The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 34-35, 20 iunie 2000

 

emin3b.jpg (5581 bytes)

 

MIRCEA TUGLEA

ARGUMENT

    Anul Eminescu a fost marcat, īn mass-media noastra, īn cele mai diverse moduri. De exemplu, īn intervalul fast dintre data nasterii sale si cea a mortii, un canal de televiziune a difuzat mici scenete cu poemele eminesciene, grupate sub titlul generic de Proezia, desi acesta este si titlul unui volum de versuri aparut cu ceva ani īnainte. Un numar recent din Observatorul cultural a punctat īncheierea “serialului” Proezia printr-o discutie īn care cel putin jumatate dintre participanti stiau de volumul cu pricina. Vom reveni… Pe de alta parte, o conjunctura fericita a facut ca tocmai īn acest an sa vada lumina tiparului scrisorile inedite dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle. Fara īndoiala, aceasta a fost surpriza editoriala a anului. Vom reveni si asupra ei… Ziarul nostru a marcat si el evenimentul īn cauza, printr-un numar dedicat asa-zisei “deconstructii” a mitului eminescian. Publicam acum doua studii avīnd ca subiect, pe de o parte, fotografiile īnfatisindu-l pe poet si modul cum au contribuit acestea la constituirea “mitului” sau, pe de alta parte situarea lui Eminescu īn contextul cultural al sfīrsitului de secol XIX. Trebuie precizat, referitor la studiul lui Sauro Albisani, ca acceptia data īn critica italiana termenului de “decadentism” corespunde īn mare cu ceea ce noi īntelegem prin “modernism”. Cu alte cuvinte, Albisani īl considera pe Eminescu unul dintre primii modernisti, lucru care duce la o reconsiderare radicala a rolului jucat de poetul romān īn contextul european. Studiul face parte dintr-o antologie bilingva a poeziilor eminesciene, īn italiana si romāna, aflata īn curs de aparitie la editura Pontica. Multumim editurii pentru permisiunea de a publica aici un fragment. De asemenea, multumim Bibliotecii Judetene din Constanta pentru sprijinul acordat.

 

CASANDRA CRISTEA

FOTOGRAFIILE LUI EMINESCU

    Daca īn cazul exegezelor critice a scrie despre Eminescu reprezinta proba de foc, īn domeniul reprezentarii artistice situatia nu se prezinta similar, aici predominīnd kitschul si amatorismul. Unele imagini frapeaza prin caricaturizarea (involuntara) a trasaturilor, ca īn cazul (extrem) al culegerilor de comentarii care au invadat īn ultimii ani tarabele - chipul lui Eminescu, greu de recunoscut deoarece s-au pastrat doar cliseele, vrea sa reprezinte, probabil, garantia valorii. Este, totusi, dificil de realizat o dihotomie transanta īntre arta si amatorism, deoarece gustul publicului se schimba īn timp. Astfel se explica si “lupta” nerostita dintre cele patru (sau cinci) fotografii Eminescu, adevarate puncte de plecare ale interpretarii artistice. Dorinta de a regasi īn ea asemanari cu portretele “reale” este, īnsa, pe jumatate un demers fals, caci pentru a surprinde prototipul “nu este neaparat nevoie de o asemanare naturala, ci este suficienta una ipotetica”. Mediocritatea reia ceea ce a fost deja exprimat, fara nici o alta contributie, si deranjeaza prin “trivialitatea” ei, de care, adeseori, nici nu este constienta.
    Īn primii ani dupa moartea lui Eminescu fotografia preferata de contemporani este ultima cunoscuta, executata de Jean Bieling la Botosani (1887-88), si reprodusa pentru prima oara īn volumul Henriette si M. Eminescu. Scrisori catre Cornelia Emilian (Iasi, Saraga 1893). Din nenorocire cea mai raspīndita, cum spunea fratele poetului Matei, fotografia convenea imaginarului unei epoci īn care Eminescu era considerat filosoful pesimist, mort nebun, īn mizerie. Figura stinsa, obosita, justifica o prejudecata conform careia poetul (īn general) este victima suprema a societatii care īi limiteaza avīntul creator. Portretul apare pe coperta primelor editii Saraga, pe carti postale, īnsa aceasta popularitate va fi īn scurt timp refuzata - fotografia nu-l mai reprezinta pe poetul de geniu, ci “este potrivita numai pentru a nedreptati pe poet si a falsifica īn ochii publicului imaginea fizionomiei adevarate a lui Eminescu”, spunea Ion Scurtu īn 1903. Īnca la acea data se fac referiri la un chip ideal, model absolut si abstract, ce nu trebuie alterat printr-o ipostaza care surprinde faza decaderii fizice si psihice. Oricum, aceasta ipostaza nu va fi validata īn timp, nici un artist nu o va transfigura, iar generatiile urmatoare fie o vor ignora, fie o vor refuza. Aceasta “masca nietzscheeana pustiita, cu ochii īnfundati si statuti” nu mai corespunde figurii ideale consacrate: ochii stinsi, īmpietriti, nu mai transmit nici un mesaj (aceeasi atitudine se va adopta si fata de masca mortuara). “Iubitorii marelui disparut” se spune īn 1989, “au refuzat-o, caci Eminescu a fost un poet ideal, iar poetii ideali nu pot fi decīt zei frumosi”. Aceasta opinie exprima elocvent o mentalitate cliseizanta care asocia inevitabil poetul de exceptie unei īnfatisari pe masura, perfect si mitice. Pentru publicul larg, zeul creator nu poate fi decīt “vesnic tīnar”, iar aceasta imagine īsi pierde cu greu ascendentul.
    Cea de-a treia fotografie, datīnd din 1884-85, realizata de Nestor Heck la Iasi, are o popularitate redusa, īn ciuda faptului ca ea īl reprezinta pe Eminescu īn deplina maturitate (si chiar frumusete fizica). Criticii literari si publicul larg o refuza, deoarece recunosc īn ea semne ale bolii: “fata placida, adipoasa, cu ochi īmpīnziti de o ceata alburie”. Influentat evident de contextul nefast, amplificat īn timp de ultima fotografie (semn al declinului fizic cert), acest al treilea tablou este, totusi, reprodus pe coperta editiei Saraga (1890) a volumului Versuri si proza, pe prima pagina a unor numere consacrate lui Eminescu din reviste ca Flacara (1912) sau Gīndirea (1929), precum si pe coperta editiei Botez din colectia “Clasicii romāni comentati”. Statuile inspirate de aceasta fotografie īmbina trasaturile ferme ale figurii cu idealitatea primului portret (sau, eventual, cu a celui de-al doilea). Combinatia este sesizabila īn statuia de la Galati (1911), executata de Fr. Storck, care īl reprezinta pe Eminescu matur, dar cu privirea senina, nu pierduta īn departari, līnga el aflīndu-se un nud de femeie care ar simboliza, dupa cum afirma “exegetii”, īntelepciunea si poezia.
    Portretul executat de F. Duschek īn 1880 pentru albumul Junimii, daruit ulterior de poet Veronicai Micle (al doilea īn cronologie), a fost considerat de cei care l-au cunoscut pe Eminescu drept “cea mai credincioasa icoana” a lui. Fotografia va fi reprodusa īn editia princeps din 1883 a poeziilor eminesciene si pe prima pagina a numarului de doliu al revistei Familia (1889). “Subtiat de gīnduri si de o īnfrigurare sentimentala”, cum īl vedea Cailnescu, acest chip va fi adesea valorificat īn arta plastica. El apare, mai mult sau mai putin reusit, īn ilustratii ce īnsotesc volumele de versuri, sub forma unor colaje de prost gust, īnsa impresionante, probabil, pentru un anumit nivel de lectura.
    Un model exemplar de kitsch este alegoria la Venera si madona, ilustratie reprodusa īntr-un album Eminescu comemorativ. Din punct de vedere plastic, ea se īnscrie īn contextul art nouveau, stil exclusiv ornamental bazat pe expresivitatea liniei si pe forma plata. Īn cazul acestei imagini, stilul se regaseste īn precizia conturului elementelor vegetale, īn ductul drapajului personajului feminin si īn conturul anatomic foarte precis. Este posibil ca imaginea sa fi fost initial o creatie independenta, īn care sa fi fost īncadrat ulterior, prin procedee tipografice, portretul. Ratiunea alcatuirii unor asemenea trucaje ar trebui cautata īn nevoia de a suplini o carenta a iconografiei eminesciene: absenta fotografiilor īn care poetul sa fie īnfatisat alaturi de figuri feminine, dar inserarea īn tablou a portretului trimite si la un nivel foarte naiv de receptare a poeziei.
    Contrar acceptiunii teoretice a contemporanilor poetului, care au considerat chipul din perioada de apogeu a creatiei ca reprezentīndu-l cel mai fidel, preferinta artistilor plastici si a publicului se īndreapta catre prima fotografie, executata la Praga īn 1869 de catre J. Tomas. Tabloul reflecta, asemeni celorlalte trei, subiectivitatea fotografului, care “construieste” o privire (studiata, conform modei vremii) trecīnd dincolo de obiectiv, fapt ce va favoriza cele mai variate interpretari. Prototip al viitoarelor reproduceri, imaginea aceasta va fi transfigurata īn functie de epoca - īn contextul evenimentelor politice, al miscarilor sociale si, nu īn ultimul rīnd, al sensibilitatii receptoare individuale. Reflectarile lui īn oglinzi si īn false oglinzi īnsumeaza toate fazele “mitului Eminescu”, de la adulatia cvasireligioasa pīna la īncercarea de a-l nega.

emin3.jpg (7358 bytes)

    Īn fapt, preferinta pentru o imagine sau alta difera īn functie de ideologia epocii si de orientarea culturala a receptorilor. Reprezentativa īn acest sens este ancheta realizata de revista Manuscriptum īn 1975, avīnd ca subiect o a cincea fotografie presupusa a-l īnfatisa pe Eminescu. Provenita din albumul de familie al lui Iacob Negruzzi, ea īnfatiseaza un barbat matur, cu mustata, īmbracat īn costum (de calarie?), sprijinindu-se de o piesa de mobilier. Reactiile oamenilor de litere se īmpart īn doua categorii: unii refuza categoric sa-l recunoasca īn fotografie pe Eminescu, altii acepta ca salutar acest nou document. Argumentele celor dintīi neaga apartenenta lui tocmai la imaginarul cliseizat care consacra deja un mit, facīnd comparatii cu o figura eminesciana idealizata.

    De fapt, acestor argumente le lipseste vigoarea, ele ramīnīnd īntr-un domeniu al impreciziei: “Nu-l vad deloc pe Luceafarul poeziei noastre īn costum de palarie si cu monoclu”, spunea S. Cioculeascu. Eminescu nu era, asa cum apare barbatul din fotografie, voinic si “stapīn de sine”, iar ochii acestuia nu seamana cu ochii poetului, sustinea Iorgu Iordan. Īn schimb, aceia care accepta ca fotografia īl reprezinta pe Eminescu vad īn ea tocmai atributele combatute de ceilalti, ajustīnd si ei noile date la cele deja consacrate. Dan Simionescu, de pilda, recunoaste aceeasi frunte lata, parul dat peste cap, “ochii scrutīnd cu precizie spatiul”. Dovezile aduse de ei denota īnsa, ca si īn cazul celorlalti, o aceeasi inconsistenta a argumentatiei.

emin3b.jpg (5581 bytes)

    Un an mai tīrziu, aceeasi revista publica o expertiza antropologica a celor cinci fotografii, realizata de un specialist al Institutului Victor Babes din Bucuresti, care ajunge la concluzia ca “portretul necunoscut a putut apartine cu multa probabilitate lui Eminescu”. Desi validata stiintific, misterioasa fotografie nu se va impune, deoarece o imagine este “adevarata” sau “falsa” nu prin ceea ce reprezinta, ci, mai ales, prin ceea ce ni se spune sau se scrie despre ceea ce reprezinta.

 

SAURO ALBISANI
traducere de Camelia Dedu

EMINESCU ĪNTRE ROMANTISM SI DECADENTISM (FRAGMENT)

    Cu aceasta, mi se pare ca cel putin am sugerat cum si de ce dubla ecuatie Leopardi-Schopenhauer, Schopenhauer-Eminescu nu este valabila, fireste nu īn mod univoc, īn directia culturii romantice, ci īn aceea a culturii decadentismului, īn cadrul careia pulsiunile irationale latente īn gīndirea marelui filosof german vor fi eviscerate si amplificate de o sensibilitate noua si de o conditie existentiala inedita a artistului īn cadrul societatii.
    Pe de alta parte, chiar studiind aceasta problema din alte unghiuri, oricum importante, pentru o definitie a respectivelor poetici, cea romantica si cea decadentista, daca primei Eminescu īi datoreaza modul sau de a trata foarte celebrul binom dragoste-moarte īn multe texte memorabile, tot astfel e adevarat ca īn opera sa poetica istoria nu e prezenta ca sursa de inspiratie primara, cercetare pasionata a manifestarii unui logos transcendent care se dezvaluie pe sine īn cele lumesti, ci istoria este vizibila, ca īn filigran, īn spatele marelui teatru de fapte individuale si colective; nici nu se putea altfel, īntrucīt lui Eminescu īi lipseste credinta īn devenire, īnteleasa ca manifestare a unui principiu logic, sub a carui egida sau dupa a carui dialectica sa se desfasoare neobosit drumul catre perfectiune al speciei umane (pentru el, “patria vietii e numai prezentul”, cum suna īnceputul unei poezii postume). Referitor tot la acest lucru as spune ca, acolo unde tematica istorica este prezenta, poetul face mai degraba o concesie, ca īn cazul Scrisorii a III-a, retoricii unor temps jadis si presupusei integritati morale a oamenilor din societatile de la īnceputuri. Sigur ca aici exista o autenticitate a sentimentului, nu vreau deloc sa spun ca totul s-ar reduce la culoarea istorica, dar mi se pare ca īnsusi pretextul unor poezii precum cele mai sus amintite trimite inevitabil discursul īn dimensiunea unui vis generos, visat cu ochii deschisi - o viziune mai degraba erudita decīt inspirata de muza, permanent amenintata de riscul oleografiei si al carei merit principal este tocmai acela ca stie sa se priveasca pe sine.
    Īn acelasi timp e adevarat ca, daca ar trebui sa gasesc o voce din tara noastra solidara cu aceasta vīna poetica eminesciana, m-as orienta spre Carducci, cu Comune rustico si cu alte evocari asemanatoare, desigur nu īn directia liricii romantice de inspiratie istorica mai complexa, aceasta īnsemnīnd ca, evident, chiar si un mare poet poate fi influentat din anumite puncte de vedere de curentele culturale cele mai īn voga, asa cum se īntīmpla cu temele istorice īn perioada asa-numitului romantism tīrziu. De altfel, e normal ca Eminescu, fiind nascut chiar la jumatatea secolului, sa observe la timp si sa asimileze pe de o parte crepusculul romantismului, pe de alta zorii unei sensibilitati decadente.
    Pentru a lectura corecta a operei lui Eminescu ar fi mai putin important, cred, sa īmpart si sa stabilesc daca se poate vorbi de romantism tīrziu sau de proto-decadentism, decīt, mai degraba, sa subliniez faptul ca formatia umana si artistica a scriitorului se plaseaza īntre cele doua mari perioade ce deschid si īnchid secolul XIX. Rezulta clar ca adevarata perioada creativa a lui Eminescu, concentrata īn efortul sau cel mai mare, se situeaza cronologic īntr-o faza care premerge īnflorirea decadentismului. Extrapolīnd, dintr-un calendar de exemple didascalice: īn 1871, dupa ce a asistat la baia de sīnge a Comunei, Rimbaud scrie Lettre du voyant; īn 1873, Cordiere publica Amorurile galbene; īn 1884 Verlaine tipareste Poetii damnati; īn 1886 Jean Moréas īsi numeste noul sau ziar Le Symboliste; īn 1891, Pascoli va strīnge poeziile sale Myricae, īn care, īn spatele aparentelor fals naturaliste sau chiar veriste, natura surprinsa īn cele mai umile vesminte ale sale denunta de fapt o stare de spirit absolut noua a eului liric confruntat cu realul, tinīnd cont de certitudinile apodictice ale pozitivismului - o stare de spirit care este īn acelasi timp perceperea nelinistitoare a misterului ce se ascunde īn spatele fenomenelor si premonitia instinctiva a amenintarii raului care apasa omenirea, si pe care stiinta nu a reusit sa-l exorcizeze (chiar natura eminesciana este, am spus-o, mesagera unei īntelegeri metafizice a realitatii care face din anumite prezente adevarate simboluri si embleme, marturie a felului cum gīndirea poetica poate avea o realitate proprie, ontologica, supra-individuala, obiectivīndu-se īn fiecare din lucrurile care contribuie la obtinerea acelei viziuni, de-a dreptul emblematica, a propriei epoci, care īn general este īnteleasa si receptata unanim cu o anumita īntīrziere, si īntotdeauna atunci cīnd deja s-a abatut asupra societatii raul pe care acea viziune emblematica l-ar fi putut īnlatura daca ar fi fost receptata ca un semnal de alarma) .
    Eminescu a studiat la Viena, capitala unui mare imperiu multietnic, semn prevestitor cel putin īn plan cultural al acelei uniuni europene a carei realizare se īncearca astazi. E posibil ca el sa nu fi citit cartile unora sau sa nu fi auzit de altii, īnsa fara īndoiala ca un artist cu sensibilitatea sa a simtit īn aer suflul noilor timpuri, īn primul rīnd, fireste, ceea ce tinea de destinele meseriei de poet, sau, pentru a fi mai precisi, de valorile care īi sīnt atribuite. Acestea, īn timpul lui Eminescu, nu numai ca sīnt clar īn regres, dar, īn special, au pornit pe o panta de pe care nu vor mai reusi sa iasa īn secolele urmatoare.
    Din vremi imemorabile īncoace, procesul de desacralizare a poetului a fost desavīrsit, iar acesta, dez-eroizat si uzurpat de aura sa legendara pe care īnca romantismul mai īncerca sa i-o aseze pe umeri, incapabil de altfel sa realizeze prin propria opera acea cutie de rezonanta pe care scriitorii naturalisti au descoperit-o īn noul gen de roman - īn ce situatie se afla, poate pentru prima data? Aceea a unui somer, a unuia care si-a pierdut locul de munca; a unuia care a fost concediat si nu mai vede recunoscuta demnitatea propriei utilitati, a unui expulzat, exilat la marginile societatii productive, izolat efectiv, hulit de oamenii de bine, condamnat de legea progresului. Tipologia artistului decadent se deschide cu grotestile reprezentari baudelairiene, aceea a albatrosului, a lebedei, si va fi alternarea īn moduri foarte diferite a doua atitudini: una a celor ce interpreteaza conditia dezradacinatului ca un semn evident al propriei incapacitati patologice de a trai viata reala, si alta a celor ce opun ostracizarii sociale avīnturile titanice ale unei constiinte superioare, care īsi revendica o functie clarvazatoare. Ambele pozitii nu fac totusi decīt sa reconfirme ceea ce am spus mai sus: noile contra-directii irationaliste īi vor detemina pe decadenti sa se inspire din gīndirea lui Schopenhauer, pentru a-si trasa apoi o directie originala de gīndire; aceste pozitii se nasc din acea separare care, īn ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, apare ca un divort inevitabil īntre arta si stiinta, īntre gīndirea stiintifica si creativitatea artistica, īntre logica si fantezie, lucru īn care nu degeaba artistii, neputinciosi, vedeau o amenintare prevestind triste consecinte. E important de observat senzatia de neputinta pe care poetul o are, confruntat cu propria-i opera, din moment ce ea va deveni destul de des chiar obiect al discursului poetic, constituind astfel un semn distinctiv pentru īntreaga poezie decadenta.
    Nemaifiind nici teolog, nici legiuitor, nici pedagog, nici profet, nici ziarist (si trebuie ca Eminescu a realizat el īnsusi acest lucru, īn viesparul din redactia ziarului Timpul), poetul e constient de conditia sa, īntre profet si cersetor, dupa un proces galopant de degradare sociala care, finalmente, va face din el un bufon de salon, adica un bufon de curte burgheza.

 

bare.gif (1971 bytes)

LA TABLA
MONICA TAMAS

SCURT TRATAT DESPRE FERICIRE

    Ce este fericirea? Care īi sīnt originile? Putem doar sa presupunem... Homo faber, Homo sapiens si zoon politikon sīnt numai perspective ale omului pe care aceasta ciudata fericire le-a influentat, īntr-o oarecare masura. Caci fericirea a evoluat odata cu cunoasterea. Fericirea suprema va fi, deci, cunoasterea suprema. Ea este materiala, intelectuala, spirituala si sociala; a fost determinata de-a lungul timpului de noile conceptii si credinte aparute īn anumite comunitati. Ea se leaga de posibilitatile fiecaruia dar, mai mult, de posibilitatile contemporane noua. Odata ce posibilitatea pentru noi devine imposibilitate, atunci apare nefericirea, privarea de un anumit privilegiu de care ceilalti dispun. Privind spre superioritatea intangibila ne facem īnsine rau. Aceasta aduce mai multa suferinta, iar cunoasterea existentei ei este cea care ne provoaca rau. Cu cīt fiinta are o arie mai restrīnsa a cunostintelor si cu cīt posibilitatile timpului si cele cunoscute sīnt mai putine, cu atīt acea fiinta are mai multe sanse sa fie fericita, sa-si atinga scopul initial.
    Este nevoie deci, de naivitate pentru un dram de fericire? Preferam īnsa sa nu evoluam, ba chiar sa dam īnapoi, cīnd singura noastra cale spre perfectiune este cunoasterea absoluta. Nu, aceasta nu este natura omului, el nu a fost īnvatat sa se retraga. El a luptat cu natura, a selectat si a supravietuit selectiei. Dar munca intensa pentru cunoastere nu ne va da acel moment de respiro pentru a ne bucura de fericirea pe care o simtim sau nu, nu ne va da ragazul de a fi nefericiti. Daca initial placerea animalica, satisfacerea nevoilor specifice erau semnificatia acestei stari de multumire interioara, astazi ea este ceva mult mai complicat si mai greu de atins. Sīnt anumite standarde impuse si greu de depasit care definesc fericirea. Si daca sīntem fericiti, este de fapt numai o impresie si o stare relativa si temporara. Actiunile exterioare, niciodata previzibile, sīnt cele care vor darīma aceasta aparenta multumire. Am fi naivi sa credem īn posibilitatea atingerii Nirvanei cīnd cu totii suferim de egolatrie. Nirvana presupune o detasare de cele lumesti, de care majoritatea sīntem incapabili. Sīntem obisnuiti cu noi asa cum sīntem, acceptam destul de greu orice schimbare, si sīntem legati de cotidianul banal, de micile bucurii zilnice, care dau impresia unei “fericiri” moderate. Vorbind despre fericire ne īnvīrtim īntr-un cerc vicios. Bineīnteles ca, oricīt am fi de capabili a ne satisface necesarul material, cel spiritual nu va fi niciodata multumit. Exigentele sīnt prea mari si se īnmultesc odata ce una din ele a fost īndeplinita. Termenul de fericire este abscons si īn acelasi timp abstrus omului, este relativ. Si daca sīntem de ajuns de naivi considerīndu-ne fericiti, sīntem doar pentru ca am fost īnvatati astfel. Ni s-a dictat sa nazuim spre lumire, spre mīntuire si sa credem īntr-un ideal al altora, ideal caruia i s-au conferit dimensiuni universale, care a fost pus ca baza unei religii, unei doctrine spirituale. Aceste credinte impuse īnca de la nastere īngradesc libertatea de exprimare, de actiune. Este mai usor sa crezi orbeste decīt sa cauti adevarul īnteles al existentei, sa īti cauti opinia proprie. Īncercarile de a ne mīntui sīnt de fapt forme ale dorintei de fericire si a sperantei īn mai bine. Culturile si ritualurile, de asemenea. Visam la omul complet, omul perfect, care constitue de altfel adevarata origine a zeitatilor divine dar umane. Oameni completi sīnt considerati cei de origine divina, cei īntelepti si sfinti īn acelasi timp. Dorim cu ardoare fericirea cīnd nici nu stim ce este si nu cunoastem metodele spre ea. Doar reflectīnd, īn mintea noastra apar probleme care cu siguranta nu le avem sau nu prezinta nici macar o minima importanta. Este fericirea secretul de a nu fi nefericit? Cu siguranta ca nu. Atīta timp cīt nu sīntem nefericiti ne aflam undeva la mijloc, īntr-o stare de contemplare si indiferenta. Fericirea, daca este atinsa, nu este si nu va fi permanenta. Preferam sa fim mediocri decīt sa riscam totul pentru o himera. Nu voi īncheia cu sintagme cliseice de genul “acestea fiind spuse, īn concluzie…”. Nu din alt motiv, dar nu am ajuns la nici o concluzie. Am expus doar anumite adevaruri general valabile (cred eu...). Īn ceea ce priveste fericirea, dupa cum am spus mai devreme, eu nu sīnt capabila a o defini ori a o cunoaste. Si asta nu numai din cauza stresului cotidian care ne caracterizaza pe fiecare īn parte, ci din cauza complexitatii vietii, a virtualitatii si artificialului pe care l-am construit si īn care traim. Ramīne datoria fiecaruia sa reflectam asupra ego-ului interior, asupra credintelor proprii, deoarece cunoasterea interioara constitue primul pas spre fericire. Si chiar daca nu as avea dreptate, drag cititor, nu cred ca vei face acest prim pas ca sa ma poti contrazice. Nu din comoditate, ci fiindca nu se poate...

 

CHIOSCUL CU ZIARE
EMILIAN AVRAMESCU

CĪND LUMEA UNIVERSITARA SE UNGE CU CREMA HIDRATANTA DE PAPADIE

   Comunitatea academica tomitana a mai nascut un copil mort. Ceea ce ar fi trebuit sa fie, īn sfīrsit, o adevarata publicatie a studentilor constanteni, se dovedeste, cel putin deocamdata, un esec. Proaspata revista de informatie studenteasca Lumea universitara se remarca printr-o platitudine zguduitoare. Chiar daca se deschide cu un Argument bine conceput si aproape seducator, primul numar al revistei gafeaza, īn fond si īn forma, prin diletantism. Diletantism de neiertat daca tinem seama de faptul ca din colectivul redactional fac parte si cītiva ziaristi profesionisti.
    Autointitulata revista de informatie studenteasca, publicatia este foarte departe de aceasta notiune si se viseaza, mai curīnd, o revista de opinie. De altfel, din moment ce revista īsi propune, ambitios, sa ucida aceasta inertie, din moment ce a aparut din nevoia īncapatīnata si consecventa unor studenti culti (sic!) de a crea īn jurul lor spectacolul fascinant de idei, tipic mediilor academice de traditie, īnseamna ca informatia utilitara nu prea a intrat īn planul redactional. Asta n-ar fi īnsa o proplema daca Lumea universitara s-ar constitui, macar pe jumatate, īn acel anuntat instrument mediatic care sa coaguleze rafinamentul intelectual si care sa produca socuri emotive īn atmosfera de lene īn care se complac preabatrīnii si preabalcanicii nostri studenti constanteni. Numai ca la Tomis, Lumea universitara se opreste la nivelul unui almanah de mīna a doua, care īnvalmaseste cu o stīngacie penibila articole fara subiect si subiecte fara continut.
    Interviul din pagina trei, al carui protagonist este īnsusi rectorul Universitatii “Ovidius”, este unul de curtoazie. O scurta, mult prea scurta discutie fara miza, purtata īntr-o atmosfera calda, prieteneasca. Mai jos un articol despre zilele Universitatii, ceva mai exuberant, dar cu un discurs la nivelul unei compuneri de gimnaziu. Ceva mai īncolo un domn īsi desira impresiile de 1 Mai, īn jurul unei foarte sugestive fotografii ce ne īnfatiseasa o decapotabila ultimul racnet, iar o domnisoara (probabil) bījbīie, atīt din punct de vedere stiintific, dar mai ales literar, prin starea de semisomn. Datorita acestei stari alfa, zice ea, cei mai multi studenti īnvata noaptea, īn stare de semisomn. Concluzia e geniala: Pacat īnsa ca din insomniile noastre nu se poate naste īnca, la Tomis, promisiunea unui Cioran.
    O alta latura pe care o atinge revista, īn īncercarea sa de a deveni acel centru stabil de intelectualitate, este legata, firesc, de “strategiile de negociere”. Cititorul - studentul obisnuit, dar nu numai acesta - descopera deodata ca din perspectiva teoriei militare, ecuatia globala a unui plan strategic are urmatoarea formulare: S=u*xM*xp*xT. Dintr-o alta perspecticva, cea a limbii romāne, evident, lectorul ramīne totusi nedumerit īn urma eroicei īncercari de a descifra anumite nuante ale unui alt articol, semnat de studentul (sic!) Radu Gārtone. Pun un mare etc. la afirmatiile pe care (sic!) nu le-am auzit niciodata īn sedintele de conducere ale Universitatii si am sa continui cu anumite nelamuriri pe care le am si nu a reusit nimeni sa mi le lamureasca pīna acum: universitatile sīnt formate din profesori si studenti sau din studenti si profesori? Iata o dilema fundamentala, care, spre rusinea mea, nu m-a framīntat nici o clipa pe vremea cīnd eram student. Īn pagina noua sub un titlu de senzatie, “Gīnduri mecanicesti”, autorul ne trage fara mila pe rotile dintate ale unui inginerii eseistice de o delicioasa platitudine a exprimarii, iar īn pagina treisprezece aflam “Cum trebuie sa se comporte un fumator bine crescut”. Īntr-o directa legatura cu subiectul anterior, īn aceeasi pagina, sub genericul “Cartile lunii mai”, celebrul poet Mircea Cartarescu devine, inexplicabil, Mircea Carturescu, īn timp ce, la fel de inexplicabil, una dintre replicile care īi prezinta cartea ramīne īn stare de imponderabilitate, īn cautarea subiectului ca parte de propozitie si a virgulei ca semn de punctuatie: “Incitata de imensitatile astronomice, de miturile umanitatii si activitatile ascunse ale inconstientului, de doctrinele ezoterice si teoriile stiintifico-fantastice”. Punct.
    Nu lipseste din acest numar inaugural si plin de sensuri nici “Overclock-ul calculatoarelor”. Astfel, “la cresterea frecventei de bus, transferul de date prin controlere creste si el. Daca aceasta viteza nu este bine suportata de hard-disk, atunci datele care se vor scrie vor fi corupte si informatia respectiva nu va mai putea fi recuperata. Totusi, se poate ocoli aceasta problema dezactivīnd canalul DMA…”
    N-as īncheia īnainte de a semnala ca, fara īndoiala, īn ciuda a numeroase articole ce abordeaza subiecte esentiale pentru comunitatea academica de la malul Marii Negre, vedeta incontestabila a primei editii a Lumii universitare este “crema pentru mīini puternic hidratanta cu papadie”, un ingredient extrem de important, care, sper, va fi folosit mult mai eficient la prepararea viitorului numar al revistei. Mai multe amanunte despre “crema pentru mīini puternic hidratanta cu papadie” īn pagina optsprezece.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

RELIGIOSUL FATA CU SATIETATEA TIVILA

    Īn urma cu mai bine de doi ani, amicul si, uneori, colegul nostru Razvan Rotaru - actualmente profesor de religie la Liceul de Arta si, īnca, realizatorul unei emisiuni preafericitoare pe līnga un post de televiziune exagerat de local (caruia-i sade mai bine cu naftalina decīt cu tamīia) - m-a invitat la lansarea publicatiei Scara (revista de oceanografie ortodoxa, treapta a treia, anul II, februarie - dupa cum cu mīndrie-ntreita au cioplit zetarii pe gulerasul ei diafan). Īntre noi fie spus, chiar daca orasul nostru are gura cascata larg spre toate marile lumii, nu-i prea ardea de aceasta lansare! La cīte goelete si-a azvīrlit prin cele paispe zari tulburate (de le cauta si azi cu farul cel stirb de la Abator), Pontul cel Euxin (dar mai ales toxin) n-a avut ochi si cearcane īmprejur pentru nici o scara: la cele peste 300 de pagini īnaltime ale revistei abia daca se ridicara pe vīrful totoseilor treizeci de (virtuali) cititori pe care urbea-i trimise prin tragere la sorti sau momindu-i cu vreo tombola; ba mint, caci jumatate din dīnsii exista din oficiu la astfel de ocazii, ai zice ca sīnt platiti, daca nu cumva au crescut odata cu locul īn care-i vezi, umbriti de ficusi ori de asparagus, sau lipiti de platoul cu prajiturele uscate. Iar cealalta jumatate e alcatuita chiar din organizatori si rudele lor zburatoare. Interesant acest zvīcnet bumerangulesc al centrului spre periferie, acest sughit civic trimestrial ce ne sīcīie, ne fura sosonii, īi ascunde un pic, noi ne facem ca-i cautam si iesim nitel din ale noastre, scuipam o clipa din piept aerul cel dulceag si statut de provincie paupera cu duhul, de no-man’s land agri-cultural, apoi, ca adusi de telecomanda, sosonii apar si ne-mpaca pe data. Din an īn Paste se lanseaza cīte o scriptura, vine la noi de peste multele ape stampilata ca o carte postala, rasar si cītiva voinici ce ne zic pe nume, fratilor, ne zic ei, am calatorit! am vazut lumea! e mare lumea, fratilor! si noi ne bucuram nespus, si parca luam dintr-odata forma si marimea lumii care ne īmpresoara si ne īmbraca, adica devenim mai mari si mai destepti pentru ca sīntem acolo, īn fata; cītiva pometi īngrijorati toasteaza solemn, se vīnd cīteva batiste īn plus la buticul din colt. Cam atīt si cu lansarea Scarii, o chestiune prea larga pentru totoseii pierduti. Gata si cu solemnitatile -fentate cu dibacie de Mugur Vasiliu (seful revistei si-al īnca unei ciudatenii numite Asociatia Romāna de Antropologie Audio-Vizuala). Apoi echipa redactionala s-a retras cu un grup de bastinasi la un barulet, cinstind asistenta cu covrigei si cafea. Ne-am sorbit covrigeii, ne-am rontait cafelutele: Crīmpeie igienice de propozitii, bucatele de hīrtie schimbate peste fata de masa, numere de telefon scrise pe servetele. Pastrez si eu un numar de-asta (de cītiva ani, parca am o boala, colectionez cifre). E-aproape nou nout; cīndva, trecīnd prin capitala, am dat sa-l folosesc, dar nu s-a potrivit. Ma uit la numar si-i zic -la capatul tau, undeva, foarte aproape, cale de un 5 īn loc de 3, sau poate 3 īn loc de 8 (sau chiar un 1 īn loc de 7), sta un grafician. Īl cheama Valeriu Pantilimon, iar pe vremea aceea avea un condei. finut. Ce-o mai face el acum. Poate ca īnca se tine de chestii de-astea, mai ortodoxe. Sau poate ca nu. Multi graficieni au plecat de atunci. Unii s-au apucat de publicitate si, vai de ei, s-au īmbogatit! Altii au devenit exagerat de celebri si-au īnnebunit de necaz. Uite, vezi, tot mai sigur pe-aici, prin Pontul Toxin. Ce facea, de pilda, Razvan Rotaru pe-atunci? Emisiuni pe un post TV prea local. Interviuri, invitati, cītiva preoti si studenti: complicati, staruitori. Spuneau vorbele, ascultau vorbele. Cīnd suna telefonul īn direct, tresarea ceva īn fiecare. Asta īnsa mai rar. Cīteva babute īsi sopoteau pasul, cīte un nene confunda biserica cu guvernul. Baietii nostri asteptau si altceva, o provocare, un vīntulet. Uneori parea ca se-apropie, alteori ca se duce departe. Ce face Razvan Rotaru acum? Emisiuni, discutii locale, interviulete. ...Si atunci, cīnd cu Scara, a luat interviuri. A stat apoi, le-a cizelat la montaj. A facut chiar o emisiune: Arta si Religia (mai tīrziu, īntr-o discutie la Bucuresti cu Doina Jela, veni vorba si i-am povestit de asta. La care dīnsa - ce-i cu tema asta XXL? v-ati tīmpit?) De ce sa nu rīd, m-am revazut si pe mine, de pe-o caseta: bīiguiam cabalistic despre patratul suprematist si arta primitiva. Gesticulam fioros, nu gaseam cuvintele. Bietul cameraman si-a fracturat degetele: capul īmi iesea mereu din cadru. Apoi Mugur Vasiliu: m-a īnduiosat rabdarea din interviul lui. Īmi amintea cumva de spatiul acela enorm dintre grafica lui Horia Bernea si Muzeul Taranului Romān..., dintre coloana lui Brīncusi si Axis-ul lui Tavitian. Am vazut chiar si emisiunea - cu Doina Pauleanu si un parinte foarte amabil. Doamna Pauleanu vorbea despre Renastere, parintele aproba economic si surīdea. Cīnd prindea putin timp liber -spunea si dīnsul: desigur, sa adaugam si ca Voronetul, ca icoanele noastre pe lemn si pe sticla... Razvan mai strecura o caseta cu un interviu, doamna Pauleanu revenea la Renastere, se avīnta pe culmile ei, parintele iar aproba cu dulceata si strecura cīte o iconita-n discutie cum prindea un loc liber... Cam asta-mi amintesc, si mi se pare tare putin. Prea micut! Despre icoane nu ma pronunt, sīnt obiecte de cult si tin, cel mult, de mestesug, nu de arta. Cu Renasterea sīnt, iarasi, de alta parere: n-as gomfla subiectul... Un personaj biblic īntr-o reprezentare nu-i da acesteia, neaparat, un continut religios. Distinctia, īnsa, e tot mai greu de facut cīnd descaltam sosonii doar de doua, trei ori pe an. Atunci īncepem sa credem ca hainele lucrurilor sunt chiar lucrurile. Ca exista vorbe, expresii si notiuni gata sa lege-n concluzii īmprejurari neticluite īnca; chiar si pentru mirarea ca lumea-i atīt de larga pe cīt se spune. Īncercīnd sa o umplem cu toate aceste vorbe, croim pe masura frazelor conturul īntregii lumi. Traim īntr-o lume libera, asa ca-i dam voie sa fie si XXL pentru o dupa-amiaza.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator