The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 28-31, 16 mai 2000

MIRCEA TUGLEA

PE SUB FUSTA

    Prin Arcul de Triumf, ca dintre picioarele unui elefant, se zareste luminita din turnul Casei Presei, fosta a Scīnteii. Probabil ca, īn vremuri nu demult duse, s-ar fi putut vedea si uriasul Lenin de bronz, facīndu-ne tovaraseste cu mīna. Senzatia ar fi fost ireala, caci Vladimir Ilici ne-ar fi aratat drumul spre comunism ca de sub fusta unei femei. Acum, soclul sau gazduieste doua minuscule steaguri, cel al Romāniei si al Uniunii Europene, desi ultimul nu-mi vine īn cap ce sa-nsemne - ca Piata Presei a intrat īn UE? Marele bulevard care uneste cele doua ansambluri arhitectonice, Casa Presei si Arcul de Triumf, trimite staruitor la o axa simbolica, de tipul celor existente īn capitalele imperiale. Aceste axe, sugerīnd maretia coloniala, taie efectiv orasul īn doua, conducīnd catre un centru al sau unde ar fi stat, autoritar, cezarul sau tiranul. Ele exista si īn Viena, la Schönbrunn, dar si īn noua capitala coloniala a Indiei, New Delhi. Apoi, dictaturile īncearca deseori sa-si manifeste forta si arhitectonic, prin ansambluri uriase precum Marea Axa a Berlinului sau Casa Poporului a lui Ceausescu. Mussolini a construit o astfel de zona rezidentiala, ca o atestare a ambitiilor sale imperiale. Nu degeaba s-ar fi chemat bulevardul care duce la actualul Parlament al “Victoriei Socialismului”. Piata Scīnteii are dimensiuni, ce-i drept, mai rezonabile decīt Casa Poporului, datorate īnsa si faptului ca este o copie redusa a Universitatii Lomonosov din Moscova. Pare ca sovieticii plantau, cam īn toate tarile aflate sub tutela lor, astfel de “pui” arhitectonici, meniti sa arate “maretia” sistemului comunist. Problema este ca aceste “inimi” simbolice ale orasului nu reusesc “sa bata”, ori “bat” altfel decīt au dorit constructorii lor. Īn primul rīnd, un astfel de “centru” nu reuseste sa īnlocuiasca “inima” traditionala a orasului, (daca ea exista - īn cazul Bucurestilor este vorba de Piata Universitatii), adica acel spatiu “consacrat” de istorie. Īn al doilea rīnd, īn maretia lor rigida, aceste axe simbolice renunta la dimensiunea umana, fiind de aceea impersonale si reci. Piata Scīnteii, de exemplu, este marginita de Parcul Herestrau, care fara micile terase uitate printre alei ar fi la fel de impersonal ca si bulevardul. De cealalta parte a carosabilului exista o zona de verdeata care acum, īn apropierea verii, arata extraordinar vazuta din masina. Īnsa si aici prezenta umana a gasit cai de a “īmblīnzi” raceala de care vorbeam, si īnca dintre cele mai paradoxale. Concret, din spatele fiecarei banci pornesc carari care duc, dupa cuvenitele ocolisuri, la o poteca mai mare, serpuind paralel cu bulevardul. Este, de fapt, un al doilea “bulevard”, dar unul care trece numai prin verdeata. Nu-i foarte greu sa ne īnchipuim ce fac cei care, ridicīndu-se de pe banca, se retrag īn semiumbra copacilor. Astfel, zona este umanizata, “īmblīnzita”, prin modalitati care scapa de sub control. S-ar fi gīndit oare Ceausescu ca īn Casa Poporului se va turna un film despre Dracula? I-ar fi placut oare lui Lenin sa stie ca proletarii o tin īn partide de-amor, chiar sub mīna lui care nu acest drum īl tintea? Asta n-o mai stim. Stim īnsa ca exista o placere specific umana de a schimba lucrurile, de a le face apropiate, īn forme cīteodata bizare. Un fel de a privi pe sub fusta (femeile, dar nu numai), de a trece dincolo de aparentele care nu spun, adesea, nimic. “Inima” unui oras nu va reusi niciodata sa bata fara sīngele care sa-i curga īn vine. Iar sīngele, stim bine, curge mai repede cīnd este vorba despre femei.

 

ROMEO POPA

ORASUL DESCHIS

    Īntemeietorii de orase au cautat īn general spatii īntinse pentru a instaura dictatura organizatorica a planului urban. Orasul tinde sa apara, atunci cīnd nu e vorba de un interes exclusiv economic, īn zone domoale, usor de robit prin rigla, compasul si plansa proiectantului. Orasele se instaureaza īn geografiile vulnerabile ca un furnicar īncapatīnat. Initial orasul era īn primul rīnd o maniera de a rezolva disputa cu orizontul imprevizibil. Se īntrevede o invazie, un atac, amenintarea se insinueaza printr-o domestica si īnselatoare forma? Meterezele din jurul cetatii erau pregatite sa faca fata unei permanente stari de asediu. Pīna la orasul deschis, teatru al īntīlnirii īntre culturi, habitatul pazit cu sfintenie al orasului si-a lepadat treptat nenumaratele lui forme de cenzura. Cel mai “redutabil” ramīne zidul. Zidurile care odata erau granita ferma īntre doua lumi zac acum pravalite de un prea viguros suflu dinspre cīmpie. Parca nevoia opresiva a īntīlnirii cu celalalt a batut necontenit, ca o briza si a zadarnicit eforturile autiste ale “cetatenilor”. Pacat ca o metafora a comunicarii a putut lua īn timp īnfatisarile distrugerii, razboiului (tunurile) sau tradarii.
    Nici o cetate nu si-a putut pastra invincibilitatea īn fata inexorabilului istoriei. Daca mai exista ziduri ele sīnt īn ruina sau daca s-au pastrat intacte sīnt locuite. Ce senzatie bizara sa observi ca intervalul acela īngust dintre “aici” si “dincolo”, locul unde violenta locuitorilor (īn general pasnici) capata legitimitate - zidul - cuvīntul linistitor care ne apara de ceilalti, poate fi domesticit īntr-atīt īncīt sa devina spatiu locuit. La ferestrele īnguste dupa care odinioara pīndeau amenintatori arcasii, astazi poti vedea semnele evidente ale traiului tihnit. Cetatile s-au prabusit spre interior. Citadela aceea aparata cu tenacitate ajungea sa se consume īn gestul re-actiei pure. Īntotdeauna cuceritorii au stiut ca cetatile nu-si sīnt autosuficiente, a le bloca alimentarea cu hrana si cu apa īnsemna de fapt atacul decisiv. Cetatea avea nevoie de actul anteic al reīntoarcerii periodice la geometria frusta a gliei. Aerul unei cetati orgolioase devenea īn timp fetid si rarefiat. Ea a sfīrsit prin implozie. Zidul a disparut atunci cīnd oamenii si-au dat seama ca ele nu īi pot apara si de ei īnsisi, de biologia si de mīniile lor. Orasele s-au deschis atunci cīnd oamenii au capatat sentimentul interioritatii, iar raportarea la sine īn surpriza necontenitei descoperiri a cīstigat teren īn detrimentul contrapunerii belicoase fata de celalalt: alt neam, alt tinut, alta cetate. Astazi, ceea ce mai desparte un oras de lumea din jurul lui este felul unic īn care localnicii si-au exprimat interioritatea. Niciodata tumultul strazii nu e acelasi aici si aiurea, clopotele bat altfel, pasii cad īn alt ritm pe caldarīm. Tiparele indiscrete ale globalizarii omniprezente nu pot ucide poezia unei piatete sau coloritul unui asfintit - pretutindeni altfel. Aceasta pentru ca ceea ce apara acum orasele este o plasa infinit rezistenta, permeabila, care transforma orice cuceritor īntr-un cucerit, un “spiritus locci” care schimba topica vizitarii - nu mai locuim noi ci noi sīntem cei locuiti... posedati.

 

MIHAI GRIGORE

INTRA-MUROS

    Orasele... Habitatul rural... Oricum le-am numi si orice am vedea īn ele, aglomerarile acestea, matahalele cu mii de chipuri si suflete contopite īn unul, se constituie de mult īntr-o ipostaza a lumii, īntr-o etapa a civilizatiei. Nu putem urmari destinul omenirii, fie el istoric sau spiritual, fara sa ne oprim inevitabil asupra umanitatii citadine.
    Noi, traitorii oraselor, sīntem cu adevarat eonii ce formeaza marele suflet al cetatii. Purtam fiecare īn plamada noastra un anume fel de a ne īnfatisa privirii. Formam, prin putinul nostru contopit cu al celorlalti, chipul orasului. Sīntem, sau cel putin eram, unul tīrgovistean, altul bucurestean, altul iesean. Spun eram, pentru ca uniformizarea comunista a avut, de buna seama, grija sa niveleze si ceea ce dadea oraselor nume, adica acel lucru ce le facea sa fie personale. Cladirile identice, multimile stramutate dintr-un loc īn altul, au facut sa para bizar orgoliul unor batrīni ai copilariei noastre, care se laudau cu dainuirea de generatii īntr-o mahala de oras, al carei nume nu mai avea pentru ascultatorii de-o schioapa decīt cel mult o rezonanta exotica. Nu. Pe vremea comunistilor nu mai erau braileni, constanteni, craioveni. Atunci erau toti oraseni, iar tara tindea sa aiba un singur si mare oras, cu mai multe cartiere raspīndite īn teritoriu.
    Acest antipersonalism ideologic brutal s-a lovit īnsa de un obstacol neasteptat, care īn cele din urma l-a invins. A murit fara sa stie de ce, īn fata unei institutii care īnseamna de fapt, īnainte de orice, orasul. Fie ca era medievala, inconjurata de ziduri, fie ca e moderna, vietuind īn blocuri īnghesuite, societatea citadina a respirat prin institutia vecinatatii. Cel de līnga tine, Vecinul, nu mai era de mult - nu mai putea fi - numai persoana, ci deja devenise un concept, īntruchiparea unor legi de coabitare īntr-un spatiu restrīns. Revenind, voi spune ca ori īnghesuit, strangulat de ziduri, intra muros (cum odinioara), ori aburcat pe zeci de etaje de garsoniere si apartamente (ca astazi), omul orasului a depins īntotdeauna de capriciile celui de līnga el.
    Sa ne imaginam viata de zi cu zi īn unul din blocurile “noastre”. Aici nu poti bate un cui fara sa-ti trezesti vecinul, iar ca sa cresti un cīine ai nevoie de un tupeu extraordinar. Cum ai putea sa traiesti fara sa ignori micile mizerii ale vecinului de la parter, batrīn si inacrit, care urmareste toata ziua pe vizor ce si la cine si cu ce vine? Si cum poate sa nu te īnduioseze blīndetea vecinei de la sase, care, neavīnd copii, īi ia pe ai locatarilor si le īmparte dulciuri, īi mīngīie si-i trage de limba? Pentru cel care traieste īn bloc independenta e o himera, o teorie de nesustinut, caci confortul tau, ca si al tuturor, este legat inevitabil de celalalt. Cīnd un vecin īsi repara caloriferul, se duce la subsol si opreste caldura tuturor, iar gospodina tīnara de deasupra pleaca la o cafea uitīnd apa deschisa si provoaca inundarea apartamentelor pīna la parter. Toate ne fac sa īntelegem ca viata de locatar depinde, pe līnga destinul deja existent, de unul suplimentar: destinul decentei vecinului.
    Un bloc e o lume. Are deci binele si raul lui, are limbajul lui. Asa cum o strada de blocuri sau un cartier a luat locul vechilor mahalale, cultura de cartier ce se suprapune celei de mahala nu este noua (adica originala), nici neaparat rea. Ea este pur si simplu. Poate cei care o īnfiereaza ar fi surprinsi sa afle ca si īn Evul Mediu cartierele aveau gastile lor, care se bateau īntre ele, ori folclorul si granitele lor. Atīta vreme cīt omul e o persoana - si va fi mereu - formele asocierii lui vor fi personale.
    Tot ce am spus mai sus este din perspectiva unui om crescut īntr-un cartier de blocuri. Pentru mine - si, evident, nu sīnt singurul - aceasta este o lume valabila ca oricare alta. M-am jucat cu ceilalti copii de la bloc, am stiut totul despre toti si toti m-au cunoscut. Fiecare om este un reper al existentei mele, iar flecarelile vecinilor sīnt obisnuite ca aerul. M-am bucurat de cancanurile de mahala, am flirtat cu fetele cu care odinioara ma jucasem si m-am initiat ca oricare altul prin geografia tainica a subsolurilor, santierelor, pravaliilor si maidanelor. Cartierul de blocuri mi-a fost prima patrie din banalul motiv ca mi-a stīrnit prima data constiinta apartenentei la un spatiu. Fiinta mea a īnvatat pīna la ultimul cotlon, ca “vecin” īnseamna un cod de legi si nu neaparat un om. Si mai stiu ca societatea blocurilor are o religie neoficiala, dar cu radacini adīnci: Indiscretia.

 

MUGUR GROSU

ZBOR DEASUPRA UNUI GHIOL DE CUCI

    Din an īn Pasti ma-ntīlnesc cu colegii mei de generatie, ex-tomitani ajunsi pe la case mai mari - zbughiti din urbe prin Bucuresti sau alte meleaguri mai prietenoase. Unii au ispravit īntre timp o facultate sau au dezlegat sarada existentei, s-au lipit de cīte-o slujba lemnoasa dar mai calduta ca acasa, iar prin asta, nu stiu cum naiba, aduc un aer indescifrabil de distinctie, un cheag de liniste asezonat, eventual, cu īnceputuri de burtica sau piuituri de celular. Ne īntīlnim, schimbam vorbele, stingem si-aprindem cīteva tigari, parcurgem niste distante īntīmplatoare prin praful copilariei noastre apoi ne pregatim de despartire. Aici se-ntīmpla, uneori, o schimbare de puls si, pīna la suieratul de plecare, se pare ca ne vom spune toate lucrurile acelea care trebuiau spuse. Trenurile se smucesc, maruntaiele lor ruginite īsi īncep mestecatul, spatiul dintre peron si siluetele de la geamuri se subtiaza rapid de-asupra unei crevase peste care ramīne sa fluture doar ambalajul unor promisiuni de revedere. Nu-i usor de descris acest sentiment de peron, amestecul acela de zadarnicie si ilaritate, mirosul acela specific transhumantelor cotidiene, unde pucioasa deodorantelor de voiaj se īmpiedica ocult de aburii de pipi si de alcool ai garilor de pretutindeni. Dar, dupa cum am mai scris, nimic nu ilustreaza mai bine starea de tomitan decīt aceasta emotie de peron. M-am īntrebat de multe ori ce m-a legat si ma leaga de locurile noastre si n-am gasit decīt aceasta senzatie barbara ce nu poate naste decīt raspunsuri articulate sub forma liricii de exil. Ma plimb īn rastimpuri printre ruinele emancipate ale acestui oras, īn special la orele lui de crepuscul, cīnd oamenii si gentile lor zburatoare se duc cuminti la culcare, cīnd ramīn doar zidurile, cīinii si arborii sa strajuiasca cerul acestei imense gari. Nu pot sa vorbesc despre Constanta decīt sub imperiul acestei desertice exaltari, pentru ca nimic, nici oamenii, nici zidurile pe care ei si le-au ridicat īmprejur ca pe niste sali de asteptare, nu merita mai mult. Obisnuiam sa-mi port pasii sau spitele bicicletei prin cutele īncretite ale Peninsulei, usor molesit de farmecul strazilor vechi printre care mai mult īntīmplarea decīt istoria a īngramadit laolalta atītea delicatesuri arhitectonice. Dar vreau sa amintesc de Varna. Cunoscusem acolo o fetiscana, Natalia nu-mai-stiu-cum, iar dupa ce-au trecut zilele si-a venit ziua batistutelor de ramas bun, Natalia ne-a dus la un far, o constructie supla si alba acoperita de mesaje de ramas bun īn toate limbile pamīntului. Abia mai gaseai un loc curat pe care sa lasi marturia nemernicei tale treceri. Nu stiu de ce mi se strīnge inima cīnd privesc la orasul nostru pestrit pe care cladirile stau asemeni acelor inscriptii pe care pleava instinctelor celor mai nomade le-a putut lasa. Din Piata Ovidiu, coborīnd īnspre strada Muzeelor, ti-ai lasa magulita privirea de profilul nurliu al moscheei sau de zīmbetul tainic-rugos al Casei cu lei, daca nu te-ai simti īmproscat cu stranutul de sticla si metal al cladirilor noi care marturisesc īntepat ca niste banci, societati de asigurare sau alte institutii ale inanitiei contemporane si-au marcat temporar teritoriul cu urina lor diafana. Cladirile stau pe fata acestui oras asemeni etichetelor de voiaj pe un geamantan burdusit cu obiecte īntīmplatoare. Īn timpul sezonului, maldare de turisti se itesc pe alei, si luminite de tinichea le strajuiesc pasii de-a lungul plajelor. Hoteluri, restaurante si alte asezaminte bulevardiere īsi spoiesc obrazul, īsi desfac soldurile, īsi tocmesc lautarii. Pentru cei de aici ramīne buzunarul cel dosnic īn care īmpaturim pentru o vreme pustiul, gunoiul si crivatul. Toamna tīrziu, cīnd īncepe sa muste prima rugina, īmi place sa-mi iau bicicleta si sa ies din oras spre Mamaia. Prin nisipurile oarbe vīntul bīrfeste gunoaiele si haite de cīini īsi desfac umbrele uscate peste balti īn care nici cerul nu-si mai lasa vreo stea. Īncerc īn rastimpuri, din an īn Pasti, sa schimb, cu prieteni fugiti peste ape, amintiri despre acest sentiment dulceag-amarui, simtind ca e singurul care ne mai leaga. Si-acel mister al cīinilor care umplu acest pustiu dintre anotimpuri, fugind de marele nostru oras pentru-a-si latra salbaticia si foamea la mama dracului, printre hoteluri destelenite si boscheti ca-n Tara Gugumanilor din basmul lui Tolstoi. Mai este un lucru care ma emotioneaza ciudat, un loc din parcul Tabacariei de unde, la apusul soarelui, se vede cartierul meu rasturnat īn ghiol. Parcul acela īn care te miri uneori ca se mai aduna cucii sa-si gīngureasca sentimente nedeslusite si ghiolul acela īn care, īn unele zile, soseste si cerul sa-si arunce, pentru o clipa, zoaiele sale stelare.

 

SILVIU DANCU

CUM SA URCI ĪN TURNUL CATREDRALEI, ĪN 20 DE PUNCTE

    Azi am urcat īn turnul catedralei pe care abuziv īmi place s-o numesc Ferula (dupa un corp auxiliar al cladirii pe care mi l-am “īmpropriat” īn ierarhia locurilor mele favorite). Pentru a urca īn turn trebuie parcurse cīteva etape necesare; 1. interventia pe līnga Bebe, amabilul nostru coleg luteran, care mediaza īntre grupul celor de la Sprachkurs si conducerea facultatii (asta īn virtutea unor cutume stravechi ce asezau īn interiorul cetatii populatia germana, delimitata de “marginime”, adica romāni, prin zidurile orasului si o politete ambasadoriala); 2. informarea decanatului de catre sus-numitul Bebe (pe numele adevarat, Gerhard Servatius - etapa doar banuita); 3. contactul nemijlocit dintre el si sotul paraclisierei (!) un anume romān arogant, Munteanu, ce ne-a dominat de la primul nivel al unei case din Piata Huet. Omul trimite senatorial (īntr-o inversiune ciudata a situatiei stravechi) un subaltern neamt cu alura de argat, īnalt, blond, de-o amabilitate calma si neafectata. 4. Personajul īn cauza a fost ultimul element uman īn succesiunea etapelor. 5. Urmeaza strabaterea partiala a Pietei Huet, scurta trecere prin curtea catedralei (si a liceului Bruckenthal, totodata), centrata de pozitia impunatoare a statuii episcopului si istoricului Teutsch. 6. Lasam īn urma intrarea principala prin a carei deschidere ascutita, gotica, se vede usa simetrica din partea opusa a bisericii, ce lasa sa se vada, īnsorit, chenarul renascentist al casei parohiale. 7. La intrarea catedralei, o tīnara domnisoara bruneta, suferinda cu dintii, ne zīmbeste simpatic. Urma sa ne fie ghid īn nava principala a bisericii. O salutam si trecem peste prundis spre usa īngusta, de lemn, a unuia din turnurile exterioare. 8. Urcam cīteva secunde lungi, buluciti vesel pe spirala de piatra a scarii. 9. Moment de oprire; īn stīnga, o alta usa de lemn, masiva si īncuiata, ascunde sala orgii si a corului si treptele ce coboara prin spate īn Ferula. Stiu asta īn urma unei escapade de seara, ilicite, pe care am comis-o cu Mihai īn timpul unei slujbe ecumenice. Acum aflam ca numai organista Ursula Filippi are girul de a permite accesul īn zona. Īn dreapta un grilaj de fier, descuiat de blajinul ghid german, da frīu liber entuziasmului cu care epuizam si a doua jumatate a spiralei de piatra. 10. O noua intrare descuiata ne permite oftaturi de placere īn unghiul de 45° pe care-l deseneaza acoperisul si peretele stīng al unui culoar de cītiva metri. E suspendat la nivelul acoperisului principal pe care-l īntīlneste perpendicular. Zece pasi si ... 11. minunatia turnului se descopera larga, vasta, surprinzīnd dupa īngustimea scarilor si a culoarului. O schelarie mai noua, de fier, īmbraca īntreg spatiul pe care-l īncartiruieste īn cīteva etaje. 12. Urcam pe scara de fier cu trepte de lemn, spatiul e luminat de ferestre īnguste cu miros de praf si īntristate de porumbei morti. Trecem pe līnga cusca de lemn ce ascunde mecanismul ceasului, ajungem la etajul clopotelor: doua mai mici si unul mare, din bronz inscriptionat. Exclamari. Urcam din nou, o camera vasta cu ferestrele mari ale turnului lasīnd mai multa lumina. “Aici si-a facut petrecerea de bun ramas Wolfram”, ne spune Ana. 13. Īn fine, ultimul etaj, cel care, de jos apare īmpodobit īn colturi cu cele patru turnulete, prevazute fiecare cu cīte trei ferastruici dispuse īn directii diferite. Acolo sus, vedem ca turnuletele sunt tot atītea camarute ce ofera prin gemulete o larga perspectiva asupra zonei, īn cele patru zari. 14. Dam navala spre ochiurile īnguste, murdare, de sticla si pierdem din avīnt īn fata roiului de musculite ce īnnegresc geamurile. 15. Musculitele ne intra speriate si agitate, īn roiuri, pe sub guler, īn urechi, īn ochi, nas si gura. Deschidem gemuletele, aerul curat aspira roiurile, suntem salvati. Peisajul ne arata Strada Mitropoliei, superbia bizantina a catedralei ortodoxe, acoperisul (de aici integral) al Palatului Bruckenthal, orasul vechi, nou, case si blocuri, piete, Cibinul, īn zarea īncetosata -muntii neclari. Nu sunt īncīntat cīt satisfacut ca mi-am īmplinit dorinta de a avea acesta perspectiva asupra orasului pe care, brusc, cei mai multi dintre noi īl vad supradimensionat. 16. Alergam de la un turnulet la altul, ne intersectam, nastem grupuri mixte, comentam, rīdem, vedem mozaicul de tigle al acoperisului central. Dupa lumina zilei. camera turnului pare mai īntunecata si impune ochilor secunde de adaptare. Ne ghicim dupa voce, miros, alura īn semiīntunericul de praf si lemn. 17. Coborīm. Se apropie orele 11 fix. Emotionati si putin īnspaimīntati, asteptam glasul de bronz īn chiar locul nasterii sale. Unul dintre noi cedeaza si fuge pe scari, aplecat, cu mīinile la urechi. Va observa de la nivelul inferior, saltul regulat pe care praful de pe lemn īl va executa īn ritmul batailor. Momente de tensiune curioasa, ascunsa galagios. 18. Bang! Un glas subtire, neasteptat si nevazut, de clopot, rasuna īn camera bronzului, de-asupra orasului. Uluit, īmi reped privirea de la un clopot la altul. Neclintite. Īn cele din urma, ajutat de repetarea īmpatrita a glasului adolescentin, identific īn dreptul unuia dintre ferestre un clopot mai mic lovit regulat de un ciocan nemilos. Preludiul. 19. Primadona rasuna īn cele din urma, secondata de baritonul clopotului din dreapta. Putin dezamagitor. Nu limba clopotelor ci alte ciocane animate mecanic, trisaza orasul īn ritmul orelor fixe. La sfīrsitul concertului cronologic avem o suprema satisfactie. Blīndul “argat” agita limba clopotului principal pentru a ne oferi deliciul sunetului absolut. O īncercare, doua, trei... limba masiva loveste exact īn urma stralucitoare sapata īn vreme, īn bronzul īntunecat. Doooong! Un zgomot ilicit, duminical, nelinisteste neconventional vazduhul. Mai fascinant decīt zgomotul īnsusi, vibratia lui lunga, profunda. O bucurie demiurgica ne īncearca: noi am determinat asta. 20. Coborīm la nivelul mecanismului pe care “argatul” trebuie sa īl īntoarca. O face sub ochii nostri curiosi, surprinsi de simplitatea maruntaielor de fier. Dupa muzica timpului, dansul. Omul īnvīrte o maneta si, īn scīrtīitul repede al dintilor de metal, funiile ridica pe rīnd, īn ordine mecanica, greutati. Una mare, centrala, alta medie, apoi alta si, īntīrziata si nostima, o rotita mica cu o greutate pe masura īsi joaca ultima rolul. Rīdem, comentarii ridicole, “daca ti-ar cadea īn cap...”. Plecam īmpliniti. Īn curte fetele frumoase ale liceului ne atrag atentia. Īn aer, norii risipiti de Dumnezeu pentru a ne lasa sa-i vedem chipul, revin. Aduc cu ei vīnt si ploaie. Mergem la masa.

 

bare.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

"EU TE IUBESC DE TOT"

    Scriam, īn prezentarea antologiei din 1997 (“Despre fragilitatea vietii”), ca demersul poetic al lui Marin Mincu a evoluat de la un discurs īmpotriva la unul īmpotriva mortii. Īmi parea, tot acolo, “iminenta” aparitia unui nou volum de poezie (ultimul, “Proba de gimnastica”, datīnd din 1982!), fie si din cauza meandrelor biografice fata de care ar fi fost un exorcism necesar. Un an dupa aceea, Marin Mincu a publicat volumul “Am visat ca visez ca sīnt īnger”, urmat de o noua antologie (“Vine frigul!”) īn colectia BPT a editurii Minerva, rezervata, asa cum se stie, cvasi-exclusiv valorilor “clasicizate” ale literaturii noastre. Īn mod evident, cartea cu “īngeri” este scrisa la Tomis, si constituie un fel de adio adresat “urbei”. Marin Mincu nu va mai reveni īn Constanta - detractorii sai, ca si prietenii, se vor convinge de asta citindu-l: “…asist senin la sirul nesfīrsit de procese de intentie fara sa vreau sa ma apar īmi prieste probabil acest tratament visceral antimincu”, si “mi se spune ca am facut numai lucruri rele pe unde am fost īn aceasta trecere scurta sīnt judecat aspru de cei pe care i-am ajutat sa se nasca din propria larva abjecta…”. Este vorba de un sacrificiu-exil asumat, acelasi cu cel savīrsit de Medeea (care a fondat astfel, īn metafizic, Tomisul), echivalent c-o “moarte simbolica” si care marcheaza īn-scrierea īn “istoria esentiala”: “…la tomis sīnt la mine acasa astept doar ca ea sa se apropie cu securea gata pregatita sa ma ajute sa scap de ceea ce mi-a mai ramas…”. O carte amara deci, amara ca o ultima scrisoare de dragoste. Daca dezolantul Pont mai este salvat de ceva, aceasta pare a se datora, paradoxal, unei anume broaste testoase “anstain” (o “pasare maiastra” brāncusiana, “retrasa īn forma de ou” si “īnvelindu-se īn propria-i culoare ca un pui īntr-un cuib”). Mi-l amintesc pe M.M., īn vara acelui an, cutreierīnd pietele īn cautare de salata pentru testoasa “anstain”, de s-ar fi zis ca doar datorita ei mai staruie la Tomis. Poate ca acestei “ocultari” (“adormiri”) a realului, prin “īnvelirea” īn carapace, īi corespunde sublimarea celor traite, transferul lor catre zona visului: “tot mai des īn vis ma preumblu prin locuri cunoscute ma īntīlnesc cu persoane familiare cu care am īmpartit egal efortul cotidian de a muri dar ele nu ma mai recunosc sau nu ma vad ori pur si simplu nu-mi raspund…”. Ceea ce ramīne deci, dupa “macelarirea” sacrificiala, este tocmai aceasta dureroasa “ascundere” īn sine: “o optiune tragica o apropiere voluntara de moarte o cautare a acesteia”. Ea se dubleaza īn actul complementar al visului-scrisului, ambele instrumente de cunoastere, de īnfruntare a mortii: “eu scriu greu scurmīnd adīnc cu ciobul īn carnea proprie”, “sīnt doar un ticalos de scrib nevolnic īnfricosat de moarte”. Apoi, “din copilarie īmi propun sa ma visez īnger (…) am avut perioade īntregi de īngerita”, aceasta boala fiind evident de sorginte stanesciana (“daca mi s-a aratat nichita sīnt sigur c-o sa urmeze īngerul īmi cultiv toata aceasta activitate onirica numai īn asteptarea lui”). De fapt, nu “īngerita” este “boala”, ci mai degraba absenta ei (“sīnt din ce īn ce mai rar vizitat de zbor”). Unde Nichita ar fi spus “am visat ca sīnt īnger”, Marin Mincu zice doar “am visat ca visez ca sīnt īnger”, accentuīnd deci si intertextual absenta. Sa semnifice aceasta un fel de abdicare din real, o “intrare īn adormire”? Pare ca da: “īmi amīn doar sfīrsitul agonic ma sprijin de lujerul fragil al literei prelungesc cīt pot staza īn aceasta oaza anamnezica nu suport sa fiu decīt altfel nu stiu cum sa ma salvez toata ziua ma scrutez cu ardoare vreau sa dau marturie despre fiinta mea scrisa/traita īn care nu ma recunosc eu ci un altul un alter care ma altereaza ma tradeaza ma expune unei degradari lente careia nu am cum sa ma īmpotrivesc oricīte tentative consum”. Se stravede aici o mare oboseala, cea a cautarii fara sfīrsit a eului-subiect, īntre meandrele “scris/trait”-ului. Exista o alteritate “necesara” a celor doua, care nu poate fi depasita nici dupa experienta “īngroparii de viu”, cu atīt mai putin īnainte. Astfel vazīnd lucrurile, situatia pare fara iesire, mai ales cīnd survine si “marea oboseala” de care-am vorbit. O solutie, aceea enuntata de actantul copil (“eu te iubesc de tot”, sintagma care “reface spontan limba primordiala”, stīrnind “invidia” poetului), exista totusi - si nu este alta decīt dragostea. Ea poate reface alteritatea (“tu esti toata eu”), aflīndu-se totodata la “originea scrisului”, “īn fundul oglinzii interioare”, acolo unde fara ea “nu s-ar īnvīrti rotile planetei nu s-ar misca aerul nu s-ar despica apele nu s-ar ridica muntii nu ar rasari soarele”. Aceasta marturisire de dragoste, īmpotriva mortii, transcende prin forta ei chiar si sacrificiul-exil. N-ar fi exclus, de altfel, ca dincolo de imediat acesta sa fie si continutul ultimei scrisori adresata urbei tomitane: “eu te iubesc de tot”.

 

DIVANUL FILOSOFIC
MIHAI GRIGORE

ECCE HOMO!

    Definitii s-au dat si se vor da. Este īn firea omului sa defineasca. Si, īn ultima instanta, atīta vreme cīt acest lucru are ca scop īntelegerea, toti sīntem īntr-un fel sau altul intelectuali, adica dintre cei care īnteleg. O abordare corecta a subiectului mi se pare a fi fuga de concept si apropierea de cei ce īn fapt sīnt semenii nostri. Din aceasta perspectiva, īntrebarea care se pune este: “Ce - sau cine - este un intelectual?”
    Ca sa-l īncadram, sa-l surprindem pe om īn aceasta ipostaza a lui, trebuie sa-i determinam reperele. Sa-i descoperim acele forme care alcatuiesc geografia lui existentiala. Īn primul rīnd: cum se raporteaza el la societate? Bernard-Henri Levy socoteste ca, din acest punct de vedere, exista doua tipuri: al “intelectualului clasic” - probabil acel erudit, solitar sau nu, putin copilaros, traind inevitabil īntr-o lume paralela, pe care uneori o confunda cu cea reala, si al “intelectualului angajat”, cel care participa la viata societatii īn general si, īn special, este implicat īn politica. Apoi: cum se raporteaza intelectualul la individ? Este el un umanist? Evident, mi se va raspunde. De ce? Pentru ca īnainte de toate este el īnsusi om, pentru ca “obiectul” lui este omul, sau ambele? Pe de alta parte este intelectualul un militant? Camus īl numeste astfel pe cel care spune nu, iar Liviu Antonesei, pe urmele lui - mai ales referitor la zona noastra geografica - īl numeste intelectual pe cel care se īntreaba, desfide, ia atitudine (īn “O prostie a lui Platon. Intelectualii si politica.”). Si, īn ultima instanta, īn ce raport se afla intelectualul cu obiectivitatea? Cel putin dupa parerea lui Eugen Ionescu, destinul lui este doar de a fi īn acord cu propria subiectivitate, adica sa nu minta si sa nu se minta.
    Ei bine, toate aceste raportari la diferite realitati nu sīnt valabile decīt daca se fac din perspectiva omului. Caci, desi carturarul e desigur un umanist, el este astfel īn primul rīnd pentru ca este om si-si constientizeaza la nivel superior conditia (daca nu, ar trebui sa o faca). Dincolo de orice, ontologic, omul este un intelectual. Este felul lui de a exista. Etimologic, termenul vine din latinescul “intellectus”, care īnseamna “īntelegere, cunoastere”, dar si “sens”. Vedem din aceasta ambivalenta o dinamica a notiunii, mai ales atīta vreme cīt se afla īn legatura cu “intelligo” (a īntelege). Omul adevarat este cel care ia sensurile lumii īn care traieste si le aduce la stadiul nobil de īntelegere. Numai prin dimensiunea sa inteligenta poate fi ceea ce este, caci īn actul asimilarii inteligente un rol de necontestat īl are vointa. “Intel-ligo” este cuvīntul mai sus pomenit, si daca separam vocabula “ligo”, vedem ca ea īnseamna “a lega”, “a uni”. Pe aceeasi linie, paronimul lui, “lego”, are o multitudine de sensuri aflate īn continuitate. “A culege”, “a strīnge”, “a urma īn mers”, “a alege” sīnt o parte dintre ele, suficiente, īnsa, pentru a-mi face īnteles demersul. Īn actul de a fi, omul este inteligent. La nivelul cosmosului (creatiei) fiinta lui este īntelegatoare. Ea este subiectiva, fiind personala, are deci vointa, sentiment, ratiune. Intelectualul este asadar cel īn care itinerarul interior - spre sensul cules si urmat īn īntelegere - s-a īncheiat.
    Prin urmare, nu sīnt intelectuali cei care au studii superioare sau citesc mult, nici cei care gīndesc mult. La nivel esential, sīnt cei care, īn primul rīnd oameni fiind, se manifesta ca atare prin actul īntelegerii semenilor, a lumii īn care traiesc. Intelectualii sīnt umanisti pīna la ultima celula: datoria lor, misiunea pe care le-o confera statutul, este aceea de a-i re-crea pe ceilalti, de a-i ajuta sa īnteleaga si de a-i face co-īntelegatori. Aceasta īntelegere nu trebuie sa se faca la un nivel limitat, partinitor, politic, rasial, īntr-un cuvīnt discriminator. Universul īntelegerii adevarate nu poate fi decīt unul grandios, luminos, armonios. Este unul al bucuriei sensului gasit si īnteles, nu al vesnicei cautari. Undeva īn zona aceasta se afla diferenta dintre Paradis si Infern.

 

FOAIE VERDE...
CASANDRA CRISTEA

"TARA MEA DE GLORII..."

    Te cuprinde un sentiment straniu atunci cīnd, plecat īntr-o tara occidentala pentru a-ti largi orizontul cultural, descoperi ca acolo tema preferata de discutie este propria-ti tara, īn acest caz, Romānia. Īn ultimii ani, antropologii din Perugia - centru italian cu o scoala serioasa īn domeniu - au organizat o echipa formata din cei mai buni specialisti pentru cercetarea terenului romānesc. Schimbul acesta cultural nu are nici pe departe intentia de a promova imaginea Romāniei, caci materialul descoperit de ei serveste la construirea unor frumoase cariere intelectuale. Spun asta fara intentia de a sugera ca interesul lor s-ar axa pe o latura pur personala. Adevarul este īnsa acela ca folclorul romānesc, īn ipostazele sale scrise ori īn supravietuirile contemporane, reprezinta o mina de aur pentru orice antropolog cu ambitii serioase. Mai mult, terenul romānesc pare a se singulariza nu atīt īn aria culturala balcanica, cīt prin sfera materialului care li se ofera spre cercetare antropologilor occidentali īn propriile tari.
    Pe 9-10 martie Institutul de Antropologie din Perugia a organizat o serie de comunicari - “Cercetarea antropologica īn Romānia. Perspective istorice si etnografice” - care a reunit specialisti italieni, americani, belgieni si, evident, romāni. Ca orice padure cu inevitabilele uscaturi, unele prezentari au deranjat prin caracterul improvizat, iar altele (putine) m-au pus pe mine, ca ascultator, īn situatia paradoxala de a ma jena de puerilitatea discursului. Īnsa marea majoritate a comunicarilor a dovedit o pasiune reala a cercetatorilor (mai ales straini) pentru materialul etnografic romānesc. Discutiile care s-au iscat, interventiile din sala au reusit sa evoce si sa analizeze cu mare seriozitate spatiul nostru cultural, punīnd probleme acute, cum ar fi aceea de redefinire a conceptului de “frontiera” si de “arie culturala”. S-au prezentat filme de calitate despre cimitirul din Sapīnta (tema favorita īn Italia), despre īnmormīntarea īn Maramures, si un fascinant “poem-video” realizat de cunoscuta cercetatoare Marianne Mesnil cu ajutorul Irinei Nicolau. Si, printre “high level conversations”, italienii au oferit mese specifice, la care a fost rīndul romānilor sa īndeplineasca unele “acte culturale” specifice, mīncīnd ciudatele caracatite si viemisorii portocalii.
    Evenimentul acesta nu a fost o īntīmplare sau o secventa de senzatie, ci rezultatul unor cercetari īndelungate efectuate de catre antropologii straini īn Romānia, indiferent daca aria lor de preocupari oscileaza īntre “vrajitorie, posesiune, samanism” si “mineri”, “dreptul de proprietate”, “balcanism”. Important este ca acest interes exista, si ca el ar putea fi folosit, cu putina ingeniozitate, si de catre noi, romānii, care ne gasim pentru ei īn centrul preocuparilor. Iar lucrurile nu se opresc aici: la orice curs din sfera antropologiei/etnologiei se fac referiri la terenul romānesc, la experienta pe care profesorii au avut-o aici, iar tu, student romān, esti tinut la mare pret. Īn sfīrsit, īmi spun, occidentalii nu īncearca sa-ti creeze complexul ca apartii unui neam “minor”. Nu esti vazut ca un evadat dintr-o arie “primitiva”, ci ca un exponent al unei culturi diferite si generoase.
    Zilele acestea, la “Academia di Romania” din Roma, va avea loc o noua sesiune de comunicari organizata de studentii de la antropologie, care au cercetat alaturi de profesorii lor terenul romānesc. Nu cred ca nivelul īntrunirii va fi mai scazut, majoritatea fiind deja doctoranzi īn domeniu. Deocamdata nu vreau sa īntorc si cealalta fata a monedei, ramīn cu entuziasmul si, daca pīna acum spuneam: “ale noastre dintru ale noastre”, acum dau un vot principiului: “ale noastre dintru ale lor”.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

ICOANA GOALA

    Continuam serialul intitulat Ruleta ruseasca, īnceput cu ocazia unei discutii despre complexul culturilor periferice. Īn episodul trecut, spre final, am urmarit cum avangarda rusa īsi palpa muschii cu care urma sa defriseze cīteva scurtaturi spre lumea civilizata, desi exista un drum (cīt o autostrada) īnceput din timpurile lui Petru cel Mare si care pare si astazi neispravit. Straduinta marelui Petru de-a apropia taigaua ruseasca de cancelariile evropinesti a fost, fara-ndoiala, un act civilizator si maret, īndeosebi pentru manualele scolare. Īntrucīt refuzam sa gīndim istoria ca pe-o rostogolire a maselor pe-o carare comuna (ce, astfel batatorita, ar deveni drum european), nu l-am invitat pe marele tar īn episodul acesta. Īn plus, ca orice vedeta, prezenta numelui sau pe generic este suficient de costisitoare. Am putea evoca mai lesne numele lui Andrei Rubliov, pentru ca-n urma cu sase secole a adus īn arta rusa unul din momentele de excelenta care-si pastreaza prospetimea fara aportul criogeniei. E suficient sa amintesc de lucrarea sa Sfānta treime, una dintre acele rare reprezentari considerate canonice īn iconolatria bisericii noastre ortodoxe. Aici poate īncepe o poveste complicata, dar digresiunea merita toata bunavointa. Īn zilele noastre se vorbeste multisor despre arta religioasa si se īntīmpla destule cascadorii bizare pe scena acestui subiect pe care, dupa caz, īl putem considera cīnd obosit, cīnd comercial, cīnd doar o cacialma elitista. Este evident ca tematica religioasa a unei reprezentari nu e suficienta pentru a-i conferi acesteia un caracter neaparat religios sau numaidecīt artistic. Beneficiind, īn īnchipuirea lor, de un abur de imunitate axiologica, multi promotori ai acestor cascadorii plastice īsi parcheaza nulitatea sociala īn spatele unui concept considerat tabu sau dificil de abordat cu unelte critice prea ascutite. (De altfel critica, īn sensul ei chirurgical, a disparut de mult din arta plastica romāneasca, unde o expozitie presupune talent pentru aranjamentele de culise, nu pentru constructia de concepte. De-aici si mierea fara de albine ce curge pe la vernisaje). Am obosit sa observ itirea acestor ciupercute dupa apele de ploaie pe care finele nostru de veac le-a lasat prin burlanele-i obosite: de la sutele de expozitii de icoane oarbe prin galerii graseiate, camine culturale igrasioase sau talciocuri de cartier, pīna la dejectiile celei mai ordinare industrii ce-aduce pe banda rulanta isusi fosforescenti, goblenuri semipreparate, brelocuri cu Maica Domnului facīnd cu ochiul... (Odata, pe cīnd īmi taiam unghiile, am scapat unghiera īn buda pentru ca observasem pe fata emailata a unghierei un sfintisor care-mi spunea emancipat: smile! Jesus loves you!) Revenind la icoane si la valurile de expozitii culte care inunda īn fiecare an obrajorii tarii noastre credule, ma-ntreb mereu daca ochii pe care participantii īi pironesc īn tavane cu aceste ocazii ajung acolo din cauza firmei bisericoase pe care expozantul o flutura ca pe o viza Schengen, sau e catalepsia specifica īntīlnirii cu arta adevarata? Azi se legitimeaza atītia cu masca de artist īncīt nu poti fi niciodata sigur cu ce se manīnca asta. Nici icoane n-ar fi acelea, pentru ca nu-s obiecte de cult. Iar daca ar ajunge astfel (prin cine stie ce prestidigitatii sacerdotale), n-au ce sa caute īn galerii, stiut fiind ca aceste obiecte, pentru a fi cu adevarat canonice, trebuie sa-si reprime subiectivismul specific artei, floricelele de stil sau alte initiative personale. Ce sens ar avea niste expozitii trase la calc? Ce-ar putea admira critica, īn graseierea sa lipicioasa? Docilitatea, manopera, precizia, calitatea vopselei? Cīt dinspre partile bisericesti, n-am vazut o prea ortodoxa atentie la respectarea canoanelor iconografiei. Cred ca stiu si temeiul acestei tolerante: foamea publicului de reprezentari pompieriste stīrneste industria de care-am pomenit. Pentru a nu deveni antipatici si a nu pierde controlul acestei piete, blīnzii nostri pastori nu numai ca tolereaza deraierile stilistice dar si culeg, cu discretie, prin productii similare proprii, roadele acestei foame de vizual.
    Care e, totusi, legatura dintre arta religioasa si avangarda, mai precis dintre arta iconografica si avangarda rusa? Vom vedea luna viitoare, cīnd se īmplinesc 65 de ani de la moartea lui Kazimir Malevici, parintele suprematismului si autorul celebrelor pīnze Patrat negru pe fond alb si Patrat alb pe fond alb. Īn 1916, Malevici scria: din epoca mea nu am decīt o icoana goala ...

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

LOCUIESC ĪN DRISTOR

    Locuiesc īn Dristor. Dimineata, cīnd beau cafeaua sau ceaiul vad prin geamul bucatariei un cartier de case si copaci īnghesuite de zidurile sufocante ale blocurilor. Aceasta pentru ca sīnt norocos; garsoniera mea “da īn spate”. Celelalte blocuri sīnt tinute la o distanta neregulata de pīlcul de case ce a īndraznit sa supravietuiasca, urītit de asediul cladirilor de 10 si 8 etaje, de cele cīteva hornuri negre, afumate, ale nu stiu carei īntreprinderi, insinuata īn grupul dizident. Din cauza acestei supravietuiri am un oarecare orizont circumscris de ziduri. Ceva ca o cetate ale carei metereze sīnt īntoarse īmpotriva siesi. Locuiesc īn Bucuresti, deci, si daca afara ploua (cum se īntīmpla astazi), chestia asta cu locuitul īn capitala devine o problema existentiala. Īn astfel de momente citesc, urmaresc un film (Woody Allen, de preferat) sau īmi caut un model printre personajele Scripturii. Un Sinaxar personal īn care sa-mi identific profilul revelat al zilei. Nu-mi iese īntotdeauna dar de data asta am noroc; cautīnd maniera īn care este expusa sexualitatea īn Pentateuth, lecturez atent Geneza (īmi place sintagma: Geneza ca lectura) si gasesc: Enos. Oricine īsi aminteste de momentul īn care Cain īl ucide pe Abel dupa care fuge īn lume sub semnul protector al lui Dumnezeu. Ei bine, dupa acest episod, Eva īi mai naste un fiu lui Adam, pe care-l va numi Set (singurul despre care Scriptura mentioneaza ca este “dupa asemanarea si dupa chipul” lui Adam - Fac. 5,3). Acest al treilea fiu, despre care nu stie aproape nimeni (probabil deoarece nu a ucis pe nimeni) a avut la rīndul sau pe Enos. Īn afara de faptul ca acest Enos a fost tatal lui Cainan (informatie pur formala) si ca a trait 905 ani, avīnd si alti “fii si fiice”, ei bine, īn afara de aceste aspecte exista o informatie de-a dreptul fascinanta; se spune acolo, la versetul 26, ultimul din capitolul 4 al Cartii Facerii, ca “Atunci au īnceput oamenii a chema numele Domnului Dumnezeu”. Abia atunci, deci. Ma uit īn urma si vad ca, īntr-adevar, nici vorba de chemarea numelui lui Dumnezeu. Avem discutii īn Paradis (īn care demersul apartine īntotdeauna lui Dumnezeu) dialogul dintre Creator si obraznicul Cain, ori recunoasterea de catre Eva a interventiei lui Dumnezeu īn actul procreerii. Aceasta ar fi o alta chestiune pe care am observat-o, care indica actul sexual ca un act de cunoastere a Evei de catre Adam (care are initiativa): “A cunoscut-o Adam pe Eva, femeia sa, si ea, zamislind, a nascut…”(Fac. 4,1). El vrea, cunoaste (agentul rational, fecundator), ea zamisleste si naste (īn ordinea aceasta care surprinde scrupulos doua momente diferite). Deasupra tuturor sta Dumnezeu care da, īn fapt, viata viitoare. Numele lui Cain si al lui Set īmi dau dreptate; cel putin asa īmi soptesc dictionarele. Cain (ebr. cayin) se traduce prin “a primi, a dobīndi”: “am dobīndit (qaniti) om de la Dumnezeu” zice Eva, īn timp ce la nasterea lui Set spune “mi-a hotarīt (sat) Dumnezeu alt fiu īn locul lui Abel…”. Set deriva deci, din verbul “a hotarī”. Simt ca ma pierd īn detalii la care nu pot, totusi, renunta. Onomastica biblica este fascinanta, definitorie si (dupa mine), obligatorie. Ma īntorc la Enos si-i descopar o semantica īn care ma regasesc. Enos (enos care īnseamna om - nu trebuie confundat cu Adam, ce īnseamna omenire īn general) “sugereaza adesea aspectul de fragilitate si mortalitate (Iov 4,17); verbul corespunzator anas īnseamna a fi slab” (Dictionarul Biblic, Oradea, 1995). Iata deci, aparitia pe scena lumii a omului slab, constient de sine si care īncepe a chema numele Domnului Dumnezeu. Trimiterea la Iov este edificatoare: “Poate un om sa fie drept īn fata lui Dumnezeu? O faptura omeneasca este ea curata īnaintea Celui ce a zidit-o?”, spune Elifaz din Teman, prietenul lui Iov. Doamne, (īmi spun) este protestant! Recunosc, ma īncearca o oarece satisfactie lasa īn a gusta neputinta. Vorba ceea, “de unde nu este nici Dumnezeu nu cere”. Dar sfintii, Doamne? Acelasi Elifaz, o rezolva nihilist: “Daca Dumnezeu nu are īncredere īn sfintii Sai si daca cerurile nu sīnt destul de curate īnaintea ochilor Sai…”(Iov 15,15). Blasfemie! Īmi rup vesmintele si aud trosnind catapeteasma, dar aud glasul Mīntuitorului: ”Voi sīnteti prietenii Mei, daca faceti ceea ce va poruncesc”(Ioan 15,14). Suferinta lui Iov este sublima. La fel si sotia lui. Momentul īn care ea i-ar cere sa-L blesteme pe Dumnezeu (Iov 2,9) e contestat de Cristian Badilita care acuza, de altfel, slaba traducere a Scripturii īn ultima editie sinodala. Ma vad de acord cu el. Ei bine, C. Badilita sustine ca femeia ar fi zis “ci spune o vorba lui Dumnezeu”. Īl īndeamna sa īntrebe, sa afle, sa capete, nicidecum sa blesteme. Un demers considerat de Iov ca nesocotit; la fel si de prietenii sai, aparent chiar si de Dumnezeu. Dar cainta are acea obraznicie revendicativa, paradoxala si teofila care place lui Dumnezeu.
    Cīnta Mahler, Simfonia nr. 5; īntr-un nu stiu care film, Woody Allen īi spune iubitei sale de 17 ani ca ea ar putea fi raspunsul lui Dumnezeu la problemele lui Iov. Tineretea ei, frumusetea ei ca replica divina la suferinta umana. Desigur, Allen nu trebuie luat īn serios; īn acelasi film era stresat de faptul ca nu putea plati un loc mai īn fata īn sinagoga; īn felul acesta tatal sau va sta mai departe de “actiune” (de Dumnezeu, a tradus televiziunea). Stop! Nu stiu de ce ma complac īn haosul indecent al acestui sincretism lejer. (Poate pentru ca este lejer?) Dar ceva, ceva ramane; afara ploua, stau tot in Dristor, Mahler e de-a dreptul īntunecat, filmul este gata. Am gasit īnsa acolo, sapat adīnc īn paginile Genezei omenirii, numele meu de pe urma. Numele omului slab, muritor, ce striga cu bube pe gunoaiele din afara oarasului (vezi Dristor): sīnt eu, Doamne, Enos, fiul lui Set, fiul lui Adam! Atunci, acum, au īnceput oamenii sa cheme numele Domnului Dumnezeu.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator