The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 26-27, 4 aprilie 2000

MIRCEA TUGLEA

BIOGRAFIA LUI CEAUSESCU (I)

    Īncepem īn acest numar prezentarea si, īntr-o oarecare masura, comentarea unei carti aparuta de curīnd la LinksVerlag, īn Germania. Autorul, Thomas Kunze, se afla acum īn Constanta. Cartea sa, nu ma īndoiesc, va stīrni destule polemici atunci cīnd va fi tradusa la noi, lucru pe care īl doresc cīt mai grabnic. Excelent documentata, aceasta “istorie” deloc romantata reconstituie traseul biografic si politic al omului care a marcat, poate, cel mai mult istoria noastra īn acest secol ce sta sa se sfīrseasca. De surīsul sau “parintesc”, sticlind īn fotografii īnramate, ne mai amintim ca de-un cosmar. O practica elementara ne īnvata, īnsa, ca pentru a exorciza cosmarul el trebuie mai īntīi descifrat.
    Exact aceasta este intentia celor ce urmeaza. Se īntelege ca nu am inclus īn aceasta prezentare lucruri deja cunoscute de cititor. Īnsa, daca cele “necunoscute” īi vor trezi īntrebari, intentia mea si, fireste, a autorului se vor fi īmplinit.

Nota: Subtitlurile apartin redactiei.

 

THOMAS KUNZE - MIRCEA TUGLEA

ROMĀNIA (MARE): JOCURI POLITICE SI CRIZE

    “La conferinta de pace de la Paris primul ministru romān Bratianu reclama vehement respectarea angajamentelor luate de Antanta īn 1916. Merse chiar si mai departe: īn vara lui 1919 armata romāna īnainta ostentativ pīna la Budapesta, pentru a se retrage imediat la cererea Frantei, Marii Britanii si Statelor Unite. Prin tratatele de pace de la St. Germain, Neuilly si Trianon micul stat romān obtinu, īn fine, ce īsi dorise. Transilvania, Banatul (amīndoua aflate īn partea ungara a monarhiei chezaro-craiesti), Bucovina (provincie a coroanei austriece) si Dobrogea de Sud (Bulgaria) revenira tarii care, īn primul razboi mondial, nu-si trecuse īn cont nici un succes militar propriu. Cresterea sa teritoriala se datora, astfel, efectelor directe ale razboiului si nu fortei proprii.
    Anul de nastere al lui Nicolae Ceausescu era, īn aceste conditii, chiar anul īn care a luat fiinta “Romānia Mare”. Īnca īnainte de tratatele de pace de la Paris, “Marea Adunare Nationala” a celor 1228 delegati romāni de cetatenie maghiara din Transilvania hotarī, la 1 decembrie 1918, unirea cu regatul romān. De atunci, Romānia este o tara cu conflicte īntre nationalitati. Din rīndurile celei mai asuprite minoritati, cea maghiara, izbucni īn 1989 si scīnteia care i-a fost, pīna la urma, fatala “Stejarului din Scornicesti” - cum i se spunea lui Ceausescu din anii ’70

    Fara pretentii exhaustive, sa remarcam aici, īn primul rīnd, anumite “omisiuni” greu de explicat. Cadrilaterul, de exemplu, este dobīndit de Romānia īn urma razboaielor balcanice, deci, s-ar putea spune, prin forte proprii. Apoi, unirea Basarabiei din 1918 (omisa īn text), īn detrimentul unui stat “īnvingator” īn razboi (Rusia), si nu al unuia “īnvins” (Austro-Ungaria), nu este totusi un “efect direct” al conflictului. Asocierea anului nasterii dictatorului cu cel īn care a luat fiinta Romānia Mare este, fireste, fortata. De fapt, conform premiselor textului, “Romānia Mare” s-ar fi nascut nu īn 1918, ci odata cu semnarea tratatelor de pace de la Paris! Contradictorie ar fi, ceva mai īncolo, si condamnarea desfiintarii unei entitati administrative staliniste (asa-zisa “Regiune Autonoma Mures”), datorata probabil simpatiei autorului fata de minoritatea maghiara, vizibila īnca din acest fragment. Īn mare īnsa, acest background istoric, cu nuante de multe ori fine, este cu totul remarcabil prin efectul de “īnstrainare” produs cititorului romān. Cine a īnvatat despre Marasti, Marasesti si Oituz (dar mai putin despre cei doi ani de ocupatie germana a Bucurestilor), cu greu poate admite ca acestea n-au fost “succese militare” ale romānilor. Sa trecem īnsa la jocurile politice si evolutia economica din perioada interbelica.

    “Nici īn sectorul industrial lucrurile nu stateau foarte bine. Ion I. C. Bratianu, la guvernare īntre 1922-1926 īmpreuna cu partidul sau national-liberal, īi accentua īn mod special caracterul national. «Prin noi īnsine» era formula sa politica. Romānii vroiau sa industrializeze tara fara ajutor din afara si fara capital strain. Ce-i drept, participarea productiei industriale la economia nationala s-a dublat īntre 1924-1936, dar importantul sector agricol suporta īnca taxe mari de export. Astfel, industria s-a īnaltat pe nisip, 85% din populatie neavīnd aproape nici o putere de cumparare. La acestea se adauga faptul ca telul programelor de reforma si industrializare duse de cele 36 (!) de guverne la putere īn Romānia īntre 1918-1940 s-a pierdut cu totul īn harababura schimbarilor de guvern sau alegerilor. Mult mai important era, pentru politicienii partidelor aflate la guvernare, sa-si umple propriile buzunare. Fireste ca romānii, avīnd īn fata acest model, n-au fost īn vreun fel motivati sa īsi schimbe ritmul de munca. Nici macar mostenitorul coroanei, Carol al II-lea, n-a avut chef sa se amestece īn treburile politice. El renunta deocamdata la tron (īn 1925) si pleca la Paris cu amanta sa Elena Lupescu”.

    Aceasta analiza atent-ironica, combinata cu teoriile lui Constantin Radulescu-Motru, dupa care romānul “munceste ca si cum s-ar juca”, profitul venindu-i din dibacia cu care ocoleste fiscalitatea de stat, reda nuantat si, straniu pentru cititorul romān, foarte detasat cauzele “esecului” sistemului democratic interbelic. Actualitatea acestor consideratii este indiscutabila, lucru care ar trebui sa ne faca atenti. Nu tot atīt de fericita este, īnsa, aducerea īn discutie a lui Carol al II-lea, stiute fiind consecintele nefaste pe care le-a avut implicarea sa īn politica dupa revenirea la tron. Ce s-ar fi īntīmplat daca ar fi intrat īn scena, el si camarila sa, īnca din 1925? Oricum, recursul la un model autoritar indica o contradictie īn demersul textului. Practic, o aceeasi solutie autoritara (mai mult, totalitara), ca raspuns la insuficientele sistemului democratic, a fost “experimentata” atīt de membrii “Tinerei Generatii” (Eliade, Cioran, Noica etc.), cīt si de rarii comunisti romāni, de aceasta data sub influenta directa a Moscovei. Consecintele acestor “experimente” au fost, īn plan imediat, atīt razboiul dezastruos, cīt si anii care au urmat, cu efecte devastatoare, dupa cum vom vedea. Īnainte de nationalizare/colectivizare, livrarile catre Uniunea Sovietica, societatile mixte sovieto-romāne, īntretinerea Armatei Rosii si multe altele au costat statul romān circa 2 miliarde de dolari, la cursul vremii. Foametea izbucnita, īn aceste conditii, ar trebui comparata cu cea din Ucraina Sovietica a anilor ’30:

    “Regiunea Moldovei a fost cea mai grav atinsa de declinul economic. Populatia din partea de nord-est a Romāniei a fost lovita de o foamete de neīnchipuit. Īntre decembrie 1946 si august 1947 au murit de foame circa 150000 de oameni, ceea ce īnseamna 12000 pe luna. Numai īn luna februarie 1947 au fost īnregistrate 39 de cazuri de canibalism. Nevoia era atīt de mare, īncīt Crucea Rosie Americana a trebuit sa parasuteze ajutoare

 

ILEGALISTUL “FRUMOS CA UN COPIL”. LEGIONARI SI STALINISTI

    Iata asadar fundalul social-politic īn apele caruia se misca viitorul dictator, cel descris mai tīrziu de istoricul Petre Constantinescu-Iasi, extaziat de cunoscuta fotografie la 16 ani, drept “frumos ca un copil”. Ucenic de cizmar la 11 ani, potrivit unor zvonuri chiar hot de buzunare, īmpartind apoi, contra plata, manifeste comuniste, īnchis pentru scurte perioade ori cu domiciliu fortat, Ceausescu ajunge īn cele din urma la Doftana:

    “Dintre toti cunoscutii din īnchisoare cel care i-a marcat cel mai mult viata si traseul politic a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej. «De ce?», s-au īntrebat multi dupa aceea. Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej a exprimat serioase īndoieli, de fata cu martori, īn privinta capacitatilor intelectuale ale fiului sau politic adoptiv. O explicatie indirecta a acestui fapt a dat-o economistul politic comunist de mai tīrziu, Alexandru Bīrladeanu, atestīnd, dupa convorbiri cu fostii detinuti la Doftana, zvonul ca īntre Gheorghe Gheorghiu-Dej si tīnarul de abia 18 ani Ceausescu ar fi existat raporturi homosexuale. Despre acest lucru a pomenit la televiziune, dupa 1989, si scriitorul romān Titus Popovici. O relatie homosexuala īntre Ceausescu si Gheorghe Gheorghiu-Dej, ivita īn conditiile detentiei, ar lamuri multe cu privire la evolutia ulterioara a lui Ceausescu. Marturia lui Chivu Stoica, potrivit caruia, īn ciuda incapacitatii sale dovedite, Ceausescu a escaladat cu usurinta treptele spre cele mai īnalte functii īn stat, ar īntari aceasta ipoteza”. Nici despre consoarta dictatorului, mai īn vīrsta cu cītiva ani si “īntinerita’ cu ocazia casatoriei, nu aflam vesti mai bune: “Banuielilor insistente ca ar fi fost prostituata li se dadea crezare, mai tīrziu, nu numai īn satul natal Petresti, ci si īn toata Romānia. Nu este exclus ca īn Bucurestii anilor ’30, «Parisul Estului», sa fi lucrat īn bransa, īnsa dovezi temeinice n-au fost īnca descoperite

    Fireste ca asemenea lucruri trebuie privite cu prudenta, si autorul nu uita sa specifice faptul ca sīnt neatestate de documente. Īn cazul Elenei īnsa, o anume aura de mahala n-o paraseste nici īn anii ’50, cīnd vocifereaza īnjuratori din tribuna oficiala a stadionului CCA (Steaua) la adresa sotiei rivalului politic al lui Ceausescu, Alexandru Draghici. Pīna la acea data, īnsa, stalinistul “frumos ca un copil” trecuse prin multe. Un episod aparte īl reprezinta sederea la Tomis, evocata cu vadita simpatie de autor:

    “Lunile īn Constanta trebuie sa fi fost pentru Ceausescu, īn ciuda unui post lipsit de raspundere, o experienta placuta. Locuia, impreuna cu sotia sa Elena, pe strada Sarmizegetusa, chiar īn centrul orasului, alaturi de biserica germana. Orasul port la Marea Neagra era la acea vreme unul dintre cele mai frumoase din Romānia (…) Ceausescu admira īn 1946 hotelurile luxoase, promenada portului, amplasamentul generos al Pietei Ovidiu si luxosul cazino Jugendstil. Chiar daca mult din stralucirea sfīrsitului de secol palise, Constanta īsi pastrase vechiul sarm”.

    1946 este si anul campaniei electorale, īn care Ceausescu s-a facut remarcat, dupa alte zvonuri, prin asasinarea unui director de banca īn Slatina. Tot el va deschide focul īn 1949 īmpotriva taranilor furiosi din Vrancea, fiind necesara apoi interventia armatei. Aceasta atitudine violenta este, de altfel, caracteristica epocii, teroarea si asasinatul fiind utilizate intensiv, de multe ori īnlauntrul partidului. De exemplu, asa-zisele “epurari” au debutat prim uciderea bestiala a fostului secretar general al PCR, Stefan Foris. Īn plus, folosirea “Garzilor Patriotice” ca forta paramilitara aminteste, izbitor chiar, de vremea terorii legionare. Īn 1989, Ceausescu a īncercat sa le trimita īmpotriva manifestantilor din Timisoara, iar īn 1990-91 minerii le-au luat locul. Asemanarea dintre comunistii stalinisti si legionari, dintre care multi au intrat īn PCR, potrivit unor surse chiar la īndemnul lui Horia Sima, nu este deci deloc īntīmplatoare:

    “Cu asemenea actiuni de epurare comunistii romāni copiau exact cele īntreprinse de miscarea legionara profascista sub conducerea lui Horia Sima, dupa dobīndirea puterii īn 1940. Parea ca īn rīndurile PCR se putea simti chiar o afinitate fata de legionari. Īn cele din urma, din 1945 īncoace, are loc o «integrare aproape totala» a membrilor miscarii legionare īn partidul comunist. Se manifesta aici o contradictie adīnca īntre declaratiile publice si mijloacele politice. Nicolae Ceausescu īnsusi, al carui tata Andruta fusese legionar, predica lupta īmpotriva «clicii fasciste». Īn realitate partidul comunist tinea usile larg deschise exact pentru acest tip de oameni si īi recruta aproape īn totalitate. Toate campaniile antifasciste au fost folosite, īn fapt, doar ca prilejuri pentru eliminarea adversarilor nedoriti. Era cu totul indiferent ce culoare politica aveau persoanele īn cauza. Īn PCR exista o singura teama īn privinta intrarii legionarilor, anume aceea ca noii tovarasi vor fi mai capabili decīt proprii membri”.

 

“NOUL CURS” SI NASTEREA NATIONAL-COMUNISMULUI

    La moartea lui Stalin, Ceausescu era de cītava vreme general-locotenent, apoi general-maior (fara sa fi facut vreodata armata), vizibil īncīntat de uniforma sa si, īn plus, sef al sectiei politice a ministerului. Ascensiunea sa continua: īn 1954 devine secretar al Comitetului Central, iar din 1955 membru īn Biroul Politic, fiind astfel, īn mod real, la numai 37 de ani, unul dintre cei mai puternici oameni īn stat. O fotografie din 1952 īl arata, zīmbind absent, alaturi de “cei trei mari” - Dej, Gh. Apostol, Chivu Stoica - īn timpul unei vizite la Moscova. Mai tīrziu, activitatea din aceasta perioada a fost intentionat trecuta sub tacere. Linia sa stalinista, fidela politicii lui Dej, nu cadra īn nici un fel cu aura nationalista. Nu se cunoaste, de exemplu, rolul jucat de el īn ultimele mari epurari, carora le-au cazut “victima” (un fel de-a spune, īn cazul grupului Pauker-Luca) aproape 200000 de membri de partid. Alte lucruri, īnsa, se mai cunosc:

    “Revolta populara din Ungaria dadu conducerii din Romānia ocazia de a-si dovedi īnca o data loialitatea fata de Moscova. Masina sa de propaganda functiona la turatie maxima. Ungurii au fost taxati drept “contrarevolutionari” si “reactionari fascisti”. Īn afara de asta, Romānia oferi Uniunii Sovietice sprijin logistic īn zdrobirea revolutiei din tara vecina. Conform afirmatiilor lui Ion Mihai Pacepa, Ceausescu, īn primul rīnd, ceru vehement o interventie ruseasca īn Ungaria. S-ar fi ajuns la o īntīlnire secreta īntre Hrusciov, Malenkov, Gheorghiu Dej, Bodnaras si Ceausescu. Ultimul ar fi relevat faptul ca Romānia aprovizioneaza deja, īn regiunea de granita, fortele de securitate ale vechiului regim Rakosi cu arme si informatii secrete. Declaratiile generalului de securitate de mai tīrziu, atunci īnca la rang de capitan, pot fi catalogate drept credibile. Imediat dupa izbucnirea tulburarilor īn Ungaria fu constituit la Bucuresti un asa-numit “comandament general”, cu puteri considerabile de decizie. Īn el, pe līnga Emil Bodnaras si Nicolae Ceausescu, se mai aflau ministrul apararii Salajan si cel de interne Draghici. Acest comandament «avea dreptul… sa deschida focul daca s-ar fi dovedit necesar»

    Fireste, nu trebuie sa concedem neaparat ca aceasta “īntīlnire secreta” anuntata de Pacepa ar fi existat. Īnsa “comandamentul general” trebuie sa fi jucat un rol important īn reprimarea manifestatiilor studentesti din Cluj si Bucuresti. Linia politica adoptata de Gheorghiu-Dej, departe de a urma “noul curs” al liderului de la Kremlin, se vadeste īn continuare de un stalinism feroce. Printre influentele certe al “noului curs” trebuie sa enumeram o atitudine economica mai relaxat-pragmatica, avīnd ca rezultat vizibil, de exemplu, disparitia cartelelor alimentare. Combinata cu retragerea Armatei Rosii, aceasta “relaxare” aduce un oarecare credit regimului. Ceea ce nu-l īmpiedica pe Gheorghiu-Dej, la cinci ani de la moartea lui Stalin, sa declanseze o “noua colectivizare” īn cel mai pur stil stalinist:

    “Dupa 1953 tempo-ul colectivizarii īncetinise simtitor. Abia īn 1958 īncepu o noua actiune masiva de desproprietarire a taranilor. Īn numai 4 ani, rezultatul ei a fost proletarizarea taranimii. Daca īn 1958 circa 44,7% din suprafata cultivata a Romāniei se gasea īnca īn proprietate privata, acest procent se micsorase īn 1962, datorita gospodariilor colective (tovarasesti) si de stat, la 3,5%. Īn multe sate, taranii s-au īmpotrivit vehement acestei distrugeri a modului lor de existenta. Īn 1958 izbucnira noi tulburari īn regiunile care, īn intentia partidului comunist, urmau sa fie colectivizate. Fortele de securitate au procedat īn toate aceste cazuri cu brutalitate. O actiune de pedeapsa īmpotriva taranilor razvratiti fu condusa īn decembrie 1960 de Nicolae Ceausescu personal. Ca urmare a represiunii, īn satul Vadu-Rosca din Vrancea au murit 8 oameni, iar un numar necunoscut de persoane au fost ranite. Gheorghiu-Dej declara īn decembrie 1961 ca «īn lupta contra chiaburimii au fost condamnati peste 80000 de tarani»

    Acest nou val de teroare atesta orientarea īn continuare stalinista a lui Gheorghiu-Dej, si odata cu el a fidelului sau “tovaras” Ceausescu. Pentru linia “antirusa” , “nationalista” de mai tīrziu a lui Ceausescu, aceste lucruri se cereau īnsa trecute sub tacere. Bucurestiul n-a luat niciodata īn serios “noul curs” al lui Hrusciov si nici “destalinizarea”, dovada fiind usurinta cu care a fost instituit “neo-stalinismul” lui Ceausescu, īn anii ’70. Pentru comunistii romāni, problema se punea, de fapt, īn termeni de supravietuire:

    “Schimbarea de directie īn politica romāneasca a anilor ’60 reprezenta la origine un atasament fata de stalinism. A fost o ironie a sortii ca tocmai īn Uniunea Sovietica, locul de nastere al stalinismului, o data cu Nikita Hrusciov un lider sa reuseasca sa miste bazele sistemului socialist, criticīnd cultul personalitatii si teroarea stalinista. Convinsului stalinist care era Gheorghiu-Dej nu-i ramīneau decīt doua cai deschise, īn caz de nereusita ambele ducīnd la caderea sa. Daca s-ar fi opus īn mod deschis noului curs promovat de seful de la Kremlin, acesta nu l-ar mai fi tolerat ca sef al comunistilor romāni. Pe de alta parte, Dej īsi dadea seama ca īnrolarea sa īn noul curs hrusciovian al destalinizarii ar fi īnsemnat sa-si sape singur mormīntul. Caci īmpotriva cui īn afara de el īnsusi s-ar fi putut īndrepta o campanie antistalinista, antiteroare si contra cultului personalitatii?
    Confruntat cu aceste doua riscuri, īncercatul tactician si om al puterii care era Gheorghiu-Dej hotarī sa aleaga mai degraba prima cale, devenind astfel initiatorul unei pretinse politici anti-ruse
    Confruntat cu aceste doua riscuri, īncercatul tactician si om al puterii care era Gheorghiu-Dej hotarī sa aleaga mai degraba prima cale, devenind astfel initiatorul unei pretinse politici anti-ruse”.

    Gheorghiu-Dej avea sa moara īn 1965. Nicolae Ceausescu va culege roadele politicii sale, reusind sa capteze de la bun īnceput un imens capital de popularitate. Asta si din cauza vīrstei sale: la 47 de ani era cel mai tīnar sef de stat din Europa.

(va urma)

bare.gif (1971 bytes)

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

MARTURISIREA CA PORUNCA

    Īn “Confesiuni”, Fericitul Augustin īsi marturiseste la un moment dat iubirea fata de Dumnezeu si o spune īntregii naturi, cerului, muntilor, izvoarelor afirmīnd īn finalul pasajului ca marturiseste aceasta iubire “ca sa fie de neiertat”. Ma opresc aici, pentru tensiunea introdusa de acest final decontextualizat, pentru sentimentul de intriga ce-l induce īntrebarilor ce se pot ridica īn fata acestei afirmatii. Ce anume devine de neiertat īn aceasta marturisire: iubirea lui fata de Dumnezeu, pe care-L aduce la nivelul disponibilitatilor trairilor omenesti, faptul īnsusi de a marturisi aceasta iubire, act ce ar implica o indiscretie blasfemiatoare? Cuvīntul lui Augustin este greu, plin de metafore si de o constructie care patrunde pīna īn limbajul modern al pasiunii. Am ramas asupra acestui moment din “Confesiuni” deoarece am crezut ca descopar īn el structura teologica a iubirii de Dumnezeu īn viziunea lui Augustin. Teologul apusean de la īnceput de Ev Mediu leaga īn mod necesar cuvīntul de capacitatea sa rugatoare, invocatoare si de dimensiunea sa legislatoare, imperioasa, de capacitatea de a norma si a porunci. Marturisindu-si iubirea, Augustin o face publica, o verbalizeaza si-i da un trup conceptualizat, īntrupat īn īntelesurile sale create; o introduce īn lume si-i impune prezenta. Lumea este patrunsa īn mod intim, decisiv de aceste cuvinte care devin, prin verbalizarea lor īn concepte omenesti, create, ale lumii īnsasi. Lumea cuprinde aceasta iubire marturisita aaa cum īl cuprinde pe Augustin īnsusi, cuvintele sale o privesc si i se impun ca ale ei si o obliga. Este aici o parafrazare a Mīntuitorului care spunea ca cei ce nu stiu nu sunt judecati; ori marturisirea lui Augustin aduce la cunostinta lumii posibilitatea si realitatea iubirii de Dumnezeu ca posibilitate a lumii īntregi ce trebuie s-o aduca la realitate (dupa filozofia aristotelica despre potenta si act). Īn lume si din lume, Augustin a realizat acest lucru īn numele sau ca persoana, īn numele firii omenesti dupa fire si īn numele universului vazut dupa realitatea sa creata. Dar realizarea sa se impune asumata de fiecare individualitate īn parte īn maniera īn care el īnsusi si-a asumat gestul sfintitor al lui Hristos. Si aici intervine acel paradox al cuvīntului ca rugaciune si porunca totodata, Augustin reusind asumarea adamica a conducerii lumii data lui spre īngrijire, doar prin iubirea marturisita a lui Dumnezeu. Actul sau devine norma, caci se arata ca fiind de “neiertat” nu marturisirea īn sine sau iubirea ci neascultarea de catre lume a acestei iubiri care se impune canonic (adica normativ) lumii ce a fost creata tocmai īn directia acestei iubiri. Iubirea ca porunca, īnsa nu constrīngatoare, este cea care introduce schisma īntre crestinii autentici si restul lumii ce trebuie sa se īncrestineze. “Voi nu sīnteti ai lumii” spune Hristos pentru ca īn alt loc sa zica “voi sīnteti lumina lumii… sarea pamīntului” si “mergīnd propovaduiti la toate neamurile…” Prin aceasta iubirea lui Augustin ne acuza si devine de neiertat pentru noi, cei care nu o traim, asa cum Legea prin īntruparea ei īn poruncile scrise si rostite a osīndit pe cei care, cunoscīnd-o, au ignorat-o īmpotriva Cuvīntului ce se va īntrupa. Īn afara acestor cuvinte restul devine vorbe.

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

DESCHIS PENTRU INVENTAR

    Revin, dupa cum am promis, la cartea lui Jay Conrad Levinson, The way of the Guerrilla, si nu pentru formala recomandare de lectura. Ba chiar, īn aceasta privinta, nu stiu ce sens are gestul meu cīnd starea soarecilor de biblioteca din Romānia este ca dupa deratizare. Daca lectura e subversiva, nu vad de ce soarecul hīrtofag, dupa ce-a supravietuit travestindu-se-n hamster (acum i se zice mouse), si-ar risca chitcaitul pentru o carte din care, īn afara de cuvīntul Guerrilla (care suna frumos ca o gargara cu musetel), nu ar gasi cine stie ce savantlīcuri. Nu, cartea se adreseaza unei alte specii, la fel de bizare dar mult mai īnfloritoare, a carei pasiune e īnmultirea miraculoasa a banilor: īntreprinzatorii si afaceristii. Trebuie sa ne-aratam mirati de succesul lui Levinson, stiut fiind ca, cel putin pe la negutatorii nostri, lectura nu-i printre naravurile la moda. Sīnt cītiva pe care nu-i vad citind altceva decīt contorul sau vreo citatie. O parte īsi vor aminti cum se tine o carte īn mīini abia cīnd vor ajunge la facultate (la aia unde se-nvata diferenta dintre trefla si pica). Acum au o mare problema: n-au timp, uneori nici cīt sa traga apa la closet. Desi, vorba lui Eco, daca ceva e durabil pe lumea asta, e chiar obiceiul lecturii īn sala tronului. Probabil ca daca Biblioteca din Alexandria ar fi fost organizata pe filiale prin cīteva toalete publice, cartile ei s-ar fi bucurat de mai putina caldura, si asta le-ar fi deranjat mai putin... Dar sa revenim la Guerrilla, de pilda la capitolul Zece minciuni sfruntate pe care le-ai cunoscut si īndragit. Cum ar fi time is money, minciuna pe care Levinson o demonteaza din patru flotari: ...Este un neadevar strigator la cer! Timpul este mult mai valoros decīt banii. Daca nu mai ai bani, exista cai de a obtine altii. Daca nu mai ai timp, nu poti avea mai mult. Iar, ceva mai īncolo, aflam de la dīnsul ca oamenii īsi cheltuiesc 90% din timp pentru a-i judeca si eticheta pe ceilalti. Abandonarea acestui viciu ne-ar capatui cīt sa ne construim fiecare cīte o piramida. Sa ne facem, de pilda, cīte o Administratie Financiara pentru fiecare. Īn timp ce am sta la coada civilizat (singuri-cuci) cu ghiseul deasupra tigvei, am citi usurel Un veac de singuratate. Pīna trec doua generatii īn Macondo, apare ordonanta de urgenta prin care ghiseele sīnt īnlocuite cu tunele, si asta pare o floricica de stil (un ghiocel) pe līnga tropicalismele lui Marquez. Dar, pīna atunci, Levinson depanuseaza o alta minciuna nerusinata, potrivit careia dupa moarte vom ajunge īn Rai. Caci, cīt ai spune proxenet, dīnsul a mai facut o flotare: traieste-ti viata īn asa fel īncīt raiul care urmeaza dupa ea sa trebuiasca sa fie la īnaltime. Se vede ca n-a avut īn viata lui rau de īnaltime. Ascensiunea pe scara sociala a Americii se face, of course, numai cu liftul, si probabil cu liftul se pleaca si mai īncolo, spre rai, dar cīt mai ergonomic. Leo Burnett, fondatorul celebrei firme de publicitate, avea o vorba: Īn fiecare zi, inventarul nostru urca cu liftul. Īn fiecare seara, coboara. Multa vreme īnainte de asta, Levinson nu considerase ca, īn calitate de angajat al firmei, facea parte din inventar... Cīt de interesanta aceasta perspectiva! Īl si aud pe patronul dīmbovitean toastīnd pe la dineuri: īn fiecare zi inventarul nostru se scobeste īn nas! Levinson aminteste ca, printre chestionarele de angajare la firma lor de publicitate, aveau si un set de īntrebari de genul: care este ultima carte pe care ati citit-o? dar cartea dvs. preferata? ce faceti īn timpul liber? Pentru ca mai importanta decīt aptitudinea ceruta angajatului era atitudinea sa fata de niste valori umaniste. Sau cel putin asa viseaza Levinson, ca o firma pretuieste cīt ultimul sau angajat. Nu cred ca ospatarul de la Disco Black Sea (care era sa ma joace-n picioare pentru ca i-am cerut sa fie politicos) a fost angajat pentru ca vizionase baletul Lacul lebedelor. Si nici pe tipii de prin trolee, cīnd se supara ca te-au prins cu biletul perforat, nu-i vad citind Odiseea. De fapt, eu prefer bicicleta. E mai sanatos. Cīt despre rai, nu cred ca acolo se-ajunge cu liftul. Īti trebuie picioare zdravene sau, dupa cum se spune, un rezultat bun la inventar.

 

INTERNET CAFE
ANDREEA POROSNICU

PRESA CULTURALA ROMĀNEASCA PE WEB

    Presa culturala romāneasca cuprinde ziarele si reviste care se intereseaza, īn principal, de cultura. Acest lucru nu īi īmpiedica, evident, pe redactorii unui ziar informativ obisnuit sa publice si articole referitoare la cultura (lansari de carti, vernisaje, etc). Aceste articole se limiteaza īnsa sa anunte evenimentele respective, pe cīnd articolele revistelor culturale le abordeaza mai īn amanunt, sub forma unor eseuri adesea sclipitoare. Un bun exemplu este cunoscuta revista Dilema, care se auto-intituleaza “saptamīnal de tranzitie”, desi dupa numarul de cititori care o viziteaza (destul de mare) nu s-ar zice. Afluxul mare de vizitatori se datoreaza probabil atīt graficii frumoase si moderne, cīt si titlurilor atractive. Ele sīnt concepute sub forma unor jocuri de cuvinte (“O zi din viata lui «Superman din gara»” de A. Manolescu, “Teoria catastrofelor la romāni” de M. Kivu, “Dezastre fara absolut” de L. Mīndruta s.a.m.d.), ascunzīnd īnsa articole serioase, care evita scandalurile si, de cele mai multe ori, sīnt īnsotite de fotografii reusite. Dilema are ceva specific, anume faptul ca fiecare numar trateaza o tema stabilita anterior, din puncte de vedere diferite dar incitante. Īn concluzie, este o revista cautata atīt pe Internet cīt si pe piata, deoarece este moderna si serioasa si are toate motivele sa se īngrijeasca si de versiunea de pe Internet, actualizīnd-o pe cīt de des posibil (ultimul articol data din 20.01.2000). Trecīnd la Romānia literara, sa observam ca este de asemenea foarte cautata (pe data de 24.01.2000 eu eram a 39.339-a cititoare, īn conditiile prezentei pe Internet din 1995). Īn ceea ce priveste actualizarea nu este mai prejos decīt Dilema pentru ca si aici avem numerele 1 si 2 pe 2000. Are, de asemenea, multe titluri la fel de atractive: “Eminescu - scopul si mijloacele”, “Generatia literara” etc. Īn schimb, īn ceea ce priveste grafica foloseste culori obositoare, cu nuante de gri.
    Apoi, suplimentul ziarului “Adevarul”, Adevarul literar si artistic este, probabil, una dintre cele mai citite reviste din presa noastra culturala. Are articole actuale si rubrici interesante, cum este de exemplu “revista revistelor culturale”, care prezinta cum reflecta ziarele “anul Eminescu”. Si aici titlurile atrag: “Boierii vechi si noi” de A. George, o parafraza la “Ciocoii vechi si noi” a lui Filimon. Aceleasi caracteristici menite sa atraga cititorii se īntīlnesc si la Asalt (de curīnd listata pe www.ziare.com), unde apare Suplimentul de Marti al ziarului “Observator” - grafica foloseste culori placute si un design ordonat, care sa usureze plimbarea prin pagina. Faptul ca vizitatorii site-ului au trecut de 5000, īn conditiile īn care locatia a fost deschisa cam de o jumatate de an, spune multe…
    Īn concluzie presa culturala romāneasca a īnceput sa se foloseasca de avantajele retelei Internet si este īn plina dezvoltare īn aceasta directie. Īn mare, cam toate ziarele folosesc acelasi mod de a expune informatia, dar pe masura ce patrunzi īn intimitatea paginii īti dai seama ca fiecare are ceva specific. Accesarea se face īn general usor, īn conditiile īn care variantele web ale principalelor reviste de cultura sīnt īn general nepretentioase. Suprinde, cel putin pīna acum, faptul ca revistele cu “firma” au facut atīt de putine lucruri īn promovarea unei imagini “profesionale” īn spatiul Internet. Poate ca timpul nu este pierdut…

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator