The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 42-45, 22 august 2000

MIRCEA TUGLEA

NICIODATA SAU MAI TĪRZIU

   Daca limba de lemn ar putea fi definita ca discurs care abuzeaza de clisee lingvistice, īncremenite īn sensul lor denotativ (el īnsusi, īnsa, rezultat al unor evolutii “uitate”), ma īntreb cum sa definim un discurs care foloseste, īn mod dominant, anumite clisee mentale? O sintagma de tipul “mentalitate de lemn” este evident ridicola, desi ar putea fi oarecum exacta. Nu toate cliseele mentale sīnt, īnsa, “de lemn” (īn sensul de “īncremenite”), ci ele devin astfel doar īn contexte, initial, abuzive. Ca sa dam un exemplu, īl vom folosi pe acela scos īn evidenta de Sorin Alexandrescu, īn de-acum bine-cunoscuta sa lucrare Paradoxul romān. Potrivit autorului, īn dictatorul Antonescu ar fi existat, de fapt, doua personalitati: cea a omului de arme si a celui politic. Daca īn context militar fidelitatea sa fata de Hitler ar fi fost oarecum “justificata”, datorita codului onoarei militare, ea a fost īn context politic cu totul absurda, īncepīnd de la angajarea Romāniei īn razboiul antisovietic fara existenta unei conventii scrise cu Germania, care sa stabileasca angajamentele ambelor parti! Practic, Antonescu nu a negociat niciodata cu Hitler īn calitate de om politic, ci a marsat nebuneste īn campania acestuia din Est, sperīnd ca astfel īl va face sa reconsidere situatia din Vest, adica a Transilvaniei. Transferul fraudulos al unor clisee ale codului militar īn discursul politic (vizibil chiar īn celebrul ordin din 22 iunie 1941, “condensat” de memoria colectiva īn doar cinci cuvinte: “Ostasi! Va ordon, treceti Prutul!”, dar altfel scris īntr-un “detestabil jargon” jurnalistic) a fost catastrofal Romāniei. Un alt exemplu īl gasim īn fascinatia inexplicabila exercitata de legionarism, atīt īn zonele sarace, cīt si asupra vīrfurilor intelectualitatii romānesti. Potrivit lui Sorin Alexandrescu, nu atīt “discursul real” al miscarii a sedus (acesta fiind īncīlcit-patetic, dublat de violenta cunoscuta), cīt mai mult “atitudinea” sa. Codreanu & Co s-au autovictimizat, cultivīnd un sacrificiu de sine asemanator, chiar identic, cu unele scheme mitice ale traditiei noastre (“nunta mioritica” ori zidirea de viu din baladele cunoscute). Īntr-un fel, faptul este remarcat si de Eliade, atunci cīnd scrie (īn articolul “De ce cred īn biruinta miscarii legionare”, 1937) ca “niciodata un neam īntreg nu si-a ales ca ideal de viata calugaria si ca mireasa moartea”. Echivalenta simbolica īntre “moartea ca mireasa” si “nunta mioritica” este, cred, mai mult decīt vizibila. Acest transfer al unei scheme mitice īn plina modernitate i-a fost, iarasi, fatal Romāniei. Fascinatia de care vorbeam se explica nu printr-o adeziune la un model cristic, ci la unul mioritic, deci premodern. Scriam si īnainte ca unul dintre rezultatele “modelului mioritic” este un anumit fatalism istoric, conservator, care ar justifica atīt “absenta romānilor din istorie” cīt si “rabufnirile orgolioase”, unele haotice, asa cum a fost miscarea legionara. Trebuie accentuata, īnsa, folosirea eronata a acestui model, care abia astfel devine cliseu mental. (Este, īn fapt, vechea confuzie a eticului si etnicului cu esteticul.) Pastorul din Miorita, coborīnd din muntele sacru - caci “plaiul” este o substitutie recenta a “muntelui”, cum dovedesc variantele vechi - cade de fapt īn istorie, intra īn devenire si nu o forteaza sau i se sustrage, asa cum au īncercat legionarii. Sadoveanu a intuit corect acest lucru, atunci cīnd nevasta lui Lipan īnvata noile mecanisme sociale pentru a-i pedepsi pe asasinii sotului ei, integrīndu-se astfel evolutiei. Īn schimb, Codreanu iese din devenire, īntorcīndu-se prin modelul sau, care i-a fascinat estetic pe aderenti, tocmai catre acel stadiu a carui depasire fusese consfintita de moartea ciobanasului din Miorita! Cu alte cuvinte, abia īn acest transfer fraudulos al modelului, īncarcatura sa simbolica se reduce la un cliseu mental, aplicabil (si aplicat) īn orice directie, indiferent daca este conforma sau nu sensului initial. Survine, deci, o īncremenire a schemei mitice, exact asa cum metaforele pot īncremeni īn clisee lingvistice. De aici, o proliferare a cliseului mental īn varii medii discursive, inclusiv cel national-comunist, dar nu numai.
    Ma īntrebam, la īnceputul acestui articol, cum ar putea fi definit sau numit un discurs care, īn loc de clisee lingvistice, foloseste cliseele mentale. Īn definitiv, nu aceasta este problema. Orice limba de lemn uzeaza, īn structurile ei de adīncime (daca mai exista), de clisee mentale. Ele sīnt mai periculoase, cred, decīt limba de lemn īn sine, deoarece de-realizeaza discursul, īl fac sa nu se mai “refere” la realitate, deci sa nu mai aiba referent. Ceea ce īnseamna, de fapt, ca vorbim īn gol si ca lucrurile se desfasoara fara noi, cum s-au desfasurat de atītea ori īn istorie, īnca si astazi chiar. Sa fie, oare, mai bine niciodata decīt mai tīrziu?

 

SILVIU DANCU

PREDICI MUTE

   Sīnt unele predici la care nu pot asculta; cuvintele cad atīt de monoton si de reduse la stereotipuri īncīt resimt goliciunea lor ca lovituri mīrsave si fatarnice, ce ataca sensul Liturghiei. Liturghia este cuvīnt, ea se dezvolta pe momentul Epiclezei, al transformarii pīinii si vinului īn trupul si sīngele Cuvīntului-Hristos. Liturghia este momentul citirii din Evanghelie si Apostol, cuvīnt revelat, īn-scris si oralizat īn comuniunea credinciosilor. Liturghia este predica. Este iesirea preotului īn fata adunarii ascultatoare si rugatoare, venita sa se īmpartaseasca din cuvīnt. Tocmai aici consta esenta tainica a predicii: ea este acea posibilitate a penitentilor, a celor opriti de duhovnic de la Euharistie, sa primeasca “din auzite” credinta, Cuvīntul-Hristos. “Cei ce asculta vorbele mele", sīntem noi, logofagii, mīncatorii de cuvinte sfintitoare si de Cuvīnt, veniti (din rutina, dor, nestiinta sau speranta) sa ascultam cuvīntul; si sa plecam cu el acasa. Tema acestui numar este “limba de lemn” iar eu definesc “limba de lemn” ca o limba īn uniforma, limbajul tipic unei specii sociale, care pierde individul, persoana, īn stereotipurile nascute de mimetism. De ne-autenticitate.
    Īn vremea lui Ioan Gura de Aur, oamenii aplaudau predicile frumoase; un entuziasm sincer sau o dezamagire la fel de sincera, erau raspunsul comunitatii dat cuvintelor predicatorului. Era o vreme īn care piosenia nu se oprea la acel respect neconditionat īn fata purtatorului de har (neconditionat era doar īn fata harului īn sine). Nu se oprea la gestul de sarutare a mīinii oferite de preot, ci implica si o cenzura a vorbelor lipsite de semnificatie. A nu lua numele lui Dumnezeu īn desert este un fapt pretins de Decalog. Am obosit sa ascult predici fara continut, care se īnvīrt ametite īn jurul textelor din Scriptura, usor condimentate cu pilde din Pateric sau citate din Sfintii Parinti. Desfid spre scandalizarea celor “piosi” supunerea neconditionata īn fata cuvintelor īncremenite, ce insulta inima si inteligenta. Desfid dreptul preotului de a fi obosit, preocupat, plictisit sau chiar bolnav si o fac cu acea intoleranta fata de slabiciune care revendica sfintenia. Sfintenia lui, a mea, a Bisericii. Desfid din toata inima si din tot cugetul si sufletul meu mediocritatea rostirii neasumate. O fac īn aceeasi masura cu care condamn si desfid dreptul meu de a fi obosit, preocupat, plictisit sau chiar bolnav īn fata cuvīntului liturgic. Iar daca, īn apostaziile mele cotidiene, adaug un plus de dezechilibru naturii umane, pacatuind astfel fata de realitatea preotiei universale, ei bine, refuz sa tolerez aceleasi slabiciuni cuvīntului rostit de la amvon, de catre preotii sfintitori. Glasul acela egal, departat, apelīnd cu lasitate la cuvinte legitimate de prea lunga lor uzitare, neasumate īn faptul covīrsitor al convingerii, ah, glasul acela care goleste biserica īnainte de a se rosti īncheierea Liturghiei! Am dreptul la a fi īnaltat. biciuit, umilit, transfigurat, sfintit de cuvintele preotului si am dreptul sa acuz goliciunea cuvintelor care suna a sec dincolo de propria-mi neputinta sau vrednicie de a īntelege. Iar daca vorbele de fata se fac vinovate de lipsa de sens si adevar, le lepad cu scīrba si acuz existenta lor eternizata de īn-scriere si publicare, efemerizata de duhul voalat si acru al īntelepciunii lumesti.

 

IOANA MARASESCU

FORTA MONOTONIEI

   Īntr-una din ultimele cuvīntari tinute la o plenara, sau poate chiar la acel al XIII-lea congres care a trezit atītea sperante superstitioase, abatīndu-se de la obisnuitul stil cīnd imperativ (“Sa facem eforturi…!”), cīnd impersonal (“Trebuie facute eforturi”) cu care anunta de vreo jumatate de ora noi reduceri de energie si carburant pentru sezonul urmator, fostul nostru cīrmaci a declarat, cu un fel de mīndrie, ca el personal o scosese cīt se poate de bine la capat iarna precedenta cu o patura īn plus aruncata peste patul conjugal.
    Nu am la dispozitie, la ora actuala, nici un mijloc de a regasi locul exact al citatului la care ma refer; de altfel, pīna la un punct faptul nu are importanta, caci nu ma intereseaza sa comentez afirmatia īn sine. Nu am de gīnd, de asemenea, sa ma lansez īntr-o rememorare a acelor seri si nopti īnghetate īn cursul carora, cel putin la noi acasa, ne strīngeam īn bucatarie, īncalzindu-ne la aragaz. Mai mult decīt aceste detalii ale vietii de zi cu zi īn comunism - la urma urmelor, banale - reactia mea de atunci mi se pare mai demna de cercetat. Caci, fara a putea preciza vīrsta la care am auzit nazbītia cu pricina, īmi aduc aminte ca ea mi-a deschis, pentru o clipa, un orizont neasteptat. Cu ocazia unei fraze putin iesite din comunul limbii de lemn, descopeream ca discursurile lui Ceausescu puteau avea un sens. Aruncata, fara īndoiala, cu cinism, afirmatia nu facea decīt sa afiseze sporadic dorinta de a convinge, la un nivel cīt se poate de superficial. Dar ea reīnnoda īn acelasi timp cu o traditie a discursului politic, de mult pierduta si pīngarita īn Romānia socialista de atunci. Alte semne de acest gen se pot regasi, probabil, īn diferitele cuvīntari ale raposatului, si nu revendic nici un fel de unicitate sau īntīietate pentru fraza care mi-a atras atentia. Interesant e īnsa ca, de-a lungul zecilor de ore īn cursul carora am fost obligata, ca multi altii, sa-l ascult, numai fragmentul acesta nesemnificativ mi s-a lipit de memorie, pīna īn ziua de astazi.
    Nu e o noutate pentru nimeni ca, la vremea aceea, discursuri la plenare puteam “asculta” - īn sensul cel mai larg al tuturor termenilor - toata ziua la radio sau la televizor, īn putinele ore de emisie, īn cotidiene sau hebdomadare, ba chiar la scoala, īn orele de dirigentie sau la gazeta de perete. Singurele momente īn care eram constrīnsi, ce-i drept, la o atentie mai sustinuta erau acele sedinte solemne de deschidere a anului scolar cīnd, īmi aduc aminte, se īntīmpla sa fim īnchisi īn clase cu un televizor īn fata ochilor. Dincolo de raritatea probabila a acestor fraze care aduceau altceva decīt ideologia cunoscuta pīna la greata, simpla neatentie poate fi considerata ca principala responsabila a incapacitatii mele de a gasi un sens īn spusele cīrmaciului.
    Lucrurile se complica totusi cīnd o minima onestitate ma obliga sa recunosc ca inteligibilitatea discursului ceausist depaseste limitele celor cīteva fraze “nelemnoase” reperabile īn luarile sale de cuvīnt. Dupa 1989 am redescoperit o īntreaga literatura a carei specialitate consta tocmai īn decriptarea discursurilor oficialilor comunisti; or, kremlinologia nu se oprea la “poante” de genul celei pe care am retinut-o, descoperind un sens īn cuvintele cīrmaciului prin analiza mult mai pertinenta a frecventei de utilizare a anumitor clisee, a “uitarilor”, a omisiunilor… Astfel īncīt dimensiunea revelatiei pe care am avut-o merita reevaluata si reprecizata printr-o noua serie de īntrebari: de ce acolo unde altii descopereau mesaje fundamentale eu nu vedeam decīt un plictisitor bla-bla? De ce īn momentul īn care am descoperit, brusc, un pic de culoare īn peisajul tern al discursului nu am dat decīt peste un detaliu neīnsemnat? De ce, īn ciuda strafulgerarii, nu am avut mai apoi mai multa rabdare de a descoperi alte subīntelesuri? Lipsa de maturitate pare, fara īndoiala, cea dintīi responsabila; dar ma īntreb unde si cum as fi putut īnvata, īn cazul īn care comunismul ar mai fi durat, vigilenta necesara pentru a identifica si retine elementele semnificative ale discursului comunist. La scoala? Orele de educatie politica erau, cu complicitatea explicita a “organelor”, o simpla formalitate; supunerea simbolica la exigentele regimului conta mai mult decīt īntelegerea autentica a ideologiei pe care se fonda. Acasa? Nimeni din anturajul meu nu parea dispus sa acorde timp si energie acestei activitati; oricum toata lumea stia ca mergem din rau īn mai rau, fara sa mai fie nevoie de vreo interpretare a cuvīntarilor… Asa īncīt ajung sa ma īntreb daca nu cumva monotonia discursului comunist nu constituia, īn cele din urma, cea mai redutabila arma politica a sa. Departe de a fi semnul unei slabiciuni, al unei incapacitati de a gīndi liber si eficace, limba de lemn era instrumentul de anihilare a oricarei veleitati politice din partea unui individ cu o inteligenta normala. Masiv uniforma, dar si presarata cu elemente pitoresti deceptive, ea reusea sa obtina nu atīt īndobitocirea auditorilor (la urma urmelor, liberi sa dezvolte strategii de autoaparare, dupa cum s-a si vazut), cīt indiferenta lor fata de o putere catalogata dinainte. Tot atīt de eficace ca si teroarea din anii ’50, aparenta īnchistare, ce reusea sa creeze impresia ca nu se poate schimba nimic, oferea liderilor libertatea de a face tot ce doresc.
    S-a vorbit mult despre abrutizarea maselor īn comunism cu ajutorul sloganelor, despre “spalarea creierelor”; s-a observat poate mai putin acest al doilea mecanism propriu ideologiei, care determina nu adeziunea tīmpeasca la preceptele simpliste si des repetate, ci indiferenta fata de acestea, lipsa oricarui chef de a replica, cum nu-ti pui mintea cu un nebun. Or, viata de zi cu zi a reusit atunci, prin asalturile repetate cu discursuri si cuvīntari mai mult sau mai putin pitoresti, nu atīt sa creeze o mentalitate comunista, cīt un dezgust generalizat fata de politica. Adica sa semene germenii disfunctiilor societatii civile cu care Romānia se confrunta astazi.

 

MUGUR GROSU

CHEMICSIS DIL CHEMIC CĪRAR

   ...adica limba fara oase oase sfarma, zicea Anton Pann pe turceste; indiferent de limba īn care o spui, povestea vorbei are eroii ei care sfideaza orice frontiera; cīnd granicerii romāni īi fugaresc prin apele teritoriale pe braconierii turci īmpatimiti dupa calcan ghiauresc, i-ar putea interpela cu urmatoarele vorbe: fudul musafir belea dusman! Nu de alta, dar īnseamna acelasi lucru īn graiul lui Harap Alb si al Sīnzienelor de pe carpetele cu rapirea din serai... Dat fiind faptul ca fondul comun de cuvinte este mult mai larg decīt o carpeta, este de presupus ca discutia dintre cele doua grupuri de calcanofili se va relaxa treptat, alunecīnd spre zone de puternica elevatie interetnica, ceva de genul: ēürüc kalkan! calcan ciuruc! chilipir! pesches chisea! bacsis para! rachiu ciubuc! bairam huzur! kalkan siktir! Fara-ndoiala, numai o limba atīt de mladioasa ca a romānului poate īnmuia atīt de precis oasele liftelor navalitoare. Buna vecinatate a slavilor e atestata de cuvinte la fel de exacte, daca ar fi sa īncepem cu dragoste si iubire si sa-ncheiem cu pateticele spaga, plocon si mita, īn timp ce spiritualizarea Tisei - īnceputa cu palinca - a fost concretizata prin adoptarea de catre cancelariile dīmbovitene a conceptului subtil de bir. Nemtii, īntotdeauna priceputi la mecanica, ne-au consiliat tehnic īn privinta implementarii notiunii de spert (produs tipic german, sperrzeug īnseamna manunchi de speracle si, ca orice marfa nemteasca, functioneaza ireprosabil, deschizīnd orice usa...) Avīnd īn vedere toate aceste dovezi clare ale vioiciunii limbii romānesti, nu stiu de unde superstitia asta (relativ recenta) cu limba de lemn... Poate din cunoscuta comuniune a romānului cu natura. Codru-i frate cu romānul... Frate frate dar brīnza-i pe bani; daca banii n-aduc fericirea, macar brīnza s-aduca; cine-i zgīrie-brīnza se multumeste c-un codru de pīine, cine-i zgīrie-bani se spune ca fura ca-n codru. Am descris deci īn cīteva miscari bruste de condei sinergia chestiunilor spiritualicesti si materialicesti care dau dimensiunea bucal-orala a existentei noastre. Īn ce priveste povestea dintīi, cu fratia, cred ca romānul de azi ar fura mai degraba-n direct pe vreun post de televiziune decīt sa se duca pīna īn codru pentru o treaba atīt de simpla. Cīt despre codrul de pīine, cīnd nu este cel de toate zilele, (adica mare si cald si pe masa altora) trebuie sa recunoastem deschis ca a cam fost īnlocuit de hotdog, hamburgar iar, īn asociere libera cu brīnza numita mai sus, de pīrdalnicul cizburgar. Mult e dulce si frumoasa limba ce-o cīrtim, dar numai cu vorba nu se face ciorba. Mai bine sa stii ce vrea sa spuna ciorba decīt sa-ti bati capul cu ce se manīnca vorba. Si daca-n ciorba sufli dupa ce te-ai pīrlit cu iaurt, cu vorba poti doar (īn cel mai bun caz) sa-i pīrlesti pe altii. Are si limba rosturile ei. Cum spune tata Pann, daca nu te saturi māncīnd, dar lingīnd - niciodata! Ori limba, cīnd nu functioneaza pentru a baga īn burta, parca-i teapana ca lemnul? Ca si boul are limba mare, dar nu poate sa te-abureasca. Si de ce neaparat din lemn trebuie sa fie limba aia. Pai de unde atītea lemne, ai? Nu le-au hacuit? Nu le-au predat pesches ? Nici nu le-au dat bine padurile īnapoi ca peizantii le-au si taiat. Ca de-ar fi fost sa ajunga la sapa de lemn... nu mai am lemne, tata, ca le-am vīndut! Si, nu-i asa, parca suna altfel cīnd spui a ajuns la sapa de PFL. A avut si lemnul vremurile lui. I-a ajuns. L-au facut lambriuri, l-au bagat īn carti, gata, acum avem si noi un computer, un Internet... Asa ca dac-o fi sa vorbim de limba de lemn īn tara romāneasca aceea sigur doar vrea sa para de lemn, īn fapt e cu autocolant pe deasupra, e plastic sau holograma.
    Model de discutii la o agentie de advartaizing: - dom’le, am un geob pentru voi, faceti-ne o reclama, dar sa fie buna, dom’le, cu priza la public, cu chestii dragute... La care ei: - bine bine, dar care-i targhetu’? - ce zice? - care-i grupul tinta. - aha, pai lumea cu bani, da’n special tinerii. Si femeile. Dar sa prinda si la pensionari, ei n-au dreptul la putin entarteiment? - bun, care-i bugetu’? - pai cīt costa? - ce sa coste? - pai reclama, dom’le, cīt ma costa? - aaa, depinde dupa buget. Putem face un poster, niste stichere, bagam si niste benare? - Bena ce? Benare. Si daca vreti, facem un casting si gasim niste tipe tari pentru sempling si clipuri -dom’le, de ce sa mint, īmi place ca sīnteti profesionisti. Da’ ca sa batem palma spuneti-mi negru pe alb, cīt ma costa? - ce sa va coste? - reclama, dom’le, cīt face? - nu ati spus īnca ce vreti - pai chestiile astea cu stechere, bere, tipe care se-mping... (Cum spunea tata Pann: stie ce e īn carte: slove negre pe hīrtie alba...) Alta acum. Īti intra meseriasul īn casa ca ti s-a spart o teava - se uita lung la gaura prin care īti curge norocul si, cum vine vorba de bani, īncepe sa-ti toarne: - pai sa vedeti ca obartainu, cīnd se strīnge ghiuventu, flansele nu sta lipite de tuberman, ...ca sa nu mai spun cu holendarele... Si cīnd auzi de holendare stii sigur ca te-ai pīrlit. Ca holendaru pentru teava-i ca jiglerele la masini. Iar de-ncerci sa o dai pe limba ta, sa resuscitezi ce mai poti din pret, parca-l auzi cum se umfla meseria-n el de-ti vorbeste direct din Anton Pann: daca nenai puterinta, la ce chichirezi gīlceava?

 

bare.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

MOMOTEL SI TROPOTEL (II)

   Spuneam, īn prima parte a acestui articol, ca meandrele jocului erotic dintre Eminescu si Veronica Micle ar putea fi deslusite luīnd īn considerare formulele de adresare din scrisorile editate recent. Asta deoarece formulele respective, fie ca ele tin de alint, fie de o raceala voita, statueaza o anumita relatie dintre subiectul scriiturii si destinatar, mai directa decīt continutul propriu-zis al scrisorii. Sa nu uitam ca, chiar daca nu foarte vizibil īn tarile romānesti, mentalitatea epocii este dominata de victorianism. Complexele lui Maiorescu, decelabile īn jurnal, sīnt o dovada a acestei “raceli scortoase” care ascunde, deseori, conflicte psihice nerezolvate. Ei bine, īn acest context corespondenta dintre Eminescu si Veronica este de o vitalitate, am putea zice chiar “sanatate”, uimitoare īn sine. Exista, ce-i drept, mondenitati inerente, mai ales īn discursul Veronicai, care foloseste uneori īn epistole o franceza cu greseli de ortografie, cam pretioasa (scrisoarea din 12 noiembrie 1878 īncepe cu “Cher Titi”), īn care īnsa cuvīntul romānesc razbate la modul cioranian: “je t’aime petit bébé, méchant Titi, gentil gamin et al meu iubit Tropotel”. Aici, alintul trebuie legat, cred, īn modul cel mai concret de contextul erotic, la fel cum Eminescu īl va folosi, īn forma sa feminizata, de “Momotel”. Este de remarcat, totusi, īnca o data delicatetea Veronicai, care a taiat din scrisori, uneori, pasajele prea violent erotice, spre “exasperarea” cititorilor sai de azi. Nici Eminescu nu este scutit de frantuzisme suspecte, precum īntr-o scrisoare din 1879: “Eu voi fi deja la 1 septembrie īn Iasi cel putin pentru a-ti strīnge mīinile īnca o data et pour que je me grise encore une fois en te voyant”. O altfel de “mondenitate”, de asta data literara, consta īn folosirea numelor eroilor din La aniversara (publicata īn 1876) - Eminescu semneaza “Gajus”, iar Veronica “Tolla”. Problema este mai complicata, caci Gajus si Tolla sīnt de fapt niste nume īnchipuite, pe eroi chemīndu-i Ermil, respectiv Elis. Si, asa cum cei doi din nuvela īsi asuma la modul livresc aceste identitati, tot astfel Eminescu (Ermil) si Veronica (Elis) īsi vor asuma, īn realitate, un destin literar (si, īn ultima instanta, cultural. Desi La aniversara are probabil fundament real, nu este mai putin adevarat ca jocul erotic debuteaza livresc, dar sfīrseste tragic - ansamblul textual a covīrsit viata.
    Pe masura ce relatia erotica evolueaza, modul de adresare devine tot mai direct: se trece, astfel, de la “dulcea mea doamna” (ba chiar “mīnioasa mea amica”), la “Veronica”, “Veronicuta” sau simplu “Cuta”. Īn continuare, specia alintului cunoaste adevarate capodopere lingvistice: “te-as mīnca de draga ce-mi esti, cocheto si biondinetto”, “momotelul meu motat si īmpintenat”, “mīta suparacioasa”, “iasca aprinzacioasa”, “fetitule draga” (scrisoarea din 10 aprilie 1882, cīnd Eminescu “īnota īn stele”, fiind cufundat īn scrierea Luceafarului - se remarca ambiguitatea de gen, specifica poemei), “oh, nesarutato, tare te-as mai saruta”, “minunica” si din nou “mītta, mītta, mītta, mīnca-ti-as ochii!”. Īn sens invers, Veronica Micle i se adreseaza cu “Eminul meu iubit”, “Eminescul meu cheri” ori “Mitule iubit si al meu scump si dragalas”. Aparte este tonul din scrisorile unde Eminescu raspunde la reprosurile Veronicai - aici formulele de adresare sīnt tandru-ironice, de genul “mai Pototoni”, “mai ramura de liliac”, “mai fata nebuna si dragalasa”, dupa care urmeaza “explicatiile”: “Si zi, e pozitiv ca eu te-nsel, ca te uit, ca-mi esti draga numai pe cīt te vad cu ochii? Mīnca-ti-as ochii tai cei dulci, nebuno…” Se simte aici, īn aceasta ironie dragastoasa, o vitalitate sanatoasa, as zice chiar taraneasca, care impregneaza relatia lor amoroasa. Este, de asemenea, de remarcat ca nu foarte multe dintre aceste scrisori ale Veronicai, cu reprosurile lor gratuite, oarecum amuzante pentru Eminescu, s-au pastrat. Asta nu īnseamna ca n-au existat, caci frecventa lor este destul de mare, daca ne luam dupa raspunsurile celui vizat. Statistic, schimbul epistolar marcheaza deci un efort sensibil egal al ambilor parteneri, ceea ce rastoarna dintr-o data toate supozitiile privind fie un Eminescu “rece” (īnainte de editarea ineditelor, datorita numarului mic de scrisori catre Veronica, cunoscute pīna atunci), fie “īnflacarat” (din cauza numarului foarte mare de scrisori inedite catre ea). Asa cum apare īn aceste inedite, relatia amoroasa dintre cei doi trebuie sa fi fost una matura si libera. Īn orice caz, deloc victoriana, ceea ce reprezinta o exceptie īn atmosfera epocii. Nu este de mirare, deci, ca ea a capatat dimensiuni simbolice, semnificīnd īn mentalitatea comuna, īn ciuda atītor reziduuri, cuplul fondator mitic al culturii noastre.
    De fapt, ineditul corespondentei lor pare sa constea tocmai īn forta cu care, dincolo de scrisorile īn sine, se decupeaza īn filigran portretele celor doi. Pentru cei care nu vad īn Eminescu decīt o “institutie nationala”, aceste portrete sīnt de-a dreptul socante prin omenescul lor, altfel spus, prin faptul ca apartin unor fiinte realmente īn carne si oase, care astazi “ar surīde ironic” aflīnd ca orneaza statuar pietele noastre publice sau, si mai grav, zone īntinse, albe, ale mentalitatii culturale. Nu īntīmplator, asa cum īn pictura contururile sīnt trasate prin contraste de culoare, la “efectul de real” al scrisorilor contribuie foarte mult atitudinea negativa, gesticulatia stridenta, care delimiteaza oarecum mai precis, din fundal, profilurile. Un exemplu relevant este scrisoarea din 12 martie 1881, deci de cīnd erau certati, īn care Veronica, cu prefacuta compasiune, īl īnstiinteaza pe Eminescu ca aflase cu “durere” de sfīrsitul idilei sale cu Cleopatra Poenaru (“J’ai appris avec peine le triste et facheux denoument, pour vous, de l’amour que vous avez contracté pour Mme Poenar”). Acest episod este descris de Calinescu īn felul urmator: “Toata lumea stie ca Eminescu se īndragostise mortal, la Bucuresti, de o doamna Cleopatra Poenaru, fiica a pictorului Lecca, cu vreo zece ani mai īn vīrsta decīt poetul, femeie lipsita de gratiile fizice, dar īnzestrata cu acelea ale spiritului (…) Adoratia lui Eminescu īncepea, de obicei, printr-un asediu al locuintei, deambulatoriu si expectativ. El se plimba agitat prin fata casei, concentrīndu-si taria privirilor catre fereastra, bineīnteles seara, iar īn cazul Cleopatrei se zice ca ar fi patruns īn dependinte, unde a stat ascuns o noapte īntreaga pentru a se bucura «o oara, si sa mor» de privelistea suava a iubitei”. O alta “gluma” rautacioasa a Veronicai, īn scrisoarea din 18 sepembrie 1881, confirma cele de mai sus: “Apropo, ce bine stii sa descrii cavalerii si pe castelane, ce pacat ca n-au īnteles cine trebuia sa īnteleaga! Si v-au lasat sa degerati afara de frig. Petit bébé! Si-ti era tare frig, cu tot amorul care-ti frigea inima, au moins ēa valait la peine! Īmi veti ierta aceasta mica gluma, c’est la seule que je me suis permise et mźme l’unique!” Mai jos, īn post scriptum, Veronica a adaugat: “Īn puterea unei prietenii trecute trebuie sa va rog sa nu va suparati de gluma mea”. Este suficient sa relecturam aceasta scrisoare ca sa ne dam seama de starea īn care a fost scrisa: adresarea directa alterneaza cu pluralul de politete, romāna cu franceza, raceala cu alintul erotic (cu doi ani īn urma, adica īn vremea acelei “prietenii trecute”, īi scria “je t’aime petit bébé”), īn fine, realitatea alterneaza si ea cu livrescul (“ce bine stii sa descrii cavalerii si pe castelane”). Dincolo de ironia rautacioasa se stravede o mare amaraciune - avem de-a face cu o declaratie de dragoste involuntara la nivelul constientului, dar foarte precisa īn subtext. Veronica pare ca-si pierde efectiv capul īn absenta relatiei cu Eminescu, reactioneaza violent, ameninta, poate chiar le cedeaza altora, dar ramīne “fara speranta” sub vraja lui. Aplicīnd toate acestea la Luceafarul, asa cum s-a mai facut, vom vedea ca ea este si nu este Catalina - le uneste invocatia catre celalalt plan, le desparte īnsa renuntarea la el. Caci Veronica n-a renuntat, īn realitate, niciodata la Eminescu. Simplul fapt ca s-a sinucis la 50 de zile dupa moartea lui capata, din acest punct de vedere, alte semnificatii.
    Nici īn cazul lui Eminescu “stridentele” de care am vorbit nu sīnt excluse. Mult controversata relatie a Veronicai cu Caragiale da nastere, de exemplu, unor violente izbucniri epistolare. Despre acestea, īnsa, vom vorbi īntr-un numar viitor.

 

ĪN RASPAR
DORIN POPESCU

POLITROPIILE OMULUI DE ARME

   De la rapsodul orb īncoace, stim ca aventura limitei fiintei nu cunoaste decīt doua tipare: omul ahileic, descins din stirpe razboinica si omul politropic, nevoit sa faca adesea meandre (trepo, a abate) pentru a ajunge īn Ithaca. Dincolo de paternitatea literara discutabila (si care, paradoxal, mai mult ne slujeste ideea decīt ne-o īncurca), Iliada si Odiseea marturisesc o dureroasa rupere a fiintei de sine īn drumul catre un (mereu alt) acasa al sau. Ori fiinta bruta, insensibila, precisa, fara rest ori fiinta īn explozie, īn nerv. Odiseu ori Ahile, tertium non datur. Orice ispita omeneasca de a rupe limite proprii pare a fi dar fie una pur odiseica, fie una ahileica, iar individul uman pare sa fie astfel damnat la a ramīne schizoid į jamais, rupt de jumatatea pe care e nevoit sa o puna-n penumbra.
    Acest dureros divort de sine a primit constant dovezi si confirmari salbatice si nici o vīrsta culturala nu l-a putut dezminti ori rapune. Un Socrate care salva viata lui Alcibiade-n razboi (“tradīndu-si” astfel vocatia tiranica de a trai doar īn idee si īn discurs) e un accident al fiintei, o exceptie a ei, iar regula e abdicarea omului artistic de pe teatre de lupta (Horatiu decurionul parasindu-si camarazii de arme pentru a scrie acasa, īn otium, īn tihna, “dulce et decorum est pro patria mori”). Lumea greco-latina a fost macerata de lupta fratricida a (acestor) doua “formule” de umanitate, ambele autoritare si acaparante, fiecare rīvnind si revendicīnd pentru sine totul, fiecare asezīnd-o cinic pe cealalta-n crepuscul. O geografie a Europei de astazi surprinde prin simetria gīndita de vreun zeu nebun: aici vor fi īnvins grecii cu omul lor politropic (diluat, evident, levantinic), pierdut īn voluptatea ideii, predispus la discurs si la bīrfe, dincolo iata-l pe un Ahile romanic, meticulos si precis ca un berbece. Estul si Vestul Europei nu sīnt, la limita, decīt politropia si ahileismul ei.
    Dupa un mileniu si ceva de la ivirea lor īn lume, dupa ce-i tinuse īndelunga vreme īn cumpana, parīnd a-i prefera alternativ, abia ingrata istorie medievala se hotaraste sa le faca “egala” dreptate: aici apare tema, mult preferata īn epoca, a omului de arme si omului de litere aflati īn divort; cine hotaraste pentru sine cariera armelor risca sa piarda seductii livresti, iar cine, dimpotriva, va rīvni la “litere”, va pierde facultatea fundamentala de a se razboi onest. Din acest cerc vicios medievalul nu stie īnca iesi, iar Don Quijote ramīne expresia alterata (tragica atunci, ridicola acum) a neputintei dublei optiuni. Īn Europa medievala, soldatii cīstiga cruciade si calugarii scriu carti; cavalerii se īntrec īn turniruri si trubadurii īn vers, pe la curti. Omul de arme si omul de litere se agreeaza reciproc, īn pīnda, iar victoria unuia sau altuia asupra lumii ramīne īnca indecisa. Descinse din stirpea de odinioara a omului politropic si a celui ahileic, Calugarul si Cavalerul sīnt singurele figuri din galeria de portrete a Evului Mediu. Din ele se vor naste mai tīrziu, cīnd functiile publice se vor fi diversificat īnsutit, soldatul si filosoful, figuri putin pierdute īnsa īn amprenta, putin estompate. Caci, odata cu Renasterea (a doua, cea tīrzie), nu se mai mizeaza pe razboi si nici, paradoxal, pe exercitiul mintii (!). Din functii culturale unice, soldatul si filosoful se degradeaza lent, devin doar meserii - ele, care hranisera 1500 de ani nevoia vitala a umanitatii de a se pierde īntr-un tīlc mai adīnc…
    “Dreptatea” medievala de a-i īmpaca pe cei doi īi si ucide, pīna la urma. Caci, odata cu societatea moderna (care pastreaza īn mod straniu ori poate chiar sugestiv, etimologic, ceva din idealul pervertit al modelului), apare īn dublul model de umanitate de pīna acum a treia (si ultima) optiune posibila: aceea a unei cuminti īmpliniri domestice - tatal grijuliu, sotul fidel, omul politic etc. O optiune īn fond plebee, cu toata nobletea genealogiei ei (fides, piéta, zoon politikon…). Societatea contemporana, care nu mai privilegiaza decīt īmplinirea de casa, e una decrepita, sortita unei disolutii rapide, unei atomizari feroce. Societatea actuala e pe cale de a deveni o societate a indivizilor singuri, care-si gīndeste sinucigas cel mai sigur si scurt drum spre neant, acela ce are ca puncte obligatorii de trecere asasinarea ideii de “model”, divortul de mentalitatea “paguboasa” de a creste din/prin altul, refuzul programatic de a (mai) evada din minor, din stereotipii si primitivisme…
    Simptomatic si relevant ne pare īnsa modul īn care īsi concep propria “moarte” omul de arme si omul de litere. Primul se vede si se stie amenintat si tot arunca punti de īmpacare spre celalalt (ofiterul romān era, īn epoca īnca nu departe dintre cele doua razboaie, centrul vital īmprejurul caruia gravita satelitic Salonul aristocratic, maestrul obligatoriu de ceremonii, arbitrul elegantei si luptelor de idei s.a.), de la care nu primeste decīt taceri. Omul de arme īncearca o sisifica truda de a ramīne (īn) centrul unei societati care nu mai are nevoie de el (si cīte nerusinate si tīmpe dovezi nu īnceteaza, frivola, a-i tot aduce !), īn vreme ce omul de litere se atrofiaza constant, fara reactie si fara orgoliu, īnchis īn utopia functiei sale vitale ca-ntr-un turn de fildes. Omul de arme trudeste sa īmplineasca o anvergura nespecifica lui (singura arma cu care poate totusi rapune cinismul gratuit si ostentat al societatii), iar celalalt se pierde din ce īn ce mai anemiat si mai discret īn lene balcanica.
    Daca perfida noastra sotietate, īnraita acum īn sictir si lehamite, are totusi zar bun la loteria sortii (oricīt i-am cīnta noi prohodul si oricīte apocalipse am construi pentru ea), īnseamna ca singurul model posibil ce-i va fi ramas (dupa intrarea īn crepuscul a ultimei sale scoli socratice - Paltinisul) e revolta ofiterului romān de a (re)deveni aristocrat, modelul (īnca utopic, dar “īn joc”) al ofiterului rasat, cult, rafinat īn tinuta si expresie, gata oricīnd sa convinga si sa placa īn toate spatiile publice - īn for, īn arena, īn agora.
    Or, de nu, trebuie sa īncepem sa consimtim onest la gīndul crud ca firava (h)umanitate din noi e pe cale de a se destrama definitiv. Si ca “model” nu mai este, pīna la urma, decīt numele fariseic al unei povesti pe care-o deapana, la gura sobei, trist, bunicii.

 

FOAIE VERDE...
CASANDRA CRISTEA

LINIA DE UMBRA

    Īn cadrul oricarui sistem - social, politic, cultural - coexista, inevitabil, doua tendinte contrare: una este expresia normei, a regulilor impuse, interiorizate de catre individ prin inculturalizare, si partea opusa, a deviantei. Aceasta din urma este, īnsa, un concept foarte larg deoarece exista niveluri si forme diverse ale abaterii de la norma si, mai ales, este greu de dat o definitie - īn afara modelelor oficiale fiecare dintre noi are o interpretare personala asupra limitelor.
    Iesind de pe teritoriul romānesc ceea ce uimeste īn orice oras si, mai ales, īn orice gara, este multimea “desenelor” colorate care īnteseaza zidurile si trenurile, mergīnd pīna la senzatia ca aceasta abundenta e parte a unei “zugraveli” oficiale. Pīna īn prezent se pare ca tinerii nostri “nelinistiti” s-au limitat la a mīzgali pe ziduri sloganuri politice sau preferinte din domeniul fotbalului - e aproape inexplicabil de ce, o data cu muzica rap, la noi nu a patruns si aceasta stranie forma de arta numita graffiti. Īn temeni largi, ea se īnscrie īn miscarea hip-hop, un fenomen sub-cultural care apare la New York īn jurul anilor ‘70, dīnd nastere asa-numitilor “B-boy” īnnebuniti dupa rap si breakdance. Prin ce concurs de īmprejurari romānii, atīt de avizi dupa modelul american, nu au “importat” graffiti-ul - simbol prin excelenta al noilor miscari underground americane?
    Italia, īn ciuda sloganului sugestiv “Embargo agli USA”, folosit adesea, este un Disneyland al graffiti-ului, mergīnd, ca īn celelalte parti ale Europei, pe doua tipuri de expresie: una e ceea ce se poate numi “vandalism”, o forma evidenta de abatere de la norma, promovata cu frenezia unei reale “horror vacuum”, ce se manifesta īn adevarate mīzgaleli cu pretentie de arta pīna si pe zidurile proaspat vopsite ale caselor, sub deviza “Just do it!”. Adevaratul graffiti īsi are originile īn perioada Imperiului roman, īn practica scrierii pe ziduri - de aici pīna azi ceea ce īl caracterizeaza este o permanenta evolutie a literei, īmbinīnd traditie si creativitate. Īn acceptiunea larga, graffiti-ul consista īn scrierea propriului nume, la īnceputuri utilizīnd marker-ul si mai apoi spray-ul, ca forma de exprimare a unei identitati. Importanta, īn aceasta expunere publica, este folosirea unui stil artistic - de aceea cei care o practica se autodefinesc “writers”; īncercarii de a īmbunatati mereu litera i se adauga o serie de legi etice respectate de fiecare membru al grupului.
    Desi indiscutabil o forma de arta, cu artisti care creeaza adevarate capodopere ale genului, graffiti-ul ramīne o manifestare ilegala, condamnata de societate si marginalizata. Zecile de ziduri “desenate” sīnt adesea curatate, trenurile poarta inscriptii oficiale care informeaza publicul despre cantitatea de detergent folosita pentru stergerea unui graffiti, politia are dreptul de a trage īn “infractorii” surprinsi murdarind spatiile publice, unii writers ajung īn īnchisoare, platesc amenzi imense etc. Īn ciuda acestui fapt, ei nu uita sa scrie, alaturi de numele colorat, fraze de tipul ”It’s Just Began!” ca expresie sfidatoare la adresa unui sistem cu adevarat represiv. Īntr-o competitie continua, spatiul orasului e mereu solicitat si luat īn posesie de catre aceste grupuri - un fel de cluburi secrete īn cadrul carora writer-ul primeste un status, protectie, iar el, la rīndul lui, respecta legile nescrise īmpartasite de ceilalti membri.
    Avīnd mereu constiinta unei arte temporare, din care adesea ramīn doar fotografiile si aventura periculoasa (fiindca īn majoritatea cazurilor graffiti-ul nu se face īn zone permise), acesti artisti socheaza si lanseaza o provocare cu impact social si, particular, cu influenta asupra mintii cetateanului care se gaseste īn fata unui zid “desenat” sau a unui tren iesit parca din desene animate. Īntre ilegalitate si arta recunoscuta ca atare - multi writers lucreaza īn publicitate, sīnt arhitecti sau profesori, publica reviste, realizeaza documentare, etc. - graffiti-ul ramīne o zona incerta care īsi asteapta īnca drepturile.
    Spre fericirea oficialilor, īn Romānia acest fenomen nu este nici macar la īnceputuri dar, tinīnd cont de extinderea lui rapida si de “politica” miscarii perpetue, dintr-o tara īn alta, a grupurilor de graffiti, probabil ca nici zidurile si trenurile noastre, īn splendida lor goliciune, nu vor fi scutite de spray-urile mai mult sau mai putin vandalice, mai mult sau mai putin artistice. Sa nu uitam, oricum, ca totul e īnca, asa cum spun ei, “on the run”...

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

GĪLCEAVA ĪN AEROPAG

   Ca oameni pentru care cultura nu e chiar o vorba īn vīnt, ca unora ce gusta o carte, īi intereseaza o teorie si mediteaza asupra diverselor probleme pe care le pune viata, este firesc si de bun simt sa avem fiecare dintre noi modele sau sa fim īn cautarea unora. Cultura - cea care presupune prin excelenta formare si initiere, cultivare - este fiintial structurata īn jurul ideii de maestru, de īnvatator, adica de model. Citim o carte buna si un gīnd de curioasa admiratie se īndreapta spre autorul ei, un posibil model sau macar un corespondent spiritual. Un prieten ne citeaza cuvintele unui īnvatat si sufletul nostru arde tainic de dorinta de a cunoaste acea persoana de la care simti ca poti afla mai multe. Ca urmare, ca oameni ce ne voim crescatori īn ale cunoasterii, relatia cu „numele” culturii este una indispensabila.
    Īnsa cum ai putea sa te apropii tu, care īn fond esti un oarecare? Singura cale de a lua contact cīt de cīt nemijlocit cu unul din acestia sīnt conferintele.Auzi de la cineva, vezi un afis, cum ca cutare profesor, nu-stiu-ce literat tine o conferinta si te faci luntre si punte sa ajungi acolo pentru ca stii ca respectivul are ce-ti oferi. Iata-ma de fapt la ceea ce voiam sa spun: ce īnseamna o conferinta (caci nu īncape aici discutie despre virtualitatea superficiala a televizorului) si daca exista īntr-adevar o conduita, un mod de a fi al participantului la un astfel de eveniment.
    Nu voi vorbi aici despre cel care conferentiaza. El īsi are rolul lui care poate face subiectul unui alt articol. Voi vorbi exclusiv din perspectiva auditorului, care īnainte de toate trebuie sa aiba convingerea clara ca face celuilalt cinstea sa-l asculte, sa ia act de convingerile lui. Acest statut nu-i ofera automat dreptul la obraznicie si rea vointa. A asculta īnseamna īnainte de toate a aprecia la un vorbitor calitatea informatiei si bunul simt al argumentului. Poate fi chiar īmpotriva teoriilor, poate fi cineva chiar īmpotriva omului, dar nu are dreptul sa fie īmoptriva spiritului academic. Ceea ce vreau sa spun, este ca spre deosebire de copilul din poveste, un Ascultator nu va striga niciodata „Īmparatul e gol!”, aceasta nu pentru ca zisa lui ar fi falsa, ci nesimtita. Comportamentul strengaresc este prohibit la o conferinta. Opiniile ti le poti manifesta prin īntrebarile de la sfīrsit, īn care trebuie sa dai conferentiarului sansa sa-si detalieze argumentatia pe problema ce te framīnta. Luīnd act de viziunea lui, ai tot dreptul s-o respingi, sa te revolti chiar interior, sa o combati mai tīrziu īn scris sau īn cercurile prin care-ti faci veacul, dar nu poti sub nici o forma sa huiduiesti sau sa vociferezi ca un tīrgovet furat la cīntar.
    Ascultatorul are dreptul sa paseasca īntr-o sala de conferinte abia dupa ce a realizat īn modul cel mai īnalt ca, la rīndul sau, este o parte a actului de cultura ce se va petrece. El va fi īn fond un judecator si justitia este impartiala si demna, īntr-un cuvīnt aristocratica. Ai pe de alta parte, ca Ascultator, datoria sa nu te faci de rīs -chiar daca nimeni nu va sti cine le-a pus -prin īntrebari stupide. Episodul īntrebarilor de sfīrsit este de fapt reala comunicare cu cel pe care-l supui (si care ti se supune) judecatii personale si asupra acestui moment trebuie sa planeze spiritul luminos al bunului simt -care, īn treacat fie pus, nu se confunda niciodata cu mediocritatea. Am avut prilejul nefericit sa asist la cīteva conferinte la penibilul de care s-au facut vinovati unii ascultatori, nestiuti dealtfel, care au dat frīu liber unei prostii dezarmante si stridente.
    Nu vreau sa prelungesc inutil acest demers pe care sīnt convins ca cei carora ma adresez l-au īnteles. Poate nimic din cele de mai sus nu e nou, īnsa cred ca merita repetat. Desi multi - sīnt convins - le stiu, prea putini le dau curs, fapt vizibil īn salile noastre unde de multe ori lucrurile iau īntorsaturi ilare sau -mai grav -capata rezonante de stadion. Desi legile nescrise īsi au autoritatea lor, e mai usor sa le īncalci. Este ceea ce fac cei ce profita de absenta unei utopice Legi a Ascultatorului.

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

CUM SA-TI DAI CU FIRMA-N CAP

    Īn urma cu cītiva ani, doi amici pe care-i chemau Dan si Dana, īntr-o discutie avīnd ca subiect numele de strutocamila ale firmelor romānesti, concluzionau ca daca-si vor īnfiinta cīndva vreo societate comerciala, fara-ndoiala ca ea va trebui sa se numeasca, potrivit uzantelor, Dandana SRL. Nu sunt original daca restaurez acest caz al terminologiilor specifice economiei de p(a)iata, dar - vorba papagalului dintr-un banc fara pene - merita sa comentez si eu un pic.
    Exista, fara īndoiala, īn destinul unei societati comerciale, un moment de aparte stralucire, similar oarecum ceremoniei ce precede scufundarea pruncului īn cristelnita: alegerea numelui. Tinīnd cont de periculoasele sinusoide pe care le parcurge īntreprinzatorul romānesc prin magiunul mediului de afaceri, este foarte probabil ca acest unic moment sa fie cu adevarat si ultimul īncununat de solemnitate si stralucire. Cīnd tii pruncusorul īn brate si-l legeni īncīntat de noua dumitale postura, miriade de vise ti se-mpletesc īn jurul capatīnii, inima si pleoapele ti se bat si daca-n clipele-acelea pruncul se scapa pe el nici nu apuci sa observi, scufundat cum esti īn gīndurile tale de marire; la īnceput te īncīnta simplul fapt ca e al tau (la fel cum te īncīnta tot ceea ce-ti apartine); apoi nu te mai multumesti cu gīndul si-ncepi sa halucinezi. Copilul asta, fara-ndoiala, va fi cineva. Precis o sa ajunga un mare fotbalist, asta-n cazul īn care nu va pofti sa devina presedintele Romāniei, ceea ce ar fi foarte firesc avīnd īn vedere faptul ca e pruncul tau. Tocmai de aceea trebuie sa ai mare grija cu alegerea numelui. A-i pune, de pilda, numele de Michiduta numai pentru ca-ti place cum da din mīnute īnseamna sa-i distrugi cu buna stiinta cariera politica. Cine-ar vota un presedinte cu numele asta? Numai imaginati-va titlurile ziarelor: astazi excelenta sa nea Michi a parafat pactul cutare de stabilitate regionala. Mai mare rīsul de stabilitatea aia. Nume ca Cezar, Alexandru, Napoleon, astea parca sīnt unse cu prenadez de fotoliile īnaltelor demnitati statale. Multumesc mamei mele care mi-a dat viata si bunicii mele care m-a crescut si mi-a pus numele “Adrian Copilul Minune” -scria unul din starurile muzicii lautaresti pe coperta unui album īncununat de succes. Mi se pare firesc. Daca bunicuta cea buna ar fi avut proasta inspiratie sa-i spuna, la botez, Adrian, copilul normal, cariera micutului ar fi fost legata, probabil, doar de cursul dolarului sau cīrpitul ligheanelor. Tatal lui Balint, atins si el de-o scīnteie astrala, observīndu-si odrasla īnca din perioada intrauterina, a vazut ca stie sa dea cu piciorul -semne clare de virtuti fotbalistice, asa ca i-a pus numele de Gavrila Pele. Ca sa revin la ideea de plecare, ce-ar īnsemna ca unei firme importante la calculul produsului intern brut sa i se puna, la vremea scufundarii sale īn cristelnita economica romāneasca, un nume caldut, lipsit de aplomb, ceva gen balconexportimport srl pentru simplul motiv ca firma īsi avea, la īnceputuri, sediul social īn balconul casei parintesti. Asta nu se face. Fara putin curaj, ramīi cu firma īn garaj tot restul vietii. Trebuie sa ai o vedere globala, sa tintesti cīt mai departe, sa-i menesti un destin planetar; daca nu-ti vine nici o idee, stai linistit, exista indivizi care, pentru o nimica toata, īti rezolva si aceasta dilema odata cu restul actelor. Īi pui īn brate tot ce-ti trebuie si dupa cīteva saptamīni moasa cu pricina te anunta ca treba s-a rezolvat. E drept ca la īnceput noua haina īti vine cam larg -de unde pīna acum amicii te stiau de Vlase sau Naica, acum esti gogeamitea patronul peste Vlasconsult general trading sau Nae tehnotransprodcom Mondial si Galactic. Daca tii la chestiunile nationale dar īti cere splina si nitel occident, faci o compilatie gen Grīusorul Star sau Casa Blue si te-ai umplut de respect. Īnsa cel mai placut ramīne, orice s-ar spune, sa-ti lasi propriul nume pe firmament. Ce poate fi mai dulce decīt clipa īn care īl vezi sticlind acolo, printre stele? I-auzi ce frumos, Dobrica company. Eventual & fiii, sa nu spuna mai tīrziu ca nu i-ai facut si pe ei oameni. Daca nevasta are ceva pretentii la jumatatea ei de firma, merge si un Getadobr International Butic sau Naezoe tehnology & ciorbe. Daca au sarit si nasii, cumnatii sau socrii cu un ban la botez, n-ai ce face, trebuie sa-i bagi si pe ei, nu exagerat, putin, cīt sa simta si ei de putin respect īn sīnul limbii romāne. Un Georvasmit & Silvgirmac company sau mai repezit, dupa moda americana, TP & KK si te-ai scos īn rīndul lumii. Sau, mai misterios, B+N. Cīte lucruri se pot ascunde dincolo de acest B+N! Daca va temeti de niscaiva interpretari, lucrati putin la sentiment si scrieti B+N=love. Multi dintre clientii dvs. se uita la telenovele, ceea ce, īn general, tradeaza o fire sentimentala. Nu stiti ce coarda sensibila veti atinge, iar cīnd omul duce mīna dupa batista puteti umfla linistit preturile ca nici n-o sa bage de seama. Daca ramīneti la varianta sobra, nu va complexati. Pīna si fimele de publicitate, adica cele care manīnca relatiile publice pe pīine (atunci cīnd nu-si īnghit de vii clientii) si-au pus firme cu iz de tabela oftalmologica: cum ati citi, de pilda, OFC DMB &B sau Graffiti BBDO ? Aceasta practica a absconsului terminologic indica, probabil, o experienta abisala care-mpleteste ocult un maldar de stiinte menite sa induca receptorului starea de gratie necesara pentru a-l sustine moral īn clipa cīnd afla bugetul unui proiect publicitar. Dar, cum spuneam si la īnceput, parca numai banii conteaza? Bani poti sa faci si fara firma. Firma e asa, un rafinament. Sa spui c-ai lasat si tu ceva īn urma ta. Unii sadesc un pom, altii ridica o casa. Dar si pomul, parca e pom pīna nu-i scrijeleste cineva pe scoarta un nume, o inimioara?

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator