The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 24-25, 21 martie 2000

SILVIU DANCU

MEGALOPOLIS

    Saptamīna aceasta am invitat o prietena la Bucuresti pentru a o scapa pentru cīteva zile de monotonia tacuta si nu lipsita de farmec a Sibiului. Fata este din Georgia, o tara despre care nu puteam spune nimic, decīt ca se afla īn Caucaz, ca presedintele tarii este Eduard Sevardnadze si ca, pīna nu demult, delimita granita cu Turcia a Uniunii Sovietice. A venit bucuroasa si nerabdatoare, curioasa sa vada un oras care sa cunoasca ceva din profilul unei capitale europene, ea care se afla la prima ei iesire din tara cu prilejul unei burse de limba germana īn orasul ardelean. Am calauzit-o prin tot orasul considerat de mine ca fiind vrednic de vazut, si am redescoperit strazi sau case pe care le-am observat de nenumarate ori īn cei 8 ani de cīnd locuiesc īn Bucuresti. Strazi, case, parcuri, magazine, baruri si cofetarii, seri si zile. Orasul este mare, respira cu zgomot, īnecat de praf si gazul tevilor de esapament, straluceste īn centru prin luminile vitrinelor elegante si firmele de pe cladiri, cade īn īntuneric la “periferiile” care īncep la cīteva zeci de metri de bulevardele centrale si se latesc pīna īn margini. Parcurile se īntind iernatic, fara frunze, primenite de maturi primitive, urītite de lacuri fara apa sau retrase departe de malurile albite de hīrtii si sticle de plastic. Bancile, uneori revopsite sau chiar reīnoite, nu atrag īn frigul lui februarie, aleile se īntind singure, pustiite de oameni, cocosate si crapate de timp si de pasii vremurilor mai aglomerate. Am dus-o si prin cartierele bucuresteanului de rīnd si am strabatut cenusiul bacovian, animat de latratul cīinilor ce lenevesc protector la buzele tocite ale scarilor de bloc. Praful īneaca aici parca mai mult, acelasi praf care intervine decisiv īn culoarea masinilor ce-si pastreaza nuantele doar īn jumatatea superioara a portierelor. Ca un caz unic si ceva mai fericit, poate rasari un complex comercial precum Mall care permite aproape magic trecerea dura si cam insuportabila īn lumea culorilor, a bunastarii si a curateniei. Un spatiu neverosimil ce devanseaza parca puterea de receptare a cetateanului din Dristor, Mihai Bravu sau Timpuri Noi. Trecerea īn sens invers este la fel de abrupta, are ceva initiatic, determina o contorsionare a psihicului condamnat la aceeasi realitate de care fugise cu un ceas īn urma. Masinile curg repede, mīnate de un mecanism ce reduce soferul la o simpla piesa dintr-un angrenaj imens; oamenii se īntīlnesc pe strazi, se īnghesuie īn autobuzele noi, pe peroanele metroului ce soseste o data la 2 sau 10 minute. Sīnt singuri īn aglomeratie, madulare iesite dintr-un trup dezorganizat, se redescopera īn grupurile īnsetate sau flamīnde ce aglomereaza localurile dupa ziua de lucru sfīrsita. Contessina, Dunkin Donut’s, Da Vinci, Hilton, Bistro Athenee, Nevada, muzica MTV, muzica clasica.... Noi mergem obositi si īmpreuna curiosi, vedem Ateneul, Palatul Regal, B.C.U., Banca Nationala, C.E.C-ul. Femeile īmbracate īn paltoane lungi si negre afiseaza o eleganta oarecum sablonata dar nu neplacuta, saracii īsi cīnta saracia prin metrouri si ei fideli unui repertoriu consacrat. Cartierele aratoase ale capitalei, Primaverii, Cotroceni, Floreasca, bulevarde precum Ana Ipatescu, Magheru, Calea Victoriei, Soseaua Kiseleff traiesc prin demnitatea caselor vechi cu istorie si amintiri, statui, curti si ferestre īnalte. Cu exceptia cītorva īnsa, doar cele care apartin astazi ambasadelor, consulatelor sau firmelor bogate cunosc o īntinerire necesara. Restul este uniformizat iremediabil de acelasi praf care se naste din trotuarele farīmitate, umflate de radacinile vii ale copacilor batrīni. Arcul de Triumf ofera īn directia aeroportului perspectiva deschisa si acaparatoare a “Casei Presei Libere”, fosta “Casa Scīnteii”. Īn centrul orasului īi raspunde dintr-o simetrie megalitica si coplesitoare “Casa Poporului”, actualul Parlament al Romāniei. Uriasa, īnsingurata de propria-i imensitate, cladirea se ridica parca saltīnd peste Bulevardul Unirii, nefinisat, ce-i poarta la scara mai mica profilul. Hotelurile sīnt frumoase, bancile sīnt semete, steagurile lumii flutura la picioarele cladirilor ce īncearca o evadare din limitele autohtone. Stingher, īntunecat si īmbatrīnit, vechiul Bucuresti se īntinde de la malul stīng al Dīmbovitei pīna la Universitate, oferind deliciile unei arhitecturi doar partial salvate, lipsit de veselia unui prezent caruia sa-i apartina. Nu am vizitat muzee, teatre sau cinematografe. Lipsa banilor sau a timpului ne-a obligat la un pelerinaj caruia ne-am supus sīrguinciosi, curgīnd prin arterele congestionate ale orasului. O īntreb ce parere are; prima seara vede luminile centrului, oferta īnalta a magazinelor si a localurilor, a doua zi praful si saracii īsi impun prezenta, alaturi de “cīinii comunitari” ce au devansat cu mult, prin atitudine, legea proprietatii. Mergem din nou, mereu curiosi, ea īncepīnd sa recunoasca deja locuri vazute īnainte, eu descoperindu-le altfel. Orasul e viu ca un om, cu sclipiri, meschinarii si mediocritati, se īmbraca de gala sau leneveste īn mizerie, e galagios sau īnfricosator de tacut, respira tabacic īn centru sau mai regulat īn parcurile vaste, cunoaste seri stralucinde īn glasurile consumatorilor prinsi de vraja crepuscului zilei de munca. Nu pot fi mīndru cu chipul sau nesanatos, ce emana o frumusete ofilita si ajutata de cosmetizari cam stridente. Īi iubesc īnsa posibilitatile, tensiunea agonica īntre cadere si dorinta de viata. “Spune-i ca bucurestenii nu-si iubesc orasul”, īmi cere Gina ca un imperativ moral, si eu o fac īntr-o germana rudimentara care m-a impiedicat sa dau mai mult trecut si viata cladirilor vazute. Ma conformez si apoi, obositi īn fata unui pahar de Cola īntr-un fast-food animat o īntrebam daca a existat ceva care sa-i fi placut īn mod special din oferta aproape epuizata a Bucurestiului. Nana zīmbeste cu buzele ei rosii si pline de caucaziana si privindu-ne putin jenata, dar incitata, neaga scuturīnd īncet din cap. Īn local muzica continua sa cīnte, strada forfoteste dincolo de vitrinele largi, o tīnara curata līnga masa noastra, blazata, patrunsa de mecanica gesturilor de la care absenteaza cu gīndul. E seara, platim, mergem acasa; iīntre timp realizez ca nu as putea pune niciodata punct unui articol īn care sa descriu profilul masiv, aspru, dar pe alocuri nuantat pīna la rafinament al Bucurestiului.

 

CASANDRA CRISTEA

PAPUSA RUSEASCA

    Marcati de un spirit modern, dar si de nenumarate nostalgii din timpuri apuse, nu ne mai putem situa azi decīt la granita, tot mai precara, dintre “turisti” si “pelegrini”. Daca urmam o schema simpla, turismul se construieste pe trei momente care alcatuiesc un complex ritualic: iesirea din lumea cunoscuta si intrarea īntr-un spatiu “sacru”, transformarea suferita aici si, in final, revenirea la “normalitate”. Partea de mijloc, aceea a trecerii prin lumea noua care ti se ofera, īti confera statutul de “turist-peregrin”, turismul devenind, īn zilele noastre, substitutul nu mai putin aventuros al pelerinajului medieval. Diferenta, daca ea mai exista, ar consta īn actul apropierii (pelerinii) sau al īndepartarii (turistii) de un Centru. Dar, si asa, tine de sensibilitatea noastra profunda aceasta fascinanta capacitate de a-ti īnsusi spiritul unui loc. Nu cred, sau sper ca este omeneste imposibil, sa “practici” turismul rece, chiar cerebral, si sa nu-ti construiesti, prin fiecare īndepartare de acasa, o geografie spirituala care va ramīne dincolo de imagini. Altminteri, nu esti decīt o biata marioneta īn mīinile unui ghid-regizor. Pelerini sau turisti seci, sīntem animati de o cvasinebunie de a īngurgita spatiul, de a-l īnchide īn banalele (dar si misterioasele) aparate de fotografiat, motivati de dorinta aproprierii unor locuri. Sub forma fotografiilor ele vor sta, ulterior, drept marturie a itinerarului nostru. “Perugia mea”, orasul care mi-a declansat aceste gīnduri usor sentimentale, pare a fi locul ideal pentru ceea ce īnseamna o incursiune - evident, subiectiva - īntr-un spatiu strain īmblīnzit de tine prin privirile lacome si, de ce nu, prin voluptatea de a te lasa prins īn tentaculele lui. “Italia are o inima verde - Umbria” este spotul publicitar cel mai des īntīlnit aici, iar peisajul nu-l dezminte; mai mult, toata aceasta risipa de clorofila este scaldata, īn permanenta, de o ceata usoara care, se spune, creeaza celebra luminozitate misterioasa a Umbriei. Si, mai departe, papusa ruseasca se deschide spre o noua piesa: “Perugia este inima inimii verzi a Italiei”.
Refuz sa descopar orasul vīnīnd locurile celebre indicate de pliantele turistice, asa ca īmi las placerea de a da din īntīmplare peste palate, fīntīni si biserici. Oricum te-ai misca, ai senzatia unei adormiri pe care cei 3000 de ani de istorie o impun inevitabil peisajului, aceasta somnolenta traducīndu-se īntr-un ritm foarte lent al vietii “occidentale”. Perugia te impresioneaza, de fapt, prin dispunerea stelara care o īmparte īn orasul nou si orasul istoric. Dar, peste tot, se pastreaza senzatia unui labirint de Disneyland si, īn consecinta, sentimentul perpetuu ca participi la un joc obscur, īnnebunitor prin repetitie. Perugia, orasul scarilor, devine locul unei impertinente lipse a locului neted, un pendul sus-jos centrat de o singura strada principala si de piateta catedralei. Pe scarile ei se aduna, la orice ora, indivizi “suparati” sau signorine elegante, atrasi cu totii de linistea locului, la care contribuie Fontana Maggiore si zecile de porumbei.
Aceleasi stradute īnguste de cetate medievala te urca si te coboara spre centrul universitar sau spre ruinele fortaretei, te poarta pe sub arcuri etrusce veritabile pentru ca, imediat, sa te arunce īn mijlocul unei lumi comerciale care a stiut foarte bine sa profite de pe urma mostenirii etrusce. Sub aceasta eticheta care momeste nimeresti īn puburi exorbitante sau īn spalatorii (!) etrusce - e doar o mica parte a spiritului tentacular al orasului. Nu īntīmplator, simbolurile Perugiei sīnt grifonul si leul, o mixtura stranie īntre puterea laica si cea papala. Daca ar fi sa deschizi mai departe “katiusele” trebuie sa te opresti, la un moment dat, la ultima papusa - iar ea nu ar putea reprezenta, īn acest caz, decīt īnsasi inima orasului, Centrul ascuns spre care te īndrepti inconstient, si pe care l-ai simtit, īn fiecare clipa, disipat īn zecile de stradute si de scalette, īn regulile acestui joc perugian destinat, cine stie, tocmai gasirii esentei. Īmi permit sa traiesc, īn continuare, sub iluzia ca jocul se numeste “de-a v-ati ascunselea”.

 

MUGUR GROSU

 NECHEZOL DE BUCURIE

    1994 a fost un an deosebit si-mi voi aminti multa vreme de dīnsul. Nu pentru ca ar fi stralucit prin ispravi politicesti sau alte fenomene senzationale din tunelul cetateanului turmentat de luminite. De fapt nu stiu precis de ce acest an īmi apare cu cifre boldate īn sertarul memoriei. Sa fie din cauza ca mi-am petrecut aproape īntregul an īn Bucuresti, oras care pentru artisti arata, pe līnga Constanta, precum Pestera Ursului pusa alaturi de urechea unui soricel? Adevarul este ca am cunoscut acolo o sumedenie de oameni pe care numai micul Paris īi putea obladui. Era, de pilda, un personaj caruia-i spuneam Maestrul si pe care-l īntīlneam īn fiecare noapte pe Magheru: statea pe trotuar, īnconjurat de foi de desen ponosite si, cu o mīna de creioane colorate, īncropea tot felul de povestioare murdare īn care, fireste, eroul principal era dīnsul. Avea o chica īngrozitoare pe care i-o primeneau doar vīntul si ploaia capitalista, iar uneori si-o acoperea cu o tichie de carton pe care scrisese apasat the Best artist of USA. Īn realitate venise aici din Republica Moldova, precum Balzac la Paris, convins ca acest oras al luminilor de second-hand īl va primi cu toata stralucirea cuvenita. De cīte ori īl cautam pentru a-i da creioane sau ceva de-ale gurii, ne privea cu zadarnicia celui mai falnic dispret si sfīrsea, invariabil, prin a ne aminti unde sīntem: stiti voi ca-n orasul acesta exista o Academie de Arta? Arta, ba, da’ ce-mi bat eu gura... Si ne concedia demn pentru desenele lui puchinoase, pe care doar Dubuffet le-ar fi pus īntr-o rama. Dar ne aflam īn micul Paris, iar acestea si-au croit drum spre un mare azil. Am cunoscut acolo si-o mīna de studenti ciudati care, īn timpul liber, īn loc sa-si vada de discoteci si schimburi valutare, se ocupau de arta medievala. Mi-au aratat ilustratii de la festivaluri internationale si mi-au vorbit de un proiect pentru Sighisoara: banii atrasi din organizarea unui festival trebuiau folositi pentru restaurarea frumosului burg. De mirare este ca si faceau ceea ce-si propuneau, si īnca de cītiva ani, dar despre asta voi vorbi ceva mai īncolo. Nu, nu stiu ce m-ar lega de-acel an. Poate faptul ca atunci am vazut pentru prima oara Varna si nisipurile sale de aur. Plecasem īmpreuna cu Virgilius Mocanu īntr-o expeditie ą la Diceman, o vacanta pe firul strazilor hotarīte de zaruri, si asa am ajuns, din autostop īn autostop, īn orasul Varna. Nu este loc aici pentru a īnsira tot ce ne-a vrajit la acest oras, pe care-l credeam undeva la buzunarul din spate al litoralului pontic. Parca si cīinii latrau mai dulce pe bulgareste si probabil muscau cu un aer mai rafinat... Cert este ca am revenit acolo peste o luna, pentru Festivalul de jazz, la care, printre altii, venea si John Surman. Desigur, fiind vorba de o celebritate, ne asteptam ca momentul sa fie, ca pe la noi, marcat īn mod special. Nu a fost asa. Īn fiecare zi a festivalului am avut senzatia ca participam la ceva deosebit, fiecare moment punctīnd un vīrf de performanta, indiferent ca protagonistii erau bulgari sau de dincolo. Iar acesta e un amanunt oarecare din tot ce pot spune despre Varna. Piata centrala era, la orele noptii, atīt de luminata si de animata cum ar fi la noi doar daca s-ar da celulare pe gratis. Ce-i aduna pe acei mii de tineri la ora 3 dimineata īn miezul orasului? Un fel de bucurie de a trai, pur si simplu, marturisita liber la īntīlnirea cu ceilalti, indiferenta la forme si particularitati. La ora aceea īn partea romāneasca mai erau animate doar cāteva baruri si discoteci, iar oamenii se adresau unii altora doar prin marca masinilor sau hainelor pe care le aduceau cu dīnsii. La ora aceea, īn Romānia, bucuria de a trai īnsemna a face altora inima rea pe calapodul unor gusturi si preocupari sau celor ce nu se īnjugau cu flegme de aur precum odraslele protipendadei. La ora aceea, īn Romānia, cuvīntul bucurie era un fragment de dictionar care, tradus, suna diferit de la un cartier la altul. Nu voi uita niciodata Varna, orasul care, saptamīnal, organiza un festival estival. Si nu pentru aceste detalii, care tin de bucataria unei administratii locale, ci pentru cerul sau īnstelat ca o vrajitorie orientala, spre care se ridicau aburii bucuriei a mii de oameni pe care i-am simtit cu adevarat vii. Nu pot uita nici momentul īntoarcerii de acolo, īncepīnd cu insultele vamesilor romāni si sfīrsind cu subtioarele transpirate de prin mijloacele noastre de transport īn comun, ghiontii si mujdeiul marturisit de precupetele care fac plinul acestora. E sentimentul celebru de īntoarcere acasa, pe care l-am īncercat si la revenirea din Turcia. O alta tara balcanica ce sare departe de ceea ce, cu naivitate, am crezut ca īnseamna Balcanii. Īntors acasa, am īnteles de ce sīntem, chiar si pentru Orient, o insula ciudata si parca lipsita de viata. Unde seara nu mai adie decīt televizoarele, la care un sfert de popor asteapta momentul Bingo. Dar sa revin la Sighisoara, unde o mīna de oameni reuseau, īn anii studentiei lor, sa creeze un eveniment -jumatate cultural, jumatate turistic - pe harta acestei insule. Am ajuns acolo īn 1998 si nu vreau sa va indispun prea mult povestind despre asta. Sa spunem doar ca unul din obiectivele proiectului a fost atins; evenimentul a devenit o afacere (administrata de o fundatie culturala), reusind sa atraga anual un volum masiv de vizitatori. Desigur, ca orice fenomen de masa, a cunoscut ceva schimbari de substanta. Ce conteaza, din moment ce banii curg... Īn fiecare vara, acest coltisor de istorie se trezeste īn larma adunaturii de turisti. Cazarea lor nu e chiar o problema: fiecare adoarme pe unde apuca, īnfofolit īn saci de dormit, īn bastoanele politailor vigilenti sau īn aburii de alcool pe care-i emana tinutul. Ici colo mai vezi cīte-un banner care se vrea flamura medievala, ori baticurile colorate al celor pentru care flower-power sau evul mediu sīnt tot un drac, vreo ciubota de motociclist cu sughituri cavaleresti, vreo hangita cu ghiuluri viclene care-ti toarna tuica pe ritm de latino-party. Am stat un ceas la coada sub un turn ca sa vad, chipurile, una din camerele de tortura ale lui Dracula. De fapt un beci nenorocit īn care contele, privatizat sau restructurat, īsi etala utilajele, adica ceva lanturi ruginite, cīteva belciuge pe care nici pustii atomici nu si le-ar fi pus īn nas, si cīteva ilustratii sinistre ale vreunui artist lovit de curba somajului. Am ajuns si la concertele anuntate a fi tichia de caolin a festivalului. Am auzit o trupa Phoenix care avea legaturi intime cu evul mediu, din moment ce suna ca scapata din ghearele Inchizitiei, ca sa nu mai pomenesc de divina trupa Dracula, niste cascadori care se electrocutau la chitara si bateau apa-n piua sau cum s-o fi numit tobele alea din care nici praful nu vroia sa iasa. Cam asa sfīrseste un proiect īnceput voios de cītiva studenti, restaurīnd acum doar niste conturi de banca. Si tonele de gunoaie pe care-anonimii ramīn sa le strīnga la īncheierea acestui cuvīnt din dictionar care-n mai multe inimi ale pamīntului īnsemna bucurie.

 

MIHAI GRIGORE

CRUCIATI SI NEGUSTORI

   Īn evul de mijloc nu existau cei pe care astazi īi numim turisti. Fiind o perioada de trecere de la societatea pasiv-traditionala a antichitatii spre societatea moderna, Evul Mediu poarta īn maruntaiele sale reminiscentele uneia si germenii celeilalte. Iremediabil “domesticit” de industria de profil, turismul astazi īnca mai poate fi asociat cu aventura. Īn Evul Mediu simtul iesirii, din lumea granitelor tale īn haosul din spatele lor, era trait cu o intensitate superioara. Acum se trece de la mentalitatea expansiunii a epocii precedente, exclusiv religioasa (de civilizare si consacrare a ceea ce se afla īn afara lumii tale, lumea prin excelenta), la viziunea pragmatica, caracteristica modernitatii noastre. Calatorul medieval este, īntr-un fel mai complex, misionar si negustor.
    Spre exemplificare, vreau sa ma opresc asupra a doua categorii sociale din Evul Mediu: cruciatul si negustorul. Cruciatul era cavalerul care īmbraca haina si cauza crucii, se pregatea sa plece ascultīnd īndemnul Bisericii, sa moara pentru a scoate locurile sfinte de sub stapīnirea profanatoare a necredinciosilor. Datoria lui era sa īnalte iarasi semnul jertfei hristice acolo de unde fusese doborīt de mahomedani. Īntreaga cercetare istorica asupra fenomenului cruciadelor trece īnsa dincolo de idealism: cel care acum este al Domnului nu fusese decīt unul din multii razboinici care īnsīngerasera Europa prin pradaciuni, maceluri, profanari īn perioada de teroare a anarhiei feudale (sec IX- XI). Politica Bisericii vizavi de aceasta problema a fost ca a īncercat sa īndrepte tot acest zel combativ (generat de cele mai multe ori de lacomie si orgoliu) īntr-o directie “folositoare”. Asadar, expunīndu-le cruciatilor temeiurile morale ale necesitatii acestor expeditii (pe care acestia le ascultau īntr-o doara), clericii nu uitau niciodata sa-i entuziasmeze prin zugravirea bogatiilor Orientului. Īn mentalitatea cruciatului, lumea de la rasarit era locul bogatiilor fabuloase, stapīnita de necredinciosi sau schismatici (referitor la bizantini) care se cerea recucerita, reasezata pe baze normale, prin īntemeierea (īn optica lor) de regate de tip occidental feudal si prin īncrestinare (īn ritul catolic, evident). Astfel, acele militiae Christi nu plecau de fapt sa moara pentru Hristos, ci din curiozitate, ca sa ucida pentru propria īmbogatire. Īn acest sens trebuie vazute visele lui Don Quijote, care toata viata si-a dorit sa mearga īn Orient si, prin forta spadei, sa-si cucereasca un regat scaldat īn bogatii. Acesta era dorul oricarui cavaler, iar Constantinopolul era soarele spre care se īndreptau ochii tuturor, caci el se confunda la īnceput cu Rasaritul si tot el era tinta ultima.
    Cruciatii au fost primii care au simtit fascinatia aventurii si a capatuirii prin alte tarīmuri. Au urmat negustorii. Descoperind alaturi de primii civilizatia rasariteana, au exploatat-o mai inteligent. Dorinta cīstigului i-a īmpins tot mai departe, neamurile razboinice i-au facut sa caute cai ocolitoare. Lumea se deschidea īncet, īncet, iar Marco Polo e unul dintre exemple. I-au urmat portughezii si spaniolii. Negustorii īsi asumau constient aventura ca pe o caracteristica definitorie a calatoriei, cu scop de īnavutire. Spre deosebire de cavalerii crucii, acestia stiau sa-si pastreze cuceririle. Este cazul venetienilor care n-au mai plecat niciodata din Bizant, al spaniolilor īn America Latina etc. Initiativa admirabila a “businessman”-ilor medievali a fost ca au stiut sa-si faca harti, ca sa nu fie niciodata uitate drumurile, si-au scris dictionare pentru a īnvata limbile noilor clienti. Este relevant felul īn care pilotii portughezi ai caravelelor pastrau, mai presus de viata si de suflet, secretul cailor de acces prin strīmtoarea Magellan. Pe de alta parte, ca o reminiscenta de mentalitate religioasa, toate aceste calatorii pastreaza o pregnanta amprenta initiatica. Orice tīnar care voia sa devina negustor trebuia sa calatoreasca vreme de cītiva ani, sa cunoasca lumea si oamenii, si abia dupa aceea era considerat capabil sa aiba propria afacere.
    Aceste doua segmente sociale sīnt edificatoare, īn opinia mea, pentru a se urmari evolutia mentalitatii calatoriei, īntr-o etapa intermediara, pīna astazi cīnd se numeste turism. Ceea ce acum se face īn siguranta, confortabil, de placere, odinioara era crucial, vieti se cladeau si se prabuseau īn urma calatoriilor. Miracolul civilizatiilor noi era evaluat si acaparat cu tenacitate. Unde se afla astazi cele doua caracteristici definitorii ale calatorilor medievali? Īn industria turismului. Orice tara, orice zona, orice loc īsi are cota lui financiara si este facut atractiv printr-o campanie de stimulare a imaginatiei si a unei ramasite de dor de aventura. Acestea pe de o parte. Īi avem īnsa si pe cei care emigreaza din tarile sarace spre fascinantul occident. Acestia sīnt oglinda moderna a multimilor care se revarsau odinioara īn sens invers dinspre Apus, spre Orientul paradisiac. Miza, ca si atunci, este aceeasi (īmbogatirea), calea neschimbata (lupta pe viata si pe moarte). Putini sīnt cei care reusesc sa scape.

 

 

POLITICHIA
ILEANA BĀJA

BOMBA CU CEAS - CAPITALISM CONTRA CAPITALISM

   Un practician de succes, dublat de un stralucit teoretician - specie rar īntīlnita - acesta este George Soros. Cartea sa “Criza capitalismului global” este doar īn mod aparent o ciudatenie, o critica a sistemului capitalist venind din partea unui om care īncarneaza īnsusi mitul sau central. Scopul acestei carti este, dupa cum declara chiar autorul, prevenirea autodistrugerii sistemului capitalist global. Nimic mai natural, deci, decīt aceasta critica din interiorul sistemului, īn deplina cunostinta de cauza, pentru conservarea sistemului īnsusi. Dupa disparitia inamicilor sai externi, cei vizibili, capitalismul īnvingator se poate īnvinge pe sine. Ne aflam īn fata unei pledoarii īn favoarea unei societati globale capabile sa gestioneze sistemul, īmpiedicīnd autodistrugerea sa din interior.
    Dincolo de cele trei cuvinte cheie care sprijina cadrul conceptual al lucrarii (inspirate de Karl Popper), anume fiabilitate, reflexivitate si societate deschisa, autorul propune un sinonim pentru “mīna invizibila” liberala a lui Adam Smith, sau ceea ce īn teritoriul francofon se numeste “laissez faire”, folosind termenul de “fundamentalism de piata”, mult mai dur si mai putin senin. El desemneaza opinia falsa, credinta aproape, ca “mecanismele pietii” se autoregleaza, ca ele pot rezolva singure chiar eventualele anomalii ale sistemului. Astfel, optimismul funciar al lui Smith este īnlocuit de pesimismul profund al lui Soros. Sīntem martorii unei translatii radicale, din universul idilic al “celei mai bune lumi cu putinta”, cu o expresie voltairiana, catre cea mai rea lume posibila, al carei “fundamentalism de piata” o poate distruge.
    Trebuie sa existe o societate globala, afirma Soros, capabila sa ia decizii politice pentru a sprijini economia globala deja existenta. Interesanta este delimitarea nuantata īntre “societatea” si “statul” global, termeni ce nu sīnt sinonimi, īn viziunea lui Soros statele trebuind sa continue sa existe, subordonīndu-si īnsa suveranitatea legilor si institutiilor internationale. Autorul descrie o a treia posibila cale de urmat, o cale de mijloc īntre un proces integrationist global si existenta statelor a caror abolire “nu este nici realizabila si nici de dorit”, ceea ce ar īmpaca probabil ambele parti. Discutia asupra acestui subiect, destul de animata la nivel european īn ultimii ani, poate deveni mult mai aprinsa la nivel global. Pentru crearea acestei societati globale, esentiala ar fi existenta unei vointe politice manifestata de partea americana īn asumarea rolului de lider mondial. Criza de identitate a Statelor Unite, despre care vorbea Soros la aparitia cartii (sfīrsitul lui 1998), pare sa se fi īncheiat īn aprilie 1999 odata cu summitul aniversar al Aliantei Nord Atlantice. Dovada ar putea fi adoptarea la Washington a noului concept strategic al NATO, document care trimite semnale extrem de clare īn legatura cu rolul asumat de Statele Unite īn gestionarea sistemului international la nivel global.
    Īn postfata cartii, Sorin Antohi vorbeste despre “formele mutante de capitalism ale tranzitiei”, care au produs o slabire a coeziunii sociale īn Europa de Est, si mai ales īn Romānia. Subiecti ai unui experiment de inginerie genetica sociala care a durat 50 de ani, romānii suporta de 10 ani un alt experiment, acela al unei tranzitii fara sfīrsit, īntr-o economie de piata lipsita de mecanisme functionale, un fel de struto-camila care abia īsi mai trage sufletul. Societatea deschisa, dupa Soros, are nevoie de cel putin patru elemente: o democratie participativa, o economie de piata, existenta unui mecanism pentru reglementarea pietelor, īn special a celor financiare, si a unor aranjamente pentru pastrarea pacii, legii si ordinii la scara globala. Īn Romānia, apropiatele alegeri vor pune īn discutie (din nou) primul element, anume existenta unei democratii participative. Dupa o guvernare FSN (PDSR) si una de coalitie cu algoritmul pe post de Dumnezeu, romānii vor trebui sa aleaga īntre doua rele pe cel mai mic, pentru a mai reduce din anomaliile capitalismului autohton si a se integra īntr-un sistem caruia i se prezice explozia, dar care pentru ei ramīne deocamdata un vis.

 

LA TABLA
ANDREEA ROXANA LUCA

RISCURI SI AVANTAJE

   Procentul īn care sistemul de īnvatamīnt actual satisface cerintele individului - ca exponent al sistemului social - este infim. Teama de schimbare si dorinta de conservare este prezenta cīt se poate de elocvent īn domeniul instruirii, deoarece ea ofera confort atīt instructorilor, cīt si elevilor. Astfel, lipsa deciziilor radicale duce la o stagnare a procesului de dezvoltare si pregatire a individului pentru societate, el fiind inclus īn masa, fiind implicit celalalt si niciodata destul de puternic pentru a fi el īnsusi.
    Totusi, o īncercare (superficiala, īntr-adevar, dar reala) de schimbare a acestor forme de pregatire exista. Ea consta īn a da frīu liber fortei de creatie, imaginatiei si inventivitatii fiecaruia īn parte (singur, unic, independent de ceilalti), iar apoi īn aprecierea valorii sale exclusive, fara a-l inhiba. Aceasta incercare este primita destul de deschis de o parte substantiala a corpului didactic, fapt care duce la o modernizare locala a modului de instruire. Nu generalizez fenomenul, pentru ca atīt timp cīt el continua sa fie privit sub semnul “exceptiei”, fiind catalogat mai degraba ca o “bravada” decīt ca o normalitate, nu putem considera ca s-a instituit cu adevarat o noua mentalitate īn īnvatamīnt, ci doar ca dorinta de schimbare este prezenta, ceruta de societate, dar nu manifestata īndeajuns de convingator.
    Sistemul ramīne astfel destul de īnvechit si neadaptat, uitīndu-se faptul ca el nu lucreaza cu masini ci cu oameni. Oamenii au fost primii care au simtit aerul schimbarii, primii care au īnceput sa “miste” lucrurile din loc. Cīt despre noi, “adolescentii miopi”, nu ne ramīne decīt sa speram ca toate acestea vor duce undeva, oricum nu īn zona somajului predestinat. Cu alte cuvinte, ca si īnvatamīntul de la noi va īncerca sa tina cont de prioritatile, dar si de oportunitatile, asa-zisei noastre “economii de piata”.
    Privind īnsa problema exclusiv din punctul de vedere al “clientului” - īn speta elevul sau studentul - observam ca lipsa de informatie actualizata, superficialitatea cu care sīnt tratate subiecte vitale la momentul actual, ori profunzimea inutila cu care se abordeaza altele, īn fine, toate acestea duc la o dorinta de eliberare si la o manifestare a dorintei de a alege. Totusi, capacitatea unui elev de 15-19 ani de a se descurca fara a fi stimulat de o institutie stabila, respectiv capacitatea unui astfel de copil/elev/individ de a-si asuma responsabilitatea asupra propriului viitor, este destul de incerta. Bineīnteles ca inhibarea talentelor, a fortei de exprimare nu poate decīt sa iste o revolta īn psihicul individului, fapt de natura sa-l determine sa considere orice īl īnconjoara drept potrivnic propriei dezvoltari. Ar exista un avantaj īn a-i lasa individului responsabilitatea alegerii, pentru ca, instinctiv, el ar opta pentru ceea ce īl pasioneaza si mai departe se presupune ca l-ar putea ajuta īn viata. Īnsa, odata facuta alegerea, stimulul de a o urma este īn unele cazuri atīt de superficial, īncīt ea este abandonata la faza de proiect. Exista asadar un dezavantaj major, legat de faptul ca vīrsta adolescentului nu presupune o cunoastere precisa si īndestulatoare a propriilor prioritati, iar auto-responsabilitatea atribuita ar deveni coplesitoare īn majoritatea cazurilor. Solutia nu este deci, oricīt de īncīntatoare si “atragatoare” ar parea ea, aceea de a abandona studiile/scoala, īntrucīt aici sīnt, totusi, satisfacute anumite cerinte/nevoi/pretentii (actuale sau viitoare) ale individului. De multe ori, īnsa, sacrificiile necesare depasesc capacitatea acestuia si sfīrsesc prin a-l transforma īntr-o nulitate.
    Proiectarea unei institutii care sa corespunda tuturor standardelor (pentru a īmpaca “si capra si varza”) este īntr-adevar dificila pentru ca īn majoritatea cazurilor ea nu poate iesi din cercul vicios al relatiei individ-mase. O solutie ar fi oferta alternativa, eventual privata, adecvata cīt mai mult necesitatilor individuale, care īnsa ar duce inevitabil catre un sistem elitist, conditionat material. Riscul este real, dar la fel de reale vor fi avantajele.

 

CHIOSCUL CU ZIARE
VESPASIAN PITICLA

TREI DINTR-UN FOC

   Īn acelasi dulce ton cenusiu cu care ne-am obisnuit, desi cica apare color, este numarul 2 pe acest an al revistei Tomis. Un fel de editorial nostalgic-amar al lui C. Novac evoca “sedintele de partid sau de īnvatamīnt politic”, un altul (al Gabrielei Inea), ridiculizeaza “obsesiile sexuale” ale unei “ofilite profesoare de romāna” (cine-o fi?), care “a terorizat scolile constantene cu ineptiile sale editoriale scoase la kil”. Dupa numai trei pagini, īnsa, aflam o lista de autori constanteni aparuti la Ex Ponto, care ar cīntari pe putin doua kile (rup sacosa tomiscanii!). Mai vechiul nostru amic Dunareanu recidiveaza c-o proza numita “Īnvalmaseala”, unde singurul lucru care retine atentia este aglomeratia aiurita de nume (“Topuzu, Ticatate, Marin Pornitu, Dinu Purcel, Ion Cotoiu, Toader Zburlea si tizul sau Toader Curca, Mitica Zgīila, Mircea Ghirimbet, Constantin Pielemīndra, Titi Altīcolaci, Dumitru Bolborici, Alexe Trīmbitasu, Despina lui Fītīila, Tanta lui Pīrpīrici, Utica si Naonica Vermorel”). La acestea, īncercati sa adaugati īn stīnga prenumele amicului nostru, veti avea mari surprize... Īn fine, dupa ce-a aparut īn Playboy pe spatele unei june, preparatorele Mitchievici īi ia un interviu lui Mircea Cartarescu, adresīndu-i-se afectuos, cum crainica de la TVR lui Zaher Iskandarani: “Mircea, nu-i asa ca…?”, sau “Asa-i, Mircea, ca…?”. Cu acestea, credem ca v-am zis cam tot ce “misca” īn acest numar al Tomis-ului, asa ca nici nu mai are rost sa-l cumparati.
    Mai zabovim o secunda la Tomis, pentru a comenta cum este expediata, īn cīteva rīnduri, aparitia revistei Amphion, cu tot cu-al ei redactor-sef Florin Slapac. Invidia este stravezie, deoarece Florin Slapac este un fost “om” al Tomis-ului, care a reusit sa scoata fara “tomiscani” o revista de certa tinuta. Sa vedem ce scrie despre ea cronicarul Romāniei literare: “Fara aroganta, teribilism, snobism sau stridente contestatare, Amphion «are clasa», pledeaza nu īmpotriva altora, ci doar pentru valorile īn care crede si pe care le supune unor analize serioase, academice dar deloc aride, reusind asta fiindca īsi alege colaboratori pe cīt de cultivati pe atīt de talentati ca scriitori”. Acesti “colaboratori” sīnt, īntr-o ordine absolut aleatoare, Radu Pavel Gheo, Carmen Musat, Geo Vasile, Adrian Otoiu ori confratele nostru M.T., care se lasa c-un eseu “de mahala”. Īn textul “frantuz” al lui Florin Slapac, cu mireasma lui amara, se stravede urma recentei traduceri din Malcolm Lowry. Grafica īi apartine lui Thomas Stadtler, un austriac care se plimba īn saci de carton pe arterele new-yorkeze. Absolut extraordinar este eseul lui Adrian Otoiu despre “Principiul dictionarului”, īn postmodernism si nu numai (aici, trimitem cu smerenie la textul “dunarean” citat). Una peste alta, senzatia īncercata la rasfoirea revistei poate fi rezumata foarte precis de cuvīntul eleganta. Aparitia Amphion-ului la Tomis, unde nu tot ce se manīnca si zboara, este un eveniment care merita consemnat. Atīta doar, ca l-am dori lunar.
    Īn fine, am deschis cu placuta surprindere Observatorul cultural scos, īncepīnd din martie, de Ion Bogdan Lefter. Beneficiind de o sustinere financiara remarcabila, saptamīnalul bucurestean īsi propune sa fie un fel de “New York Review of Books, Times Literary Supplement sau Quinzaine Litteraire” autohton, si trebuie spus ca īn mare reuseste. Ce-i drept, si revistelor romānesti la īnceput de drum le cam sade bine cu lauda… Sa mai remarcam atentia deosebita de care se bucura “optzecistii”, ca si “eroii fondatori” ai acestei promotii literare, ceea ce ne face sa ne īntrebam (fireste, retoric) daca nu cumva avem de-a face c-o “revista de grup”. Lucrul īn sine n-ar fi rau, dar īn cazul asta ar trebui sa se numeasca “Paralela 45 Review of Books”, stiut fiind ca la editura Paralela 45 īsi publica mai toti acesti guru “optzecisti” cartile…
    Cam asta-i tot. Vom citi si (ne) vom (mai) vedea.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator