The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 22-23, 7 martie 2000

MIRCEA TUGLEA

"CE-A FACUT DIN VOI PARISUL?" (II)

    Împotriva “compatriotilor”, Cioran se dezlantuie cu verva-i caracteristica. Astfel, “bastinasii n-au clasa”, iar fata de evreii români, ceilalti români “nu sînt decît vorbe goale”. “Ciobani ajunsi mitocani”. În calatorii, Cioran nu întîlneste “nici urma de tiganie” sau, dimpotriva, doar “regateni care vorbesc alta limba”. (“Cu vîrsta, ma simt tot mai boanghina, ungurean etc, si tot mai putin regatean, daca oi fi fost vreodata”). Pentru un neam care “s-a saturat de bine” nu mai este nimic de facut: “Sînt furios. Ce semintie!”. Ba chiar, se exclama în nemteste: “Was für ein Land!”. O tara aflata sub semnul nenorocului: “conceptul românesc prin excelenta nu e dor, ci nenoroc”. Si, “unul dintre cuvintele cele mai bastinase mi se pare a fi pacoste” (“soarta, ursita, blestem” - cum îi scrie lui Acterian la cutremurul din ‘77). Cît despre literatii români, cu “fituicile lor” (cu toate ca este foarte la curent cu viata literara româneasca si se vaita, într-o scrisoare catre Arsavir Acterian: “Pîna si Magazin istoric mi se expediaza recomandat. Factorul nu mai vrea sa ma serveasca!”), Cioran este elocvent: “Ce dementi! Am redactat un mic text în frantuzeste ca sa clarific lucrurile”. “… Aici, vechii nostri prieteni ma ataca pentru exact contrariul”. Prin urmare, nici dincolo lucrurile nu stau pe roze. “Parisul se întinde ca o uriasa balega”. “Intelectualii, ca aproape tot restul, sînt dintr-o lume cu adevarat apusa”. “Marfa mea n-are cautare. În Franta sînt complet izolat”. “Nu eram facut sa ajung un intelectual”, continua Cioran. “Ce decadere! Mai bine m-as fi facut lacatus!”. Daca l-am rosti, acest “lacatus” ar suna apasat, mustind de ironie, ca de altfel multe dintre insertiile românesti în textul francez. A trai “într-o nepasare completa” (“nu prea am chef de nimic”), înseamna de fapt a scrie, a accentua acest lucru. Constientizarea lui este evidenta: “Précis-ul (am comis un românism!) a aparut de aproape un an în spaniola si s-a bucurat de oarecare succes în tara aia de nebuni”. Cîte alte asemenea “românisme” sa fi comis Cioran? (Pietro Ferrua vorbea chiar de “românizarea” Frantei!). Urmatorul este, cred, relevant: “A-ti schimba limba e mult mai greu decît a-ti schimba tara. Ce-a facut din voi Parisul?”. Dincolo de continuarea implicita, care trimite iarasi catre ludic, folosirea intertextului eminescian, si nu numai, este frecventa. Întîlnim, în Caiete, versuri din Ion Barbu (“Ca timpul drag surpat în vis - versul acesta al lui Ion Barbu este unul dintre cele mai frumoase pe care le cunosc”), sau din Arghezi (“În aer, timpu-i despartit de ore”). Si, în scrisori: “Caci te priveam cu ochi pagîni - pagîni e tulburator, si nu are forta decît în româneste”, culminînd cu aceasta exclamatie obscura: “Boala fara crezamînt. Formidabil”. (În fapt, versuri populare citate de Noica: “Oh, urît, urît, urît / Boala fara crezamînt”). “Geniu pustiu - iata cheia tarii mele” (în Caiete). Printre carti, alaturi de masa de lucru, observam într-o fotografie Usor cu pianul pe scari a lui Sorescu. În 1975, Cioran îi va scrie fratelui sau: “Gresesti daca iei în tragic povestea asta cu înstrainatul”. Desi obosit de limba româna (“… ma oboseste sa vorbesc graiul nostru si chiar am dificultati”), Cioran ramîne marcat de ea. Chiar Sartre observa, cu malitiozitate, cît de bine suna “gramatica asta a dumneavoastra româneasca”. Desi furios, Cioran arunca doar un “Ce tip simpatic!”. Meditînd, însa, la forta expresiva a limbii române, Cioran face adevarate marturisiri de credinta: “N-a fost sa fie. It wasn’t to be. Cu neputinta sa gasesti o traducere franceza satisfacatoare”. (Acest “n-a fost sa fie” este considerat, în scrisorile catre Arsavir Acterian, “expresia cea mai concentrata a destinului valah”, iar în cele catre Noica “simbolul, cheia, însasi esenta soartei noastre”. În Cuvînt împreuna, Noica îl va aminti, de altfel). “M-am zbatut - cum sa traduci expresia asta? Saracia limbii franceze ma înspaimînta”. Ba chiar: “Zadarnicie, nimicnicie - aceste cuvinte extraordinare care nu sînt cuvinte, ci realitati ale sîngelui nostru, al meu”. Nu-i exclus, fireste, ca asemenea modulari extrem de fine (în româneste) sa fi influentat chiar actul scriiturii (senzatia de plinatate, sentimentul irezistibil ca citesti în româneste un text frantuzesc). Si, în fine: “Extraordinara limba româna! De cîte ori revin la ea (sau mai curînd visez s-o fac, pentru ca, vai, am încetat s-o folosesc), am sentimentul ca, rupîndu-ma de ea, am comis o tradare criminala. Capacitatea ei de-a conferi oricarui cuvînt o nuanta de intimitate, de a-l transforma în diminutiv; de aceasta îmblînzire beneficiaza pîna si moartea: mortisoara… A fost o vreme cînd acest fenomen îmi parea o tendinta spre diminuare, spre înjosire, spre degradare. Acum îmi apare, din contra, ca un semn de bogatie, ca o nevoie de a conferi un «plus de suflet» oricarui lucru”. Româna, în comparatie cu franceza, este ca o rugaciune fata de un contract. “Ce paradox sa te framînti în franceza, sa suferi într-o limba de gramatic, în idiomul cel mai putin delirant din cîte exista! Suspine geometrice!”. “Va veni o zi în care franceza nu va mai reprezenta mai mult decît latina astazi”. “… Franceza n-o mai vorbesc decît africanii si valahii”. “(Sentimentul bizar de a mînui o limba aproape moarta)”. Un “sentiment bizar” încerca si Noica, în Raspuns al unui prieten îndepartat: “Sînt lucruri admirabile ce stau sa vina, dar valorile românesti de pîna acum vor pieri”. “Pentru un singur poet mare, limbile nu supravietuiesc”. Si totusi, Simone Boué îi scria lui Constantin Noica: “Regret ca nu pot citi cartea dumitale despre Eminescu. Îmi spun adeseori aceste versuri, singurele pe care le cunosc (de la Cioran, evident, care le aminteste frecvent în scrisori, declamîndu-le parca - n.m.): Unde-s sirurile clare din viata-mi sa mi le spun? / Ah, organele-s sfarmate si maestrul e nebun!”. Sau, cum citim în Caiete, Précis-ul n-ar fi decît o variatie la Rugaciunea unui dac, alaturi de Lines Written in Dejection Near Napples a lui Shelley… “La aparitia primei mele carti în franceza (…) un compatriot (Stamatu, ca sa nu-i zic numele) a remarcat: «Toate astea au iesit din Rugaciunea unui dac». Era adevarat, atît de mult mi-a marcat adolescenta poemul acesta”. Poate ca tocmai versul lui Emil Botta, citat într-o scrisoare catre Arsavir Acterian, reuseste sa exprime relatia sa încordata cu limba româna: “uneori, privind în oglinda, ma înfior de ochii pe care-i zaresc”. O relatie pasionala, atît de româneasca ea însasi… “Cum vezi, sînt mai sensibil la rost decît la rostire (cuvînt reabilitat pe vecie de tine)”, îi scrie lui Noica. “Apusul te asteapta. Cu drag.” Pentru a culmina cu un citat celebru: “Cum stai cu doctoratul în filosofie? Aceasta întrebare a lui Maiorescu a fost teroarea - si rusinea - mai multor generatii de la noi. Vorbesc în cunostinta de cauza.” Cioran înstrainatul, cel fara-de-tara, vazîndu-se pe sine ca un fel de “student” etern eminescian! Si asta la vîrsta de 70 de ani! “Încolo, cum le stii…”

