The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 38-41, 25 iulie 2000

MIRCEA TUGLEA

BUCURESTI? BUCURESTI?

   Īntr-o carte aparuta īn anii ’80, dar care nu pastreaza nimic din atmosfera ideologizanta a vremii, Mircea Martin vorbeste despre “complexele” literaturii romāne, respectiv despre modul īn care a īncercat “divinul critic” G. Calinescu sa le “neutralizeze”. Este vorba, mai īntīi, despre asa-numitul complex “Dinicu Golescu”, dupa numele boierului muntean care, din 1824 īncolo, noteaza impresiile sale de calatorie īn tarile apusene. Am avea de-a face cu un “hieratism oriental al mirarii”, cu o naivitate care, īn opinia lui Calinescu, tine de “īntelegerea taranului care merge la bīlci, de sperietura de tot ce e mare si cu mestesug”. Masura estetica a lui Golescu este “stīnjenul” - o piata din Pesta are 800 de stīnjeni īn diametru, īnaltimea Domului din Milano este de 240 stīnjeni, tablourile au cīte 3-4 stīnjeni si o multime de figuranti īn ele etc. Aceasta admiratie excesiva, chiar perplexa, este dublata de un “impuls reformator”, cum zice Adrian Marino, īnsa de unul caruia i se īntrevede abia “primul pas”, īntr-atīt distanta care separa Occidentul de Tarile Romānesti este de mare la Dinicu Golescu. Acest impuls va fi preluat de pasoptisti, cu mesianismul lor utopic, complexul inferioritatii fiind la ei “īnvaluit īn proiect”, īntr-o febrilitate care lasa cu greu loc judecatii critice. “Ei vor restrīnge, de altfel, pīna la implicit comparatia cu Occidentul, trecīnd direct la actiuni reformatoare inspirate de exemplul acestuia”. Istoricul Michelet remarca nu fara ironie acest lucru: “Fericiti sīnteti voi, tinerilor romāni, īn tara voastra totul e de facut…” Alecu Russo afirma chiar ca īn aceasta perioada “mai mult a trait Moldova decīt īn cele cinci sute de ani istorici, de la descalecarea lui Dragos la 1359, pīna īn zilele parintilor nostri”. Oricum, fara momentul pasoptist (sau, cum a fost el deseori ironizat, “bonjurist”), cu greu ar fi putut aparea critica culturala a lui Maiorescu, respectiv teoria formelor fara fond. ““Īn aparenta, dupa statistica formelor dinafara, romānii poseda astazi aproape īntreaga civilizare occidentala”, zice acesta. “Avem politica si stiinta, avem jurnale si academii, avem scoli si literatura, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constitutiune. Dar īn realitate toate aceste sunt productiuni moarte, pretentii fara fundament, stafii fara trup, iluzii fara adevar…” Este ceea ce se numeste un “mesianism pozitiv”, accentuat critic, care va duce pe de o parte la traditionalismul samanatorist al lui Iorga (cu extensiile sale, mai departe, īn ortodoxism), iar de cealalta parte la sincronismul lui Lovinescu, anume la ideea ca formele creeaza fondul. Sincrona formelor europene, literatura romāna īn perioada interbelica era, totusi, amenintata de-a deveni o “colonie culturala franceza”, cum avertiza razboinic B. Fundoianu. Mai rafinate, dar totusi prezente, complexele ei de “vinovatie” (īn termeni psihanalitici) actionau īn continuare. Ar fi vorba, dupa Mircea Martin, īn primul rīnd de un complex al originii umile, caruia i-a raspuns actiunea culturala a Scolii Ardelene. Promovarea ideii latinitatii a fost, de asemenea, “un mod de a atenua sentimentul izolarii, complexul existentei periferice”. Un alt complex fundamental este cel al īntīrzierii, “care nici n-avea nevoie sa fie formulat ca atare de un autor anume, de vreme ce īnsasi sincronizarea grabita a literaturii romāne, īnaintarea īn salturi, arderea etapelor, īl obiectiveaza…” De aici deriva, fireste, un complex al discontinuitatii, de reīntoarcere obligatorie la traditia culturala occidentala, de vreme ce a noastra lipseste, fiind exclusiv de factura rurala (deci, exista si un complex al ruralitatii). Traditia noastra literara, de fapt, nu trebuie descoperita ci inventata, asa cum vor face, bunaoara, Eminescu īn Epigonii ori Calinescu īn Istoria sa. Avem de-a face, deci, cu un complex al īnceputului continuu (acela al “zidului parasit / si neispravit”). Strabatīnd subteran toate aceste atitudini, mai este decelabil si un complex al lipsei de audienta, datorat “circulatiei strict nationale a limbii romāne”. Īn fine, un ultim complex, “relativ recent, produs al unei sincronizari avansate”, este cel al absentei capilor de serie, descris ca atare de Mircea Eliade: “…facem filologie romanica dupa ce s-a īnceput īn alte tari; facem folklor dupa ce l-au descoperit altii; facem īntotdeauna dupa alte neamuri”. Din fericire, acest din urma complex a fost contrazis tocmai de catre cel care l-a lansat.
    Nu este locul aici sa vedem cum īncearca G. Calinescu sa “neutralizeze” complexele despre care am vorbit. Este suficient sa spunem ca Istoria sa raspunde unei alte obsesii romānesti: aceea a monumentalului. Mai interesant ar fi de vazut cīte dintre aceste complexe, aplicabile si mentalitatii comune, au fost depasite de catre aceasta. Īncerc o comparatie care este prin forta lucrurilor, trebuie sa avertizez, caricaturala. Mai īntīi, sa vedem daca exista, la cetateanul de rīnd, un complex al originii umile. Desi, īn cazul elitelor, aceasta este asumata ironic, romānul obisnuit o traieste, inconstient, la modul dramatic. El are un aer mohorīt, mai degraba murdar, straie ponosite, unele chiar haioase īn luciul lor antic. Vine din “vesnicia satului” si este aruncat īn mahala datorita “urbanizarii” fortate. Trasaturile fetei, altfel potrivite sub caciula, apar ca “necioplite” la costum si cravata. Īn strainatate este recunoscut instantaneu si atunci fie īsi pleaca privirea, fie braveaza. Se simte ratacit, are ceva din aerul unei fiare haituite. Pare ca stie de undeva ca “pe columna lui Traian, noi, dacii, sīntem īn lanturi”, cum īsi īncheie Calinescu Istoria. Izolat decenii de-a rīndul, fie din cauza lipsurilor materiale, fie din cauza diverselor “cortine de fier”, are cu siguranta si el un sentiment al existentei periferice. Cīt despre cel al īntīrzierii, al “īnaintarii prin salturi”, acesta pare sa fie evident īn rapiditatea cu care a adoptat “aparenta” civilizatiei occidentale, de la bauturile racoritoare pīna la telefonia mobila (mai putin servetelele, totusi). Nimic n-a ramas din “traditia” autohtona, chiar daca īn lipsa acesteia toate “formele” occidentale nu sīnt decīt “stafii fara trup, iluzii fara adevar…”, de unde reiese ca, neavīnd la ce se raporta, istoria este pentru el discontinua. Ca si īn trecut, romānul de rīnd nu participa la istorie. Prezentul se rezuma la a fi “sub vremi”. Īn aceste conditii, cui sa-i mai pese de monumental? Cotetele blocurilor nu sīnt decīt echivalentul bordeielor de altadata. Ruralitatea se stravede chiar īn centrul unei capitale cu doua milioane de locuitori, dintre care trei sferturi stau practic īn mahalale. Singura tara īntrucītva vecina care ne īntelegem este, se pare, Turcia (fireste, daca nu punem la socoteala si Basarabia). Lucrul acesta spune cīte ceva despre lipsa noastra de audienta. Cīt despre capii de serie acestia se manifesta, fireste, īn jocul de alba-neagra.
    Desi tabloul de mai sus este intentionat caricatural, cred ca de fapt, la nivelul mentalitatii comune, romānii n-au depasit īnca un complex fundamental, anume cel al lui Dinicu Golescu. Īnca mai percepem Europa ca “un bīlci”, īnca ne mai speriem de “tot ce e mare si cu mestesug”. Pentru noi, integrarea euro-atlantica este un fel de tiribomba, din care coborīm ametiti, cu rasuflarea taiata. N-am sa-l uit niciodata pe acel romān care, īn gara din Viena, privind naucit la trenurile care veneau si plecau, īntreba aproape cu lacrimi īn ochi pe oricine se nimerea: “Bucuresti? Bucuresti?”. Īntrebarea lui spunea totul si despre originea umila, si despre existenta periferica, si despre ruralitate ori lipsa de audienta. Era, pur si simplu, monumentala.

 

MUGUR GROSU

SA STRĪNGI BANI DE-UN PEGAS

   1. Pe drunul de costise ce duce la Las Vegas / trecea batrīnul Bula pe rabla lui de Pegas.... Cam asa suna unul din refrenele copilariei noastre, de fapt una dintre acele pastise nevinovate cu care ne clateam creierii dupa reprizele aiuritoare de cīntece scolaresti printre care, din cīte-mi amintesc, cel mai enervant era acela cu tot īnainte / vrednici pionieri. Cīntam ca apucatii, cu rīnjetul stirb deasupra cravatei botite, si defilam de zor spre nu stiu ce zari albastre de nemernice īmpliniri. Treaba a devenit cu adevarat bleu-marin cīnd au terminat de croit Magistrala albastra, care si ea, vezi bine, ducea undeva, nu-mi mai amintesc exact unde, dar era ceva de bine, si speram ca-n curīnd vom avea si carne la masa...Toate traseele glorioase ale epocii de aur se identificau īn mintea noastra cu nu stiu ce drum al carnii care trebuia croit pīna hat, īnspre China, dar nu mai departe...; si dupa aia? dupa aia gata, scapam si de foame! Asa ca ma luam dupa tata la deal, printre tīrsuri (...), taind bulevardele printre plopii uscati pīna gaseam o coada mare la care ne asezam si-asteptam. Unde era coada era bine. Daca era coada era carne. Pretutindeni unde e carne este si vīnatoare. Cu-atītia soimi ai pietelor līnga tine puteai sa te crezi si vreun print din Levant ce iubea vīnatoarea..., daca aveai chef. Daca n-aveai chef, sau nu iubeai vīnatoarea, tot trebuia sa stai. Daca nu pentru carne, macar pentru niste tacīmuri... Gaina epocii de aur, de-atīta marsaluit, facuse vreo sapte picioare, iar din atīta zgīit peste granita vreo noua capete. Batrīnul Bula, recent sosit din Las Vegas cu terminologii proaspete, statea īn varful remorcii ce descarca picioare si capete de porc si ne anunta meniul zilei: adidasi si calculatoare. O sansa pentru fiecare. Un calculator, o grija-n plus īn viitor. Asa ca pīna sa vina americanii sa arunce cu calculatoare īn noi, ne multumeam si cu alte americi mai mici. Pai unul era Kentul (doctorii stiu de ce...). Sau bucatica de cingo - buna s-o pui pe rana! Aveai blugi, boier te chemai. Sau ma rog, business-man, daca-ti statea īn gīt apelativul de bisnitar. N-aveai nevoie de Boeing la scara ca sa-ncaleci oceanul. Venea oceanul la tine, prin Vocea Americii. Sau prin Radio Europa Libera. (Ce trist, daca stai sa te gīndesti, atīt de libera era si Europa aia c-au trebuit sa vina americanii sa-i faca un post de radio... Statia din München a fost instalata de CIA prin anii ’50). Si cum nu toti aveam bani de-un Pegas, sa o luam din loc spre Las Vegas, īncalecam pe-o saiba, pe-un subler, si-aproape ca-i trageam pe americani de guler. Cine credea, īn vremurile sloganului sa facem din tun tractoare, ca o sa vina vremea sa intram īn NATO si n-o sa mai avem nici macar tractoarele? (Nu ca ar avea ei nevoie de drujbele noastre dar, vorba aia, sa nu zica oamenii ca venim cu mīna goala... ) Oricum, noi ne-am asezat linistiti si la coada la NATO; pentru ca unde e coada e bine. Iar pīna baga carne acolo ne-am lasat rīnd si la U.E. Pentru ca, nu-i asa, nu se stie niciodata de unde sare iepUEle.

    2. Ieri dimineata am iesit sa-mi cumpar ceva de-ale gurii (de pilda pasta de dinti...). Nu cred sa fi fost mai mult de ora 6. Līnga complexul alimentar am vazut scena surprinsa de fotografiile care ilustreaza aceasta pagina. Ca sa fiu scurt: doi copii (destul de curatei, s-ar putea spune, daca am face abstractie de cadrul īn care au fost surprinsi) dormeau īnveliti cu cīteva cartoane, vegheati cu o solidaritate stranie de doi catelandri (la mica lumina a blitz-ului, acestia si-au dezvelit periculos de rapid coltii, si asta, cu siguranta, nu pentru a fi mai fotogenici...). Vīnzatoarea care-si facea treaba cu matura prin zona, pīna atunci destul de plictisita de aceasta mica rutina matinala, de cum a vazut aparatul de fotografiat s-a repezit cu matura la copilandri, sa-i īnlature din cadru. Imaginile, ca orice instantanee, nu sīnt suficient de hilare, daca nu dramatice, pentru a sustine impresia vie a acelui moment - ca un om īnlatura cu matura si cu farasul niste fiinte (pare-mi-se ca tot oameni...) doar de dragul imaginii. M-a obosit atīt de mult aceasta idee īncīt acest articol, care trebuia sa vorbeasca despre o casa comuna europeana, trebuie sa se īncheie chiar aici.

 

MIHAI GRIGORE

"CINCISPREZECE ANI DE SINGURATATE"

   Se trezea dimineata la sase ca sa mai poata prinde lapte sau pīine. Desi rationalizate, erau de multa vreme pe sponci si intrarile magazinelor erau īmpodobite de ghirlande sinistre de oameni ce-si asteptau rīndul la coltucul zilnic. Strazile pe care īsi purta pasii obositi de pensionar pe caz de boala īl cunosteau, caci pendula zilnic pe pavajul lor īntre piata si alimentara. Se obisnuise cu o rutina de “pietar”. 80% din populatia Romāniei vremii aceleia era formata din pietari. Tatal meu era unul dintre ei si avea orgoliul straniu de a feri pe fiul lui de rusinea unei vesnice alergari dupa mīncare. De parca nu toti faceau acelasi lucru!
    Acestea ar putea fi amintirile a trei sferturi din oamenii de peste douazeci de ani care īnca mai traiesc īn Romānia. Paradoxal, desi galantarele sīnt pline, goana dupa mīncare e parca aceeasi. Cine dintre romāni mai are timp sa se gīndeasca la altceva decīt la ziua de mīine? Lumea e parca la fel de departe de ei, asa cum era si cu zece ani īn urma, iar Europa īnca īncepe din Austria. Viitorul e o investitie neprofitabila astazi īn Romānia, de sperante numai tinerii mai au ceva timp. Ei mai fac politica, se mai intereseaza de economie, se mai gīndesc la perspective. Cine are de mīncare nu prea mai are nevoie de altceva, cred astazi oamenii de la noi. Poate o masina buna, dar pentru cine cīstiga la loterie. Traim zile de sfirsit de lume cīnd ne e dat sa vedem familii pentru care fericirea este sinonima cu o masa decenta macar de trei ori pe saptamīna. Se vorbeste mult de integrare, dar stie cineva ce e aceea? Si macar īn ce vrem sa ne integram? Pentru cei mai multi īnca a fi european este sa traiesti bine, sa ai casa, masina, cont si… cam atīt. Asta pentru romāni. Dar ar fi interesant sa privim lucrurile obiectiv si sa ne īntrebam cīti dintre europeni stiu si cred īn asa-numitele valori europene? Am putea sa-i īntrebam si nu stiu ce raspuns am primi de la unii īn ale caror tari functioneaza organizatii teroriste, rasiste, sīnt scandaluri de pedofilie etc.
    Dupa '89 portile Europei s-au deschis, cu un scīrtīit datorat lungii neīntrebuintari. Mai scīrtīie si astazi, dar din ce īn ce mai putin. Este un lucru bun. Romānul, cel ce mai are timp sa se gīndeasca si la geopolitica, īncepe sa aiba surprinzatoarea banuiala ca s-ar putea sa fie adevarat ca Europa nu se opreste la granita de vest tarii. Tin minte ce am trait cīnd am plecat pentru prima data din tara. Eram ca unul care, traind īn satul lui de cīnd se stie, pleaca la oras. Emotii stiind ca va merge cu metroul, emotii stiind ca va vedea un cinematograf. Asa eram eu īn urma cu niste ani iesind pentru prima data “afara”. Mi-a fost frica, desi nu am aratat-o nimanui. Mi-a fost teama sa nu se īntīmple cine stie ce si sa nu stiu ce voi face, cui sa ma adresez, la cine sa cer ajutor. Eram īntre “straini”. Nu stiam īnca (din proprie experienta) ca oamenii sīnt cam la fel pe oriunde. Ca de fapt limbajul nu e o bariera, ci o necesitate relativa. Am aflat, mergīnd prin Europa, ca cel putin pe acest continent de jucarie sīnt cu adevarat acasa. Cultura nu ne separa, orice s-ar spune si niciodata nu ne-a separat. Nu putem nici macar sa sustinem ca Europa ar fi un mozaic cultural. Nu. Culturile nationale sīnt doar aspecte ale unui mare suflet tainic. Prea e mica distanta īntre ei, ca sa se creada ca un grec e complet diferit de un englez, de exemplu. Gīnditi-va ce ar spune un rus din Moscova si un eschimos din Kamceatka! Si fac parte din aceeasi tara… Traim, oameni buni, pe acelasi colt de lume si nu avem ce sa facem, fie ca ne place sau nu. O situatie de genul Cortinei de Fier nu avea cum sa dureze atīta vreme cīt nu ne despartea cel putin un ocean. Si ce mai īnseamna oceanele īn secolul bombardierelor intercontinentale si al Internetului? Ceea ce putini au īnteles īn istoria framīntata a umanitatii a fost ca toate rascolirile care s-au īntīmplat, toate nebuniile noastre de copii teribili, au fost pentru ca nu am avut curajul si decenta sa recunoastem ca de fapt sīntem aceeasi. Am īmpins religia īn fata si, cīnd nu s-a mai putut, am facut caz de rase, de civilizat si necivilizat (dupa criterii absurde), avīnd astfel pretexte cu duiumul sa ne macelarim din ce īn ce mai sofisticat.
    Am īncheiat paragraful anterior printr-o īntrebare. Raspunsul la ea e previzibil, daca nu te ascunzi dupa deget. Toti avem necazurile si greselile noastre. Asa va fi cīt va dura lumea. Unii au fost mai abili si mai īntreprinzatori - traiesc acum mai bine. Altii au fost mai ghinionisti, mai mici si mai “mioritici” - acum traiesc mai rau. Īnsa nu are nimeni dreptul sa le ia sperantele. Traim īn acelasi colt de lume si vrem sa stam la aceeasi masa cu toti. Desi ciudat, nici un popor nu e vinovat de istoria lui. Vinovati sīntem doar fata de prezent si fata de viitor. Putem sa aratam si vrem sa se recunoasca faptul ca si noi sīntem la fel ca oricare altii.
    Era seara si reīncepea programul la televizor. Toata ziua, Televiziunea Romāna nu emitea decīt pe un canal si numai doua ore. Program plictisitor: stiri, un film (poate am noroc sa fie unul strain si “cu razboi” - īmi doream) si īn rest multa politica. Mintea mea de copil se plictisise neīntelegīnd niciodata mai mult de cītiva termeni din ideologia luminoasa a epocii de aur. Mai auzeam frīnturi despre vizite īn strainatate, vedeam orase din America si Europa si, sa nu vi se para patetic, īntelegeam cam cum e treaba cu Paradisul: stii ca exista, dar te-ai obisnuit cu ideea ca nu-l vei vedea niciodata. Ce este mai rau e ca chiar si tarile din asa numitul bloc comunist erau pentru mine la fel de exotice ca si cele occidentale. Nu vreau sa fiu īnteles gresit. Oameni din Romānia calatoreau, mai mult prin Est, dar nici Vestul nu era inaccesibil pentru destui. Ce va spun aici reflecta doar mentalitatea mea de copil trait la bloc, īndoctrinat peste masura la scoala si care ajunsese īntr-adevar sa creada ca, dincolo de toate “aparentele”, tot la noi e cel mai bine sa traiesti. Acum īmi dau seama ca aveam o mentalitate de īnsingurat. Majoritatea compatriotilor mei erau, la rīndul lor niste īnsingurati. Romānia era o tara singura. Nu frigul din casa, nu bucuria pentru o ciocolata straina, ci singuratatea este calamitatea copilariei mele. Daca as putea īntoarce istoria, pe capetele de acuzare ale unui anumit proces as adauga crima de īnsingurare fortata a unui popor si a unui copil care nu mai credea ca se poate trai fericit decīt īn tara lui saracita si fara speranta. Aceeasi acuzatie as mai putea sa o fac si acum, altora. Romānii sīnt īnca izolati. Īsi au partea lor de vina, dar parca nimeni nu se īnghesuie sa ne ierte. Nu, atīta vreme cīt asta nu aduce vreun profit. Cred ca a venit timpul sa fim si noi primiti īn casa. Nu e casa nimanui īn mod special, ci a Europei. Si desi toti ne spun ca sīntem īn Europa, noi am vazut din grimasele lor condescendente ca nu prea cred ce vorbesc.
    Avem cīt se poate de mult de īnvatat. Ceilalti mai au si ei mult de īnvatat. Tristetea unei īntregi istorii de lupta cu un destin misel se suporta mai usor īn comunitate. Nu avem pretentia (pentru cine īntelege adevarata natura a problemei) sa intram īntr-o uniune de huzur. Stim, poate mai bine decīt multi “europeni”, ce presupune Europa unita si vrem sa fim partasi īntr-un razboi al carui sfirsit nu se īntrevede. Poate urmasii nostri vor īntrezari un orizont de adevarata pace. Ori pace nu exista decīt acolo unde toti sīnt aceeasi, unde numele si limbile nu separa, ci īmbogatesc si unde respectul nu e doar o vorba de foileton. Europa nu e īnca ceea ce ar trebui sa fie. Mai este mult de luptat. Noi care ne vrem acolo nu o facem numai pentru o viata mai buna. Vrem sa luptam pentru o lume perfecta care se lasa asteptata. Ne place sa credem ca nu e o utopie. Si Europa are nevoie de noi.
    La cincisprezece ani, am iesit pentru prima data dincolo de granitele tarii si numai pīna īn Ungaria. Abia atunci am īnteles de ce spuneau unii ca lumea nu se termina la Carei. Ultima palma de pamīnt romānesc nu este decīt una din multele milioane de pamīnt european. Atunci i-am urīt si i-am condamnat pe ei, cei care mi-au īndoliat optimismul copilariei (acum o stiu!) cu cinsprezece ani de lipsa de perspectiva.

 

VESPASIAN PITICLA

TEII SI EUROPA

    Cunoastem cu totii parfumul īmbatator al teilor. Am auzit sau citit, fie si numai din manualul de literatura, frumoasele versuri eminesciene parca impregnate de-acest parfum: “flori de tei deasupra noastra / or sa cada rīnduri-rīnduri”. Am trecut cu totii pe cīte un bulevard, la sfīrsitul primaverii, īnvaluiti de mireasma racoroasa a teilor, si ne-am oprit macar pentru o clipa, inspirīnd cu nesat. Cu totii mai stim, īnsa, ca florile de tei pot fi folosite si īn alte scopuri, la prepararea ceaiurilor medicinale, de exemplu. Culese si mai mult sau mai putin ambalate, ele pot deveni astfel o marfa, vīnduta īn piata la pliculet. Nu este de mirare ca exista oameni care si-au facut o ocupatie, fie ea si temporara, din aceasta activitate. Cine sīnt ei si cum procedeaza este, aparent, tema articolului de fata.
    Treceam, acum cīteva saptamīni, pe bulevardul Ferdinand, īn zona consulatului turc. Am vazut doi tineri care, cocotati pe o scara, culegeau flori de tei. Nu le-am dat atentie fiindca pareau destul de nevinovati. La īntoarcere īnsa, am observat ca cei doi facusera rost de o foarfeca si, probabil plictisiti de atīta cules, se apucasera sa taie cu totul crengile teiului. Unul, urcat īn copac, croncanea cu foarfeca, iar celalalt lua crengile si le ducea īn spatele blocului. Oamenii treceau nepasatori pe līnga locul cu pricina, iar jandarmii care asigurau paza consulatului fumau gīnditori, distrati. Mai mult, la un moment dat o gospodina, vazīnd o creanga plina de flori care tocmai cazuse, le-a spus vesela si īn graba celor doi, parca scuzīndu-se, “daca tot ati taiat-o, iau si eu o crenguta!”. S-a aplecat, a smuls īntr-adevar o crenguta si a plecat fericita. Mi s-a parut ca semana, nu neaparat fizic dar īn mod cu totul izbitor, cu gospodinele care aplaudau camioanele cu mineri īn Bucurestiul anului 1990. Ca ar fi putut spune la fel de bine, vazīnd un student lovit de bīte cum zace īn strada, “daca tot l-ati doborīt, īi trag si eu niste suturi!”. Īn cele din urma, alertati de faptul ca ma oprisem īn loc si īi priveam, cei doi din povestea cu teiul au lasat balta taiatul crengilor si au plecat. Nu īnainte de a īnjura printre dinti vīnzatoarea unui magazin, care, revoltata si ea, ameninta ca suna la politie. “Ei si?”, i-a raspuns unul dintre ei, vizibil plictisit.
    As fi considerat aceasta īntīmplare un eveniment izolat daca, mergīnd pe una dintre stradutele din spatele magazinului Tomis, doar cīteva zile mai īncolo, n-as fi vazut niste cetateni burtosi, adunati īn fata unui maldar de crengi de tei taiate. Deasupra lor, copacii erau vizibili jumuliti. Bine-crescutii nostri concetateni īsi taiasera, cu alte cuvinte, chiar copacii care le faceau umbra īn curti! Mi-am zis ca, īn fine, descoperisem o aplicatie moderna a vechiului proverb cu taiatul cracii de sub picioare. Dar lucrurile nu s-au oprit aici. Īntr-o noapte, de asta data chiar īn fata aceluiasi consulat turc (desi turcii, saracii, n-au nici o vina aici), am vazut o masina utilitara a RATC-ului, dintre cele care repara liniile de troleu cazute. Ce credeti ca faceau destoinicii angajati ai regiei de transport? Urcasera platforma mobila pīna la nivelul copacilor si, īnvaluiti īn parfumul īmbatator mai sus amintit, rīdeau ca nebunii si taiau īntr-o veselie crengi de tei! Īsi amintisera si ei, pasamite, de poemul eminescian, cel cu “crengi de tei asupra noastra / or sa cada rīnduri rīnduri”. Īn tot acest timp, fireste ca jandarmii fumau gīnditori, distrati, metafizici. Lucrurile se petreceau, desigur, pe trotuarul celalalt si nu constituiau o amenintare la adresa securitatii consulatului. Se puteau pune si bombe pe trotuarul celalalt, ar fi putut veni Carlos īn persoana īnarmat pīna-n dinti, ar fi putut ateriza chiar vreun terminator - nu era īn sarcina lor sa intervina. Florile de tei? Pentru asta se da puscarie sau ce? Daca nu se da, atunci cui ce-i pasa?
    Nu intru aici īn consideratii socio-politice complicate. Dar m-am gīndit la un singur lucru, vazīndu-i pe angajatii unei regii de stat, care sīnt deci platiti din banul public, cum se distrau urcati cu “pupaza-n tei”. Ca adica de ce nu intram noi īn Europa? Pai de asta, neicusorule, cum īi zice, ne.. smintire? ne… simtire? Uf, si-mi sta pe limba… zi sa-i zic!

 

bare.gif (1971 bytes)

PAMFLETARESTI
EMILIAN AVRAMESCU

FOARTE, FOARTE SCURT TRATAT DESPRE O EVENTUALA NESIMTIRE SPECIFIC ROMĀNEASCA

    A scrie astazi despre nesimtire īn spatiul carpato-danubiano-pontic ramīne, orice s-ar spune, un demers aproape inutil. Explicatia, dupa parerea mea, este una foarte simpla: e greu sa mai trezesti interesul cititorilor, īncercīnd sa construiesti teoreme peste ceea ce s-a transformat demult īntr-o axioma.
    Īn accesele de “furie metafizica” pe care le īncerc uneori, nesimtirea mi-a parut, de cele mai multe ori, caracteristica cea mai grava a poporului meu. Este o concluzie la care ajung inevitabil, oricīte argumente as īncerca sa aduc īmpotriva. Aceasta nesimtire de productie romāneasca īmbraca, fara īndoiala, forme specifice, care, la rīndul lor, explodeaza īn mii de nuante.
    Tutea spunea ca si-a dorit toata viata sa scrie o teza de doctorat despre “Aflarea īn treaba ca metoda de lucru la romāni”. Iata o forma suprema de nesimtire romāneasca: aflarea īn treaba, aceast talent nemarginit al nostru de a ne īnvīrti īn jurul propriei axe si īn jurul propriei istorii, cu sentimentul ca īnconjuram universul. O indolenta pompoasa buna de pus īn rama īn scolile militare.
    Ma aflam odata, īntr-o iarna, īntr-o mare librarie din oras, īn momentul īn care un grup de straini cerea vīnzatoarei un album despre Romānia. Femeia, dupa ce cu chiu cu vai a priceput despre ce era vorba, le-a dat de īnteles cutezatorilor ca nu exista asa ceva pe rafturi. Strainii au plecat oarecum nedumeriti dar mai ales buimaciti de obstinatia cu care vīnzatoarea īncercase sa-i convinga sa cumpere, īn lipsa de altceva, vederi. Ca romān m-am simtit atunci umilit, dar mi-a venit sa īnjur din toti rarunchii īn momentul īn care, iesind din librarie am zarit, lafaindu-se īn vitrina, nu unul, ci doua albume cu imagini din Romānia. Acesta este, dupa mintea mea, un caz tipic de nesimtire romānesca si unul dintre cele mai grave pentru ca se īnvecineaza cu prostia.
    Daca stau bine sa ma gīndesc, tot īntr-o iarna, de 1 Decembrie, un post de televiziune a avut inspirata idee de a sparge sabloanele cu care eram obisnuiti ca telespectatori ai Zilei Nationale. Īn locul reportajelor despre glorioasa istorie a poporului romān, televiziunea respectiva a difuzat o dezbatere īn care oamenii nostri cei mai de seama au īncercat sa ne priveasca dintr-o perspectiva mai putin subiectiva. Din vorba-n vorba, din asertiune īn asertiune s-a ajuns, inevitabil, si la “Miorita”. Dupa ce timp de cīte zeci de minute s-a batut apa īn piua īn termenii obisnuiti, cineva a rupt monotonia si a lansat o idee destul de īndrazneata. Nu cumva seninatatea aceasta a ciobanasului īn fata mortii si resemnarea sa superioara īn fata destinului sīnt semnele unei mici nesimtiri ancestrale, un fel de lene ontologica menita sa-i exaspereze īn demersul lor pīna si pe baciul ungurean si pe cel vrīncean?
    Eu mi-as asuma riscul de a prelua aceasta idee si de a pleda pentru o eventuala nesimtire romāneasca demonstrata genetic. Cred īnsa ca stiinta n-a ajuns īnca la o asemnea performata, motiv pentru care curiozitatea mea nu va fi potolita foarte curīnd. Īn nici un caz īnainte ca poporul meu sa īnvete a folosi toaleta publica. Dar, oare, se va īntīmpla asta vreodata? Iata o īntrebare de bun simt.

 

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

MOMOTEL SI TROPOTEL (I)

   Fara īndoiala ca evenimentul editorial al anului este publicarea corespondentei inedite dintre Mihai Eminescu si Veronica Micle, īntr-un volum bibliofil īngrijit de Christina Zarifopol-Illias si aparut la Polirom. Impresionanta este atīt “marimea” acestei restituiri (93 de scrisori ale lui Eminescu, 15 ale Veronicai, alte doua adresate de Veronica sorei poetului, Harieta Eminovici, si o nota a lui Maiorescu catre Eminescu), cīt si destinul pe care l-au avut scrisorile din arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea, descendenta din cea a Veronicai Micle. Daca luam īn considerare fie si numai discretia cu care aceasta din urma a pastrat scrisorile lui Eminescu, mergīnd pīna la interdictia expresa de a fi īnstrainate dupa moartea ei, si tot ar fi de ajuns pentru a reconsidera “faptura reala a poetei”, care, daca ne luam dupa Calinescu, n-ar avea ce cauta īn “itele existentei lui Eminescu”. O astfel de reconsiderare trebuie sa aiba, īn opinia mea, cel putin doua directii - una avīnd īn centru tocmai aceasta “faptura reala” si rolul jucat de ea īn viata lui Eminescu, iar a doua privind cariera reala a unei poete, totusi, deloc mediocre īn contextul epocii (vezi volumul “Poeti din vremea lui Eminescu”), chiar daca vizibil influentata de cadenta eminesciana. Abia delimitīnd īn mod clar cele doua directii vom reusi sa estimam importanta acestei relatii erotice īn dublul ei sens - de la Veronica catre Eminescu si viceversa. Atenti la reactiile epistolare ale Veronicai, fara a le īncadra deci ab initio īn contextul eminescian, am putea degaja un “model erotic feminin” īn sine, uzabil si īn plan hermeneutic. Este suficient, cred, sa amintim scrisoarea din 10 aprilie 1882, cīnd Eminescu era cufundat īn scrierea Luceafarului: “Cred ca e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-o liniste perfecta, Veronica, e senin ca amorul meu īmpacat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai daruit. Caci tu esti regina stelelor din cerul meu si regina gīndurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sarut de mii de ori si treaza si ma plec ei ca robul din «O mie si una de nopti»”. Cu alte cuvinte, Eminescu īnsusi identifica practic “linistea perfecta” a poemei Luceafarul cu “amorul īmpacat” daruit de Veronica! Īn aceste conditii, este normal sa ne īntrebam cine este/a fost, īn realitate, Veronica Micle? Daca am putea sti, am avea de doua ori de cīstigat, īntīi īn interpretarea textului eminescian, care ar capata mult mai multa precizie, si apoi īn constituirea unui “model feminin” cu valoare emblematica, nu numai pentru sfīrsitul de secol XIX, dar īnca si astazi. Sa fie Veronica īntruchiparea acestui “model” numai pentru ca a fost iubita lui Eminescu, sau a fost ea iubita lui Eminescu tocmai pentru ca īntruchipa acest model? Odiseea extraordinara a acestor scrisori, faptul ca au fost pastrate cu strasnicie de ochi indiscreti, vreme de peste un secol, desi ele īi erau, ca sa zicem asa, “favorabile” Veronicai, ma face sa īnclin (usor) catre a doua ipoteza. Sa īncercam, asadar, s-o privim altfel decīt a vazut-o Calinescu īn fotografii, cu “subiectivitatea de neīnlaturat a privitorului”: “ne aflam īn fata unei femei aci gratioase, aci uscative īn tinerete, cu proeminentele fetei acute, īngrosate mai apoi si trivializate, cu o otarīre īn toate liniile fetei, cu buze lungi, subtiri si supte, cu un val de lividitate si melancolie, ce urīteste fizionomia si o face antipatica”. Portretul Veronicai, asa cum se desprinde din aceste scrisori, este īnsa mult diferit. Vom aproxima mai īntīi, īn cele ce urmeaza, meandrele jocului lor erotic, deseori concretizate īn formule de adresare ori alint (dintre care doua, “momotel”, respectiv “tropotel”, dau si titlul acestui eseu), vom schita apoi un profil al fiecaruia, decupabil īn filigranul corespondentei lor, si, īn fine, vom īncerca sa vedem ce relevanta au aceste portrete īn absenta contextului erotic. Daca, cu alte cuvinte, femeia si poetesa Veronica Micle “rezista” īn absenta “umbrei” lasate de Eminescu (altfel de ce ar fi iubit-o oare atīt?). Daca da, va trebui sa-i recunoastem influenta determinanta asupra textului eminescian, care, probabil, ar fi fost saracit fara ea. Iar daca nu, va trebui sa ne īntoarcem la ideea unui Eminescu “nemuritor si rece”, neīnaintīnd practic cu nimic īn drumul hermeneutic. Consider prima varianta mai atractiva si profitabila, cu atīt mai mult cu cīt orice istorie este, am mai zis-o, “retrospectiva”. (va urma)

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

UN INTELECTUAL CUMSECADE

   Nu mai asteptam mare lucru de la restul zilei de azi, care īncepuse asa rutinat. Īn nici un caz nu-l asteptam pe domnul Hans Bergel. Domnia sa este unul dintre prietenii “straini” ai Romāniei, ba chiar mai mult, ai romānilor. Si nu din cine stie ce motive pasional-romantice, ci pentru simplul fapt ca este un sas nascut si crescut aici. Desi mi-e dat adeseori sa aud ca Romānia si romānii sīnt apreciati si au prieteni peste tot, dati-mi voie sa spun ca eu n-am īntīlnit nici unul . Nu, pīna la domnul Bergel.
    Dar sa trec mai departe... Nu as vrea acum sa vorbesc despre filo-romānismul domnului Bergel. Nu īnainte de a vi-l prezenta cīt de cīt. Desi recunosc ca am luat cunostinta destul de tīrziu de acest nume al literaturii germane a zilelor noastre (Hans Bergel este unul dintre apropiatii lui Günter Grass), cred ca cititorii romāni ar fi īn cīstig intrīnd īn contact cu opera acestui quasi-necunoscut pentru ei. Domnia sa este, fara īndoiala, o figura de prim-plan a literelor europene din ultima jumatate a veacului, “curtat” de mari posturi de televiziune ce ar dori sa faca documentare despre viata sa. Este un scriitor cu treizeci de titluri publicate, nascut īn comunitatea saseasca din Brasov, īn urma cu saptezeci si cinci de ani, īntr-o familie de intelectuali. Nu acesta ar fi īnsa motivul pentru care, la rīndul lui, si domnia sa este un intelectual. Aici voiam sa ajung. Vreau sa dezvalui felul surprinzator īn care īntelege domnul Bergel sa existe ca intelectual. La prima vedere, barbatul carunt, cu barbison tuns scurt, cu alura robusta de teuton, cu figura distinsa si sigura de om care a vazut multe, te īntīmpina cu raceala. Nu este decīt o aparenta. Aceasta atitudine glaciala este de fapt o provocare barbateasca. M-a stīrnit sa-l cunosc, sa ma īndaratnicesc sa intru īn comunicare cu cel pe care īl vedeam pentru prima oara. Iar cīnd īn sfīrsit am ajuns dincolo, īn spatele privirii descumpanitor-lucide, l-am īntīlnit pe semenul meu, mai īnalt īnsa cu o schioapa, pentru ca domnul Bergel mi s-a parut exact tipul de om īntelegator, īn cel mai pur īnteles (“intelectual” vine de la “intellectus”= īntelegere). Am stiut, dupa ce l-am auzit vorbind, dupa ce a citit cīteva fragmente din opera sa, ca dumnealui a vazut ce era de vazut īn jurul sau si - ceea ce-i esential - a īnteles. L-am simtit (si cred ca nu exagerez) ca pe un prieten care a apucat pe acelasi drum cu mine, dar cu o viata de om īnainte, si a ajuns īntr-un tinut unde ma asteapta sa povestim peripetiile si aflarile unui itinerar donquijotesc, inevitabil pentru orice intelectual.
    Caci nu īncape nici o īndoiala ca domnul Bergel are un fel straniu de a fi intelectual. Miscīndu-se ca pestele īn apa prin oceanul filozofic al ultimelor patru evuri, familiarizat cu toti de la Platon la Heidegger si mai īncoace, dupa ce petrece o ora citindu-ti pagini de beletristica si īncheind cu consideratii pertinente asupra tendintelor literaturii contemporane, ei bine, este īn stare dupa toate acestea sa-ti spuna ceva de genul: “Sa īncheiem cu astea, ca vreau sa ma duc sa manīnc!”. Nu poti īn acea clipa sa nu te pleci īn fata non-crisparii unuia care īn fond a īnteles ca a fi un autentic intelectual este tocmai a evita din rasputeri sa devii semizeu īntr-un turn de fildes. Domnul Bergel nu mi-a dat de īnteles ca ar avea pretentia sa stie mai mult decīt mine. Nu, el doar īntelege mai bine decīt necoptul de mine; are nobletea īn acelasi timp sa se lase prins pe picior gresit (cum el īnsusi recunoaste, cu placere) de īntrebari incitante si probabil ca atotstiinta pe care atīt de ostentativ o afiseaza unii ar fi pentru el o povara inutila si indecenta.
    Cred ca am spus destule pentru īnceput despre domnul Hans Bergel. Sper sa apara cīt de curīnd prilejul de a-l prezenta mai exact (cu date, cifre si nume) cititorilor romāni. Deocamdata, aceste rīnduri nu se vor decīt o captatio benevolentiae, si, totodata, īmi permit sa ma folosesc de persoana domniei sale īn a exemplifica ceea ce teoretizam īntr-unul din numerele trecute (vezi articolul “Ecce homo”) cu privire la viziunea mea asupra intelectualului autentic. Am simtit nevoia sa schitez īn jurul persoanei domniei sale pe care dintr-un anumit unghi o vad arhetipica - un concept drag lui, cel legat de miturile si īntelesurile adīnci ale creatiei - ceea ce este de fapt intelectualul. Un copil mare care a vazut multe si a īnteles cīt de mult posibil, care mai are īnca puterea de a fi uimit si de a īntreba “De ce?”. Care, de multe ori, īn loc sa afle un raspuns sau sa arate altora cīt de multe stie, prefera sa haladuiasca singur īn munti sau sa-si riste pielea printr-o savana africana (cum ar fi facut de buna seama Hemingway). Cred ca domnul Bergel-intelectualul m-a fascinat incurabil si vreau sa-i propun dumnealui, personalitatii care īntr-adevar este, sa devina partenerul meu de joc si de calatorie.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

PERIGRAFIA SUPREMATISTA SI PORNOGRAFIA

    Spre finele anilor 90, Marian Zidaru sustinea o expozitie controversata īntr-o tara īndepartata. Sa spunem Germania, pentru a pastra onorabilitatea recuzitei acestui text. Cine cunoaste cīt de cīt atitudinea plastica a domnului Marian Zidaru īntelege de ce am tinut sa folosesc aici cliseizatul si inodorul termen de expozitie controversata... (Īn ce priveste simezele romānesti, termenul ar suna cu adevarat deplasat īn conditiile īn care arta, cu toate ca, potrivit zvonurilor, exista si se zbate exhibīndu-si neīncetat nurii contorsionati, pare a lipsi cu desavīrsire... Pentru ca, īn afara sughiturilor specifice libatiilor de la vernisaje, nu provoaca nici o mutatie esentiala pe telecomanda societatii civile... Ca proba a existentei ei sīnt īnsa si ecourile, aproape tabagice, ale spasmelor sale eroice prin unghere mai occidentale. Cum ar fi cazul numit mai sus.) E timpul ca, auzind de ispravi romānesti peste gardul carpatic, sa ne umflam pometii si sa strigam īn stilul nostru specific (adica blajin) ca scoala romāneasca de arta, desigur, e ceva de soi, iar apoi, dupa ce ne trece cheful de sorcovit sa revenim īn registrul si mai specific (adica blegit): la urma urmei ce-a facut si Zidaru asta pe-acolo ca sa ne batem capul atīt? precis ne-a facut de rīs, ca de asta sīntem noi buni... Pai sa vedem ce-a facut. Domnia sa a facut scandal. Cel putin asa zic nemtii. Si-a permis ca, la o expozitie de arta contemporana (adica, s-ar citi aici, de arta frusta, implicita si nu imediat semnificanta) sa aduca un maldar de cruci. Pur si simplu. Acum revin cu traducerea. Pentru cei care nu cunosc nici o boaba din preocuparile domnului Zidaru. Ei bine, domnia sa a reusit, īn limitele antifoniei specifice artelor romānesti, sa īsi primeasca, chiar si la noi, stampila de figura controversata. Fara sa cad īn picanterii sterile, as putea aminti de povestea Noului Ierusalim, acel falanster artisticortodox īnfiintat de dīnsul īn localitatea Pucioasa; s-au spus, īn ultima decada, atīt de multe vorbe rele despre aceasta isprava īncīt nu voi pomeni aici, pentru recuzita textului, decīt acuza de fundamentalism. Ar fi corect acum sa spun, macar pentru acuratetea terminologica daca nu de amorul artei, ca orice grupare animata de comuniunea unor idealuri puternice si bine īnchegate tinde spre (sau are nevoie de) structura si organizarea unei falange. Actiunea acesteia, judecata macar din prisma disciplinei sale programatice, nu poate fi altfel decīt fundamentalista, fara ca termenul de fundamentalism sa cunoasca acele conotatii peiorative pe care, mai mult din indolenta, ne-am obisnuit sa i le asociem. La urma urmei, chiar si performantele individuale notabile ascund o doza puternica de fanatism caruia nu putem decīt sa-i invidiem resursele. Fiind, īn general, exagerat de blajini si de pasnici, mai mult decīt atīt, satui pīna-n gīt de sisteme cu tatuci exemplari sub forma de mot, nu ne putem pronunta decīt rezerva īn privinta acestei scorneli nouazeciste. Asta poate explica de ce, dincolo de reactiile inflamate ale unor gazetarasi afurisiti sau preoti sasitisiti, nu s-a emis nici un discurs solid care sa omologheze critic initiativa artistului romān. Am citit, prin pliantele domnului Zidaru, o seama de opinii emise de diverse autoritati si, dincolo de asertiunile colegiale, prietenesti, gīlgīitoare sau de complezenta, am vazut aceeasi prudenta cantonata īn spatele conceptului caldut, aproape huliganic, de artist controversat. Curajul unei opinii clare, chiar dure, l-au avut (previzibil) tot cei de dincolo. Sa revenim, deci, la acea expozitie īndepartata. Īn sala, tot felul de ciudatenii: aici niste fiare-ncleiate, colo niste sīrme-ndoite (lucruri pe care ne-am resemnat si noi sa le vedem īn dreptul unei hīrtiute ce, ca ambalajul unui laxativ, spune ceva de genul... Compozitie XIII); hop! apare si lucrarea lui Marian Zidaru: gogeamite patul taranesc īn care-a fost pus un maldar de cruci de lemn. Asta-i Patul feciorului, afla cei pe care-i macina curiozitatea. Pai bine, domnu’ Zidaru, de astea ne faceti noua, aduceti cruci īn expozitie? ce, asta-i arta? asta-i fundamentalism! - fac dīnsii scandalizati. Pai n-am venit aici sa fac arta - raspunde mucalit sculptorul nostru - am venit sa alung dracii din expozitiile astea! A iesit cu scandal. Dar, cum se stie, arta fara scandal nici ca poate scoate nasul īn lume. Dovada urmatoarea poveste: cam īn aceeasi perioada, la Museum für Angewandte Kunst din Viena, se pregatea expozitia unui oarecare Otto Mühl. Artistul īsi cīstigase renumele de figura controversata pictīnd chestii sexual-scabroase (cunoastem exemplul mai celebrului Giger), practicīnd amorul liber si chiar organizīnd un soi de Comuna (un falanster erotic - cum spune Mircea) unde se adunasera aproape 700 de ...activisti. Otto Mühl sfīrsea acel capitol din viata sa la īnchisoare, condamnat pentru corupere de minore si alte scandaluri. Se zice ca avocatii sai īl sfatuiau, īn timpul procesului, sa picteze peisaje, flori, chestii mai de efect pentru simtirile juratilor. N-a fost sa fie. Odata iesit din puscarie, Otto si-a anuntat, jovial, intentia de a expune iar. Ce mai pictati? - l-a īntrebat lumea. Peisaje, flori, chestii de-astea! Bine-bine, dar fara chestii scandaloase īn ele? Ba dimpotriva, saliva Otto, cu tot cu chestiile scandaloase...
   Morala acestor doua povestioare nu vreau s-o trag aici. Pot spune doar ca nu ma numar printre aceia care spun ca adevarul e īntotdeauna pe undeva pe la mijloc.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator