M.T.: Avem iata abia acum ragazul, draga Thomas, sa vorbim despre cartea pe care ai scris-o, "Biografia lui Ceausescu", aparuta de curînd în Germania. Ziarul nostru a dedicat deja doua numere evenimentului. De fapt, ce te-a determinat sa scrii tocmai biografia lui Ceausescu?
    T.K.: Doresc mai întîi, draga Mircea, sa va multumesc calduros tie si ziarului Observator, atît în numele meu cît si al editurii, pentru prezentarea si comentarea cartii mele. Observatorul de Constanta a fost primul ziar din Europa - cu exceptia celor din Germania - care a atras atentia asupra acestei carti. M-au întrebat multi jurnalisti germani, ca si tine, ce m-a determinat sa scriu o biografie a lui Ceausescu. Raspunsul e simplu. Ceausescu a fost, ca sa zicem asa, ultimul “mare” dictator din Europa secolului nostru. Mi se pare ca un istoric care studiaza Europa contemporana trebuie, pur si simplu, sa se întrebe cum a fost posibila instituirea regimurilor totalitare în decursul acestei jumatati de secol, cum a fost posibil ca oameni cu educatie modesta sa reuseasca sa devina conducatori de stat, dispunînd de puteri care, în zilele noastre, sînt realmente uriase, si sa se mai întrebe, în fine, care sînt mecanismele, vazute în contextul lor european, care au condus la revolutiile din 1989 si au pus capat iluziei totalitare.
    Traiesc si lucrez din 1995 în România, si îmi place aceasta tara la fel de mult pe cît ma simt atras de istoria ei. M-a surprins absenta unei biografii serioase a ultimului sef comunist de stat si de partid. Faptul ca pîna acum nici un istoric român nu si-a ales ca tema traseul biografic al “conducatorului” se datoreaza, probabil, si “cosmarului Ceausescu”. Astfel a luat fiinta proiectul cartii mele, pe care l-am putut duce la îndeplinire cu sprijinul renumitei edituri berlineze Cristoph Links. Cartea a fost discutata pe larg de presa, televiziunea si radioul germane, lucru care ma bucura. Ma bucura, mai ales, faptul ca Marianna Hausleitner, istoric berlinez si expert recunoscut în istoria României, a descris cartea mea ca fiind “cea mai importanta lucrare, pîna în prezent, cu aceasta tema”. Între timp, prima editie a biografiei aproape ca s-a epuizat. Sper astfel ca, prin aceasta prezentare a istoriei României comuniste, voi contribui si eu la o mai buna întelegere a tarii voastre, care astazi paseste pe un drum dificil.
    M.T.: Reactiile din presa culturala de la noi au fost mai degraba reticente. Unul dintre recenzenti, William Totok, vorbea chiar de o "fascinatie negativa a ceausismului", acuzîndu-te ca ai scris mai degraba un fel de "istorie politica a României". În definitiv, lucrul în sine n-ar fi rau, cu atît mai mult cu cît aceasta "fascinatie negativa" apare si, de exemplu, în romanele unei Herta Müller. Se pare însa ca românii, inclusiv nemtii plecati din România, manifesta în continuare anxietate fata de figura dictatorului. Cum îti explici aceasta stare de lucruri?
    T.K.: Cunosc opinia lui William Totok Si Richard Wagner e de parere ca, de fapt, nu se poate scrie o biografie a lui Ceausescu. Trebuie sa spun, mai întîi, ca îi apreciez foarte mult pe amîndoi. Însa nici unul nu este istoric. Cartile si eseurile lor despre România sînt, fireste, printre lucrarile de referinta aparute în Germania. Cu toate acestea, nu împartasesc opinia lui Richard Wagner ca nu s-ar putea scrie o biografie a lui Ceausescu, din cauza apropierii prea mari de prezent. O asemenea abordare ar însemna, în realitate, sa ne luam adio de la studiul istoriei contemporane în general, adica sa-l consideram închis pentru orice depaseste al doilea razboi mondial. Critica lui William Totok vizeaza o anume “fascinatie negativa” care ar fi lucrat asupra mea, ca si faptul ca as fi scris un fel de “istorie politica a României”. Are dreptate. Cred, în primul rînd, ca “ceausismul” exercita o fascinatie stiintifica asupra oricarui istoric care se îndeletniceste cu studiul dictaturilor si al dictatorilor. Apoi, în România a fost instituita o forma speciala a “socialismului real”, pe care am descris-o ca fiind un neo-stalinism dinastic, marcat de nationalism. Ceausescu a învatat cum se face politica în timpul lui Stalin. Aceasta epoca, cu experientele ei, i-a marcat orizontul intelectual. Privind retrospectiv, exista o continuitate frapanta între gîndirea sa politica si felul de în care a actionat mai tîrziu.
    În al doilea rînd, este imposibil sa scrii o biografie a lui Ceausescu fara a face apel si la istoria politica. În cei 71 de ani în care a trait Ceausescu s-a scris istoria lumii. S-au terminat doua razboaie mondiale, iar Europa a fost taiata în doua. Statele de dincolo de Cortina de Fier întruchipau un model de societate care, cu exceptia bazei lui sociale, era asemanator din punct de vedere structural cu fascismul. Ca sef al statului si al partidului, Nicolae Ceausescu a prins patru secretari ai Uniunii Sovietice si sase presedinti americani. Este o figura a istoriei contemporane, biografia lui nu poate fi scrisa fara a o încadra în conditiile politice ale vremii. Cred ca, la fel ca românii, multi nemti proveniti din România au o senzatie nelinistitoare cînd vine vorba de Ceausescu. Îi înteleg. La o întreaga generatie care s-a maturizat sub regimul sau s-a manifestat din aceasta cauza un fel de “schizofrenie colectiva”. Înconjurat de ipocrizie, Ceausescu s-a scaldat într-un cult al personalitatii într-adevar absurd. Mai întîi oamenii de curte, apoi un întreg popor l-au slavit ca “fiu al soarelui”, în timp ce într-o Românie cu totul slabita economic se gasea greu chiar si pîinea. Fireste ca aceste laude nu erau adevarate, dar ele au fost o cauza a bolii. Eu însumi am crescut în fosta RDG si stiu ce înseamna o dictatura. Dar nu o pot compara cu ceea ce au trebuit sa îndure românii. Mircea Dinescu are dreptate, atunci cînd descrie perioada Ceausescu drept “kafkaism real”.
    M.T: Într-o discutie recenta, îmi marturiseai neîncrederea în demersul european afisat cu atîta ostentatie la malurile Dîmbovitei. Sînt de acord ca, adesea, rostul acestui demers este doar acela de a înfrumuseta fatada. În definitiv, întreaga istorie a României din ultima suta de ani, daca nu chiar mai mult, este dominata de problema "formelor fara fond". Cu toate acestea, demersul occidental a reusit în mare parte, contribuind decisiv la aparitia României moderne. Este o realitate, cred, de necontestat. Ce sanse crezi ca are acest demers astazi, lasînd la o parte "sinceritatea" lui (daca în Balcani exista asa ceva), si privind lucrurile din punct de vedere pragmatic? Este o întrebare cu atît mai actuala, cu cît ne aflam într-o perioada electorala, iar rezultatele de pîna acum sînt cele care sînt.
    T.K.: România a devenit între timp candidata la intrarea în NATO si a fost invitata la negocierile de aderare cu Uniunea Europeana. Dupa cum vad eu lucrurile, pîna cînd planurile se vor transforma în fapte vor mai trece ani, si asta din doua motive. În primul rînd, opinia mea este ca Uniunea Europeana însasi este depasita de extinderea spre Est, asa cum a fost ea planuita. Societatile dezvoltate din Occident încearca sa faca un fel de spagat între securitatea propriei bunastari si o constiinta linistita. Le cam lipseste însa fantezia politica. Primul pas ar trebui sa fie o reforma cuprinzatoare a Uniunii însesi. Ea functioneaza birocratic, neraspunzînd destul de eficient la noile situatii aparute dupa 1989, si se îndeletniceste la modul cu totul serios de lucruri minore, cum ar fi de exemplu cu reglementari privind marimea si curbura acceptata a bananelor care intra pe piata europeana, ori cu unificarea unor legi nationale care de fapt n-au nici o nevoie sa fie unificate. Si acesta este tot un fel de kafkaism. Dorinta statelor estice si sud-estice de a face parte din Uniunea Europeana este totusi de înteles. Nivelul de viata al tarilor din Uniune constituie fara îndoiala un impuls enorm în aceasta directie.
    Despre al doilea motiv, draga Mircea, am discutat deja cu putin timp în urma. Eforturile României de a adera la Uniunea Europeana sînt pe de o parte adevarate, dar în multe privinte felul în care evolueaza scena politica din România nu da motive Occidentului sa le acorde mai multa încredere. De la înlocuirea administratiei post-comuniste a lui Ion Iliescu prin pro-occidentalul Emil Constantinescu, în noiembrie 1996, tara a trecut dintr-o criza sau un scandal în altele. Amintesc numai de prabusirea recenta a FNI. Reformele economice promise au pornit numai cu sovaiala sau chiar deloc. Privatizarea întreprinderilor de stat a fost în mod regulat obstructionata de cei care înca profita de ele. Abia cînd Banca Mondiala a amenintat cu retragerea sprijinului financiar, guvernul Radu Vasile a crezut necesar sa-si intensifice eforturile de privatizare, drum pe care îl urmeaza acum si Mugur Isarescu. Ar trebui, cred, ca impulsul sa vina mult mai mult de la voi. În definitiv, nu vad de ce ar trebui sa aiba nevoie România de “teme pentru acasa”, date din exterior.

CHIOSCUL CU ZIARE VESPASIAN PITICLA

PrOEZIA VAZUTA DE UN "CETATEAN OBISNUIT"

    Încheierea serialului PrOEZIA la ProTV a fost marcata si printr-o “masa rotunda” în Observatorul Cultural (nr. 19/2000) de sub directia lui Ion Bogdan Lefter. La ea au participat atît actori, regizori sau producatori implicati în serialul cu pricina, cît si scriitori ori critici literari. Potrivit discutiei respective, s-a dorit prin PrOEZIA o recitire si nu o recitare a poeziei eminesciene, o recontextualizare a acesteia, desi, cu vorba lui Dan C. Mihailescu, “ar trebui sa vedem daca exista vreun pustan de 16 ani care a trecut acum de la Nirvana lui Kurt Cobain la Nirvana lui Eminescu”. “Eu îmi închipuiam”, zice dl. Mihailescu, “ca ProTV-ul încearca sa acapareze publicul de teenager-i de la B.U.G. Mafia si ma îndoiam ca underground-ul narcoman putea sa-i atraga”. La cealalta extrema se afla chiar prezentarea PrOEZIEI, în conceptia grupului SMART, unul dintre coproducatori: “Eminescu este poet national numai în masura în care este perceput ca fiind viu de catre cetateanul obisnuit (…) Masura reala a aprecierii lui Eminescu drept poet national o da pulsul versului eminescian pentru cei multi”. Tinta proiectului, conform prezentarii SMART, ar fi deci omul obisnuit, fie si cel care adoarme “cu gîndul la un vers care i s-a întiparit în memorie”. Daca urmarim aceste doua directii, încercînd sa gasim punctul lor de intersectie, vom vedea ca strategia serialului amintit ar putea fi rezumata astfel: pe de o parte un context underground, menit sa-l scoata pe “poetul national” din zona receptarii canonice ori chiar festiviste, pe de alta parte efectul de înstrainare, usor de observat la telespectatorul de rînd, fie ca acesta a fost atras, intrigat sau, în fine, indignat de serial. “Cetateanul obisnuit” a reactionat mai degraba negativ, contrar asteptarilor SMART, optînd fara a clipi pentru un Eminescu “poet national”, în defavoarea unuia “viu”. Acest cetatean n-a retinut, de fapt, nici un vers eminescian înainte de-a adormi, ci a fost doar scandalizat, uneori pîna la furie, de contextul undergound amintit. Cei sedusi sau intrigati de PrOEZIA sînt, de fapt, tocmai cei cu afinitati mai mult sau mai putin clare pentru aceasta zona. Cu alte cuvinte, un astfel de Eminescu nu foloseste în realitate decît zonei undergound, pe care o “canonizeaza”, desi o data intrata în acest teritoriu sintagma de “poet national” devine superflua (Eminescu putînd fi comparat, cum s-a vazut, cu Kurt Cobain), în timp ce pentru cealalta categorie (“cetateanul obisnuit”, cel majoritar) acest tip de reprezentare contribuie mai degraba, prin recul, la consolidarea soclului “poetului national”. Este, în fapt, vechea dilema a Luceafarului: el poate “sfinti” cu prezenta sa “cercul strîmt”, ori poate fi invocat de catre cei alesi, dar nu poate fi facut accesibil celor multi decît prin trivializare, ori prin recul la aceasta. Mentinerea în acest paradox, neremarcata de catre nici un participant la discutia amintita, pare sa fie meritul principal al serialului PrOEZIA. Cu totul straniu, apoi, mi se pare si faptul ca nimeni dintre cei prezenti n-a ridicat problema titlului serialului (Oana Pellea a amintit, totusi, ca “titlul l-a dat dl. Nicolae Manolescu…”), desi multi stiau ca asa se numeste si volumul “Proezia”, aparut în 1996 si semnat Mircea Tuglea. Într-un protest din martie anul curent adresat avocatilor ProTV, la care nu s-a primit nici un raspuns, acesta scria: “Alegerea unui titlu omonim cu cel al volumului meu poate deturna sensul dat de mine acestui concept (Proezia) catre zona publicitara. În aceasta situatie, sînt practic obligat sa îmi exprim pozitia. Tin sa precizez ca protestul meu nu implica în nici un fel aprecieri cu privire la calitatea artistica a emisiunii respective.” Curios este ca atît ProTV-ul, cît si cei prezenti la “masa rotunda” amintita, trec complet sub tacere problema mai sus pusa, desi o cunosc foarte bine. Poate ca, în aceste conditii, nu ne mai ramîne altceva de facut decît sa asteptam un alt volum de versuri semnat MT. Nu de alta, dar sa vedem în cît timp va deveni acesta emisiune la ProTV!

FOAIE VERDE CASANDRA CRISTEA

SLAVII LATINI

    Pe prima pagina a unui ziar gratuit din Roma, subintitulat “jurnal de strada al oamenilor fara adapost”, gasesc o caricatura aparent haioasa, cu trei cersetori la un colt de strada, dintre care unul are atîrnata la gît o pancarda cu “Mi-e foame”, altul cu “Nu am loc de munca” iar pe a celui de-al treilea, în fata caruia s-au adunat o gramada de bani, e scris: ”Vreau sa ma întorc în România”. Titlul acestui neîndoielnic inspirat desen este: “Nu e vina nimanui!”.
    Occidentalii au gasit o solutie mult mai simpla: noi ne amagim, de obicei, cu stereotipuri de genul “comunistii sînt de vina”, “guvernul e de vina” etc, demonstrînd o extraordinara inventivitate de fiecare data cînd este vorba de a da o explicatie mizeriei. În vest se pare ca toti s-au spalat pe mîini de asemenea vini, si îsi permit chiar mici glume. La care, de ce nu, rîdem si noi. Adevarul e, de ce sa nu o spunem, ca fetele românilor împrastiati prin toata Roma confirma caricatura - sînt fete chinuite, pe care le recunosti instantaneu în metrou, poate si datorita hainelor saracacioase si a unui aer strengaresc (daca nu chiar “smecheresc”, de cartier).
    Si, de aici, nu e deloc straniu ca s-a creat o imagine mai mult decît “favorabila” despre români, o imagine de care în tara ne plîngem, dar pe care faptele “de teren” o sustin. Printr-un comportament decent, departe de lumea colorata a suburbiilor italiene, ramîne foarte greu de infirmat aceasta perspectiva folclorica asupra noastra, în sensul de material de bîrfa, de caricaturi si, nu as fi deloc surprinsa, de bancuri... Sînt arhicunoscute formulele de întîmpinare din partea unui occidental: “Vii din tara lui Dracula? Este o parte de adevar în aceasta legenda?”, sau “România, cu capitala «Budapest»”. Superflua pare si mentionarea faptului ca românii sînt mereu identificati cu tiganii, care apar în viziunea occidentalului o cvasimajoritate în România - nu as fi amintit acest amanunt placut de care m-am izbit, de altfel, destul de des în Italia, daca nu mi s-ar fi recomandat, ca bibliografie pentru imaginea vagabondului, filmul lui Tony Gatlif, “Latcho Drom” care, pura coincidenta?, alege pentru spatiul românesc imagini sinistre din satele de tigani, pe fondul unei “balade”- un soi de poem epic despre abuzurile lui Ceausescu. Retin, din acest potop de nenorociri, imaginea apocaliptica: “ne-a lasat fara tigari si pîine”!
    E posibil ca aceasta asociere nefericita cu imaginea caravanelor pestrite batînd drumurile lumii sa fi contribuit la construirea unei alte enormitati menite, de aceasta data, sa ne flateze: la auzul numelui de România unii sînt fascinati de acest pamînt... exotic, vecin cu India, tradînd astfel nu doar obscure cunostinte de geografie, ci si inedite configuratii mentale despre atît de sud-est europeana noastra tara. Ma întreb ce fel de strutocamila li se pare ca au în fata, dincolo de faptele evidente ca sîntem albi si ca avem doi ochi...
    Ceva mai aproape - macar de spatiul geografic - sînt simpaticele persoane care, dorind sa te integreze într-un context care sa demonstreze macar ca stiu din ce directii te-ai nimerit prin aceste parti te întîmpina cu un calduros: “A, slavii români!” Reactia normala este sa încerci imediat, mai mult sau mai putin ofensat, sa le explici cum si ce e cu istoria noastra, ca vorbim o limba neolatina, etc. Daca îti sustii afirmatiile si cu o exemplificare lingvistica asemanarea uimeste, dar i se gaseste si explicatia ca româna ar parea un dialect italian din sud - similitudinile sînt si pentru noi evidente, dar fara a fi prea nationalisti ne depaseste ideea limbii unei tari ca varianta regionala a alteia! Chiar si dupa aceasta demonstratie practica lucrurile nu au sens pentru ei si par sa le dea peste cap întreg orizontul de asteptare. Ramîi în fata lor, oricum, o enigma. De fapt, orice discurs despre conditiile din tara le depaseste imaginatia si cu totii lasa impresia ca asculta legende eroice despre un popor care merita, indiscutabil, toata compasiunea.
    Pentru cei care au avut deja “norocul” unor ecouri mai ample despre noi, ramîn “fericitele” imagini ale românilor-hoti si ale româncelor-prostituate. În cel mai bun caz avem noroc de o evocare a unui sir de nume de fotbalisti - Hagi ca simbol identitar - dar la auzul acestui pomelnic macar nu mai plecam privirile! Pozitia aceasta, a capului lasat, sa fie o lectie de istorie bine învatata si transformata apoi în “deformatie nationala”?
    Daca cineva nu a avut deja geniala idee, ar fi interesant un studiu despre aceste uimitoare fete pe care ni le atribuie Occidentul, despre configuratia acestui imaginar care urmeaza un parcurs evolutiv, de la reprezentari mitologice si vîrste eroice la contemporaneitatea pragmatica, abordînd un surîs îngaduitor si indiferent. Reflectarea noastra în “altii” se loveste însa, mereu, de oglinzi tot mai opace sau false, facînd parte dintr-un joc dezavantajos al deformarii.

PE GAURA CHEII MUGUR GROSU

CINE MAI PARFUMEAZA CADAVRUL

   Se întîmpla, în copilarie, sa-mi petrec vacantele la bunicii din Turda. Dupa saptamîni de hoinareala pe dealurile din jur venea timpul sa trimit o scrisoare acasa, lucru care ma punea mereu în încurcatura deoarece nu aveam mai nimic interesant de povestit parintilor care, evident, erau mai putin interesati de numarul de ciori pe care le-am identificat pe turla Bisericii Reformate cît de progresul meu în domeniul temelor de vacanta. Evident, pîna la proba contrarie, nici nu-mi trecea prin cap sa ma ating de manualele odioase care cascau uscat prin ungherele casei. Ma duceam în sufragerie, îmi asezam trei foi în fata, ma puneam pe gîndit. Treceau cîteva ore în care îmi construiam alibi-ul, iar încrederea în puterea mea persuasiva crestea odata cu numarul de rînduri si pete de cerneala asternute-n scrisoare. Singurul care-mi tulbura elanul era bunicul. Se uita peste ochelari la moaca mea transpirata si-apoi lasa în aer cuvintele: minciuna, minciuna, cum sa te fac eu cît mai frumoasa si mai lunga? Întîmplarea a facut ca acel decembrie sa ma prinda tot în Turda. Dupa euforie au urmat cîteva nopti palpitante în care tineam luminile stinse ca sa nu-i stîrnim pe teroristii ce, potrivit canalelor mediatice, goneau pe lînga casa noastra, pe drumul Clujului. Auzeam rafale îndepartate de arme; iesind pe strazi ai fi zis ca se toarna un film de-al lui Sergiu Nicolaescu iar masinile militare se agitau de parca ar fi candidat la Miss Univers. Zvonistica mediatica ne-a tinut fara apa o zi întreaga, pe motiv ca izvoarele ar fi fost otravite. Trageam sperante sa merg la Bucuresti, unde se facea adevarata istorie, iar bunicii trageau si mai vîrtos obloanele ca sa nu-si prapadeasca nepotul. Circumspectia cu care au privit dînsii evenimentele de atunci, euforia echilibrata din primele zile si lipsa de încredere tot mai pronuntata în liderii de opinie aparuti mai apoi, mi se contureaza abia acum limpede în minte. La 17 ani vedeam mult mai abrupt. În afara spiritului de rebeliune specific generatiei, eram lipsit de acele resorturi fine care alcatuiesc neîncrederea ancestrala româneasca fata de tot ce se-ntîmpla sub ochii nostri. Lipsa de entuziasm mi se parea ca e adevaratul factor frîna al neamului meu, virus identificat de Cioran sub forma spiritului de atenuare ce fractureaza vîrfurile axei istorice. La 17 ani nu te intereseaza stiinta supravietuirii, riscul este încununat de virtuti si elanul e mai important decît rezultatele. Ma gîndesc acum, cînd se discuta atît de cinic despre evolutia inegala a nationalei de fotbal la europene, ca teama si spiritul defensiv sunt, în fapt, reflexe nationale ancestrale pe care nici un antrenor nu le poate cizela. Nu putem imputa nimanui aceste caderi metafizice. Revenind la cei zece ani scursi dupa acel decembrie, as putea însira o lista cumplit de lunga cu tepele, suturile si tunurile pe care românii le-au încasat atît în plan politic cît si-n materie de inginerii pecuniare. Aceasta lista ar contrazice consideratiile de mai sus, pentru ca fiecare escrocherie nationala a fost pusa pe seama credulitatii si, deci, prostiei românului. Eu cred, însa, ca -atît în materie de reflexe economice cît si în privinta celor politicesti- românul nu a avut de ales. Pîna în 1996 s-a spus ca românul voteaza cu furca. La fel s-a spus si dupa ce a ales schimbarea. Ca cele doua afaceri s-au dovedit la fel de perdante nu mai conteaza: masina de vot trebuie sa mearga. Dupa prabusirea FNI au venit tot felul de experti care ne-au rîs în nas: lipsa de educatie economica etc., de parca-n academiile de economice te specializezi în masuri punitive fata de pirati si haiduci. Desi, la cum circula banii pe la noi, ar trebui ca, în loc de diplome, sa li se acorde absolventilor centura neagra în economie… Daca, dupa atîtea tepe, înca mai încercam, e doar o forma de vitalitate -greoaie, sceptica, dar manifesta. Românul o va lua iar si iar de la capat în aceasta înaintare chinuitoare, pentru ca nu are de ales: sinuciderea nu intra în naravurile ortodoxe. Tocmai aceasta este si miza mitomaniilor mediatice: ingineriile pecuniare dubioase vor tine atît cît va tine si pofta noastra de viata. Aceasta este si miza agentiilor de publicitate, a caror sarcina este de a face doar ca minciuna întreprinzaretilor sa fie cît mai frumoasa si mai lunga…
    În urma cu un an, firma Super Shop a cumparat spatiu publicitar în revista TV mania, unde - mizînd pe credibilitatea acestui canal mediatic, a pacalit o multime de cititori ai revistei anuntînd un concurs ce oferea ca premii 100 de telefoane mobile. Cîstigatorii au avut de achitat doar taxele postale (7 dolari), primind în schimb un colet în care se afla …o bricheta -ce-i drept, cu forma unui celular… Acest mic Caritas a sifonat atît buzunarele românilor cît si imaginea unei reviste care, sa recunoastem, n-avea nici o vina, ba chiar s-a implicat puternic în atenuarea prejudiciilor. Ce putem spune atunci de cazul FNI, care s-a derulat într-un mediu mult mai transparent, reglementat juridic si puternic mediatizat? În iarna acestui an, de cînd au aparut probleme mai serioase cu fondul de investitii, telespectatorii români au putut urmari unul din cele mai frumoase clipuri publicitare, reclama FNI fiind sustinuta de sloganul: dormi linistit, FNI lucreaza pentru tine. Ce pacat ca anonimului copywriter nu i-a venit ideea mai subtila a sloganului: dormi linistit? FNI te lucreaza! Acum ar fi fost erou national… Dar si mai interesanta este reclama realizata de Tempo Advertising pentru Fondul de Investitii Gelsor. Ne amintim clipul superb cu fîntîna în care mesterul scapa o moneda în timp ce se apleca sa roteasca robinetul, pentru ca la sfîrsitul zilei sa o descopere plina de bani. Echipa de la Tempo a facut eforturi considerabile pentru realizarea acestei minciunele media: au construit o fîntîna în oraselul Laco D’Orta din Italia, apoi -pentru umplerea ei cu bani- au comandat Bancii Nationale din Milano schimbarea unei sume enorme în monede italiene pe care le-au carat cu sacii pîna la fîntîna (iar directorul de logistica a alergat cu motocicleta 200 de km sa procure mustati pentru ca protagonistul clipului a avut proasta inspiratie sa-si rada mustata chiar în ziua filmarii)… Am fost atît de cucerit de sarmul reclamei încît n-am stat o clipa sa meditez la logica sa. Acum, judecînd dupa cele întîmplate la FNI, unde Sorin Ovidiu Vîntu a fost administrator înainte de a inventa fondul Gelsor, as înclina sa interpretez altfel aceasta poveste: în clip îl vedem pe meseriasul Vîntu aruncînd momeala în fîntîna iar dupa dînsul vin o multime sa-si azvîrle banii pe apa sîmbetei; ca îti arunci banii la canal sau îi încredintezi unui fond mutual e tot un drac; daca nu crezi în minuni, macar spui ca ai încercat. Povestea nu s-a terminat, cu siguranta, odata cu încheierea campaniei publicitare sau cu prabusirea FNI. Ba dimpotriva. Sorin Ovidiu Vîntu detine nestingherit, desi reglementarile românesti nu permit, un fond de investitii în valuta; tot dînsul detine 89% din capitalul Societatii Imola (condusa, la vedere, de Bogdan Teodorescu) - care editeaza, printre altele, ziarul Curentul. Un gest suspect de frumos (în conjunctura actuala) este si seria Premiilor de Excelenta acordate de S.O.V., precum si cooptarea, în ziarele sale, a celor mai stralucitoare condeie pe care presa româneasca le-a adunat laolalta. În plus, cu un an în urma, (marti, 22 iunie 1999) Imola a obtinut avizul CNA de a-si înfiinta propriul post de televiziune, Star TV ; în echipa sa fusesera cooptati Mihai Tatulici, Dan Andronic, Cristina Topescu, Radu Nicolau si, evident, presedintele Imola S.A., Bogdan Teodorescu (atras, anul trecut, si în UFD, ca vicepresedinte). Toate acestea încep sa sune exagerat de frumos. Sunt lucruri care, coroborate în timp, predispun la circumspectie. Cînd sub nasul tau se agita prea multe deodorante, e foarte posibil ca ele sa vina doar pentru a parfuma un cadavru.
    În urma cu trei zile, un actor dintr-un serial tv de comedie îsi încheia tirada astfel: lumea îmi zice sa las banii sa lucreze pentru mine. Ei bine, prefer sa lucrez eu si sa-mi las banii sa se odihneasca. Mi s-a întîmplat prea des sa-i vad concediati de pe unde i-am trimis sa lucreze…

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

visitors on asalt sites