 

E. M. CIORAN

SCRISORI CATRE DIETER SCHLESAK

Paris, 8 decembrie 1972
Draga prietene,

    Raspund la scrisoarea si la articolul foarte interesant pe care mi le-ati trimis despre “onirici” cu mare întîrziere (datorata însa în parte sejurului dvs. italian). Citesc pentru prima data ceva din Nichita Stanescu… Mi-a placut “Tentatia Realitatii”.
    Cum a fost primita ultima dvs. carte? Probabil a nemultumit pe toata lumea si în special pe “emigranti”.
    Wolf Aichelburg s-a întors în România. Consider ca a facut bine. Are o pensie care îi permite sa traiasca destul de confortabil
    Tineti-ma la curent cu proiectele si… deceptiile dvs.
    Cu prietenie.

   La multi ani!

Paris, 3 iulie 1973
Draga domnule Schlesak,

    Trebuie sa fie agreabil sa traiesti într- o localitate numita Agliano! Nu stiu cum e la Lucques fiindca e greu de ajuns acolo cu trenul. Nu mai calatoresc din mai multe motive: batrînetea, curentul, aglomeratia… sordida Völkerwervanderung (migratie) sezoniera…
    Îmi închipui ca va întelegeti foarte bine cu italienii, care sînt tot un fel de români, dar avînd si trecut. Fireste ca bietii români n-au nici unul. Mi se pare ca în memoriile dvs. ar fi trebuit sa insistati asupra acestui fenomen original: singurul popor din Europa care are avantajul de-a fi lipsit de istorie. Daca acest lucru li se potriveste valahilor, cu atît mai adevarat este pentru ardeleni, a caror conditie istorica seamana doar cu a negrilor. Exista, cred, o întelegere ce dateaza cam de la începutul secolului XV, prin care care ungurii si sasii îsi luau angajamentul sa-i tina sclavi pe sarmanii bastinasi. Ce rasturnare de situatie! Va veni inevitabil ziua cînd Occidentul va fi dominat de Gastarbeiter si America de negri. Viitorul apartine întotdeauna sclavului sau imigrantului. Gînditi-va la Imperiul Roman: a fost macinat chiar de victimele sale. Orice s-ar zice, exista si-n istorie un soi de justitie. Gloata (das Gesindel) care stie sa sufere-n tacere, în cele din urma va cîstiga negresit. Remarcati în ce masura am viziunea unui Schlawiner (pierde-vara)!
    Aveti dreptate sa schimbati tara. Convingerea mea este ca trebuie sa traiesti cît mai mult posibil în strainatate. Nu sînt un refugiat, eu sînt un expatriat. E o alegere pe care am facut-o deja si ma felicit în fiecare zi pentru asta.
    Cu toata prietenia, dvs. si domnisoarei Birk.

    PS. Ma întrebati ce gîndesc despre parapsihologie. Nimic precis. E un domeniu prea vast si prea vag.

Dieppe, 21 octombrie 1980
Draga domnule Schlesak,

    Multumesc pentru scrisoarea atît de prietenoasa si pentru vestile despre dvs. si Linde Birk. Venera a fost încîntata de seara petrecuta în compania voastra, ca si de cadrul - magnific, îmi pare mie - în care locuiti. Ati facut bine cînd v-ati expatriat a doua oara. Ar fi trebuit sa procedez la fel, în loc sa ma afund într-un oras diabolic, din care din fericire fug din cînd în cînd: Dieppe este refugiul meu, un refugiu cam rece, din pacate. Ma simt mai departe de România decît voi, sînt un înstrainat, spre marea disperare a prietenilor mei de acolo.
    Într-adevar, l-am cunoscut bine pe Fondane, pe care l-am tot cautat în acei ani groaznici. Un spirit cum nu se poate mai seducator. S-a publicat acum doi ani o carte întreaga de amintiri despre el. Am colaborat si eu cu un mic text. S-au reeditat, de asemenea, trei carti de-ale lui. Toate acestea la editura Plasma, a carei adresa o veti gasi scrisa mai jos. Din pacate eu n-am decît un singur exemplar din aceste reeditari, dintre care un volum contine toate poemele în franceza. Destinul acestui om extraordinar ma urmareste. Nu a facut nimic sa se sustraga dezastrului, probabil ca-l atragea în chip misterios. Chiar azi am primit un articol de la Madrid despre el, scris de un prieten spaniol. Veti gasi în el cîteva referinte si indicatii la opera lui Fondane. N- ati putea comanda toate aceste volume la un editor german sau italian?
    În aceste ultime luni am fost cuprins, curios, de un sentiment de nostalgie pentru Italia, desi am încetat demult sa mai calatoresc. Daca vreodata aceasta dorinta se va transforma în proiect, iar proiectul în act, nu voi ezita sa va dau un semn amîndorura. Pîna atunci, fiti convinsi de prietenia mea.

Paris, 12 aprilie 1981
Draga prietene,

    32, 33, 68, 69, 76, 103-104, 111-112- 113
    Iata cîteva repere sau, daca vreti, cîteva preferinte. As fi putut tot atît de bine sa indic altele. Pe masura ce avansez în cartea dvs, descopar aici un efort de interiorizare. India nu e departe. Itinerariul dvs. spiritual era menit sa ajunga la o forma de mistica. Si totusi lumea exterioara e acolo, din Transilvania pîna în Mexic, avînd întotdeauna ca fundal cautarea unui adevar, un adevar profund, care scapa istoriei, sau o transcende.
    Ce noutati sa va mai dau despre mine decît ca, între timp, am îmbatrînit? Si cum ma trag dintr-un popor fatalist, sînt pregatit pentru toate resemnarile.
    Sper ca sînteti bine amîndoi. Cu toata prietenia.

traducere de Camelia DEDU

 

E.M. CIORAN

LETTRES A DIETER SCHLESAK

A Dieter Schlesak
Paris, le 8 Déc. 1972

Cher Ami,

    C'est avec un impardonnable retard (mais c'est en partie a cause de votre séjour italien) que je réponds a votre lettre et a l'envoi de l'article tres intéressant sur les "oniriques". C'est la premiere fois que je lis quelque chose de Nichita Stanescu... J'ai aimé La Tentation de la Réalité.
    Comment a été recu votre dernier livre? Il a dû mécontenter tout le monde, particulierement les "émigré".
    Wolf Aichelburg est rentré en Roumanie. Je trouve qu'il a bien fait. Il a une retraite qui lui permet de vivre confortablement.
    Tenez-moi au courant de vos projets et de vos... déceptions.
    Cordialement a vous

   La multi ani!

A Dieter Schlesak
Paris, le 3 juillet 1973

Cher Monsieur Schlesak,

    Qu'il doit etre agréable de vivre dans un endroit quis'appelle AGLIANO! Je ne connais pas Lucques, car il est difficile d'y aller par le train. Je ne voyage plus, pour de multiples raisons: la vieillesse, les courants d'air, la foule..., l'immode Völkerwanderung saisonniere.
    J'imagine que vous vous entendez tres bien avec les Italiens qui sont les Roumains ayant un passé. Evidemment ces pauvres Roumains n'en ont aucun. Il me semble que dans vos Mémoires vous devriez insister sur ce phénomene original: le seul peuple en Europe qui ait l'avantage de n'avoir pas d'histoire. Si cela est vrai des Valaques, combien plus vrai encore des Transylvains, dont la condition "historique" ressemble singulierement a celle des Negres. Il existe, je crois, un pacte qui remonte au début du XVe siecle, par lequel Hongrois et Saxons s'engageaient a tenir ces misérables indigenes en esclavage. Quel retournement de la situation! Le jour viendra inevitablement où l'Occident sera dominé par les Gastarbeiter et l'Amérique par ses Noirs. L'avenir appartient toujours a l'esclave et a l'immigrant. Songez a l'empire romain: il a été sappé par ses victimes. Malgré tout il y a une sorte de justice dans l'histoire. La "racaille" (das Gesindel) qui sait souffrir en silence gagne sans exception e fin de compte. Vous voyez a quel point j'ai la vision d'un Schlawiner!
    Vous avez raison de changer de pays. C'est ma conviction qu'il faut vivre a l'étranger le plus longtemps possible. Je ne suis pas un réfugié, je suis un expatrié. C'est un choix que j'ai fat, et je m'en félicite tous les jours.
    Je vous envoie toutes mes amitiés, a vous et a Mademoiselle Birk

    P.S.: Vous me demandez ce que je pense de la Parapsychologie. Rien de précis.C'est un domaine trop vaste et trop vague.

A Dieter Schlesak
Dieppe, le 21 octobre 1980

Cher Dieter Schlesak,

    Merci de votre lettre si amicale et des nouvelles que vous me donnez sur vous et Linde Birk. Verena a été enchantée de la soirée passée en votre compagnie et aussi du cadre - magnifique, paraît-il, - où vous vivez . Vous avez eu raison de vous expatrier une seconde fois. J'aurais dû vous imiter, au lieu de m'enliser dans une ville diabolique dont je m'évade heureusement de temps en temps: Dieppe est mon refuge, un refuge froid, din pacate! Je me sens plus lois de la Roumanie que vous, je suis un înstrainat, au grand désespoir de mes amis de la-bas.
     J'ai en effet bien connu Fondane, pour l'avoir fréquenté durant les années terribles. Un esprit séduisant au possible. On a publié il y a deux ans ici tout un livre de souvenirs sur lui. J'y ai collaboré avec un petiit texte. On a réédité aussi trois de ses ouvrages . Tout cela aux Editions Plasma dont vous trouvez ci-joint l'adresse. Je n'ai malheureusement qu'un seu exemplaire de ces volumes réédités, dont l'un contient tous les poemes francais. Le destin de et homme splendide me hante. Il n'a rien faait pour échapper au désastre, qui devait l'attirer mystérieusement... Sur lui, aujourd'hui meme, j'ai recu de Madrid un article écrit par un ami espagnol. Vous y trouverez quelques indications et références sur l'oeuvre de Fondane.. Ne pourriez-vous pas commander tous ces livres par un éditeur allemand ou italien?
    Bien que j'aie cessé de voyager depuis longtemps, j'ai été curieusement pris ces derniers mois d'une nostalgie de l'Italie. Si jamais ce désir se convertit en projet et le projet en acte, je ne manquerai pas de vous faire signe a tous les deux. Jusque-la, soyez assurés de mon amitié.

A Dieter Schlesak
Paris, le 12 Avril 1981

Cher ami,

    32, 33, 68, 69, 76, 103-104, 111-112- 113.
    Voila quelques reperes ou, si vous voulez, quelques préférences. Mais j'aurais pu aussi bien en marquer d'autres. Au fur et a mesure qu'on avance dans votre livre, on discerne un effort d'intériorisation. L'Inde n'est pas loin. Votre intinéraire spirituel devait aboutir a une forme de mystique. Cependant le monde extérieur est la, de la Transylvanie au Mexique, avec toujours, a l'arriere-plan, la quete d'une autre vérité, d'une vérité profonde, qui échappe a l'histoire ou la transcende.
    Quelles nouvelles vous donner de moi, sinon, qu'entre temps, je suis devenu vieux? Comme je descends d'un peuple fataliste,jee suis pret a toutes les résignations.
    J'espere que vous allez bien tous les deux, et je vous envoie toutes mes amitiés.

 

DIETER SCHLESAK

SALVAREA PRIN ESEC (II)

    Cine îl stie pe Cioran din convorbiri, cine cunoaste interviurile sale, este surprins de felul deloc teoretic, ci trait, asumat în adîncul sufletului, uneori asortat cu anecdote (“aici, trebuie sa va zic o poveste”), al vietii si gîndirii sale: astfel stau lucrurile cu “profunda tristete” de care era cuprins la vederea copiilor, stiut fiind ca n-a vrut sa aiba copii, si nici sa se casatoreasca, tocmai fiindca i se parea de-o enorma responsabilitate trimiterea unei fiinte în aventura vietii. Ori, o alta experienta fundamentala a copilariei: prietenia cu groparul din sat, care-i furniza cranii si oase pentru jocul de fotbal sau arsice. În aceste moduri, asadar, si-a exorcizat el teama de moarte. De moarte, dar si de nastere - ca si cum viata s-ar fi lasat redusa la nimic, ca si cum s-ar fi lovit deja de desertaciune si de esec, de tot ceea ce poate omul înfaptui singur, cu propria- i mîna!
    “Pacatul originar” era numit de el “durerea”, “suferinta originara”, cu gîndul ei neîncetat la moarte, cuibarindu-se pîna în “strafundurile fiintei noastre”, desi “stim”, cum ar veni, ca aceasta “n-are” moarte. Tocmai aceasta îndoiala, însa, ne duce catre o prapastie, unde “trecatorul” înseamna si trecere-a vremii, dar si “trecerea” în care noi, odata, “am fost”. Marul muscat din pomul cunoasterii (acel “pacat originar”), are drept consecinta izgonirea, exodul, pedeapsa data noua care e moartea, iar din mai vechiul “pacat” s-au ivit scurtimea vietii, instinctul de putere, pofta de-a stapîni lucrurile, oamenii, trecerea-n goana a vremii, într-un cuvînt o viata micsorata, care-si îmbolnaveste subiectul traitor, tot dînd tîrcoale eternitatii.
    “As fi putut fi partasul unei religii dupa care e rusine sa mori”, scria Cioran înca în “Lacrimi si sfinti” (1937). Aceasta otravire continua a gîndului mortii, iata ce-a încercat el mereu sa lase în urma-i.

    Scrierile sale se ivesc mereu din acea stare de cafard, de deznadejde, care este totodata un fel de salvare (“scrisul m-a salvat”). Cafard, adica o stare de down nedescris, care întrece cu mult întelepciunea, la Cioran, ridicîndu-se deasupra vietii si-a mortii, acolo unde are loc “nivelarea a tot ceea ce-i vazut, ridiculizarea diversitatii”. Cafard este starea de inertie absoluta, în care nimic nu mai are valoare, foarte asemanatoare cu aceea catre care nazuiesc initiatii. Peter Sloterdijk are dreptate atunci cînd spune ca negativismul lui Cioran este existential, trait, un cu totul alt negativism decît cel pesimist. Cioran însusi este de parere ca nimicul nihilist este numai o dogma. Esecul concret, personal, nu doar cel închipuit sau tinînd de vreo viziune asupra lumii este pentru el “esentialul în viata” si “mai însemnat decît moartea”, ba chiar “legea universala a tot ce e viu”. Viata ar fi, dupa el, un blestem, fie doar si pentru faptul ca apartine acestei zone, iar speranta cu totul falsa, ca si toate celelalte.
    Se uita usor, si cu toate acestea nu trebuie uitat, faptul ca nici Cioran n-a cazut din cer, ca apartine unei alte culturi decît cea occidentala, si ca nu este un vest-european, ci un român din Transilvania! “Ma simt urmasul si totodata stramosul unei culturi interesante, asezata între doua lumi: cea vestica, europeana, si cea estica. Pastrez cîte ceva din fiecare în mine”. Criticii au recunoscut astazi, în sfîrsit, acest lucru. Cea mai noua, pîna acum, carte despre Cioran (Patrice Bollon - “Cioran, L’Hérétique”, Paris 1997) subliniaza exact acest lucru, anume ca perioada sa româneasca, pre-franceza - chiar atunci cînd Cioran însusi o reneaga, în exteriorul, niciodata în interiorul scrisului sau - este de nepretuit pentru întelegerea destinului sau ca filosof al timpului nostru. Nu avem de-a face numai cu o continuare a operei sale de tinerete, cu felul în care l-a marcat viata din România, si cu ura lui dragoste fata de aceasta, ci ne lamureste si de ce a urît atît Cioran ideologia, de ce a respins în bloc certitudinea, credinta, evidenta. Cioran a fost contra oricarui sistem, a lucrurilor planuite, închise, terminate, pe care le echivala nu de putine ori cu mentalitatea apuseana. Ratacirile sale ideologice si politice din anii ’30, “pacatele” antisemite si criptofasciste din tinerete, chiar simpatia sa jenanta pentru Hitler, toate au facut ca, mai tîrziu, orice convingere sa-i para suspecta. A “ascuns” aceste lucruri dintr-o teama întemeiata, caci purtîndu-le stigmatul n- ar fi putut deveni niciodata un gînditor atît de important în Franta. În fine, la aceasta atitudine a contribuit si, mai tîrziu, experienta totalitarismului rosu, din cauza caruia au avut de patimit multi dintre prietenii sai, chiar fratele, în beciurile Securitatii.
    Stigmatul, dupa care “originalitatea nationala” a românilor ar sta tocmai sub acest “semn al neîmplinirii”, al “neantului valah”, si zadarnicia, “expresie a unei fascinante si-n acelasi timp apasatoare stiinte de-a merge în contra curentului”, au fost contrazise de realizarile prietenului sau Mircea Eliade, unul dintre cei care s-au distantat de aceasta “negativitate pozitiva” care “marcheaza chiar si cel mai neînsemnat destin valah”, dupa cum scrie Cioran într-un portret al lui Eliade. Pentru români însa aceasta sfortare apare drept inutila, ei stiind din negativitatea lor funciara, din nenorocirea “neantului valah”, ca este zadarnica. Eliade ar fi deci un fel de protestant, care a cautat în religii fata lor rationala si caruia i-au fost conforme analiticul ori istoricul; a întelege totul însa, înseamna a nu întelege nimic. În locul rugaciunii, lui i-a fost data “opera”, asa cum se li se întîmpla nemtilor, de exemplu.
    Cioran în schimb este un fel de eretic, care se recunoaste în gnoza, în fuga lui Dumnezeu din lume si în “obsesia” unui zeu viclean si rau, creator al celei mai rele lumi dintre cele posibile. El mentine, totusi, un Dumnezeu “bun” în rezerva, unul care nu s-a înjosit într-atît încît sa creeze, iar acestuia îi corespund slabiciunile noastre, ce la rîndul lor corespund starilor de inactivitate (chiar una totala, cu care Cioran se mîndreste atît), lipsei de vointa, pîna si de dorinta, fiindca aceste stari deschid calea unei experiente profunde, în care senzatia de a fi exclus din lume, scapat din mîinile lui Dumnezeu, duce la limita unde, în singuratatea cea mai adînca, exista doar eul si “Dumnezeu”. Caci, odata atins de modul de viata si de a fi crestin, în care cu totii simt nevoia unui partener de discutie, eul nu poate renunta la celalalt, în absenta caruia singuratatea adînca nu poate fi (ca la budisti) îndurata! Sfada cu acest partener invizibil, la care el nu participa, dar e ca si cum “ar participa la nimic”, este deci evenimentul cel mai profund. Cioran însusi spune cu parere de rau, în jurnalul aparut în 1997, ca sentimentul sau de viata este mult mai apropiat de cel pagîn sau grec, decît de cel crestin. Este influentat aici, asa cum se afirma într-o discutie înregistrata, de bogumilii bulgari, care credeau într-un Dumnezeu rau, creator al lumii, în timp ce cel bun ramînea ascuns. În fine, chiar Hristos ar fi vorbit de Satana ca “Print”, iar Pavel ca “Domn al lumii”, insinueaza Cioran. Atunci cînd proiectul lumesc, creatia, este un esec, deci o nastere ratata, urmeaza ca esecul în sine este tot ceea ce poate oferi ea mai profund. Si Cioran recunoaste ca îi plac, sau poate porni la drum, doar cu acei oameni care “au înteles”, care au fost “zguduiti”, care si-au gresit viata si carora nimic nu le-a reusit.

 

DIETER SCHLESAK

 RETTUNG DURCH SCHEITERN (II)

    Wer Cioran aus Gesprächen kennt, wer seine Interviews kennt, fällt die nicht-theoretische, sondern zutiefst empfundene und gelebte Denk-Lebensform Ciorans auf, alles wird anschaulich, ja, manchmal mit Anekdoten belegt ("Ich muß ihnen dazu eine Geschichte erzählen"): so die "tiefe Traurigkeit", wenn er Kinder oder ein Baby sehe, deshalb habe er nie Kinder haben wollen, und auch nicht geheiratet, denn es sei eine ungeheure Verantwortung, ein Wesen ins Abenteuer des Lebens zu stoßen. Oder ein anderes Grunderlebnis als Kind: Daß er befreundet war mit dem Totengräber, der ihm menschliche Schädel zum "Footballspielen" und andere menschliche Knochen zum "Spielen" schenkte. Auf diese Weise konnte Cioran den Gedanken an den Tod exorzieren. Den Tod wie die Geburt - als ließe sich das Leben auf ein Nichts reduzieren, als habe er schon damals Scheitern und Vergeblichkeit handfest und mit dem Gegenstand selbst, den man in die Hand nehmen konnte, ganz unmittelbar erlebt!
    "Erbschmerz", nannte er die "Erbsünde": Es ist der Todesgedanke, der "nistet sich ein, bis in die Quellgründe unseres Daseins", obwohl wir doch "wissen", daß wir unzerstörbar sind. Dieser Zweifel ist der Abgrund, doppelsinnig: "das Vergehen", - ein Vergehen, "das Vergehen, einmal gewesen zu sein.". Das Essen vom Baum der Erkenntnis (die "Erbsünde") führte zur Vertreibung, zum Exodus, zur Strafe des Todes und dann zur Zeitangst; und mit der alten "Erbsünde" hängen natürlich auch Lebenskürze, Machttrieb, Besitzgier und Zeithast zusammen, ein um die Ewigkeit verkürztes Leben, das die Betroffenen krank macht.
    "Ich könnte Anhänger einer Religion werden, für die es eine Schande ist zu sterben", schrieb Cioran schon in "Tränen und Heilige" 1937. Diese Vergiftung durch den Todesgedanken wollte er überwinden.

    Seine Schriften sind immer aus jenem Zustand, aus der Stimmung des Cafard heraus geschrieben, eine Art Rettung ("Das Schreiben hat mich gerettet"). Cafard, ein unbeschreiblicher Down-Zustand, der zugleich - bei Cioran - sogar die Weisheit übertrifft; wenn diese sich über Leben und Tod erhebt, dort "vollzieht sich die Nivellierung der Erscheinungen, die Nichtigkeitserklärung der Vielfalt." Cafard ist das absolute Zerstörtsein, wo nichts mehr gilt, ähnlich wohl dem, was auch Initiationen erstrebten. Sloterdijk hat recht: Ciorans Negativität ist existentiell, erlebt, also eine ganz andere Negativität als jede Art von Pessimismus. Und Cioran selbst meint, auch das nihilistische Nichts sei nur ein "Dogma". Das ganz konkrete, persönliche, nicht nur gedachte oder weltanschauliche Scheitern ist für ihn "das Wesentliche am Leben" und ist "wichtiger als der Tod", es sei "ein Universalgesetz des Lebendigen". Leben sei Verdammnis, weil es zu diesem Bereich gehört, Hoffnung in diesem Bereich sei aber für ihn so falsch, wie alles Allgemeine.
    Doch man darf nicht vergessen , und es wird gerne vergessen, daß Cioran nicht vom Himmel gefallen ist, sondern einer anderen Kultur angehört, als der okzidentalen, und daß er kein Westeuropäer, sondern Siebenbürger Rumäne ist! "Ich fühle mich als Nachfahre und Erbe einer interessanten, da zwischen den Welten angesiedelten Kultur: der westlichen, rein europäischen, und der östlichen. Ich hatte teil an diesen beiden Welten." Die Cioran-Kritik hat das heute erkannt. Das bisher neueste Werk über Cioran: Patrice Bollon: "Cioran, L´hérétique", Paris 1997, betont es ausdrücklich, daß die vorfranzösische, die rumänische Phase Ciorans, auch wenn Cioran selbst - nach außen, nie aber im Innern seines Schreibens, diese versucht hat abzunabeln, unabdingbar zum Verständnis seines Schicksals als Denker unseres Jahrhunderts gehört. Es ist nicht nur ein Fortschreiben seines Jugendwerkes, trägt nicht nur den Stempel seiner rumänischen Psyche, der Haßliebe ihr gegenüber, sondern erklärt auch seinen Ideologie-Haß, ja, seine Ablehnung alles nur Gesagten und Gedachten, von Sicherheit, Glauben, Gewißheit, Cioran ist gegen das Systematische, Geplante, Geschlossene, Abgeschlossene, das er nicht selten mit dem Westlichen, dem Okzidentalen gleichsetzt. Seine ideologischen und politischen Verirrungen in den dreißiger Jahren, seine antisemitische und kryptofaschistische "Jugendsünde", die Sympathie sogar für Hitler, diese Scham, hat mit dazu beigetragen, jede Überzeugung als Werk des Teufels anzusehen! Er hat all dies sicher auch aus einer berechtigten Angst, "entdeckt" zu werden versteckt. Mit diesem Makel hätte er nie ein großer französischer Denker werden können. Zu seiner Haltung trug weiter auch die Erfahrung des roten Totalitarismus bei, unter dem viele seiner Freunde, auch sein Bruder, in den Kellern der Securitate gelitten hatten.
    Der Makel, die "nationale Orginalität" der Rumänen stehe eben unter diesem "Zeichen der Nichterfüllung", des "Walachischen Nichts"; ein großes Umsonst, "Ausdruck einer faszinierenden und zugleich niederdrückenden Weisheit gegen den Strich", sein Freund Mircea Eliade habe sich durch Leistung widersetzt, durch Arbeit, um so dieser "positiven Negativität" zu entkommen, "die sogar das unbedeutendste walachische Schicksal kennzeichnet", schreibt Cioran in einem Eliade-Porträt. Der Rumäne habe diese Anstrengung nicht nötig, er wisse es aus der Negativität, dem Elend dieses "Walachischen Nichts", daß sowieso alles vergeblich ist. Eliade aber sei eine Art Protestant, er habe nach der Ratio der Religionen, er habe überall nach der Vernunft gesucht, das Analytische, Historische sei ihm gemäß gewesen; alles verstehen aber, heiße nichts verstehen. Anstatt des Gebetes, habe es für ihn das "Werk" gegeben, ähnlich wie bei den Deutschen.
    Cioran aber, als eine Art Ketzer, bekennt sich zur Gnosis, bekennt sich zum Gottesfluch und zur "Zwangsvorstellung" von einem gescheiterten und bösen Dämon, einem Nebengott, der diese schlechteste aller Welten erschaffen habe, er hält aber einen guten Gott in Reserve, der sich zu einer Schöpfung nicht herabgelassen hat, und dieser gute Gott korrespondiere mit unserer Schwäche und unserer Ohnmacht, diese Ohnmacht habe im Nicht-Tun (sogar Nichtstun, auf das Cioran so stolz ist!) und dem Nichtwollen, ja, dem Un-Willen ihre Korrespondenz, und hier liege auch der Zugang zur tiefsten persönlichen Erfahrung, nämlich aus der Welt und auch aus der Hand Gottes gefallen zu sein, so in einer absoluten tiefen Einsamkeit an eine Grenze zu kommen, nur ein Ich und "Gott". Infiziert von der Lebens- und Seinsweise im Christentum, wo jeder einen Gesprächspartner braucht, könne er auf dieses Gegenüber nicht verzichten, die tiefste Einsamkeit lasse sich sonst nicht (wie bei den Buddhisten) aushalten! Im Gespräch also mit einem Gegenüber, doch gleichzeitig wie teilnahmslos "an nichts beteiligt" zu sein, dieses sei das tiefste Erlebnis. Das sagt Cioran freilich bedauernd, In seinem 1997 erschienen Tagebuch heißt es, sein Lebensgefühl sei unendlich viel näher den Heiden und den Griechen, als dem Christentum! Beeinflußt sei er, so Cioran in einem Tonfragment, von den bulgarischen Bogumilen, die ebenfalls einen bösen Gott als Weltschöpfer annehmen, der gute aber bleibe verborgen! Schließlich hätte ja auch Christus vom Teufel als dem "Fürsten der Welt" und Paulus vom Teufel als dem "Gott der Welt" gesprochen, meint Cioran! Wenn das Weltprojekt, die Schöpfung, also ein einziges Scheitern sei, eine Mißgeburt, wäre dann Scheitern konsequenterweise das Tiefste, was sie zu bieten hat. Und Cioran bekennt auch, daß er nur jene Menschen mag und mit ihnen etwas anfangen kann, die "verstanden" haben, also "verstört" sind, ihr Leben verfehlt haben, denen alles mißlungen ist.

 

MARA BOGDAN

ANTI-GNOSTICISMUL LUI EMIL CIORAN

    Desi Jacques Lacarriere îl considera pe Cioran drept gnostic, eseistul si aforistul român ar trebui considerat a fi mai degraba un analist al tendintei spre gnosticism a fiintei umane, cel mai sceptic si cel mai dur critic al nazuintelor umanitatii. În carti precum “Despre neajunsul de a te fi nascut”, “Tratat de descompunere”, “Caderea în timp”, “Ispita de a exista”, “Sfîrtecare”, Cioran ofera , în ciuda a ceea ce considera a fi nevoia crunta de a tine haturile unui animal bolnav, o psiho-istorie a esecului speciei noastre de a se adapta la viata de pe pamînt. Într-adevar Cioran vorbeste în maniera gnosticilor despre “geniul malefic”, despre “providenta îndoielnica” ce conduce istoria. Astfel, el insista pe ideea ca: “nimeni nu ma poate convinge ca aceasta lume este altceva decît rodul unui zeu întunecat, umbra a carui chip sînt eu însumi, si ca este de datoria mea sa îndur consecintele blestemului ce apasa asupra sa si a creatiei sale”. Cioran vorbeste admirativ despre gnosticul Basilides, caci acesta a stiut ca “umanitatea, daca doreste sa fie salvata, trebuie sa se întoarca în limitele sale naturale, prin revenirea la ignoranta, singurul semn al salvarii”. Dar solutia pe care o propune Cioran, complet sceptica, în situatia alienarii totale a omenirii, nu presupune abandonarea lumii; el nu cauta nici-o transcendenta. El pledeaza pentru umilinta: cauta calea de întoarcere la origine, la pamînt. Sîntem locuitori ai acestei lumi, dac-am si întelege acest lucru…
    Cioran este un “epicureu al post-istoriei”, celebrînd posibilitatea ca “nu va mai veni nimic dupa”, o “maimuta care mediteaza, nu la sfîrsitul unui ciclu (stadiu de evolutie), ci la sfîrsitul devenirii ei”. Cu toate acestea, Cioran este chiar victima “temerii - sentiment atît de omenesc - de a fi o fiinta umana”. Într-un pasaj, Cioran scrie:”Dovada ca omul detesta omul?”: “ E suficient sa te afli în multime si simti ca te învecinezi cu toate planetele disparute, moarte.” Reflectiile lui Cioran cu privire la fiinta umana si destin încep cu Caderea. Istoria, scrie el, este o “uitare, parasire înainte”. Omenirea a cazut în timp pentru ca nu a putut suporta pacea si linistea unei existente în sînul naturii, pentru ca nu a putut îndura paradisul. “Scos din minti de darurile sale, (omul) dispretuieste natura, evadeaza din nemiscarea acesteia, creînd un adevarat haos, meschin si tragic în aceeasi masura, care devine efectiv de nelocuit. Ca ar trebui sa puna rînduiala în toate este fireste dorinta naturii, si omul ar fi trebuit sa se multumeasca din capul locului cu asta. Din acest motiv, natura ar trebui scapata de asemenea fiinte razvratite, al caror zîmbet este întotdeauna subversiv, de aceasta forta care se opune vietii pe care ea o adaposteste cu forta, de acest uzurpator care i-a furat secretele pentru ca apoi s-o subjuge si s-o dezonoreze.” Desi recunoaste ca “nu vom sti niciodata ce s-a rupt” în noi, Cioran insista ca “exista o ruptura acolo, este acolo si a fost acolo dintru început”. În contrast cu “armonia naturii”, omul apare astfel ca un episod, o abatere, o erezie, ursuz, fara valoare, un increat… fara putere, cucerit de maretie, supus destinului care ar intimida pîna si pe un zeu”. “Omul”, scrie Cioran într-o fraza ambigua dar revelatoare, “este inacceptabil.” O anume “facultate a noncoincidentei” conduce astfel speciile noastre mai departe: “Ceea ce ne arunca în miscare, actiune este chiar nonexistenta noastra, adica neputinta noastra, slabiciunea, si inadaptabilitatea noastra”. Omul, scrie Cioran, “poarta în el însusi ceva ireal, ceva nepamîntesc, atribute ce se vad în pauzele febrilitatii sale. Gratie atributelor sale, nesiguranta si echivocul, el apartine si nu apartine acestei lumi”. Nici acum fiinta umana nu s-a schimbat esential. Omul de azi este doar o “infectie euforica a bolii originare, a acelei false inocente care a trezit în Adam setea de nou”, numai ca acum s-au epuizat toate virtutile esecului (nostru)”. Infectia se împrastie; acum, “aspiratia noastra catre Titanism” ameninta pamîntul: “Strîmbaturile, rasucirile noastre, vizibile sau nu, le transmitem planetei; aceasta deja tremura, odata cu noi, s-a contaminat de crizele noastre si, pentru ca acest mare rau se întinde, ne vomita, blestemîndu-ne în acelasi timp”. Dar parasirea noastra continua. “Cu radacinile noastre scurtate, nepotrivite, mai degraba bune sa se-amestece cu praful si noroiul, am dobîndit arta de a ne departa nu doar de adîncimea lucrurilor, ci chiar de suprafata lor”, chiar si de suprafata Pamîntului. “ Cea mai mare nebunie este” - scrie Cioran în “Sfîrtecare” - “sa crezi ca noi calcam pe un teren sigur.”
    Cioran n-a vorbit direct despre explorarea spatiului, cu exceptia sugestiei din “Caderea în timp”, unde afirma ca aceasta “inutila stiinta” urmareste sa satisfaca nebunia noastra prin “cucerirea celorlalte planete ca pe o recompensa”. Dar nu este foarte greu ca, din aluzii raspîndite în totalitatea scrierilor sale, sa reconstruim întelegerea motivelor sale. De exemplu, în “Tratat de descompunere”, analizînd tendinta noastra catre irationalitate, sfîrseste prin a sugera la ce poate duce aceasta irationalitate. “Viata care i-a mai ramas îl jefuieste de însasi ratiunea pe care o mai are. Nimicuri sau biciuiri - zborul unei muste sau încrîncenarile planetei - îl înspaimînta deopotriva. Cu nervii întinsi la maxim, el ar vrea ca Pamîntul sa fie facut din sticla, ca sa-l poate face tandari; si cu cîta sete si-ar dori sa zboare pîna la stele, pentru a le spulbera, una cîte una…”. În secolul al XX-lea, scrie Cioran, “raul omenirii umple spatiul sideral, nenorocirile sale fac polii sa tremure” si, mai spune el, strigatul smuls din ele tulbura muzica sferelor si miscarea stelelor”.
    Cioran considera ca trufia noastra începe înca din pîntecele matern; ca prolixitatea noastra e un dat genetic. În “Sfîrtecare”, reflectînd asupra stadiului infantil, Cioran spune: “Aceasta mica creatura, care n-a deschis înca ochii, abia nascuta de cîteva zile, care-si misca într-una capul chilug - dupa mereu altceva -, aceasta mica maimuta care-a stat luni de zile într-o latrina, uitîndu-si originea, îndrazneste sa scuipe catre galaxii”. Cuvintele sale nu sînt simple metafore, ci mai degraba relatari psihologice naïve ale unor motive ascunse de obicei în spatele limbajului stiintific, tehnocratic. Întotdeauna, “aflîndu-ne altundeva”, acest “altundeva” însemnînd acum - pentru omenire, puerila creatura - “un spatiu apartinînd acestei lumi” si “spatiu din alta lume”: am primit celelalte planete ca recompensa.

 

bare.gif (1971 bytes)

ÎN RASPAR
DORIN POPESCU

DE CE NU MAI MUTILEAZA ALCIBIADE STATUI

    Mutilarea statuilor din parcuri de catre Alcibiade (episod biografic real ori numai o hîrjoana de-a fantasia a lui Platon) trimite gîndul spre insurgenta aristocratica ce a tinut atîta vreme în viata Atena. Din insurgenta aristocratica, noaptea, tîrziu, obosit dupa un îndelung rasfat în vin, atenianul va ciopîrti fara mila idolii de pe soclu.
    Istoria literara trateaza acest episod rebel cu îngaduinta (citind aici doar un delir bahic de epoca, un “banchet” necugetat, cum multe vor fi fost la vremea aceea în Atena).
    Noua ni se pare însa a citi aici un evident simptom de rebeliune, decelabil de altfel în întreg exercitiul public al unui tînar aristocrat atenian; în Atena de atunci, razboiul cu idolii era un exercitiu de înalt rafinament aristocratic: pregatea spiritul pentru evadarea din prea strîmtul sau corp. De atunci, mutilarea statuilor ca înalt tîlc purificator s-a pierdut.
    Insurgenta aristocratica s-a pervertit pîna la tupeu ori trufie. Pentru cine se mai poate înca revolta, lumea moderna nu stie a propune decît insurgenta plebee. Alcibiade n-a lasat urmasi.
    Alcibiade n-a lasat urmasi nici la Tomis, inima sudica a imperiului scit. Cînd s-a nascut, aici, Universitatea “Ovidius” Constanta, am crezut, pentru o clipa, ca acest spatiu contaminat de boala supunerii va intra în rebeliune, recîstigîndu-si astfel dreptul la insurgenta aristocratica. La (aproape) 10 ani de la mosire, esecul e vadit.
    Nu exista înca în Constanta modelul studentului de anvergura - studentul îndraznet, curios, cu lecturi, tinuta si expresie, gata oricînd sa improvizeze castele în locul celor primite deja cadou, gata oricînd sa îndrazneasca si sa intre-n arena. Studentii de aici n-au exercitiu public, nu scriu în presa, nu construiesc cafenele hermeneutice, n-au îndrazneala propriei coerente. Nu ies în agora, nu au revista, nu au ziar, nu au delir. Studentii Universitatii “Ovidius” Constanta sînt batrîni înainte de vreme.
    Universitatea, prea tînara fiind, n-are înca o cultura a îndraznelii, e un mediu prohibitiv ce cultiva gustul pentru norma si închinarea la idoli. Nu exista, aici, nici un “Socrate” care sa vîneze pe strada tineri si nici un “Platon” care sa-i dea explozie. Cine sa ne ispiteasca, cine sa trimita gîndul nostru spre dincolo - spre dincolo de lucruri, în semnificatie?
    Fara un antrenor cultural de stirpe socratica, studentul tomitan risca sa ramîna schematic, stereotip si previzibil, fara zvon si fara vibratie.
    Avem discurs de provincie: scriem pe “nivelul mediu” (sa nu obosim cititorul), spunem adevarul doar în jumatatea pozitiva a lui, stim prea mult de bici.
    N-am avut, aici, la granita, nici cultura greselii (simptom tipic marginalilor), am crescut domestic într-un spatiu fara delir, în care sînt înca vacante functiile ex-centricului (abaterea de la norma) si politropicului (excesul de manifestari, anvergura).
    Am putea începe totusi prin a le lua în posesie.
    În creuzetul de lene balcanica din spatiul academic s-au tot nascut batrîni cu trupul tînar. Un hybris ancestral parca (“blestemul lui Ovidius”, strainul prin salbatici) ne tot rapeste anvergura promisa.
    Prea multe fariseisme la unison, prea ne e frica de de- lirul bun. Cînd trupul îmbatrîneste si îti intra-n crepuscul, trebuie sa-l scuturi cu socuri electrice. Cine neaga efectul curativ al îndraznelii, uita ca spiritul creste trudnic acolo unde totul miroase a sirop si a levantica.
    Poate ca nu e înca totul definitiv pierdut, daca în aceasta urbe batrîna studentul va începe a cauta exercitiul intelectual fara oprelisti, cultura si anvergura ca alternativa în raspar cu rictusul doct. De aici pot începe: seminarul studentesc, bibliografia personalizata, “banchetul” de idei si cafeneaua hermeneutica, forme fara cusur ale aristocratului insurgent.
    Deocamdata, insurgenta aristocratica da sovaielnice semne ale iesirii din nevroza în Cenaclul de Marti al Facultatii de Litere (acum, interzis si clandestin!) si în Cenaclul teologic “Ihtis”.
    Pentru o urbe cu orgoliile acesteia - putin.
    Deocamdata, Alcibiade mutileaza, ca-n joaca, statui cu sabie de carton.

 

FOAIE VERDE...
CASANDRA CRISTEA

NESSUL SI STRESSUL

    Stirile apocaliptice despre degradarea vietii traditionale au devenit un loc comun si o constanta în abordarea acestui domeniu. Ceea ce se pierde din vedere este faptul ca, asa cum acceptam inevitabile fenomene de schimbare lingvistica sau de schimbare sociala, trebuie sa privim si mutatiile din mediul rural ca pe procese firesti motivate de factori eterogeni. S-au putut observa frecvent, în documentare special realizate în acest scop sau, si mai concret, la contactul direct cu satul, invazia obiectelor din plastic, de un kitsch neîndoielnic, folosite în gospodarie. Ele înlocuiesc atît de pretuitele azi obiecte din lemn sau din lut, de o vechime apreciabila, care nu au fost substituite neaparat din cauza uzurii. Dincolo de motivatia justificata a unei mai mari utilitati a produselor din plastic, achizitionarea lor pare sa fi avut si un rol în etalarea gradului de înavutire a celor care le folosesc. Aceste tentatii venite dinspre mediul urban îsi faceau aparitia în momentul în care unul dintre membrii familiei se angaja fie la oras, fie în vecinatatea satului în locuri atinse deja de industrializare, iar plasticurile faceau dovada clara a desprinderii de mediul saracacios în care traiau cei ramasi acasa.
    Pe de alta parte, vechile obiecte - farfurii, cani, albii, ulcioare, etc. - si-au pierdut, de-a lungul generatiilor, atributul de sacralitate care se transmitea obiectului începînd cu tehnica fabricarii lui. Devenite simple instrumente, taranului i-a fost usor sa le distruga sau sa le arunce în momentul aparitiei altora mai practice si, de ce nu, mai atragatoare prin coloritul viu. Un documentar recent prezenta pe presupusul strigoi dintr-un sat ducînd apa de la fîntîna în deja celebrele sticle de Coca-Cola. Discrepantele par comice, dar ele exprima o realitate deloc degradanta, atîta timp cît gestul traditional al pastrarii apei în carafe de lut s-a pierdut, oricum, de foarte mult timp. Strigoi modern, s-ar putea spune, adaptat noilor facilitati!
    Fara exceptie, la nuntile din mediul rural recipientele de plastic troneaza pe mese alaturi de sarmale si cozonaci, înca nelipsiti de la asemenea manifestari. Important de remarcat, însa, este faptul ca sticlele de Coca-Cola, Fanta, Mirinda, etc. sînt pline tot cu traditionala tuica de prune, caci mai e drum lung pîna la înlocuirea ei cu “wisichiul” trucat din magazine. Comic sau nu, s-ar parea ca ne aflam în situatia rasturnata a fondului fara forma, infirmînd proverbiala sete de inovatie a românului, tentat sa se “europenizeze” la toate nivelele. Reglarea (sau adaptarea) vietii si, implicit, a mentalitatii rurale dupa standardele urbane poate fi regasita si în vocabularul nou vehiculat, care acopera inovatii recent introduse în lumea satului. Sugestiva este goana taranilor dupa atît de sofisticata cafea - semn, în viziunea lor, al unei incontestabile “domnii”. O data adoptat, acest lux le-a devenit indispensabil, în încercarea tragi-comica de a imita, si pentru cîteva minute, comportamentul orasenilor. Doar ca de baut, o beau tot “în dulcele stil clasic”, asa cum fac si cu paharele de tuica, adica dînd-o peste cap dintr-o înghititura.
    Folclorul urban, productiv în ciuda ignorarii lui constante, a fost atent la aceste schimbari si, cu malitiozitate, le-a sanctionat. “Bade, tu iara ai stress, / Bag sama c-ai baut un ness”, suna o productie “culta” care introduce, inconstient, un termen nou în caracterizarea individului traditional: stresul ca marca a modernitatii si ca marturie a emergentei unei noi structuri sufletesti. Sau sa speram ca fondul e neschimbat, si doar forma e alta?

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

SCAME PE CREIER

    ...Care crezi ca este factorul cel mai important care determina o femeie sa aleaga benzina pe care o cumpara?... Este toaleta de la statia de benzina. Un detaliu neînsemnat pentru o companie multimiliardara? Gresit. Nu este un detaliu neînsemnat, poate doar pentru o minte îngusta... Cam asa ar suna un pasaj din cartea The way of the Guerrilla a lui Jay Conrad Levinson, o carte pe care ma apucasem s-o citesc sperînd sa aflu ceva despre anii în care Levinson activase la firma de publicitate Leo Burnett. N-a fost chiar asa, dar asta nu face cartea mai putin interesanta, iar cel mai interesant ar fi tocmai faptul ca, în urma cu cinci minute, intentionam sa-mi structurez cu totul altfel eseul, dar cînd, în cautarea unui citat, cartea s-a deschis în dreptul acestui pasaj ce mi-a stîrnit resentimente ciudate, am hotarât sa amân expunerea acelei idei pentru luna viitoare. Pasajul precede o serie de patanii pe care Levinson le evoca pentru a-si proba teoria potrivit careia micile detalii sunt piatra de încercare în marketing, sau -mai exact- pietricelele de care te împiedici în drumul spre astre ( sunt zvonuri ca apoi urmeaza sfintii, care-ti percep tot felul de taxe de protectie de-a lungul potecii... Daca te-mpiedici de pietricelele care sunt, la urma urmei, niste scame ale bunului simt, vai si amar cînd dai de buzunarele umplute cu prenadez ale primului sfînt!). Cartea mi-a amintit subit o întîmplare pe care trebuie neaparat s-o istorisesc, chiar daca o sa-l las pe domnul Burnett sa mai astepte o luna...
    ...Nu am crezut niciodata în sloganul clientul nostru - stapînul nostru, chiar daca l-am auzit din timpul comunismului, cînd exploatarea omului de catre om era interzisa prin decrete si cenacluri literare! Nu mi-am închipuit niciodata, intrînd într-un magazin, ca voi fi întîmpinat cu un covoras rosu, ca voi fi asezat pe un tron aurit si voi fi servit cu tot felul de minunatii aduse pe spinari de elefanti, timp în care cîteva fapturi nurlii sa-mi faca manichiura în ritm de samba... Singurul caruia stiu ca i se va face manichiura într-o clipita e buzunarul meu, si asta ma tine suficient de încordat ca sa nu mai pretind cine stie ce alte servicii. Eu stiu ca daca negutatorul îsi întinde covorasele în calea mea (de pilda cînd îsi trage un rînd de gresie prin dugheana) se simte imediat obligat sa-mi treaca în cont efortul lui, chiar daca iau doar un Cico. Dar nu crîcnesc. Pîna învat sa levitez, suport sa platesc si tocirile pe care le provoaca pantofii asupra podelelor ce nu-mi apartin. Dar sa revin la povestile noastre cu elefanti. Pentru ca locuiesc în Tomis Nord, iar la parterul blocului în care (ane)voios locuiesc exista un magazin Aliment Murfatlar (mereu m-am întrebat care este, exact, acel aliment, si ce treaba are el cu Murfatlar, dar asta e alta poveste...), obisnuiam sa-mi cumpar de-acolo toate nimicurile pe care burta cea nazuroasa le cere în fiecare zi. Mai ales ca localul e deschis si noaptea, ceea ce pentru somnambuli este minunat. Deschis e un fel de a spune, pentru ca accesul la acele gradini suspendate în dreptul stomacului se face, de fapt, printr-o fanta în geam. Aflata, ce-i drept, la nivelul soldului. Te îndoi din sale, spui saru- mîna pentru masa viitoare, cînd alteta sa vînzatoarea se va ridica dintre rafturile în care s-a ratacit cu ceasuri în urma, dupa ce i-ai recitat numele si prenumele produsului pe care-l vrei, domiciliul si gradele sale de rudenie cu gastronomia. Cu aplecatul n-ar fi greu, mai ales daca esti scolit prin anii de ulceroasa amintire, cînd temeneaua era sport national. Si e facultativa, pentru ca geamul mai prezinta, la nivelul gurii tale, o deschizatura. E drept ca este mereu acoperita cu un capac de plastic (strîns cu surub). Asa ca toti care vin în arsita noptii ofteaza si se apleaca. Asa le trebuie. Eu însa ma spetisem destul: toate ghiseele de peste zi se nimerisera sa-mi ajunga prin zona pelvisului, si nu e nici o pornografie în fraza asta... Asa ca m-am exprimat în pozitia specific umana, asta de cîteva ori, pîna ce vînzatoarea mi-a aratat ca sunt izolat fonic precum catelul din Pantera roz, care latra în borcan. Dupa un set de negocieri ca între domnisoara Braila si orbul care-a nimerit-o, am înteles ca fara temenea nu functioneaza în tara asta decît ulcerul, asa ca m-am conformat. Acolo jos am aflat ca ferestruica de sus nu se deschide pentru ca geamul este crapat. Si asa, în cîteva luni de zile, spinarea mea a prins reflexul; s-ar fi spus ca si burta, în cele din urma, s-a împacat cu mine. Dar am ajuns odata acolo împreuna cu o cunostinta si dialogul de borcan s-a repetat. L-am urmarit cu exaltare: n-am sa le spun eu sefilor vostri sa va schimbe geamul! -zise cunostinta mea, dar apoi, ce bizar! renunta sa mai cumpere ceva si plecaram în alta parte. Obiceiul acesta mi-a intrat în sînge. A devenit o adevarata placere sa fac ceva drum pentru a-mi cumpara de-ale burtii si nu as schimba placerea aceasta nici daca voi fi primit, de mîine, cu elefanti si manichiuriste. Mi-am amintit ca daca ceea ce s-a întîmplat acum zece ani se poate numi revolutie, este nu pentru a avea pretutindeni tot ce-i trebuie burtii. Ci pentru libertatea de-a avea o spinare, chiar daca asta înca ne costa. Nu cine stie ce, pentru ca J.C. Levinson avea dreptate: detaliile conteaza, si uneori sunt totul.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator