The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 32-33, 6 iunie 2000

MIRCEA TUGLEA

NU MAI AVEM BILETE!

    Ma īntorc serile, tīrsīindu-mi satul de viata picioarele, catre casa. Las urme de molusca pe dalele noului pavaj al strazii Stefan cel Mare. Īnjur īn sinea mea, īnotīnd printre ziare ori sacose de plastic goale, FNI-ul, FMI-ul si Banca Mondiala. Īncerc sa fiu mai metodic si īmi aduc aminte de campania electorala, drept pentru care pornesc s-arunc ocheade atente, ca sa am ce-njura. Zaresc mai īntīi o Dacie care se odihneste de mai bine de-o saptamīna la capatul zonei pietonale, cu pozele unui candidat asezate pe ea. Este, īntr-un fel, o modalitate de a-ti face reclama fara a plati nici parcarea. Apoi, o frīnghie colorata īntre doua magazine, la mare īnaltime, cu afise minuscule ale altui candidat, fluturīnd īn vīnt precum rufele la uscat. Afisele sīnt atīt de sus, īncīt nu se zareste nici numele si nici fata celui care-mi solicita votul, cu atīt mai putin partidul sau. Am remarcat, eu cel putin (asta poate si datorita miopiei), doar ca este īmbracat īntr-un costum negru (de cioclu!). Īmi urmez netulburat drumul cīnd, de la o taraba, aud o voce īn megafon care-mi anunta show-ul electoral al unui al treilea. Straniu-i ca vocea este bruiata, la nici doi metri, de “dupa blocuri”-le Mafiei. Īn fine, dau coltul si vad, acolo unde se vīnd de obicei ziare, līnga statia de troleu, un afis mare lipit cu scotch peste figura altui concurent. Pe el scrie, cu litere rosii: “NU MAI AVEM BILETE!”. Īncerc sa-mi imaginez vīnzatoarea suierīnd plictisita, la īntrebarea vreunui calator pe fuga, dornic sa-si cumpere bilet, “pai nu vedeti ca n-avem?”. Si aratīnd apoi, īn lehamite, anuntul de pe fruntea catindatului la primarie. Īncerc sa-mi imaginez, apoi, cum ar arata o campanie īn care concurentii ar declara cu mīna pe inima (ori pe ce au), din micile ecrane: “Stimati alegatori, noi nu mai avem bilete! De fapt, n-am avut niciodata! Singurul motiv pentru care va solicitam votul este ca vrem sa va luam banii! N-o sa va dam niciodata socoteala pentru felul īn care arata orasul, pentru contractele de concesionare īncheiate, pentru taxele īncasate!”. Īmi amintesc de acel fragment din “Maestrul si Margareta” al lui Bulgakov, cīnd motanul Behemoth, oficiind un numar de magie neagra, le invita pe doamnele din īnalta societate moscovita sa-si aleaga ultimele creatii ale caselor de moda de la Paris. Īncīntate, acestea se īmbulzesc catre cabinele de proba, iesind din teatru īncarcate de blanuri, rochii, parfumuri frantuzesti… care īnsa, vai, dispar ca prin minune īn strada. Oare ce am auzi de la catindatii nostri, daca cineva i-ar convinge (fie si cu magia neagra) ca prin sinceritate vor cīstiga voturile? S-ar īntrece descriindu-ne vilele pe care le vor construi, s-ar calca īn picioare ca sa ne zica, din televizor, cīt de fraieri si adormiti sīntem? Ce lozinca absurd-cinica ar fi aceasta: “NU MAI AVEM BILETE!”. Sa scrie asa pe troleul electoral, si sa se defileze voios cu el pe bulevardul Tomis īn sus, īncarcat pīna la refuz cu sute de catindati, ca īn zilele bune de plaja. Sa se voteze la compostoare, cu facturile de la īntretinere. Sa fie eliminati din cursa electorala candidatii care nu le vor scumpi, cei care nu vor taia apa calda… Īn fine, sa se liciteze de la zece pensionari morti de foame īn sus…
    Tot tīrsīindu-mi satul de viata picioarele, m-am pomenit īn fata blocului meu. Doi catelandri (īi stiu de cīnd erau catei) m-au salutat fluturīndu-si bucurosi cozile. Am dat sa intru, dar ei dupa mine. Le-am īnchis deci binisor usa-n nas, dar mi-a parut imediat rau. “Ah”, mi-am zis, “nici eu sa nu am bilete?”.

 

ALINA HAIDUC

CULTURA CIVICA ĪN SOCIETATEA DESCHISA

    Cultura civica demonstreaza ca, īn ciuda aparentelor, atitudinile sociale nu sīnt simple opinii, bazate pe viziuni eronate asupra realitatii, ci reflectć o experienta particulara a socializarii, modul īn care cetatenii interiorizeaza functionarea regimului politic, a institutiilor sale legislative, guvernamentale si administrative. Procesul de socializare īncepe cu experientele fundamentale de la nivelul familiei, ce au un impact semnificativ asupra structurilor secundare, cele politice. Cultura politica a unei societati se refera la modul īn care sistemul politic este internalizat īn cunostintele, sentimentele si evaluarile facute de populatie, deci la anumite orientari politice, la atitudinile fata de rolul pe care fiecare dintre noi īl jucam īn interiorul sistemului. Cultura politica a unei natiuni este distributia particulara a tiparelor orientarilor membrilor natiunii catre obiectele politice. Ea include orientarea cognitiva (cunostintele si opiniile despre sistemul politic, rolurile sale si pe cei care joaca aceste roluri), input-urile si output-urile, orientarea afectiva (sentimentele fata de sistemul politic, rolurile sale, personalul si performanta sa) si orientarea evaluativa (judecatile si opiniile asupra obiectelor politice), ce implica o combinatie īntre standarde si criterii valorice, informatii si sentimente. La cealalta extrema distingem orientarea catre sine, ca factor politic, continutul si calitatea normelor obligatiei politice personale, ale sentimentului de competenta personala fata de sistemul politic. Termenul de input sau proces politic se refera la fluxul de revendicari ale societatii catre corpul politic si conversia acestor revendicari īn politici administrative. Prin output sau procesul administrativ sīnt impuse sau aplicate politicile autoritariste.
    Almond si Verba au definit trei tipuri de cultura politica, īn lucrarea lor The Civic Culture. Political Attitudes and Democracy in Five Nations, publicata prima data īn 1963. Este esential modul īn care individul īsi percepe propriul rol īn interiorul sistemului. Īn cadrul tipului parohial, individul nu asteapta nimic de la sistemul politic, nu se simte o parte influentabilć a acestuia. Tipul dependent īnregistreaza o frecventa foarte mare a orientarilor catre sistemul politic si procesul adminstrativ, dar orientarile catre obiectele specifice ale procesului politic, fata de sine, ca participant activ, sīnt aproape inexistente. Subiectul este constient de autoritatea guvernamentala si este orientat afectiv catre aceasta, totusi īntr-o relatie esential pasiva. Īn cadrul tipului participativ, membrii societatii tind sa fie orientati explicit catre aspectele de input si output ale sistemului politic si catre un rol activ al sinelui īn interiorul corpului politic, desi sentimentele si evaluarile unui astfel de rol pot varia de la acceptare la respingere.
    Cea mai importanta notiune, cea de cultura civica, defineste cultura politica a democratiei, un tip participativ, īn care indivizii sīnt orientati pozitiv catre structura procesului politic si catre procesul administrativ. Presupune un nivel de educatie, de informare si competentć extrem de ridicat, fara de care complexa participare necesara īn viata politica a unui regim democratic este imposibila. De fapt, cultura civica este un tip mixt de cultura politica, o combinatie a celor trei orientari īn care cea participativa predomina. Pentru o societate īn tranzitie realizarea culturii civice este mai importanta si mai dificila decīt realizarea stabilitatii si echilibrului social. Democratia presupune o functionare consecventa a separarii puterilor īn stat, posibilitatea permanenta a populatiei de a influenta activitatea guvernamentala la nivel national, dar mai ales local, participare intensa, un nivel ridicat de educatie si informare cu privire la viata politica, o cultura civica solida.
   O societate deschisa este aceea īn care cultura civica s-a dezvoltat si este stabila sau macar īn curs de dezvoltare. Mentinerea si dezvoltarea unei democratii stabile depinde de un anumit nivel de cultura politica a populatiei. Īntr-o societate deschisa, individul este constient si informat cu privire la sistemul politic; percepe guvernul ca avīnd efecte asupra sa, asupra familiei si comunitatii sale; urmareste cu atentie problemele politice si guvernamentale; are simtul obligatiei de a participa īn activitatile procesului politic si simtul competentei participarii sale. Societatile deschise sīnt mentinute printr-o participare activa a cetatenilor īn chestiunile de ordin civic, printr-un nivel ridicat al informarii privitoare la afacerile publice, printr-un simt de responsabilitate larg raspīndit, o cooperare civica la scara larga, o deschidere a indivizilor pentru comunicare politica, pentru a īmpartasi valori si a discuta opinii cu altii.
    Īntr-o societate "īnchisa" rolul sau functia individului nu pot fi, teoretic, schimbate niciodata (vezi exemplul castelor din sistemul traditional hindus). Īntr-o societate deschisa īnsa, individul īsi poate schimba rolul si deci, statutul; grupurile sociale pot aspira la aceleasi resurse, relatiile lor devenind competitive. Statutul pe care individul si-l cīstiga pe cont propriu este mai important decīt cel provenit din apartenenta sa la un grup social. Īn concluzie, sīnt imperative - pentru statele ce vor sa obtina, sa dezvolte si sa mentina democratia - atīt raportarea la un anume set de atitudini politice si civice, cīt si dobīndirea unui anume nivel al culturii politice a cetatenilor.

 

GEORGE VASILIEVICI

FASHION ELECTORAL (FOTOMODELUL TOMITAN)

   Īmi amintesc cu placere de un show avangardist, demitizant si rebel oferit anul trecut la Paris de copilul minune al industriei vestimentare, designerul Alexander McQueen, īn care protagonistii, albi din cap pīna-n picioare, unii mai dezbracati decīt altii mergeau pe apa, ceea ce m-a facut sa ma īntreb (ca oricare romān), oare cīnd vom avea si noi parte de asa ceva? Anotimpurile au trecut cu aceeasi nonsalanta si eu ca orice om normal, luīndu-ma cu altele, am īncetat sa mai sper. Se pare īnsa ca rugamintile mi-au fost ascultate si sub deviza “mincinosu’ roade osu patru ani de acum īnainte”, “fotomodelele” noastre si-au unit eforturile pentru a ne oferi Parisul macar pentru cīteva luni, cu jocurile de culise neincluse īnsa īn pret, pret pe care bineīnteles ca īl vom plati esalonat de acum pīna la Pastele cailor. Spectacolul desi hilar pentru noi, pentru un necunoscator al limbii romāne, ar avea un mesaj destul de simplu: vara asta se poarta XX…L. Si īn fond, noi de ce nu am īntelege acelasi lucru?
    Baietii nostri, de diferite forme si dimensiuni, unul, mai frumusel, mai dolofan, mai senil si mai alte alea decīt celalalt, se pare ca vin īn īntīmpinarea tuturor nevoilor satisfacīnd din acest punct de vedere unul dintre principiile economiei de piata. Īn ceea ce priveste punerea īn scena, succesiunea nu este imediata, oferind acele rupturi postmoderniste, electrocutīndu-se reciproc de la distanta. Un fotomodel pe zi cu promisiunea de revenire, cu mers leganat si camasi mai mult rotunde decīt lungi, privind de cīt mai sus posibil īncīt nici ei nu mai stiu īncotro,umili pīna īn maduva oaselor si gata sa ne serveasca (drept modele), renuntīnd īnsa la mersul pe apa, de frica scufundarilor, nedorind sa-si clateasca īnca buzele pīna nu termina de pupat tot ce-i de pupat, sau partile mai intime pentru a fi pupate mai tīrziu, scosi din cutiile lor, cu iz de naftalina, multi dintre ei necunoscuti, īmi zīmbesc gingas de pe tramvaie, si alte mijloace de transport mai mult sau mai putin īn comun, de pe ziduri si tomberoane, ca si marii regizori ori designeri si-ar scoate palaria īn fata lor. Parada bou(ru)lui tomitan se apropie īnsa de sfīrsit si eu odata cu ea m-am lecuit de fashion show-uri, norocul nostru ca a plouat abia acum, īn Postul alegerilor, ca cine stie cīti pretendenti la mīna Constantei mai apareau. Mergīnd pe principiu fiecare cu a ma-sii, oferindu-ne fiecare īn aparenta un spectacol distinct, nu putem sa nu remarcam comicul unei piese confuze pe ansamblu, iar mie nu-mi ramīne decīt sa parafrazez un serial lamentabil (ca dovada a faptului ca m-au tīmpit de tot) “it can be only one”.
    Cu acest zīmbet pubertin, cu nuante de macho si mai stiu eu ce, nu mi-as face griji pentru cei ce vor ramīne pe afara, cu siguranta īsi vor gasi un loc īn trupa lui Catalin Botezatu sau poate chiar si mai bine. Iar la īntrebarea “eu cu cine votez?”, raspund: “Pai daca este pe bune, cu Cameroon Diaz. Īn fond au trecut zece ani, ce mai conteaza īnca patru”.

 

MIHAI GRIGORE

LIBERTATEA DE A TE ALEGE

   Inevitabil sa nu scrii īn perioada alegerilor despre alegeri. Desi poate parea lipsit de originalitate si de bun gust, un atare subiect face totusi fata exigentelor prin actualitatea sa. Este īntotdeauna binevenit sa scrii despre ceva de ultima ora. Altii, contestīnd o astfel de optiune a articolului de fata, ar putea invoca redutabila “scīrba” (cum ar zice un personaj sus-pus) si lehamite a natiunii electoare fata de specimenele vesnic promitatoare si finalmente mizerabile care i se propun.
    Ei bine, astazi voi vorbi despre scīrba. Despre lehamitea mai sus pomenita. Aceasta maladie sociala a atins, dupa cum dezvaluie prezenta la alegerile locale, segmentul majoritar al populatiei cu drept de vot din Romānia. Cauzele, bineīnteles, sīnt multiple, tin de variate domenii, au fost analizate si ras-analizate si, īn ultimul rind, nu avem nici timp nici loc sa le trecem īn revista. Una singura ma intriga si ma atrage īn acelasi timp, prin subtilitatea ei. Cīnd face omul ceva īn sila, fara tragere de inima? Cīnd se simte obligat sau simte actul sau inutil! Asadar, venind īn fata listelor, cetateanul, cel īnselat si tepuit pīna acum de alesii sai cu vīrf si īndesat, vede ca īn majoritatea cazurilor candideaza tot cei despre care stie deja ce le poate pielea sau unii noi care nu inspira nici pe departe mai multa īncredere. Si atunci, daca nu pleaca, voteaza ĪN SILA.
    Un paradox se dezvaluie aici. Desi teoretic alegerile sīnt libere, se vor o exprimare libera a vointei cetatenilor, īn fapt, ele īncalca nepermis libertatea omului. Pentru ca īn momentul īn care nu ai de ales - cum ar fi firesc - īntre bine si rau, ci īntre rau si mai rau, unde mai este libertatea?! Votantul, īn conditii normale, SE VOTEAZA PE SINE, adica alege pe acela pe care el īl considera ca cel mai apropiat de īntruchiparea ideala a dorintelor sale de ordine, siguranta si bunastare. El īl alege pe acela pe care īl vede apt sa faca toate aceste deziderate realitati. De aceea spun ca omul se voteaza pe sine, votīndu-si propriile dorinte, care au posibilitatea sa se materializeze prin actiunile unui primar bun. Cīnd īnsa alternativele sīnt atīt de cenusii, umbrite de monstruoase semne de īntrebare, libertatea noastra a alegatorilor se duce pe apa Sīmbetei. Nu mai votam liber pentru ca nu mai votam ce am vrea noi. Dorintele noastre se estompeaza īn fata obrazniciei acelorasi eterni candidati, care stim bine ca nu vor face "nimicul" (!) praf, asa cum ne promit.
    De aceea, consider ca īn conditiile īn care optiunea electoratului nu are īn fapt spatiul normal de manifestare īntre cele doua coordonate bine-rau, ca atīta timp cīt votarea este facuta cu lehamitea lipsei de speranta si de īncredere, ca atīta vreme cīt dezolarea se īntinde cu iuteala ciumei, alegerile īn Romānia sīnt mai mult un fenomen ce tine de reflexul pavlovian decīt de constiinta civica. Romānii stiu asta si refuzul de a participa la alegeri nu e decīt un act de demnitate umana.

 

bare.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

UN "SFĪRSIT AL INOCENTEI" AUTOHTON

   Intentionam de mult sa aduc īn discutie aceasta carte extraordinara a lui Stephen Koch, Sfīrsitul inocentei, aparuta īn 1994 sub titlul Double Lives si tradusa de cītiva ani si la noi. Ar fi vorba aici de “intelectualii din Occident si tentatia stalinista”, de-a lungul a “treizeci de ani de razboi secret”, daca ne luam dupa coperta. Este īnsa vorba de mult mai mult, anume de conceptul pe care Lionel Trilling l-a botezat “cultura adversa” - “acea parte a societatii care, īn virtutea educatiei sale superioare si a simtului critic, īsi asigura rolul de pīrghie īn sīnul clasei mijlocii, bazīndu-se pe ambiguitate, pe perspectiva criticismului si a polemicii, pe intuitie si protest”. O elita care, constienta de forta ei īn influentarea opiniei publice (amintind de magie, īntrucīt foloseste rationamente “seducatoare” tocmai prin complexitatea lor), īsi asuma rolul de a o “trezi”, de a-i arata “drumul cel bun”. Simplificīnd, “cultura adversa” nu marseaza niciodata alaturi de puternicii zilei, nu urmareste accederea īn functii, fiind “dezinteresata”, chiar “boema” (si, de aceea, demna de īncredere). Daca regimul este orientat catre dreapta, “cultura adversa” va dezvalui ipocrizia sistemului burghez, va revaloriza culturile exotice, neoccidentale, si va anunta iminenta ivirii unui “om nou”. Prin forta lucrurilor, audienta ei enorma o aduce, īnsa, īn atentia unor cercuri de interese care vor dori s-o “directioneze”, folosindu-se de ea mai mult sau mai putin vizibil. Cine tragea foloasele, īn vremuri nu demult apuse, unor atitudini declarat ori numai implicit anti-occidentale? Evident ca sovieticii. Prin urmare, nu este de mirare ca au dezvoltat o imensa masinarie de propaganda, de multe ori subterana, care sa “directioneze” elitele occidentale, fie prin intermediul Comintern-ului, fie prin NKDV, mai tīrziu KGB. Actorul principal al cartii lui Stephen Koch este chiar “creierul” acestei masinarii, Willy Münzenberg, foarte cunoscut īn boema müncheneza ori pariziana dintre cele doua razboaie. Daca adaugam ca numele care au gravitat, de aproape sau mai la distanta, īn jurul acestor “zone de influenta” sīnt acelea ale unor H. G. Wells, Maxim Gorki, André Gide, Malraux, Louis Aragon, John Dos Passos ori Hemingway… Fara comentarii.
    Ce se īntīmpla īnsa cu “cultura adversa” īntr-o societate care nu reuseste sa elimine sechelele sistemului totalitar? Banuiesc ca elitele sau boema se vor īndrepta automat catre o zona diametral opusa. Cu alte cuvinte, “cultura adversa” īn Romānia ultimilor zece ani a fost īn mod necesar pro-occidentala si liberala, incluzīnd aici asa-zisele “atitudini civice”. Īntīi sfidatoare, violenta, ca reactie la “comunismul cu fata umana”, apoi din ce īn ce mai nuantata (“bazīndu-se”, cu vorba lui Koch, “pe ambiguitate, pe perspectiva criticismului si a polemicii, pe intuitie si protest”). Influenta ei a jucat, nu īncape īndoiala, un rol determinant īn stabilizarea sistemului democratic, chiar daca el este īnca īn multe privinte fragil. Este īnsa putin probabil sa nu fi existat cercuri de interese, nu neaparat oculte, dornice sa o “foloseasca”. Aparent, dinamica descrisa de Stephen Koch ar indica situarea lor īn zona de influenta occidentala. Exista aici, totusi, un machiavelism deloc propriu Occidentului īn ultimii ani, dominati mai degraba de sfīnta naivitate. Paradoxal, demersul “culturii adverse” ar putea fi “directionat” catre o zona de semn contrar, fie de “fatada” (asigurīnd deci o “aura onorabila” unor misculatii financiare, dar nu numai), fie pentru a-l “ridiculiza”. Este suficient sa ne gīndim ca “Premiul pentru Excelenta”, acordat anul acesta lui Al. Paleologu, este legat de numele fondatorului SOVInvest. Este deja notoriu faptul ca multe asemenea societati de investitii financiare sīnt create si conduse de fosti securisti. Unele speculatii recente din presa vorbesc chiar de finantarea lor de catre serviciile secrete rusesti, care ar urmari sa controleze “economia si unele structuri politice īn majoritatea fostelor tari socialiste”, prin structuri subterane de tip mafiot. Īn acest caz, “fatada” ar fi īn realitate acel luciu de “credibilitate”, alaturi de reclama. Prin inocenta ei, “cultura adversa” este cea mai indicata sa “slefuiasca” la imagine, neavīnd aparent nimic de-a face cu zonele de influenta īn discutie. Spre exemplu, īntr-unul dintre cotidianele centrale, strīns legat de un fond de investitii acum īn colaps (anul trecut ziarul era trimis gratuit investitorilor), au semnat mai toate numele importante din cultura noastra, de la seful academiei pīna la cei din ultima promotie literara. Īn momentul de fata, acelasi cotidian este distribuit fara bani romānilor rezidenti īn Statele Unite… Din nou, fara comentarii.
    Fireste, cele de mai sus sīnt doar variante ale unui scenariu posibil. Mi-e teama īnsa ca vor mai trebui sa treaca zeci de ani, daca nu sute, pīna la un “sfīrsit al inocentei” autohton.

 

PAMFLETARESTI
EMILIAN AVRAMESCU

AU ĪNFLORIT CASTANII - SCHIZOFRENEZIE ELECTORALA

    E o primavara frumoasa la Constanta. Au īnflorit castanii. Stīlpii, gardurile si zidurile coscovite de gerul iernii au īnflorit deopotriva īntr-o explozie de zīmbete electorale. Neīntelesi Feti-Frumosi ma privesc din afise cu ochi mari, imploratori, aproape mirati. Priviri metafizice, preocupate, pierdute īn zari albastre, de nepatruns. Ici-colo cīte un surīs condescendent pe sub mustata, pe sub burta, pe sub sigla partidului. Sapate īn marmura posterelor, cuvinte mari, grele de noima īmi atīta visele, sperantele, īntelegerea. Ma opresc uimit la umbra vreunui stīlp, īncercīnd īnfrigurat sa descifrez fiecare mesaj, fiecare īndemn. Imaginea candidatului aninat deasupra mea, aratīnd cu degetul catre ceva nedefinit si īndepartat mi se implementeaza implacabil īn memorie.
    Ma īndepartez de fantomatica viziune, dar īn drumul meu, alte si alte himere īmi hohotesc īn nas la tot pasul: ,,Voteaza-ma pe mine! Voteaza-ma pe mine!” O durere acuta īmi strabate toata fiinta cīnd īmi dau seama ca sīnt nehotarīt, ca nu pot lua īnca o decizie. Constiinta mea civica, electorala, nationala, crestina si chiar democrata, e sfīsiata īn mii de bucati. De pe un cos de gunoi, figura unui candidat ma izbeste direct īn retina. Īnainte de a fi lipit afisul, īmi amintesc perfect, pe cosul acela de gunoi scria ,,Pastrati curatenia!”. Acum pe cosul acela de gunoi directorul de campanie a titrat ceva despre despre credinta, dreptate, onoare si respect. Cītiva pasi mai īncolo, undeva īn stīnga mea fata de pozitia īn care ma aflu si undeva īn dreapta dumneavoastra fata de pozitia īn care cititi, un cīrd de gagici īmparte baloane colorate, prezervative, hīrtie igienica si alte bunuri de unica folosinta. Toate inscriptionate cu semnul electoral al unui partid foarte national, foarte romān si foarte democrat. O senzatie ciudata de panica ma cuprinde brusc. Īmi vine sa dau telefon la un tocsou de noapte, as vrea ca tara īntreaga sa cunoasca framīntarea mea electorala: ,,Alo! Sīnt un cetatean onest. Traiesc o drama existentiala. Vreau sa votez, dar nu stiu pe cine. Ajutati-ma ! Ala de pe stīlp e cinstit si gospodar, ala de pe gard e destept si descurcaret, ala din vitrina e pus pe fapte mari si, desi e liber cugetator, crede īn Dumnezeu. Eu cu cine votez, Constitutia ma-sii de viata?”
    Sīnt sigur īnsa ca dupa o asemenea interventie orice moderator mi-ar trīnti telefonul īn nas. E anticonstitutional sa influentezi votul cuiva. Traim īntr-o tara libera. Oricine poate face tot ceea ce vrea, cu conditia de a nu face ceva ce toti ceilalti gīndesc ca nu trebuie facut īn ruptul capului. Asa scria īntr-o carte despre libertate. Ce sa īnteleg eu de-aici? Īnteleg ce pot, dar asta nu-mi rezolva problema. Cīti candidati atītea promisiuni si, deci, tot atīta drama. M-am tīmpit, am trecut la parafraze. Si e o primavara mult prea frumoasa ca cineva sa mai aiba timp si chef sa ma bage pe mine īn seama. Īn visele lor erotice, indivizii din fotografiile spoite cu aracet se vad deja primari. Īncet, pentru a nu le tulbura somnul, concetatenii mei īsi vad nelinistiti de treburi. Planetele s-au aliniat deja si n-a venit pīna acum nici un zvon apocaliptic. Alegerile locale vor avea loc.

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

RECLAMA - SUFLETUL NUTRETULUI

    Anul trecut, echipa revistei TV Mania a initiat un experiment ce urma sa probeze legenda potrivit careia agentiile de publicitate pot promova orice. Sub sloganul sa facem din tun tractoare, initiatorii ideii s-au īncordat sa gaseasca o tema cīt mai absurda, pentru ca sarcina agentiilor sa fie pe masura legendei. (Sa le ceri o reclama care sa-ndeparteze petele de anonimat de pe marca unui detergent e un fleac: īti vor recita robotic numele eroului si victimele sale nenumarate. Desigur, cunoastem povestea ca toti detergentii se comporta neobisnuit, dar vom auzi ca unii sīnt ceva mai neobisnuiti ca altii! Nu e mare scofala pentru agentiile care dīrdīie sa-si probeze creativitatea). Asa ca echipa tvmaniaca s-a pus pe brīnci: sa se promoveze 500 de metri din autostrada Bucuresti-Pitesti? Sa se faca reclama Administratiei Financiare? Sau covrigilor aceia uscati pe care nici cīinii nu-i mai tolereaza īn vīrful cozii? Īn final au ales canicula, īntrucīt povestea se petrecea vara, cīnd celelalte probleme ale romānilor se topeau ca asfaltul cel rīnced sub dogoarea tranzitiei. Dar rezultatul a fost sub asteptari; revista a selectat doar doua realizari grafice, apartinīnd agentiilor Ammirati Puris Lintas si Graffiti/BBDO. Primii au prezentat imaginea unui bust feminin pe care īntrezareai umbra unor sīni, sloganul sunīnd foarte īncurajator: romāni, caldura dilata! Ceilalti au pus o silueta feminina din care tīsneau radiatii lascive si care soptea: sunt fierbinte! sunt gratis! sunt Canicula! Cam subtire: cum se īntīmpla si-n ocazii mai mari, creativitatea a chiulit, ambele agentii pedalīnd pe aceeasi alee: deturnarea ideii principale, prin dedublarea notiunii de fierbinteala. Care este obiectivul fatis ale oricarei promotii daca nu toropirea spiritului critic al audientei si smulgerea simpatiei sale cu pretul denaturarii sfruntate a realitatii? Nu e nimic ilegal īn asta. Toti stiam cīt de odioasa e canicula. Dar sīntem foarte sensibili la asocieri cu lucruri ce ne convin, iar la capitolul sex sīntem chiar vulnerabili. Unei agentii de publicitate nu-i ramīne decīt sa intuiasca aceasta sensibilitate pentru ca, atunci cīnd are de luptat cu o tema antipatica, sa umbreasca aspectele neplacute, divagīnd spre o zona a simpatiei generale. Se poate si altel: cīnd un detergent este scump, ti se spune asta īn fata, ca pe o virtute, cel mai de pret fiind faptul ca e mai scump decīt ceilalti. Asta īnseamna ca, evident, e si cel mai bun. Un argument irezistibil, se crede. Fardul nu strica atunci cīnd se pune la locul lui, adica pe fata. Pe ce se bazeaza aceste calcule atīt de subtiri? Pe credibilitatea pe care o inspira canalele de informare īn masa. Faptul ca surse diverse de informare, si pe o scara atīt de larga, sustin acelasi lucru suficient de des si de raspicat va induce, īn cele din urma, bruma de veridicitate necesara. E vechea poveste a manipularii īn masa de care, de altfel, sīntem foarte constienti. Tocmai de aceea, riscul contaminarii este mai pronuntat atunci cīnd ni se spun lucrurile pe care vrem sa le auzim. Iar aceasta nu mai e o problema de plasticitate ci o stiinta, care tine mai mult de abac decīt de pensula si de stilou. Sa luam ca exemplu publicitatea stradala (zisa outdoor), de pilda cea de pe mijloacele de transport īn comun. (Nu e cazul sa ne gīndim la cele din Constanta, aici lucrul se face la plezneala, fara indicatori verificabili. Ce-i drept si bugetele alocate sīnt anemice). Sa ne referim la cea din Bucuresti. Pentru īnscriptionarea unui autobuz cu īnsemnele unei firme se iau īn calcul o suma de indici: importanta traseului -numar de statii si semafoare (momentele de stationare a vehicolului sīnt cele mai importante), fluxul uman din aceste zone (-se evalueaza si puterea de cumparare a pietonilor din acel cartier, sau nivelul lor de asteptare fata de produsul promovat), adecvarea mesajului cu acesti indicatori si nivelul de probabilitate ca acesti potentiali clienti sa perceapa pozitiv semnalul ce le este transmis. O procedura simpla pentru orice firma care-si face reclama este sa īmparta costul reclamei (conceptie, productie, chirie si alte cifre īnsumate) la numarul, estimat cīt mai judicios, al potentialilor clienti informati. Daca informarea unei unitati de calcul este prea scumpa, sau efectul scontat este improbabil, se aleg alte strategii. Povestea cu absurditatea temei e irelevanta, atīta timp cīt nu marfa ce trebuie vīnduta e importanta, ci strategia cu care convingi piata ca are nevoie de ea. (Am povestit odinioara cum parintele gumei de mestecat, domnul Adams, ne-a bagat efectiv pe gīt acest produs, inventīnd o necesitate -mestecatul de cingo- pentru simplul motiv ca nu putea scapa de un stoc de rasini...) Nici o marfa care trebuie vīnduta nu este mai absurda decīt īnsasi ideea de a cumpara si a vinde. De altfel exista competitii internationale de creatie publicitara pe teme absurde. Au fost promotii excelente, facute doar de amorul artei pentru produse pirat (celebrele Paoasonic sau Panasoanic, Adididas sau Live Strauss) , marfa second-hand sau lucruri de furat. Nu ma mira mai mult absurditatea campaniei elctorale prin care-am trecut. Īntre ideile hazlii ale celor de la TVMania si toate clipurile politicoase pe care le īngurgitam īnca, nu e mare distanta. Īntre reclamele politicienilor, care-si vīnd pielea atīt de scump pentru alegeri, si vinilinul lor din extrasezon, nu-i un spatiu mai putin absurd. Ministrul Transporturilor si-a lustruit de mult imaginea, īncepīnd de la populismul cu care si-a sustinut orice iesire la peronul national si sfīrsind cu jocurile de cutit pe tortul coalitiei: domnul Basescu dovedeste ca, spre deosebire de restul demnitarilor, stie sa se uite la contoarul audientei (si, uneori, exagerat de mult). Panourile de pe marginea drumurilor nationale pe care scrie aici sīnt banii dumneavoastra spun de fapt ca aici sīnt folositi bani pentru a face reclama domnului ministru. Faptul ca cel mai grozav rapid se numeste, īn folclorul urban, Basescu, nu este, iarasi, īntīmplator. Altfel de ce nu s-ar numi Basescu trenurile mai jegoase, cele multe si rapciugoase, care tin trena aceluiasi minister? Faptul ca SNCFR si-a facut reclama pe brīnci īn plina campanie electorala iarasi este ciudat. Problemele de imagine ale SNCFR ar fi mai mari decīt nevoia noastra de a calatori civilizat? (de parca am avea de ales si, daca nu ne place fata lor, mergem cu racheta...) Apreciez, totusi, ca demnitarii īncep sa perceapa corect nevoia de imagine. Multe clipurile electorale au fost facute de profesionisti, pe bani seriosi si cu subtilitate. Relatia dintre institutiile oficiale si agentiile de publicitate nu este, de altfel, o inventie romāneasca. De fapt noi abia bījbīim. Exista niste departamente de P.R. (aflam acum de scandalul Costea dar si de amatorismul cu care s-a lucrat atunci) dar īn gradina aceasta mare a relatiilor publice scurma multe gainuse de-a dreptul oarbe. Sa ne gīndim de pilda la un caz mai gras de afara: īn timpul campaniei prezidentiale din Chile din 1964, CIA a recurs la serviciul a doua agentii de publicitate, Mc Cann-Erikson (cei care au promovat si ...Eclipsa romāneasca, vara trecuta) si J. Walter Thompson, avīnd ca segment tinta femeile mic-burgheze. Anxietatile lor trebuiau asociate cu comunismul, īn timp ce partidul Unitatea populara urma sa fie identificat cu comunismul international. Ca rezultat, femeile l-au votat masiv pe contracandidatul crestin-democrat. Experimentul a fost, de atunci, aplicat pe o scara mult mai larga. Nu stim cu exactitate cīt de larga este aceasta scara. Si cine se mai catara pe ea. Ar fi de amintit, apropo de credibilitatea mijloacelor de informare īn masa, urmatoarea statistica dezgropata de Gérard de Selys īn Mediamensonges: īn S.U.A. existau, īn 1890, 2023 de proprietari de ziare. Īn 1982 nu mai erau decīt 760, dintre care 20 controlau mai mult de jumatate din toate cotidianele tarii. Iar īn 1984, numarul marilor proprietari coborīse la 14. Īn Franta, la finele secolului XIX, existau 400 de cotidiane. Īn 1980 -mai putin de 100, din care doar jumatate independente de marile grupuri de presa. Cu putina atentie, se poate concluziona ca sansele democratiei de a-si mentine intacte filtrele dintre real si lumea subteranei se diminueaza, īn fapt, simtitor. Slava Domnului, noi sīntem abia la-nceput. Nu stim īnsa al cui īnceput este acesta. Īn privinta celor ce se vor petrece īn continuare dincolo de gaura cheii, propun urmatoarea conjugare: eu nutresc, tu nutresti, el/ea nutret.

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

MINISTERUL VAZUT PRIN LENTILA

1). Cuvīnt īnainte (de toate)

    Ne trezim dimineata si bem o cafea; Gina se duce la servici īn timp ce eu si Mugur urma sa cautam profilul fotogenic al vechilor cladiri bucurestene. Lucrurile au mers īn general bine; orasul vechi are acel parfum inconfundabil, indentificat īn splendoarea amanuntelor mereu altfel si surprinzatoare, īmbatrīnite sub uitarea propriilor locuitori. Aparatul este obiectiv si, asa cum īmi explica Mugur - reuseste acea uitare de sine pe care subiectivismul nostru uman o leapada īn sentimentul admiratiei. Īn fotografii, cladirile īsi expun involuntar o nuditate severa, sincera, ce doare, ce decupeaza o realitate primara a carei poezie tine de lumina, unghi de expunere si decenta celor care populeaza spatiul imortalizat. Oamenii se perinda prin fata obiectivului (ca tot vorbeam despre obiectivism) si capata adeseori atitudini de circumstanta, o “poza” ce surprinde o gama larga de grimase, priviri, gesturi. Din fericire, majoritatea cauta o indiferenta benefica demersului exclusivist al fotografului. Se poate vorbi asadar despre “specii” de “modele” ce ofera profiluri coerente īn cadrul carora indivizii aplica mici variatiuni. Ele dau viata spatiului construit si impun īn spatiul fotografiei pulsul fluid al strazilor. Dusi de acest fluid si sedusi de nurii īncremeniti ai cladirilor, cotrobaim prin budoarul vechiului Bucuresti, īn care patrundem pe līnga cladirea “Fonciera Agricola” care, alaturi de “Adriatica”, īnnobileaza iesirea la Dīmbovita a Caii Victoriei. Pozam nu fara mici explicatii (date unui domn corpolent, īn camasa, de la Facultatea Ecologica, mai apoi, unui pustulica indulgent si cu aere condescendente ce a ripostat la gestul nostru de a muta fiarele unei parcari cu plata, care intrau īn cadru). Ne scurgem pe Str. Franceza, din nou poze, luam covrigi si merdenele calde, trecem prin curtea sticlarilor. Dusi de strazi, de cladiri si amintiri iesim īn Calea Victoriei, imortalizam C.E.C.-ul, vedem īn spatele masiv si lucios al fostei Bancorex (azi B.C.R) profilul vechi al Ministerului de Interne. Cam aici s-a hotarīt nasterea rīndurilor de fata.

2). Cuvīnt īn-potriva

    Pentru cine nu stie, cladirea Ministerului īn cauza are exact vechimea si aspectul celor care faceau obiectul peregrinarilor noastre; mai mult, beneficia de un anumit mister din aceea ca nici unul dintre noi nu stia exact utilitatea cladirii. Lanturile de la parcare si soldatul care se ocupa cu īnlaturarea lor atunci cīnd o masina cu numar legitimat dadea sa patrunda, mi-au dat ideea (nefericita) de a īntreba daca e voie sa se pozeze (de mentionat ca nici un semn sau mesaj scris nu indica ceva īn aceasta directie). Omul reactioneaza putin alarmat, roteste gīnditor privirea “nu cred, e obiectiv militar” apoi “dom' caporal! Veniti putin!” Alta uniforma camuflata se īndreapta spre noi din partea cealalta a lanturilor, eu privesc spre Mugur ramas cu modestie īn urma, soldatul īmi cere o tigare, caporalul soseste, eu plec spre Mugur, iau pachetul de “Coloana”, ma īntorc, ofer amīndorura tigari “domnu' vrea sa fotografieze cladirea Ministerului”, eu īncerc un aer seducator, “nu o aprind acuma” respinge fiecare bricheta, deja “mituit” caporalul ne-ar lasa parca, dar n-are voie. “Vorbiti la poarta cu domnu' subofiter”, ma trimite mai sus caporalul. Sar lantul, ma īndrept spre una dintre intrari, Mugur se apropie si el avīnd legitimatia de fotograf. Suntem relaxati, explicam chestia cu expozitia, Bucurestiul vechi, Muzeul de Istorie al Bucurestiului, omul este atent, prietenos, subofiter, pare sa īnteleaga, “acuma o sa zica da” trag eu nadejde, nu stiu ce trage Mugur, capul lui colturos, cu par scurt si ciufulit reflecta o politete aspra fiziceste. Subofiterul se uita la noi “aveti legitimatie?”, Mugur da sa scoata legitimatia de fotograf “asta nu e buna, trebuie sa aveti de la noi una”. “De unde?” “de la Casa de Cultura”, arata el peste drum, asigurīndu-ne ca acolo vom capata informatii suplimentare. Ramīne sa ne īntoarcem, trecem peste drum sarind iarasi un lant, ajungem la un ghiseu unde un alt subofiter ne asculta pīna la capat cu aceeasi poveste. “Nu aici, la Biroul de Presa”. “Unde?” “La Cupola, pe strada din partea cealalta a Ministerului”. Trecem pe līnga Ministerul care ne ridica atītea probleme, īn fiecare colt, o ghereta cu soldati īmbracati īn haine de parada. “Cupola” este o cladire rotunda de caramida rosie cu mici chenare verzi pe care Mugur o observase mai īnainte cu admiratie. Intram, ghiseul. Lamurim din nou, ni se da interiorul Biroului de Presa. Astept la telefon o rezolvare la problema pe care o expun a sasea oara, cei de la Informatii (care ne-au facut legatura) sunt īmbracati civil, se uita la televizor, Benny Hill. Rīsete. Din receptor aud putin plictisita vocea: “n-aveti nevoie, domnule, de nici o aprobare. Trageti si voi o poza, acolo?! Sau mergeti la Cupola.” Stupoare de moment. “Pai, acolo suntem”. Stupoare momentana la celalat capat al firului. Se vede ca tipul nu vrea sa trimita pe nimeni, nici sa vina el, cum insinueaza o voce īndepartata. Plecam nedumeriti. “Nu-i nevoie de aprobare” triumfam noi pentru scurt timp fata de caporal. Suntem opriti de un alt subofiter de la alta intrare a Ministerului. Si iarasi explicam. Si iarasi nu-i voie. Apare īnca un subofiter, īnsotit de un civil plinut. Acesta are o atitudine mai agresiva si beneficiaza de un aer incognito sub masca familiara a hainelor fara trese. Ne cere si el explicatii, le dam, interdictia e categorica “nu e voie, trebuie sa aveti aprobare, poate sunteti de la vreun ziar, sau mai stiu eu de unde”. Noi nu stim. “Si daca suntem de la ziar?” se īntreaba nedumerit, Mugur. “Mergeti la Cupola”. “Am fost”. “Mergi tu cu baietii si rezolva”, porunceste autoritar civilul cel plinut si agresiv, subofiterului care venise cu el. Acesta se conformeaza, iarasi ghiseul “Sa traiti, baietii vrea sa faca niste poze cu Ministerul?” “Vor, nu vrea” īl corecteaza unul dintre civilii de dupa geam. “Vor, ma scuzati”. E clar, civilii sunt superiori īn grad. “Cine i-a trimis aici, nea...?” Subofiterul da din cap ca da, “ce-are ma, e batut īn cap?” Subofiterul sovaie dar da iarasi din cap. Situatia este din nou expusa, analizata, de ce vrem sa fotografiem, pentru cine, da, avem nevoie de aprobare. “Faceti o cerere la Ministru, pozele private nu sunt permise”. Acelasi ghiseu care ne spusese cu cīteva minute īn urma ca nu-i nici o problema. “Dar a fost o turista japoneza care a fotografiat chiar din spatele meu”, spune Mugur. “Da, dar eu n-o pot vedea de aici” replica cu un aer evident unul dintre civili, “te vad, te opresc, nu te vad?”. Iesim īnfrīnti. Afara, soldatii au un aer sigur, Ministerul este impenetrabil.

3). Cuvīnt din-potriva

    Iesim, soarele straluceste īmbracīnd īn lumina frumusetea intangibila a cladirii. Turnul Bancii se ridica masiv, chiar īn fata Ministerului, stralucind din oglinzi. Partea dinspre Minister, aflata īn umbra, surprinde chipul īnsorit al cladirilor mai norocoase. Mugur se uita la mine, la oglinzi. Īn fond avem voie sa fotografiem Banca. Cautam unghiul cel mai bun si facem doua fotografii. Īn oglinzile Bancii, Ministerul se contureaza clar, si chiar incearca o fragmentare artistica pe curbura de geamuri a Bancii. Mugur gaseste o pozitie, “uita-te si tu”. Ma uit, īn geamul mare, oglinda, Ministerul se priveste cochet, intangibil. Īn fata lui, cīteva chipiuri albastre si aerul triumfator al gardienilor. Pozam, plecam mai departe; trebuie sa o luam pe Gina pentru a parcuge un īntreg traseu bucurestean.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator