea despre mine: E ca un morbos". Familia Cioran ar fi "spita degenerata" (bunicul era, "īmi amintesc perfect, betivan", nicidecum "casar"), iar descendentii ei (Micu, Marietta), "derbedei", "haimanale", "neseriosi". La moartea unora dintre membrii familiei, ori dintre prieteni, tonul devine meditativ: "Caci viata pamīnteanului e umbra si vis". "Cuvīntul pamīntean ma obsedeaza dintotdeauna. Ce limba extraordinara, mai ales cīnd vrei sa vorbesti despre zadarnicia vietii!". Un epitaf funerar din cimitirul Rasinarilor ("Viata-i speranta, moartea-i uitare") este, de altfel, amintit de mai multe ori. Rasinarii ("nu ma mai intereseaza decīt ulita copilariei"), mai tīrziu Sibiul ("pe subt Arini") vor ramīne definitiv īnscrise īn memoria afectiva. "Ma īntorc la anii de altadata", īi scrie Cioran fratelui sau, acei ani "de farmec si dezmat", ai unei tinereti irosite "alergīnd dupa naluci". "Ti-aduci aminte de..." (X, Y, Z), formula care-si schimba doar obiectul: "... cīnd s-a apucat sa frece scoala cu slanina, ca s-o manīnce cīinii?", "... ciobanul acela simpatic, care spunea cantalarie, īn loc de umblatoare?", "... cīte chefuri am facut cu el īn orasul de jos". Revenind la actual, Cioran se alarmeaza cīnd rudele nu-i mai scriu "de un car de vreme", raspunde sceptic la urari ("de-as putea suporta, ce plina de sens e urarea asta!"), dar se bucura monden, īn schimb, aflīnd ca fratele sau a "īnnodat relatii cu oameni bine". Este vorba despre C. Noica ("personaj bizar, derutant, turburator"), unul dintre "consatenii" carora Cioran le-a nutrit o admiratie constanta, rar dublata de ironie. "Am aflat ca Dinu ar avea nu stiu cīti copii dupa «iesirea» lui. Mi se pare greu de crezut. Ce curaj! sau ce nebunie!", scrie īntr-o misiva Cioran, revenind īn urmatoarea: "M-am īnselat īn legatura cu copiii lui Dinu. Am interpretat gresit o scrisoare īn care cartile se numeau copii. Oricīt ar fi el de optimist, nu-i genul care sa cada-n asemenea exagerari". Este o naivitate lingvistica care trimite catre o sensibilitate aproape aurorala, chiar īnduiosatoare. "Noi aici sīntem īn plina campanie electorala. Ce īnseamna asta, curs de calificare?".

(va urma)

E. M. CIORAN

SCRISORI CATRE LINDE BIRK-SCHLESAK SI DIETER SCHLESAK

Paris, 22 decembrie 1969

Draga domnisoara,

    Mi-ar fi placut sa va īnsotesc prin tara mea, desi o cunosc foarte putin si desi pentru mine ea se reduce la regiunea Sibiu - Hermannstadt, unde am petrecut o copilarie paradisiaca si o adolescenta mai degraba tulburata, care se reflecta destul de bine īn aceste "Culmi ale disperarii" pe care tin sa le recitesc īntr-una din urmatoarele zile. Este o carte despre care un critic a spus la momentul respectiv (prin 1934) ca, "daca nu s-ar cunoaste vīrsta autorului, s-ar putea crede ca a fost scrisa de un om complet paralizat".
    Nu ma mira deloc faptul ca "Silogismele" au avut atīt de putini cititori. Poate ar fi trebuit sa īncep prin "Ispita de a exista", lucrare mai potrivita spiritului pozitiv al nemtilor de azi.
    Daca as fi consecvent cu mine īnsumi sau doar cu principiile mele ar trebui sa fiu total indiferent la soarta productiilor mele. E adevarat ca de cele mai multe ori sīnt, dar nu īntotdeauna.
    Sper sa am placerea sa va īntīlnesc cīnd veti trece din nou pe aici, fiindca printre altele mi-ar placea sa va īntreb de satul acela care poarta numele meu, sat despre care n-am auzit niciodata vorbindu-se.
    Cele mai bune urari si gīndurile mele cele mai prietenesti.

 

Paris, 11 iunie 1970

Draga prietena,

    Multumesc pentru cuvintele dumitale si pentru taieturile din ziare. Am ajuns la concluzia ca a fost o greseala sa īncep cu "Silogismele" - o serie de butade care pot trezi un oarecare interes īn Balcani sau la Paris, dar care nu sīnt facute pentru tari serioase.
    Am fost foarte multumit sa aflu ca va veti reīntoarce curīnd. Pastrez o amintire minunata despre seara pe care am petrecut-o cu dumneata si cu domnul Schlesak. Poate ca va va īnsoti de data aceasta si el. Īn orice caz eu īmi doresc lucrul acesta.
    Cele mai bune gīnduri amīndurora si pe curīnd.

 

Paris, 24 septembrie 1970

Draga domnule Schlesak,

    Va multumesc pentru cartea dumneavostra pe care am citit-o cu cel mai viu interes. Este un dur rechizitoriu contra Estului si Vestului, dar si o miscatoare confesiune a unei fiinte ce nu poate opta. Aceasta sfīsiere continua si fara iesire confera analizelor dvs. un caracter adevarat si patetic, de drama traita, ce aminteste pe undeva de situatia calugarului care, parasindu-si mīnastirea, descopera ca lumea nu valoreaza mai mult. Ca subtitlu al lucrarii dvs. ati fi putut alege: "Istoria unei deceptii".
    Cīnd ne-am īntīlnit la Paris, m-a surprins īn ce masura ati fost marcat de mediul valah īn care ati trait. Īntr-adevar este vorba aici de o experienta profunda, din moment ce nu ezitati sa preferati Catedralei Notre-Dame micutele manastiri din Moldova (pe care, vai, nu le-am vizitat niciodata). Ba, mai mult, cīnd am venit pentru prima data īn "Occident", ceea ce m-a incomodat cel mai tare a fost lipsa de timp. "Hier hat niemand Zeit (Aici nimeni nu are timp)" - "Bei uns im Osten ist Zeit genügend da (La noi īn Est avem timp destul)". Ati trait deci aceeasi experienta ca si mine. Cu privire la acest lucru si dvs. faceti o observatie interesanta: "Was bei uns die Angst ist, ist hier der Zeit-Mangel und die Hast (Ceea ce la noi e frica, aici este lipsa de timp si graba)".
    Marele avantaj pe care īl aveti fata de noi, cei care traim de ceva vreme aici, e ca ati scapat dintr-un lung cosmar, ca ati trecut prin īncercari teribile, fie si numai ca spectatori. Cuvīntul este inexact, fiindca īn acest tip de regimuri nu poate fi vorba de spectatori: aici fiecare e victima si actor, īncepīnd chiar cu calaii..."Progresivität als Kitsch" - numai cineva venit din Est putea sa scrie asa ceva. Si eu, ca si dvs., sīnt exasperat de tot ce e fals si grotesc īn gesturile "revolutionarilor" din asa-zisele tari civilizate. Ce minciuni sa preferi: pe cele de aici sau pe cele de acolo? Nu stiu, dar ceea ce stiu este ca īn Est se gaseste mai multa substanta spirituala decīt īn Vest.
    Pozitia dvs. nu e confortabila. Aveti īmpotriva snobismul stīngii si prejudecatile oamenilor "respectabili". Ce mai conteaza! Singurul mod de a-ti salva sufletul (!) consta īn a nu flata pe nimeni.
    Ce proiecte aveti? Parisul nu va mai atrage? Pastrez o frumoasa amintire serii petrecute cu dvs. si cu domnisoara Hadulinde Birk.
    Cu toata prietenia pentru amīndoi.

    P.S. Wolf Aichelburg īmi scrie adeseori. Spera sa obtina autorizatia de plecare. N-am putea aranja sa fie invitat la un congres oarecare? Eu nu pot sa fac nimic pentru el, fiindca m-am rupt demult de mediile literare pariziene, de care am oroare.

 

Paris, 9 septembrie 1972

Draga domnule Schlesak,

    Citind cartea dvs., īmi spuneam ca nu este lipsit de importanta avantajul de a nu fi de niciunde, de a nu apartine niciunei tari. Noi sīntem noii evrei... Acesta este motivul pentru care īntelegeti atīt de bine Israelul.
    Stiti care sīnt paginile care m-au impresionat cel mai mult? Cele despre Portugalia (Provinz, Saudade und Diktatur) si cele despre Transilvania (p. 28-34), din motive evidente. Ar trebui sa faceti o data o paralela īntre dor si saudade.
    Se simte īn aceasta carte, ca si īn precedenta, ca sīnteti marcat pentru totdeauna de experientele balcanice. Nu veti fi niciodata un occidental. Cu atīt mai bine.
    Cartea dvs. e foarte vie. Va astept acum autobiografia.
    Salutarile mele domnisoarei Birk.
    Cu prietenie.

    P.S. Aichelburg este la Viena. Iata adresa sa: Zimmer 300, Pfeilgasse 4-6, 1080 Wien VIII.

    (Īn afara de scrisoarea din 24.09.1970, aparuta īn "Litere, Arte & Idei", nr. 33/1995, si īn "Sinn und Form", nr. 1/1996, celelalte scrisori sīnt inedite. Ele au fost adresate de Emil Cioran mai īntīi Lindei Birk-Schlesak, ca redactor al sau de carte la editura Fischer, apoi direct lui Dieter Schlesak.)

traducere si prezentare de Camelia DEDU
(va urma)

 

E. M. CIORAN

LETTRES A LINDE BIRK-SCHLESAK ET DIETER SCHLESAK

Paris, le 29 Déc. 1969

Chere Mademoiselle,

    J'aurais aimé vous accompagner a travers mon pays, bien que je le conaisse tres mal et qu'il se réduise pour moi a la région de Sibiu - Hermannstadt ou j'ai passé une enfance paradisiaque et une adolescence plutot tourmentée qui se reflete assez bien dans ces ""Culmile disperarii" que je me propose de relire un de ces jours. C'est un livre dont un critique avait dit a l'époque (vers 1934) que "sie on ne connaissait pas l'āge de l'auteur, on pourrait croire qu'il a été écrit par un paralytique général..."
    Je ne suis nullement étonné que les "Syllogismes" aient eu si peu de lecteurs. Peut-etre eut -il fallu commencer par la "Tentation d'exister", ouvrage plus adapté a l'humeur positive des Allemands d'aujourd'hui.
    Si j'étais conséquent avec moi-meme ou seulement avec mes "principes", je devrais etre totalement indifférent au destin de mes productions. Je le suis, il est vrai, assez souvent mais pas toujours. On n'est pas né impunément dans les Balkans.
    J'espere bien avoir le plaisir de vous rencontrer a votre passage prochain ici, car j'aimerais, entre autres, vous interroger sur ce village qui porte plus ou moins mon nom et dont je n'ai jamais entendu parler.
    Je vous envoie mes meilleurs voeux et mes pensées les plus amicales.

 

Paris, le 11 juin 1970

Chere Amie,

    Merci de votre mot et des coupures. Je suis arrivé a la conclusion que c'était une erreur de commencer par les "Syllogismes" - série de boutades qui peuvent susciter un certain intéret dans les Balkans ou a Paris mais qui ne sont pas faites pour des pays sérieux.
    J'ai été tres content d'apprendre que vous allez bientot revenir ici. Je garde un excellent souvenir de la soirée passée avec vous et M. Schlesak. Peut-etre vous accompagne-t-il cette fois-ci encore. Je le souhaite en tout cas.
    Je vous envoie toutes mes amitiés a vous deux et vous dis a bientot.

 

Paris, le 24 sept. 1970

Cher Monsieur Schlesak,

    Je vous remercie de votre livre, que j'ai lu avec le plus grand intéret. C'est un réquisitoire impitoyable contre l'Est et 'Ouest, en meme temps qu'une confession déchirée de quelqu'un qui ne peut pas opter. Ce tiraillement permanent et sans issue confere a vos analyses un caractere de vérité et de pathétique, de drame vécu, qui évoque, par certains cotés, la situation du moine qui, ayant quitté son couvent, découvre que le monde ne vaut pas mieux. Vous auriez pu mettre comme sous-titre a votre ouvrage: "Histoire d'une déception".
    Ce qui m'avait frappé, lors de notre rencontre a Paris, c'était de voir a quel point vous avez été marqué par le milieu valaque ou vous avez vécu. Il s'agit la vraiment d'une expérience profonde, puisque vous n'hésitez pas a préférer a Notre-Dame les minuscules monasteres moldaves (que je n'ai jamais visités, hélas!). Mais il y a mieux: quand je suis venu pour la premiere fois en "Occident", ce qui m'a gené le plus c'est l'absence de temps. "Hier hat niemand Zeit" - "Bei uns im Osten ist Zeit genügend da." Vous avez fait donc la meme expérience que moi. A ce propos, vous faites une rémarque saisissante: "Was bei uns die Angst ist, ist hier der Zeit-Mangel und die Hast."
    Le grand avantage que vous avez sur nous tous qui vivons ici depuis un certain temps, c'est d'etre sorti d'un long cauchemar, d'avoir subi des épreuves terribles, ne fut-ce qu'en spectateur. Le mot est inexact, car dans ce genre de régimes il n'y a pas de spectateurs: tout le monde y est victime et acteur, en commencant par les bourreaux... "Progressivität als Kitsch" - seul quelqu'un venu de l'Est pouvait l'écrire. Comme vous, je suis exaspéré par tout ce qu'il y a de faux et de grotesque dans les entreprises "révolutionnaires" des pays dits civilisés. Quels mensonges préférer: ceux d'ici ou ceux de la-bas? Je ne sais, mais ce que je sais, c'est qu'a l'Eston trouve plus de substance spirituelle qu'a l'Ouest.
    Votre position n'est pas confortable. Vous aurez contre vous le snobisme gauchiste et les préjugés des gens "respectables". Qu'importe! La seule maniere de sauver son āme (!) est de ne flatter personne.
    Quels sont vos projets? Paris ne vous tente-t-il plus? Je conserve un tres bon souvenir de la soirée passée avec vous et mademoiselle Hadulinde Birk.
    Je vous envois, a vous deux, toutes mes amitiés.

    P.S. Wolf Aichelburg m'écrit souvent. Il espere obtenir l'autorisation de partir. Ne pourrait-on pas le faire inviter a un Congres quelconque? Je ne peux rien faire pour lui, car j'ai rompu depuis longtemps avec les milieux littéraires parisiens que j'ai en horreur.

 

Paris, le 9 sept.1972

Cher Monsieur Schlesak,

    Je me disais en lisant votre livre que l'avantage de n'etre nulle part, de n'appartenir a aucun pays n'est pas négligeable. Noussommes les nouveaux juifs... C'est pour cela que vous comprenez si bien Israel.
    Savez-vous quelles sont les pages qui m'ont le plus touché? Ce sont celles sur le Portugal (Provinz, Saudade und Diktatur) et celles sur la Transylvanie (p.28-34), pour des raisons évidentes. Vous devriez faire un jour un parallele entre dor et saudade.
    On sent dans ce livre, comme dans le précédent, que vous etes a jamais marqué par vos expériences balkaniques. Vous ne serez jamais un Occidental. Tant mieux.
    Votre ouvrage est tres vivant. J'attends maintenant votre autobiographie.
    Ne m'oubliez pas aupres de Mademoiselle Birk.
    Bien amicalement a vous

    P.S. Aichelburg est a Vienne. Voici son adresse: Zimmer 300, Pfeilgasse 4-6, 1080 Wien VIII

 

DIETER SCHLESAK

SALVAREA PRIN ESEC

  La īntīlnirile cu acel filosof romāno-francez, traitor de zeci de ani īn Paris si, iata, disparut dintre noi din 1995, eram fascinat de tonul sau, atīt de degajat, datator de atīta multumire sufleteasca. Era un neobosit prieten al oamenilor, si, avīnd atīt timp la dispozitie, se putea vorbi despre orice cu el. Nu mai putin m-au miscat scrisorile lui, trimise mie īn decursul unui sfert de veac, si īn care niciodata n-am vazut urma vreunui autor, intelectual, filosof, nici a vreunui maītre, ci mereu prezenta unui prieten īntelegator, gata oricīnd sa-ti sara īn ajutor. Si cīnd te gīndesti ca tema filosofiei sale era suferinta, moartea, īnstrainarea omului īn aceasta lume! Īmi scria la 21 octombrie 1980: "Ati facut bine ca v-ati expatriat a doua oara. Ar fi trebuit sa fac acelasi lucru, īn loc sa ma afund īntr-un oras diabolic, din care din fericire fug din cīnd īn cīnd. Dieppe este refugiul meu, un refugiu cam rece, din pacate! Ma simt mai departe de Romānia decīt dumneavoastra, sīnt un īnstrainat, spre marea disperare a prietenilor mei de acolo."
    Cioran era un pasionat si un de-a dreptul genial autor epistolar. "... Cartile sīnt accidente, scrisorile īnsa evenimente". Era convins de asta, si de faptul ca sīnt mai importante decīt literatura si filosofia! Era īn īntregime un gīnditor al clipei traite, si toate textele sale se bazeaza pe scīntei, pe straluciri ale gīndului. Totul este acum, se īntīmpla, este nou si arzator, ca secunda care ne raneste cīnd trece. Avea credinta ca numai gīndul neobisnuit, bizar, ar rezona imensei nestatornicii a eului, aerului vremii. Chiar timpul, īn sine, ar putea "sti" ce se petrece cu el, ca si eul, abia īn fata sfīrsitului, chiar a mortii.. De aceea, Cioran o "abandona" cu placere: "...Urasc scrisul. Sīnt cel mai pierde-vara din tot Parisul. Numai o tīrfa fara clienti este mai fara treaba ca mine". Lauda "aventura", capriciul si īntīmplarea, īn detrimentul celor ce-ar putea fi gīndite, planuite si construite.
    Cine īl cunoaste pe Cioran doar din cartile sale stie prea putin despre el. CD-ul audio aparut īn toamna lui '98 (Cafard), īnsotit de texte si cu un cuvīnt de īntīmpinare al lui Peter Sloterdijk, umple un spatiu gol. Cīnd am auzit de-acum binecunoscuta mie voce a lui Cioran, mi-am spus ca numai aici, mai bine ca īn orice alte texte cioraniene, ori īn multele comentarii la acestea, poate fi urmarita īntr-adevar o particularitate esentiala a vietii si gīndirii sale: aceea ca traia īn clipa, ca scria din aura acesteia, a lui acum si a starii sale suspendate. Cine asculta vocea lui Cioran, īsi da seama ca sirul gīndurilor si momentul trait se contopesc; filosofia sa atīt de originala lucreaza cu aforismul si fragmentul. De altfel, forma preferata a lui Cioran a fost cea aforistica, a unei intuitii fulgeratoare, care trece de zidul gīndirii rationale, al sensului, anuleaza timpul si ramīne, totodata, extrem subiectiva.
    Micile gesturi, tonul conversatiei, iluminarile de moment erau pentru Cioran cele mai importante; īntregul īnsa trebuia sa esueze, deoarece era legat de creatia unui Dumnezeu rau, care facuse lumea ca un cīrpaci! Fiecare iluminare si stralucire momentana ar putea veni din partea acestui Dumnezeu retras si slabit, care īnsa nu se mai amesteca īn treburile lumesti, ci ramīne īn obscuritate. El apare numai īn cea mai adīnca īnsingurare si deznadejde (cafard), care este laolalta o razvratire si un pas īnainte īn viata (la Cioran, se īntelege). Cioran se abandona cu totul fara grija clipei, gīndurile fiindu-i trezite tocmai de ceea ce simtea īn ea. Acest cafard, aceasta experienta a deznadejdii (nu spiritual-meditativa, ci īntr-un fel, aidoma timpului nostru, patologica) este si una a vīrstei, de care se tot caina, vazīndu-se pe sine la batrīnete ca pe "propria mea caricatura".
   Gīndirea existentiala a lui Cioran nu se ridica niciodata la teorie fara a fi traita, fara o baza, ci este īntodeauna sustinuta de o emotie, generata de starea īn care eul tocmai se afla: acum-ul, moment al celor ce se īntīmpla. Cine l-a ascultat vorbind, are īnca īn minte lungile sale monologuri, sonoritatea si expresivitatea vocii sale, desele ei īntreruperi, o voce uneori sparta, īnsa de cele mai multe ori clara, deseori ironica, fabulīnd cu umor ascuns - cine a ascultat aceasta voce n-o poate uita usor ("tonul face mai mult decīt orice talent, el tine de esenta", spunea Cioran īnsusi). Totul se datoreaza, aici, modului sau specific de a articula: īn germana, pe care o stapīnea, īnainte de toate o limba filosofica, īn mai slefuita si rutinata franceza, apoi īn limba sa materna, romāna - foarte retinut, īncet, sensibil, aproape timid. Cīnd cuvīntul īi lipsea, auzeai un rīs īncet, jenat, parca venind din inconstient, acel inconstient refuzat, dar mereu prezent - si este de mirare ca toate visele si amintirile care au format gīndirea acestui aforist subtil veneau chiar din acest inconstient, al copilariei din satul natal Rasinari si al tineretii din Sibiu-Hermannstadt. Si īnca: se vede cu greu īn filosofia sa o evolutie, ca si īn cazul lui Schopenhauer, caci ea ramīne mereu o filosofie de tinerete, avīnd ca fundal amintirile din copilarie, cum li se-ntīmpla si poetilor. Īntreaga sa filosofie este schitata īnca din tinerete, īmbatrīnind si devenind mai profunda o data cu el: "Ce stiu la saizeci de ani", scria el, "stiam si la douazeci. O lunga, inutila evaluare de patruzeci de ani". Nu numai īn opera sa, dar si īn convorbiri, totul tine de "nuante", Cioran īnvīrtindu-se uneori textual īn jurul aceleiasi discutii, desfasurīndu-si astfel neīngradit "excursurile monomanice" despre aceleasi īntrebari si catastrofe. Teama copilareasca, plictiseala, scīrba de viata, experienta fundamentala a insomniei - prima traire mistica: caderea din timp. Aceste experiente s-au petrecut foarte devreme, ca si cea de-a doua, fundamentala, care (ca si experienta insomniei) l-a marcat profund. Este vorba de raspunsul mamei sale, īntr-o zi cīnd el zacea pe sofa vaitīndu-se: "Nu mai pot sa traiesc, pur si simplu nu mai suport!", la care ea i-a replicat: "Daca as fi stiut, as fi avortat". Din cartea sa "Despre neajunsul de a te fi nascut" (1973), aflam ca raspunsul mamei sale a fost un soc, īnsa unul eliberator: "Īn loc sa ma revolt, am schitat un zīmbet livid, iar aceasta scena a fost īntr-un fel o revelatie pentru mine. A fi rezultatul īntīmplarii si nu al necesitatii īmi dadea o anumita senzatie eliberatoare, care m-a īntarit pīna astazi". Īntr-un mod asemanator, oarecum terapeutic, s-a detasat de gīndurile de sinucidere - ea nu trebuie dusa pīna la capat, este de ajuns sa stii c-o poti face, daca vei vrea, lucru care-ti da un sentiment imens de libertate, īn fata "maretiei mortii".

traducere de Mircea TUGLEA
(va urma)

 

DIETER SCHLESAK

RETTUNG DURCH SCHEITERN

    Ich war bei unseren Begegnungen mit dem rumänisch-französischen Philosophen, der seit Jahrzehnten im Pariser Exil lebte, nun schon seit 1995 tot ist, fasziniert von seinem so lockeren, sich bescheiden gebenden Gesprächston; er war ein neugieriger Menschenfreund, der viel Zeit hatte, und mit dem man über alles sprechen konnte. Nicht weniger war ich von den Briefen beeindruckt, die er mir im Laufe von einem Vierteljahrhundert schrieb, und die niemals einen "Autor", "Intellektuellen", "Philosophen", gar einen "maītre" zeigten, sondern immer einen hilfsbereiten und verständnisvollen Freund. Sein Thema war ja das Leid, der Tod, das Fremdsein des Menschen in dieser Welt! So schrieb er mir am 21. Oktober 1980: "Sie haben es richtig gemacht, daß Sie ein zweites Mal emigriert sind. Ich hätte es Ihnen nachmachen sollen anstatt in einer diabolischen Stadt zu versacken, aus der ich zum Glück ab und zu flüchte: Dieppe ist mein Refugium, ein kaltes Refugium, din pćcate! (rumänisch: von pćcat - Sünde). Ich fühle mich Rumänien ferner als Sie, ich bin ein īnstrćinat (rum. ein Enfremdeter) , zur großen Verzweiflung meiner Freunde dort unten."
    Cioran war ein passionierter und geradezu genialer Briefeschreiber. Er war davon überzeugt, "...daß Bücher Zufälle sind, Briefe aber Ereignisse..." Und daß sie wichtiger sind als Literatur und Philosophie! Cioran war durch und durch ein Denker aus dem lebendigen Augenblick, alle seine Texte beruhen auf Einfällen und Gedankenblitzen. Alles ist jetzt, geschieht, ist brennend neu, wie die Sekunde, die uns schmerzt, weil sie eben vergeht. Er war der Meinung, daß deshalb nur "unordentliche" Gedanken dem enormen Schwanken des Ich, der Stimmung, der Zeit entsprächen. Die Zeit selbst könne, genau wie das Ich, nur vom Ende her, erst vom Tode her "wissen", was geschieht. Daher “verlor“ er sie gerne: "... ich hasse das Schreiben... Meistens tue ich überhaupt nichts. Ich bin der untätigste Mensch in ganz Paris. Nur eine Hure ohne Kunden ist vakanter als ich." Er lobte das "Abenteuer", die Laune und den Zufall, im Gegensatz zu dem, was gedacht, geplant, konstruiert werden kann.
    Wer E.M. Cioran nur aus seinen Büchern kennt, weiß zu wenig über ihn. Das im Herbst 98 erschienene "Tonbuch" "CAFARD" (auf Audio-CD) samt Begleittext, und einem trefflichen Nachwort von Peter Sloterdijk, füllt eine Lücke. Als ich die mir wohlbekannte Stimme Ciorans hörte, dachte ich daran, daß hier, wie sonst nirgends in den nur geschriebenen Ciorantexten oder den vielen Kommentaren zum Pariser Essayisten und Aphoristiker, eine ganz zentrale Eigenart seines Denkens und Lebens wirklich nachzuvollziehen ist: Daß er nämlich im Augenblick lebte, daß er nur aus der Stimmung des Augenblickes, dem Jetzt, aus seinem augenblicklichen Zustand heraus schrieb; wer Ciorans Stimme im Ohr hat, weiß von der einmaligen Verschmelzung seiner Gedankenführung mit dem erlebten Augenblick; Ciorans originelle Philosophie arbeitet mit dem Aphorismus und dem Fragment; der Aphorismus war Ciorans Lieblingsform: Das Aufblitzen einer Intuition, die die Wand der Sinne und Gedanken durchbricht, Zeit aufhebt, extrem subjektiv bleibt.
    Für Cioran waren die kleinen Gesten, der Ton der Rede, die Erleuchtungen im Augenblick fast das wichtigste; als Ganzes aber muß für ihn alles scheitern, weil es mit der Schöpfung eines bösen stümperhaften Gottes zusammenhängt, der die Welt erschaffen hat! Während jene aufblitzenden Augenblicke und Erleuchtungen aus der Entzogenheit und Ohnmacht, also vom guten Gott herkommen könnten, der sich ins Treiben der Welt gar nicht einmischt, sondern sich im Verborgenen zurückhält. Er erscheint aber nur in der tiefsten Einsamkeit und Verzweiflung (Cafard), die zugleich Auflehnung und Lebenssteigerung ist (bei Cioran, versteht sich). Cioran überließ sich völlig sorglos der Eingebung des Augenblicks, Gefühl und Stimmung gaben ihm erst den Gedanken ein! Denn Cafard, diese verzweiflungsvolle (nicht geistig-meditative, sondern eine unserer Zeit entsprechende Art pathologische) Abgeklärtheit ist auch die des Alters, gegen das er wettert, sich gar im Alter als "Karikatur meiner selbst" bezeichnet.
   Ciorans existentielles Denken hebt nie freischwebend und unerlebt, ungedeckt in irgend eine Theorie ab, sondern ist immer durch die Emotion gedeckt, geht vom Zustand aus, in dem sich dieser Denker gerade befand: das JETZT, der Augenblick des Geschehens. Wer ihn redend erlebt hat, im Gespräch, seinen langen Monologen, seine volle, immer tönende Stimme, die oft stockt, noch im Ohr hat, sie ist manchmal fast hektisch, meist aber heiter, witzig oft fabulierend, ironisch und mit hintergründigem Humor, kann diese Stimme nicht so schnell vergessen ("der Ton ist mehr als jedes Talent, er enthält das Wesen", sagte er selbst!) und alles geschieht in diesem Sprachraum aus der cioranschen Art und Weise sich zu artikulieren: Im Deutschen, das er beherrscht, vor allem die philosophische Sprache, im etwas glatteren und routinierteren Französisch, und dann in seiner Muttersprache, dem Rumänischen - viel verhaltener, leiser, sensibel, fast schamhaft: Und wo das Wort fehlt, ist ein leises geniertes Lachen zu hören, wie aus dem Unbewußten, einem Unbewußten, das er verleugnen möchte, das aber immer wieder durchbricht, sehr oft durchbricht; und man staunt bei diesem subtilen Aphoristiker, daß die meisten seiner Traumen und Erinnerungen, die in seinem Denken mitwirken, aus diesem Unbewußten, aus der Kindheit im Heimatdorf Rćŗinari und aus den Jugendjahren in Sibiu-Hermannstadt kommen. Weiter: daß ähnlich wie bei Schopenhauer, kaum eine Entwicklung in seiner Philosophie stattfand, es blieb immer Jugendphilosophie, im Hintergrund die Kindheitserinnerungen wie bei Lyrikern. Seine ganze Philosophie ist schon im Jugendwerk angelegt, das mit ihm gealtert ist und vertieft wurde: "Was ich mit sechzig weiß", schrieb er, "wußte ich ebensogut mit zwanzig. Vierzig Jahre einer langen, entbehrlichen Überprüfung." Nicht nur im Werk, sondern auch in den Gesprächen, ist alles nur "um Nuancen variiert", es handelt sich fast wörtlich immer um dasselbe Gespräch; so kreisen diese "monomanischen Exkurse" unablässig um die gleichen Fragen und Katastrophen: Kinderangst, Langeweile, der pubertäre Lebensekel, die Grunderfahrung der Schlaflosigkeit, ja, das erste mystische Erlebnis: das Aus-der -Zeit-Fallen. Alle diese Erlebnisse waren schon ganz früh da; so auch das zweite Grunderlebnis, das ihn (wie die Erfahrung der Schlaflosigkeit) tief prägte, nämlich die Antwort seiner Mutter, als er eines Tages auf dem Sofa lag und klagte: "Ich kann nicht mehr weiterleben, ich halte es einfach nicht mehr aus", worauf seine Mutter antwortete: "Wenn ich das gewußt hätte, hätte ich (dich) abgetrieben". In seinem Werk "Vom Nachteil geboren zu werden" (1973) kommt dieses Trauma ebenfalls zur Sprache, die Antwort seiner Mutter war zwar ein Schock, aber für ihn ein befreiender: "Statt mich zu empören, lächelte ich bloß, und diese Szene war eine Art Offenbarung für mich. Das Ergebnis des Zufalls und nicht der Notwendigkeit zu sein, bedeute eine gewisse Befreiung, und dies Gefühl hat bis heute fortgewirkt." Ähnlich therapeutisch ging er mit dem Selbstmordgedanken um: Man müsse ihn nicht ausführen, es genüge, zu wissen, daß man es könne, wenn man wolle, und das gäbe ein ungeheures Gefühl der Freiheit - angesichts der "Herrlichkeit des Todes".

 

SILVIU DANCU

DINEUL LUI DUMNEZEU

    Īn primul volum al "Caietelor lui Cioran" publicat de editura Humanitas, undeva pe la pagina 117, Cioran afirma sec si caracteristic: "Plictiseala de la dineuri este un argument īmpotriva Providentei". Nu ma consider un bun cunoscator al lui Cioran: nici macar un cititor prea fidel al sau. Dar afirmatia citata m-a ispitit sa-l hulesc prin interpretari arbitrare pe cel care īntelegea fericirea doar īn pierderea luciditatii. Si cīnd spun ispitit, īnteleg acea pornire irezistibila spre ceva care nu are depline justificari morale. Nu este nimic moral īn a aplica interpretari abuzive vorbelor vulnerabilizate de faptul īn-scrierii lor, si nici īn actul de a-L "invita" pe Dumnezeu la banchetul cugetarilor amuzate. Dar nu ma pot retine īn a observa pretentia lui Cioran, perfect justificata teologic, de a cere prezenta Providentei divine īn ritualul monden si profan al Dineului. Departe de gestul frīngerii pīinii din Cina Euharistica, ca si de actul major al īmpartirii pīinii īntre co-mesenii medievali care deveneau prin aceasta companioni (cum panem), Dineul sta rastignit īntre gregaritatea hedonista, uneori aprofundata de discutii filozofice, si afirmarea īn mondenitate prin generozitatea ofertei gazdei. Ceva care aduce cu banchetele romane (care erau considerate dupa aceste criterii īnsumate) si simpozionul grec (simpozion īnseamna etimologic "a bea īmpreuna"). Īntre companionii medievali exista o legatura determinata de unitatea pīinii consumate, legatura care suspenda orice litigiu si īntarea o relatie de ocrotire reciproca asa cum, īn crestinism, Cina Euharistica uneste haric, si deci faptic, "ekklesia", comunitatea credinciosilor īn trupul spiritual al lui Hristos. Dineurile mondene, adunate sub semnul gregaritatii de care vorbeam, deschid doar perspective orizontale īn care intelectul īsi cauta perspective aplecate, aromat de farmecul antic al spiritului grec sau latin. Francezii, se stie, sīnt marii maestri ai artei de a fi burghez; Cioran īnsa nu era francez. Si nu ar fi putut fi niciodata cīt timp i-a lipsit gustul de pamīnt si sīnge al limbii sale, incapabila de sistem, de filozofare, dar libera spre poezie. Ma abtin sa spun si ca era romān, cunoscīnd furia vorbelor sale privind aceasta identitate. Dar, ca si Dineul despre care vorbea, Cioran va fi mereu la limita, īn "tranzitie", ca sa folosim un concept romānesc actual. Plictisit si uneori plictisitor, aduce īn spatiul profan al Dineului problema Providentei (sau a Proniei), care se vede negata de actul plictiselii. Spun act, caci plictiseala īnseamna absenta lui Dumnezeu, prin excelenta "Cel ce Este", iar perceptia acestei absente de catre nihilistul Cioran o pun sub semnul plictiselii chipului divin din sinele filozofului, īnsingurat īn vidul evenimentului monden al Dineului. Īn chiar nihilismul sau, Cioran acuza astfel absenta Celui pe care nu-L vede lucrīnd īn nimicnicia gesturilor desarte. Si, invers, īntelege īn Providenta salvarea de la esecul mondenitatii plictisitoare.

 

blesepa.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

CHICHIFOI ĪN "ZONA DAMNATA"

    De cīte ori īl reīntīlnesc pe Dan Lungu (si l-am īntīlnit de multe ori īn cei zece ani de cīnd ne cunoastem) acesta ma īntreaba invariabil ce bancuri noi mai stiu. Nu ne-am vazut, din nefericire, si cīnd a venit ultima data la Tomis sa īnhate un premiu literar, caci i-as fi putut spune multe bancuri adevarate despre onoarea ce i-a fost acordata, despre vīntul marin care bīntuie prin urbea aceasta tot anul si despre tomiscani īn genere. Fie ele cīt de adevarate, aceste bancuri nu ar fi fost īnsa cu necesitate si noi. La Iasi, orasul īn care vietuieste Dan Lungu, vorba de duh este īntotdeauna noua, mustinda, si asta si din cauza accentului care o umfla. Īmi amintesc de o noapte la Bolta Rece, unde am rīs īmpreuna ore īn sir ascultīnd dulcea vorba moldava, sughitīnd voioasa īn dialecte barbare ca franceza ori spaniola, vorbite de comesenii nostri. Este o placere īn sine a discursului, a rostirii si rostogolirii printre vocabule stranii, un fel de stil coafat care i-a dat pe marii manieristi ieseni, daca ne gīndim doar la Brumaru, Ursachi ori Luca Pitu. Nici "mai tinerii" Ovidiu Nimigean, Radu Andriescu si, iata, Dan Lungu nu au cum scapa acestei atractii uneori fatale, desi scriitura lor este mult mai controlat-cerebrala. (Īntr-o discutie la cenaclul Junimea, vorbind de asta data despre poezia lui Dan Lungu, avansasem acest termen care, dupa cum am observat, a prins imediat la junimistii ieseni. Am preferat atunci sa dau īnapoi si sa-l īnlocuiesc cu termenul de "luciditate", desi acesta din urma trimitea catre cartea lui Al. Calinescu despre Anton Holban. Revenind acum, cred ca se poate vorbi despre un "complex al cerebralitatii" īn cazul scriiturii "lupilor tineri" din dulcele tīrg al Iesilor.) Numai ca, asa cum se observa īn "manifestul programatist" alaturat, lansat de fondatorii Clubului 8, īntre care si (sau īn primul rīnd) Dan Lungu, atractia "manierei" lasa loc unei ironii moderate, care oscileaza īntre deconstructia livresca si falsa jubilare avangardista. Este īntīia oara, din cīte stiu eu, cīnd capitala Moldovei naste asemenea orientari "dadaiste" ("vai, vai, vai, saraca tristan tzara Moldovei!"), vizibil īndatorate īnsa atmosferei melancolice, livresc-boeme care domneste īn urbe ("cīnd am vazut ce s-a ales de muncusoara noastra, cum ar zice taranul din Povestea..., ne-am pus mīnili-n cap"). Chiar scriitura unui Ovidiu Nimigean, cu toata aura ei razboinica despre care am mai scris, nu reuseste frecvent sa treaca dincolo de vorba usoara de duh - īn ultimul sau volum, de exemplu, acesta se īntreaba cui ar trebui sa-i multumeasca pentru ca s-a nascut "barbat si nu femeie / grec si nu barbar / om si nu klingonian". Īntorcīndu-ne la cartea lui Dan Lungu, trebuie remarcat ca ea ar fi trebuit sa se numeasca, īn buna traditie a celor mai sus invocate, "Duminica domnului Chichifoi". Īn rostire, acest "domn Chichifoi" are darul de a stīrni imediat un rīs mulcom, desi cele īnfatisate īn povestirea omonima nu sīnt deloc de rīs. Pīna la urma, volumul s-a intitulat "Cheta la flegma", dupa o povestire cu valente kafkiene care ne-ar propune, īn opinia aceluiasi Nimigean, un "exercitiu de sadism". Cred ca aceasta este linia pe care ar trebui s-o urmeze Dan Lungu, lasīnd la o parte īnfloriturile ludice, total incompatibile īn viziunea mea cu scriitura sa "cerebrala". Īn acest context, stranie este si asa-zisa postfata, care reproduce un articol din presa locala despre lantul de accidente rutiere din localitatea Bucium, redenumit "distanta iluzorie dintre fictiune si realitate". Aici, semnatarul articolului īncheie ironic-livresc (exact ca si scriitorii ieseni) cerīnd declararea Buciumului "zona damnata" si īnfratirea ei cu Triunghiul Bermudelor! Cred ca tocmai aceasta auto-ironie franca, dar cumva melancolica, l-a hotarīt pe Dan Lungu sa includa articolul īn "postfata" cartii sale. Concluziile lui, īn fals stil solemn, merita fara īndoiala sa fie citate si īn īncheierea cronicii mele: "Aceasta este realitatea, acestea sīnt cauzele. Faptele le cunoasteti (...) Acum stiti īmpotriva a cui si ce luptati. Nu-mi multumiti, am facut-o din prietenie".

 

ASA GRAIT-AU...
CLUB 8

DE CE UN MONGUZ VORBITOR SA FIE MAI PREJOS DECĪT O PISICA SAU CIORNA UNUI MANIFEST

   Club 8 a fost obligat sa apara: 1. pentru ca spiritul critic autentic trebuie sa vaporizeze cīrdasia de breasla; 2. pentru ca izolarea trebuie īnlocuita cu deschiderea orizonturilor culturale; 3. pentru ca suficienta trufasa trebuie sa lase loc simtului valorii; 4. pentru ca blazarea trebuie sa se schimbe īn curiozitate, precum broasca īn print, hidoasa omida īn fluture, leul īn dolar la un curs convenabil; 5. pentru ca traditia nu trebuie formolizata, ci continuu cucerita; 6. pentru ca ipocrizia talīmba trebuie īnlocuita cu onestitatea dezghetata; 7. pentru ca Nicolae Manolescu... ; 8. pentru ca Gabriel Liiceanu... ; 9. pentru ca Alex Stefanescu... (de fapt Alex Stefanescu nu ne intereseaza); 10. pentru ca pasiunea pentru statui, monumente, medalioane trebuie sa lase loc omului (indiferent cum suna acest cuvīnt); 11. pentru ca trocul cu lauri īndoielnici trebuie abandonat īn favoarea unor criterii de omologare credibile; 12. pentru ca anestezicul insidios al florii de tei trebuie vitriolat cu vitrionul tare al realitatii crude, cum ar zice Rica Venturiano; 13. mai cu seama pentru ca domnii Dan Lungu, Gabriel H. Decuble, Radu Andriescu, O. Nimigean, Radu Parpauta, Constantin Acosmei, Antonio Patras, Dan Sociu, Lucian Dan Teodorovici, Mick Astner voiau sa schimbe idei, opinii etc. cu domnisoarele Ada Tanase, Otilia Vieru, Miruna Cīmpeanu, Daniela Vistiernicu, Cerasela Stosescu, Naomi Campbell, maica Tereza, Julia Kristeva, Dana International etc.; 14. pentru ca, de fapt, domnii enumerati mai sus si o parte din doamne si domnisoare considera ca au vocatie literara si culturala.
   Club 8 a aparut si: 1. namolosul Bahlui prinde sa se limpezeasca; 2. Luca Pitu s-a exilat la Strasbourg, via Focsani; 3. Emil Brumaru s-a adīncit īn Tamara; 4. Mihai Ursachi s-a mutat sub palaria cu boruri largi si deambuleaza prin tīrg īn mustati; 5. Liviu Antonesei si-a dat iarasi demisia si viseaza la Cracovia, sa fie cu iertare; 6. Dorin īnca se mai razboieste cu Spineanu; 7. Mariana Codrut e cu noi; 8. Al. Calinescu scrie din nou; 9. Nichita Danilov se cauta la obīrsii; 10. NATO bombardeaza Iugoslavia (nec sit terris Ultima Thule).
   Club 8 īsi asuma Tezele din aprilie elaborate de domnul Dan Lungu: „Club 8 nu-si trage vigoarea din institutiile culturale ale statului, nu-si construieste identitatea prin pozitia birocratica a membrilor sai, utilizeaza surse alternative de venituri, face o critica sistematica a establishment-ului cultural. Prin aceasta se constituie ca o alternativa la cultura oficiala dominanta care perpetueaza valorile statului centralist si dirijist." (Also sprach Dan Lungu, I § 12 bis; cf. si urmatoarele capitole: I Club 8 ca alternativa culturala; II Club 8 si reinventarea normalitatii; V Club 8 si revigorarea spiritului critic; XXIX Club 8 ca nod al societatii civile - vezi si Anexa XIV: Club 8 si traditiile gastronomice moldovenesti: īntre placintele cu poalen brīu si Vīrful Retezat, ori Anexa XXXVIII: Hanul „Trei sarmale". Mistica numarului).
    O prima īncercare, anterioara „tezelor", a fost Manifestul programatist, care sa virusat īn īmprejurari neelucidate. Cīnd am vazut ce s-a ales de muncusoara noastra, cum ar zice taranul din Povestea..., ne-am pus mīnili-n cap. Vai, vai, vai, saraca tristan tzara Moldovei! Iacata, dragalita Doamne (cīt mi ti-i melianul!) ce-a mai ramas: Poezia scrisa e preistorie! Cartea de poezie (obiectul carte) e preistorie! Poetul (saizecist, saptezecist, optzecist, nouazecist, himerist) e un urangutan coplesit de melancolii si ambitii. Ne provoaca mila creierul sau impotent... A īnceput era poeziei programatiste! Instituim infinirea actualizarii! Salutam poetul-retea! Conecteaza-te! Amplifica-te! Ubicuizeaza-te! Eternizeaza-te! Generatia ta este generatia PC-ului tau, absorbind informatia prin miriade de terminale! Memoria ta ordoneaza, pe invariantele-i proprii, memoria universala. Determina-ti programul! Introdu regulile de generare! Nu vei mai scrie cartea saraca a unei vīrste: vei virtualiza universul fiintei tale! Vei concepe si vei naste īn dureri programul textului potential! Nu le vei mai oferi cititorilor sastisiti pachetul de celuloza, pagina īntepenita, configuratul definitiv, precipitatul fatal. Arunca-le discheta! Da-le prilejul sa se aventureze īn geografia vie, pulsatorie, a poeziei! A poeziei TALE! Pentru ca de-abia acolo esti TU proiectat si īnvaluit, scīnteiere epifanica, holograma constitutiva, īntreg si parte, masura a lucrurilor! Defineste-ti programul: urmeaza-ti Calea! Va trebui sa te supui, fara nici o concesie, īncercarilor memoriei pe toate cele patru dimensiuni: I Deus (confruntīnd arhe-textele; a nu se confunda cu arhi-textul lui Gérard Genette); II Ars (absorbind ereditatea genurilor); III Mundus (recuperīnd referinta); IV Ens (scanīnd bio-psihotopul individual). Codifica apoi optiunile de traseu, ca tot atītea posibilitati stilistice. Nu mai poti ramīne omul unei singure carti, unei singure directii, unei singure limbi, unui singur trup! Vei deveni, īn schimb, omul unui singur creier, CYBERBIOS, al tau si al tuturor!".

CLUB 8, Iasi 1999
(nota: "monguz" vine din englezescul mongoose - mangusta)

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

VISUL DOMNULUI ADAMS

...Publicitatea tinde pe fata la o dictatura mentala - amintea René Huyghe, subliniind ca specific modernitatii fenomenul de proliferare a imaginii, aceasta fiind considerata ca un instrument de informare ce exacerbeaza tendinta omului modern spre pasivitate: exercitiul constant al pasivitatii, determinat de abuzul de ceea ce s-ar putea numi imagine autoritara, a contribuit īn mare masura la zdrobirea resortului personal al fiintei careia nu dorim sa-i vedem redus rolul social la acela al unei unitati anonime īntr-o masa dirijata. Daca Lucien Febvre numise timpul dintre Renastere si sfīrsitul secolului XIX drept Civilizatie a cartii, Huyghe propune pentru timpurile moderne numele de Civilizatie a imaginii. Nu ar fi deplasat sa amintim aici ca marea schisma din artele plastice, determinata de aparitia impresionismului, a trasat o falie zdravana chiar īntre aceste doua tipuri de civilizatii. Toata aceasta succesiune alerta de curente, īntreaga nebunie care-a cuprins galeriile - de la Salonul refuzatilor pīna la rahatul de-artist al lui Manzoni sau biomecanoidele lui Giger - au contribuit discret la detronarea Cartii de la rangul de obiect de cult la cel de monarh de mucava. Si daca artele plastice au pierdut la rīndul lor sceptrul, ratacindu-se de propriul lor statut social, astfel īncīt astazi le evocam ca pe niste īntepenite figuri dintr-un muzeu de ceara, ele īsi datoreaza caderea aceleiasi incapacitati de control al regulilor jocului. Foamea de imagini a secolului nostru, deloc inocenta si ruda buna cu foamea de mesaj, a ridicat treptat pe locurile vizibil vacante fotografia si reportajul, cinematograful si televiziunea, publicitatea si internetul. Nu este deci īntīmplator ca am amintit mai sus de Giger, grafician si pictor al carui nume nu si-l aminteste multa lume, desi o īntreaga generatie s-a zvīrcolit īn fata ecranelor pe care-au prins viata personajele sale: Alien detroneaza, indubitabil, plasmuirile din junete-ale artistului, pe cīnd desena copii nucleari. De partea cealalta a mesei de ping-pong īl zarim pe Toulouse-Lautrec pe la sfīrsitul secolului XIX, un pictor schiop si ciudat de scump pentru bugetarii de azi, care n-au onoarea de a si-l aminti drept precursorul afisului publicitar. Dar daca n-ai bani pentr-un Lautrec īn pīnza si oase, dai fuga la Taschen si-ti cumperi un Posterbook suficient de decent pentru a-ti umple bucataria cu 6 reproduceri īn policromie 4+0, 31 x 44 cm, sau chiar un calendar de perete cu cīte-un Lautrec mieros pentru fiecare luna de fiere a anului. Caci daca artele pierd teren pentru ca uita, īn marea lor castitate, regulile jocului, nu astfel procedeaza industria care le amusineaza talpile batatorite. Mai aproape de nevoile consumatorului, din simpla pofta pentru buzunarele sale, industria imaginilor stapīneste si dezvolta pīna la dictatura aceste reguli. Nu mica mi-a fost mirarea cīnd am gasit, īntr-un manual de advertising elaborat cu multi ani īn urma pe maluri mai atlantice, o suma de reguli ale reprezentarii si receptarii cuantificate cu precizie luciferica, reguli pe care artistul plastic le stapīneste vag, intuitiv sau din īntīmplare, īn timp ce industria publicitara le stoarce pīna la ultimul strop; transmutanta din zona livresca īn era audio-vizualului nu e privita cu panica cu care omul de cultura scormoneste dupa vreun antidot, ci este exploatata la sīnge: deprinderii ancestrale de a citi informatia i se substituie fara jena senzatia de lectura a imaginii: cheia mesajului trebuie sa sclipeasca neaparat undeva īn dreapta ilustratiei, nu prea devreme si nici prea tīrziu, īntr-un punct stabilit cu echerul si compasul pentru un efect maximum. Legendara sectiune de aur a vremurilor Renasterii, ingenua si fals speculativa, a fost cu mult surclasata, asa cum lectura pe verticala a erei computerelor va opera mutatii bizare īn genele plozilor plozilor nostri, scornind noi ticuri de receptare. Daca-n vinele acelor timpuri va mai curge si arta, fara-ndoiala vorbim despre arta celor care-si vor cunoaste temeinic veacul si regulile sale. Altfel ma tem ca peste un secol se va vorbi cu mai mult respect despre televiziune, internet si publicitate - cu formele sale de azi īn care se naste zilnic si pe ascuns cīte-o noua revolutie - decīt despre cutare vernisaj plicticos sau lansare de carte pentru rude si pretini. Sunt de acord, televiziunea si publicitatea sugruma si niveleaza. Dar e tot ce avem, iar daca cei ce-si spun, īn somn si prin banchizele cu pinguini, artisti nu se trezesc, cu asta vom si ramīne. Aici trebuie dus razboiul pentru ca pe-aici trece viata.
    Īn īncheierea acestor sughituri am sa pun o istorioara: se zice ca pe la mijlocul veacului trecut, un negustor american pe nume Thomas Adams a adus din Mexic un vapor īncarcat cu rasina Chicle - destinata producerii de cauciuc. Operatiunea s-a dovedit imposibila, iar negustorul a trebuit sa inventeze ceva pentru-a scapa de marfa. Astfel a luat fiinta una din cele mai bizare deprinderi omenesti, aceea a mestecatului de cingo, moda care-avea sa devina emblematica pentru America si-un capitol eroic pentru istoria publicitatii: caci ei i se datoreaza faptul ca un guguloi de cauciuc a devenit peste noapte simbolul visului nerusinat american. La scurta vreme dupa necazul domnului Adams, aparura-n America afise sforaitoare: Mestecati cingo! Caci guma Chicle curata si albeste dintii! Guma Chicle dezinfecteaza cavitatea bucala, parfumeaza gura si-ajuta digestia! De-aceea, dupa fiecare masa, mestecati cingo!!! Vi se pare-acest sunet mult prea familiar? Stingeti televizorul si ascultati cu atentie. Cineva, foarte aproape, chiar īn aceasta clipa clefaie, inocent, visul american. De fapt, visul domnului Adams.
- amintea René Huyghe, subliniind ca specific modernitatii fenomenul de proliferare a imaginii, aceasta fiind considerata ca un instrument de informare ce exacerbeaza tendinta omului modern spre pasivitate: exercitiul constant al pasivitatii, determinat de abuzul de ceea ce s-ar putea numi imagine autoritara, a contribuit īn mare masura la zdrobirea resortului personal al fiintei careia nu dorim sa-i vedem redus rolul social la acela al unei unitati anonime īntr-o masa dirijata. Daca Lucien Febvre numise timpul dintre Renastere si sfīrsitul secolului XIX drept Civilizatie a cartii, Huyghe propune pentru timpurile moderne numele de Civilizatie a imaginii. Nu ar fi deplasat sa amintim aici ca marea schisma din artele plastice, determinata de aparitia impresionismului, a trasat o falie zdravana chiar īntre aceste doua tipuri de civilizatii. Toata aceasta succesiune alerta de curente, īntreaga nebunie care-a cuprins galeriile - de la Salonul refuzatilor pīna la rahatul de-artist al lui Manzoni sau biomecanoidele lui Giger - au contribuit discret la detronarea Cartii de la rangul de obiect de cult la cel de monarh de mucava. Si daca artele plastice au pierdut la rīndul lor sceptrul, ratacindu-se de propriul lor statut social, astfel īncīt astazi le evocam ca pe niste īntepenite figuri dintr-un muzeu de ceara, ele īsi datoreaza caderea aceleiasi incapacitati de control al regulilor jocului. Foamea de imagini a secolului nostru, deloc inocenta si ruda buna cu foamea de mesaj, a ridicat treptat pe locurile vizibil vacante fotografia si reportajul, cinematograful si televiziunea, publicitatea si internetul. Nu este deci īntīmplator ca am amintit mai sus de Giger, grafician si pictor al carui nume nu si-l aminteste multa lume, desi o īntreaga generatie s-a zvīrcolit īn fata ecranelor pe care-au prins viata personajele sale: Alien detroneaza, indubitabil, plasmuirile din junete-ale artistului, pe cīnd desena copii nucleari. De partea cealalta a mesei de ping-pong īl zarim pe Toulouse-Lautrec pe la sfīrsitul secolului XIX, un pictor schiop si ciudat de scump pentru bugetarii de azi, care n-au onoarea de a si-l aminti drept precursorul afisului publicitar. Dar daca n-ai bani pentr-un Lautrec īn pīnza si oase, dai fuga la Taschen si-ti cumperi un Posterbook suficient de decent pentru a-ti umple bucataria cu 6 reproduceri īn policromie 4+0, 31 x 44 cm, sau chiar un calendar de perete cu cīte-un Lautrec mieros pentru fiecare luna de fiere a anului. Caci daca artele pierd teren pentru ca uita, īn marea lor castitate, regulile jocului, nu astfel procedeaza industria care le amusineaza talpile batatorite. Mai aproape de nevoile consumatorului, din simpla pofta pentru buzunarele sale, industria imaginilor stapīneste si dezvolta pīna la dictatura aceste reguli. Nu mica mi-a fost mirarea cīnd am gasit, īntr-un manual de advertising elaborat cu multi ani īn urma pe maluri mai atlantice, o suma de reguli ale reprezentarii si receptarii cuantificate cu precizie luciferica, reguli pe care artistul plastic le stapīneste vag, intuitiv sau din īntīmplare, īn timp ce industria publicitara le stoarce pīna la ultimul strop; transmutanta din zona livresca īn era audio-vizualului nu e privita cu panica cu care omul de cultura scormoneste dupa vreun antidot, ci este exploatata la sīnge: deprinderii ancestrale de a citi informatia i se substituie fara jena senzatia de lectura a imaginii: cheia mesajului trebuie sa sclipeasca neaparat undeva īn dreapta ilustratiei, nu prea devreme si nici prea tīrziu, īntr-un punct stabilit cu echerul si compasul pentru un efect maximum. Legendara sectiune de aur a vremurilor Renasterii, ingenua si fals speculativa, a fost cu mult surclasata, asa cum lectura pe verticala a erei computerelor va opera mutatii bizare īn genele plozilor plozilor nostri, scornind noi ticuri de receptare. Daca-n vinele acelor timpuri va mai curge si arta, fara-ndoiala vorbim despre arta celor care-si vor cunoaste temeinic veacul si regulile sale. Altfel ma tem ca peste un secol se va vorbi cu mai mult respect despre televiziune, internet si publicitate - cu formele sale de azi īn care se naste zilnic si pe ascuns cīte-o noua revolutie - decīt despre cutare vernisaj plicticos sau lansare de carte pentru rude si pretini. Sunt de acord, televiziunea si publicitatea sugruma si niveleaza. Dar e tot ce avem, iar daca cei ce-si spun, īn somn si prin banchizele cu pinguini, artisti nu se trezesc, cu asta vom si ramīne. Aici trebuie dus razboiul pentru ca pe-aici trece viata.
    Īn īncheierea acestor sughituri am sa pun o istorioara: se zice ca pe la mijlocul veacului trecut, un negustor american pe nume Thomas Adams a adus din Mexic un vapor īncarcat cu rasina Chicle - destinata producerii de cauciuc. Operatiunea s-a dovedit imposibila, iar negustorul a trebuit sa inventeze ceva pentru-a scapa de marfa. Astfel a luat fiinta una din cele mai bizare deprinderi omenesti, aceea a mestecatului de cingo, moda care-avea sa devina emblematica pentru America si-un capitol eroic pentru istoria publicitatii: caci ei i se datoreaza faptul ca un guguloi de cauciuc a devenit peste noapte simbolul visului nerusinat american. La scurta vreme dupa necazul domnului Adams, aparura-n America afise sforaitoare: Mestecati cingo! Caci guma Chicle curata si albeste dintii! Guma Chicle dezinfecteaza cavitatea bucala, parfumeaza gura si-ajuta digestia! De-aceea, dupa fiecare masa, mestecati cingo!!! Vi se pare-acest sunet mult prea familiar? Stingeti televizorul si ascultati cu atentie. Cineva, foarte aproape, chiar īn aceasta clipa clefaie, inocent, visul american. De fapt, visul domnului Adams.
- amintea René Huyghe, subliniind ca specific modernitatii fenomenul de proliferare a imaginii, aceasta fiind considerata ca un instrument de informare ce exacerbeaza tendinta omului modern spre pasivitate: exercitiul constant al pasivitatii, determinat de abuzul de ceea ce s-ar putea numi imagine autoritara, a contribuit īn mare masura la zdrobirea resortului personal al fiintei careia nu dorim sa-i vedem redus rolul social la acela al unei unitati anonime īntr-o masa dirijata. Daca Lucien Febvre numise timpul dintre Renastere si sfīrsitul secolului XIX drept Civilizatie a cartii, Huyghe propune pentru timpurile moderne numele de Civilizatie a imaginii. Nu ar fi deplasat sa amintim aici ca marea schisma din artele plastice, determinata de aparitia impresionismului, a trasat o falie zdravana chiar īntre aceste doua tipuri de civilizatii. Toata aceasta succesiune alerta de curente, īntreaga nebunie care-a cuprins galeriile - de la Salonul refuzatilor pīna la rahatul de-artist al lui Manzoni sau biomecanoidele lui Giger - au contribuit discret la detronarea Cartii de la rangul de obiect de cult la cel de monarh de mucava. Si daca artele plastice au pierdut la rīndul lor sceptrul, ratacindu-se de propriul lor statut social, astfel īncīt astazi le evocam ca pe niste īntepenite figuri dintr-un muzeu de ceara, ele īsi datoreaza caderea aceleiasi incapacitati de control al regulilor jocului. Foamea de imagini a secolului nostru, deloc inocenta si ruda buna cu foamea de mesaj, a ridicat treptat pe locurile vizibil vacante fotografia si reportajul, cinematograful si televiziunea, publicitatea si internetul. Nu este deci īntīmplator ca am amintit mai sus de Giger, grafician si pictor al carui nume nu si-l aminteste multa lume, desi o īntreaga generatie s-a zvīrcolit īn fata ecranelor pe care-au prins viata personajele sale: Alien detroneaza, indubitabil, plasmuirile din junete-ale artistului, pe cīnd desena copii nucleari. De partea cealalta a mesei de ping-pong īl zarim pe Toulouse-Lautrec pe la sfīrsitul secolului XIX, un pictor schiop si ciudat de scump pentru bugetarii de azi, care n-au onoarea de a si-l aminti drept precursorul afisului publicitar. Dar daca n-ai bani pentr-un Lautrec īn pīnza si oase, dai fuga la Taschen si-ti cumperi un Posterbook suficient de decent pentru a-ti umple bucataria cu 6 reproduceri īn policromie 4+0, 31 x 44 cm, sau chiar un calendar de perete cu cīte-un Lautrec mieros pentru fiecare luna de fiere a anului. Caci daca artele pierd teren pentru ca uita, īn marea lor castitate, regulile jocului, nu astfel procedeaza industria care le amusineaza talpile batatorite. Mai aproape de nevoile consumatorului, din simpla pofta pentru buzunarele sale, industria imaginilor stapīneste si dezvolta pīna la dictatura aceste reguli. Nu mica mi-a fost mirarea cīnd am gasit, īntr-un manual de advertising elaborat cu multi ani īn urma pe maluri mai atlantice, o suma de reguli ale reprezentarii si receptarii cuantificate cu precizie luciferica, reguli pe care artistul plastic le stapīneste vag, intuitiv sau din īntīmplare, īn timp ce industria publicitara le stoarce pīna la ultimul strop; transmutanta din zona livresca īn era audio-vizualului nu e privita cu panica cu care omul de cultura scormoneste dupa vreun antidot, ci este exploatata la sīnge: deprinderii ancestrale de a citi informatia i se substituie fara jena senzatia de lectura a imaginii: cheia mesajului trebuie sa sclipeasca neaparat undeva īn dreapta ilustratiei, nu prea devreme si nici prea tīrziu, īntr-un punct stabilit cu echerul si compasul pentru un efect maximum. Legendara sectiune de aur a vremurilor Renasterii, ingenua si fals speculativa, a fost cu mult surclasata, asa cum lectura pe verticala a erei computerelor va opera mutatii bizare īn genele plozilor plozilor nostri, scornind noi ticuri de receptare. Daca-n vinele acelor timpuri va mai curge si arta, fara-ndoiala vorbim despre arta celor care-si vor cunoaste temeinic veacul si regulile sale. Altfel ma tem ca peste un secol se va vorbi cu mai mult respect despre televiziune, internet si publicitate - cu formele sale de azi īn care se naste zilnic si pe ascuns cīte-o noua revolutie - decīt despre cutare vernisaj plicticos sau lansare de carte pentru rude si pretini. Sunt de acord, televiziunea si publicitatea sugruma si niveleaza. Dar e tot ce avem, iar daca cei ce-si spun, īn somn si prin banchizele cu pinguini, artisti nu se trezesc, cu asta vom si ramīne. Aici trebuie dus razboiul pentru ca pe-aici trece viata.
    Īn īncheierea acestor sughituri am sa pun o istorioara: se zice ca pe la mijlocul veacului trecut, un negustor american pe nume Thomas Adams a adus din Mexic un vapor īncarcat cu rasina Chicle - destinata producerii de cauciuc. Operatiunea s-a dovedit imposibila, iar negustorul a trebuit sa inventeze ceva pentru-a scapa de marfa. Astfel a luat fiinta una din cele mai bizare deprinderi omenesti, aceea a mestecatului de cingo, moda care-avea sa devina emblematica pentru America si-un capitol eroic pentru istoria publicitatii: caci ei i se datoreaza faptul ca un guguloi de cauciuc a devenit peste noapte simbolul visului nerusinat american. La scurta vreme dupa necazul domnului Adams, aparura-n America afise sforaitoare: Mestecati cingo! Caci guma Chicle curata si albeste dintii! Guma Chicle dezinfecteaza cavitatea bucala, parfumeaza gura si-ajuta digestia! De-aceea, dupa fiecare masa, mestecati cingo!!! Vi se pare-acest sunet mult prea familiar? Stingeti televizorul si ascultati cu atentie. Cineva, foarte aproape, chiar īn aceasta clipa clefaie, inocent, visul american. De fapt, visul domnului Adams.

 

TRADITII
CASANDRA CĪRSTEA

FILMULETE HAZLII CU "MASCATI"

Problema salvarii culturii materiale apare tot mai frecvent īn discursurile specialistilor, exprimata cu o nuanta de disperare si chiar de patetism. Aceasta ar parea o atitudine justificata, daca facem din folclor pionul principal īn afirmarea identitatii nationale. Pe de alta parte, se aud si voci realiste care, departe de a minimaliza importanta acestui aspect al culturii, refuza sa exalte frumusetea, vechimea si bogatia mostenirii folclorice, īncercīnd sa mute accentul pe revelarea profunzimii unei lumi apuse. Comparatia se face, desigur, cu un modus vivendi actual, marcat de produse kitsch si de superficial. Īn acest caz, imperativul recuperarii supravietuirilor folclorului se justifica doar daca acestea ar fi integrate īntr-un circuit, asadar daca ar fi valorificate īn favoarea societatii actuale. "Ia loc, citeste si foloseste", scrie cu creta, scolareste, pe o tablita din Muzeul Taranului Romān. Īntr-adevar, este foarte usor sa abordam cultura populara din perspectiva primelor doua "īndemnuri": dar la ce ar duce asimilarea unor informatii despre trecut si, eventual, elogierea lor, daca se ramīne la nivelul unor locuri comune de tipul ecuatiei "folclor- fiinta nationala"? Se gasesc destui "cronicari", īnsa putini reusesc sa treaca la etapa urmatoare care ar consta īn folosirea activa a culturii populare. Scriind despre aceasta necesitate nu fac decīt sa trag un timid semnal de alarma asupra fenomenului real privind receptarea folclorului. Nici macar anii postrevolutionari nu au reusit sa remodeleze gustul publicului pentru acest domeniu. S-a ramas, din pacate, la nivelul unor spectacole folclorice amintind atīt de mult de grila comunista: se promoveaza aceleasi melodii cu tenta patriotica (la care spectatorii īnca rezoneaza), pe scene la fel de saracacioase. Īn acest mod, este firesc sa apara, la generatia actuala, o respingere totala a produsului folcloric perceput, prin perspectiva vechii ideologii, drept anacron si, mai ales, ca instrument de propaganda. "Romānul actual functioneaza pe doua pozitii extreme: de profund dispret pentru ceea ce īnsemnam ori de nejustificata infatuare pentru merite iluzorii. De fapt, noi nu stim ca sīntem cineva, noi simtim ca sīntem ceva", apare scris īn acelasi intrigant Muzeu al Taranului Romān. Acest "ceva" abia intuit justifica interesul pentru cultura populara, care pare sa acopere o parte din conotatia cuvīntului. Solutiile entuziaste, cu scenarii ample de promovare a folclorului romānesc, au sansa de a ramīne la un nivel pur informativ, iar alternativele lor se īntīlnesc extrem de rar. Muzeul amintit are cīteva tentative pertinente ca, de exemplu, proiectiile video zilnice cu documentare despre obiceiuri folclorice, despre mentalitatea arhaica, etc., sau auditii de muzica populara autentica. Dar lipseste publicul. Te gasesti singur īntr-o sala, cu senzatia ca tu iesi din tipare mergīnd acolo. Lipseste, s-ar putea motiva, si publicitatea. Lipseste, oricum, interesul. Probabil un prim pas ar fi perspectiva pragmatica: pentru cītiva lei se pot viziona, la caldura, filmulete hazlii cu "mascati" de Anul Nou, si se pot auzi colinde interpretate, indiscutabil, profesionist. Si-ar mai trebui remarcat, pentru cei cīt de cīt atrasi de asemenea actiuni, ca īnca se mai gasesc reviste de specialitate la preturi derizorii, sau studii remarcabile nevīndute de ani de zile prin librarii...

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asaltsites

Observator