The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 46-49, 12 septembrie 2000

ARGUMENT

    Cīnd am īnceput, īn martie anul acesta, o serie de numere īn Suplimentul de Marti dedicate patrimoniului turistic si cultural, n-am crezut ca aceasta initiativa se va concretiza atīt de repede īntr-o serie de actiuni īn teren. Īntre timp, au fost acoperite cīteva trasee īn Bucurestiul vechi, īn zona constanteana a Peninsulei, iar mai nou īn nordul Dobrogei, toate fiind grupate sub titlul generic de Inima oraselor. Aceste actiuni īsi propun sa informeze publicul despre starea actuala a patrimoniului turistic (din care o componenta importanta este cea culturala), fara sa cosmetizeze nimic. Ele se vor concretiza īntr-o serie de expozitii si īn promovarea potentialelor trasee turistice pe site-ul nostru, atīt prin numarul de fata din Suplimentul de Marti, cīt si printr-o sectiune speciala a Galeriei Virtuale Asalt. Īn acest cadru mai larg, Inima dintre ape este un proiect finantat de Ministerul Tineretului si Sportului, prin DTSJ Constanta. El s-a defasurat īntre 14-22 august īn nordul Dobrogei, respectiv īn judetul Tulcea. Īn opt zile, au fost parcursi mai mult de 500 de km, cu cele mai diverse mijloace de transport (īn afara de avion ori submarin), realizīndu-se circa 400 de fotografii, pe suport clasic sau digital. Au fost atinse obiective de interes cultural din Tulcea, Sulina, Niculitel, Mīnastirea Cocosu, Isaccea si Babadag. Īn afara de sprijinul material al finantatorilor nostri, trebuie sa le multumim celor fara de care actiunea noastra nu ar fi putut fi dusa la bun sfīrsit - d-lui Nicolae Sava de la Inspectoratul pentru Cultura al judetului Tulcea, d-lui Victor Baumann de la Institutul de Cercetari Eco- Muzeale Tulcea, si, nu īn ultimul rīnd, scriitorului Stefan Caraman.

 

MIRCEA TUGLEA

JURNAL DE APA DULCE

    14 august. Ajungem cu cinci minute īnainte de plecarea trenului. Am īncropit īn jumatate de ora toate actele necesare unei astfel de deplasari, finantate de la buget adica, recte pontaje de masa, tabele de participanti s-alte minunatii asemenea. Pe drum jucam whist, privind la stepa derulatoare īn reflexul ferestrelor. Īn gara Tulcea sta rezemat de-o borna Stefan Caraman, care ma recunoaste dupa poza din Vatra. A facut rost de-un hotel bun, mai zis Casa Albastra, chiar pe malul lacului Ciuperca. Aici, aflam mai tīrziu, īsi fac salas lebedele iarna, pazite de gardieni ca sa nu fie mīncate. Hotelul este īntr-adevar bun - nou, cu camerele intime, uneori si-apa calda, televizor suspendat si plasa contra tīntarilor. Prin plasa asta se stravad, pravalindu-se īn lac, luminile parca metropolitane-ale Tulcei.
    15 august. Cu jalba-n bat la oficialitati. Sīntem tratati cu cafea, dar si supusi la adevarate anchete. Īntr-un fine atmosfera se destinde, chiar ne tragem cumva de curea. Am o foaie plina cu numere de telefon, dar nu voi folosi nici jumatate. Pe drum īntīlnim doua cunostiinte, fosti studenti la Tomis, cu aer de ratati īnainte de vreme. Īncearca sa ne convinga ca n-avem oricum nici o sansa. Seara descoperim un fel de pensiune, dusa īn cīrca de doi pensionari, sot si sotie, unde vom mīnca zilnic. Are numele ciudat de Bam SRL, staruind pe Gloriei 5, catre Monument. Se haleste ca la bunici, iar scoborīnd īn pivnita se da de-o imensa catacomba. Īn fine, seara pe faleza lume ca-n carnaval. Abia se īnainteaza printre valurile de oameni. Niste baieti de cartier locali, parca taiati din Dürer, urla “pace, pace tuturor”. Gīndacii-kamikaze se lovesc de becuri, cazīnd ambetati īn bluzele damelor. Artificiile abia zgīrīie īntunericul, venind spre noi cum stelele la viteza warp. Si-n īntunericul de dupa, la capatul unei sine de tren, o orchestra īncropita bolboroseste ca-n filmele lui Kusturica.
    16 august. Dimineata lucrez la articolul cu Insula Alba, cīt ceilalti fac poze īn tīrg. Colinda strazile catre Monument, unele pavate cu marmura rosie. Este zona cea mai frumoasa a Tulcei, cu ulite strīmte italienesti ce unesc strazile care urca, cum arterele catre inima, la movila Monumentului. Aici sta cocotat un dorobant cu baioneta aratīnd initial de cealalta parte a Dunarii, īn actuala Ucraina, dublat de un vultur cu-aripile deschise amenintator. Acum, baioneta īntoarsa de comunisti tinteste- alte zari, bulgaresti poate. La īntoarcere, pe stradute se vad lipovenii venind de la slujba. Sīnt atīt de demni, si totodata de pitoresti, īn costumul lor traditional, īncīt dau senzatia c-au iesit din devenire. Barbatii poarta, indiferent daca deasupra camasii albe sau a vreuneia īnvechite, inevitabilul brīu īnflorat. Catre seara, ceilalti din grup traverseaza Dunarea īntr-o barca, īn timp ce ultimele rīnduri ale articolului meu se astern pe ecranul alb, la Stefan acasa. Privind fotografiile, īmi amintesc parca si eu ce-au vazut ei atunci. Sacagii carīnd butoaie de apa, īn carute tīrīndu-se trist pe plaja, profilati pe blocurile cenusii de dincolo de Dunare. Rotile taind, īn nisipul moale, cercuri de neatins.
    17 august. La prīnz luam un vaporas spre Sulina. Atīt ni s-a vorbit de acest oras, c-am dat zeci de telefoane ca sa gasim o solutie mai ieftina de- a ajunge acolo. Drumul īn sine a meritat. Īnsa la Crisan mai toti turistii, inclusiv cei straini, s-au facut nevazuti. La debarcader, īn Sulina, vreo doi localnici care ofereau cazare au ramas fara clienti. Gloria orasului tine de vremea īn care aici a fost sediul Comisiunii Europene, respectiv cea care administra gurile Dunarii. Sulina s-a dezvoltat concentric īn jurul ei, de la Capitanie si Comisiune iradiind simetric cele sase ulite- strazi. Doar faleza este pavata. Paradoxal, cimitirul este tot ce-a ramas din vechiul Europolis, cum l-a descris Jean Bart. Cīteva nume citite pe cruci, al unei printese Moruzi de exemplu, marturisesc despre vechiul oras īmpestritat. Din peste cinci sute de catolici  au ramas astazi doar vreo cinci familii, iar evrei nu mai afli deloc. Casa de cultura, unde am dormit īntr-o sala de “festivitati”, este dezolanta. Din nefericire, fotografiile nu izbutesc sa surprinda colbul asternut peste vechiul oras, decaderea lui. Involuntar, ele īi fac o reclama falsa. Abia tīrziu īn noapte, la cītiva kilometri de cimitir, īn locul unde Dunarea intra-n mare linistita ca-n somn, reusesc sa uit senzatia apasatoare pe care mi-o da orasul acesta, atīt de aproape mort.
    18 august. Plecam din Sulina, dupa noaptea nedormita, abia treziti de o cafea mare. Avem niste mutre somnoroase, care transpar si dincolo de poza, īn fotografia pe care-o vom face pe vaporas, de altfel singura de grup. Vazut dinspre Dunare, īnsa, orasul arata chiar bine - faleza īl face sa para seducator, zidurile scorojite nu sīnt vizibile de la distanta, cu lumina diminetii stralucind īn ele. Jumatatea de casa a lui Jean Bart, renovata acum si transformata īntr-un mic hotel, nu se deosebeste, īn aceasta lumina, de cealalta jumatate īn paragina. Nici colbul nu se mai zareste, īn reflexiile scīnteietoare pe care le arunca apele Dunarii. Sulina este Sulina, cred, abia īn drumul care duce catre ea, sau īn cel de īntoarcere, īn dīra pe care o lasa īn memorie, ea īnsasi dīra a amintirii vechiului centru cosmopolit. Cīnd zona industriala a Tulcei se stravede īn zare, am un sentiment al īntoarcerii acasa, de parca as fi fost plecat undeva, la marginile lumii, ori as fi iesit din timp. Nu reusesc sa adorm, īn hotel. Seara iesim la promenada, pe faleza. Aici se desfasoara o īntrunire a cercului literar local, la o terasa aflata alaturi de gara. Īn Tulcea, gara feroviara da īn cea fluviala, iar autogara sta ascunsa īn spatele lor. Este un fel de triunghi al plecarilor si intrarilor, īntr-un oras al carui statut devine astfel vizibil - acela de nod, de intersectie. Un cerc literar care se desfasoara īntr-o intersectie este prin forta lucrurilor traversat de pietoni ciudati. Unul dintre acestia este bardul local Bogorodea, un fel de jongleur medieval, cotcodacind prin curtea printului. Face tumbe, exclama, apostrofeaza, se minuneaza. Īnsa printul, din nefericire, lipseste. N-a fost prezent niciodata aici.
    19 august. Gratie recomandarilor avute, vizitam Muzeul de Arta al Tulcei, dupa care īncepem sa-l foto-scanam. Parterul gazduieste o colectie de gravura, adunīnd mai toate numele mari din domeniu, desi lucrarile expuse aici sīnt, cum aveam sa aflam mai tīrziu, doar partea vizibila a aisbergului. Urcam scarile si, īn timp ce privesc cam cu neīncredere minusculele pīnze ale lui Grigorescu, Mugur descopera īn celalalt colt al muzeului o extraordinara serie Victor Brauner. Nu stiu cum, dar īn mai toate muzeele pe care le-am vizitat, salile care expuneau arta avangardista (īn sensul avangardei istorice) erau de departe cele mai convingatoare. Asa l-am descoperit, de exemplu, pe Daniel Spoerri, un pictor romān despre care romānii stiu foarte putin, dar care este binecunoscut īn strainatate. Īn ghidul artcyclopedia, de exemplu, el si Marcel Iancu īi urmeaza imediat lui Brāncusi. Nu mai spun ca muzeul tulcean avea īn colectie si lucrari ale lui Iancu, din perioada sa tīrzie, lucrari care constituie probabil o raritate. La fel ca si cele ale lui Brauner, anterioare plecarii īn Franta. Daca am socoti acum cīti oameni, īn toata tara, au aflat de existenta acestei colectii, ne-ar ajunge poate degetele unei mīini (sau, ca sa fim drepti, si cele de la picioare). Parasim muzeul cu un gust amar. Īn lipsa unui management cultural adecvat, aceste lucrari vor zace īnca ani fara ca nimeni sa le viziteze, asemenea fabricilor nostre falimentare, asemenea noua tuturor, cei care, cum citeam undeva, am ramas numai pentru a stinge lumina.
    20 august. Este duminica. Dupa ce-am mīncat la pensiunea noastra ciorba de peste pregatita special, luam un autobuz catre Niculitel. Aici, coborīm “īn centru”, adica la o raspīntie unde s-au priponit scoala, posta, primaria si cīteva crīsme. La 200 de metri distanta se afla, zice indicatorul, biserica martirica din Niculitel. Noi mergem vreo 500, pe putin. Ma īntreb daca asta n-o fi vreo traditie dobrogeana - sa-l īncurajezi pe calator la īnceputul drumului, zicīndu-i c- ajunge repede (“ia, vreo doi kilometri acolo!”), si sa-l trezesti la realitate dupa ce-a trecut de jumatatea distantei si nu se mai poate īntoarce (“ehe, pai de-aici īncolo mai sīnt vreo cinci kilometri!”). Daca vizitati Niculitelul si aceasta biserica, īncercati sa va strecurati īn mormīntul martirilor, vechi de circa 1700 de ani. Apoi, privind la inscriptiile de pe ziduri, īncercati sa va īnchipuiti cum e sa stai īnchis acolo atītea sute de ani. Veti iesi din mormīnt veseli, veti oberva ca soarele arde stralucitor, iar īn drum spre mīnastirea Cocosu veti cumpara niste vin de Niculitel, de la tarancile proptite īn garduri. Sorbindu-l īn lumina īnserarii, veti urca voiosi īn carutele cu roti de fier, va veti zdruncina ca-n tiribombe fara nici macar sa simtiti, iar o data ajunsi la mīnastire veti cadea frīnti de oboseala īn paturile mari, vegheati de zīmbetul dragastos al icoanelor kitsch.
    21 august. Dupa ce fotografiem si mīnastirea Cocosu, o luam dimineata prin miriste spre Isaccea. Adica mai īntīi trecem prin niste vii, apoi prin porumb si pasune, apoi prin cīteva turme de oi. Cei cītiva kilometri se transforma īn zece, īn douazeci. Nu stiu exact cīt am mers atunci, mi-au ramas amintire īnsa niste basici si ora pe care am petrecut-o seara spalīndu-mi picioarele. Cīnd cautam deja īn zare zgīrīie-norii Isaccei, dam de-un cioban zilier care ne-anunta c-are cīinii dezlegati si ca mai sīnt cinci kilometri de mers. Īl īmbiem cu tigari si ne conduce prin zona interzisa, īn urletele furioase ale ciobanestilor. La plecare, ne serveste c-o brīnza delicioasa, pe care-o vom hali noi si-un catel pe malul Dunarii, la Isaccea. Aici, s-ar afla cica o cetate romana, īntr-o vreme castrul cel mai important din zona. Acum, e scufundata pe jumatate īn Dunare, iar din costisa dealului rasar ca niste colti zidurile ei. Nu avem ce fotografia, poate doar tarmul nordic al Dunarii, unde sa apara īn negativul pozelor granicerii ucraineni, deghizati īntr-un infrarosu care-i face invizibili. Pentru ca tot am venit, facem o baie īn Dunare sub soarele dogoritor. Plutesc īn apa dulce si, rasucit de curentii naravasi, grohai īncetisor de placere. Cami se face ca se-neaca, aranjīndu-si īn acelasi timp freza. Pe seara ne īntoarcem īn Tulcea.
    22 august. Ultima zi. Suim īn trenul de Babadag catre prīnz. Jumatatea de ora trece pe nesimtite, si ne trezim īntr-o gara frumoasa, dar care sta cocotata-n privelistea aproape pustie. Ici-colo vreun cīine, mirosul de balegar, strazile goale. Facem īnca jumatate de ora spre iluzoriul centru al orasului, adica spre geamie. Semnificatia centrului īnca nu s-a pierdut, caci īn oras mai exista musulmani, īnsa a devenit una livresca. Restaurata, geamia arata oarecum sfidator, īn raport cu restul orasului. Babadagul - unul dintre acele orasele de provincie, pe care doar pasarile īl pot īntr-adevar parasi. Eu īnsumi am crescut īntr-un astfel de orasel, pe care- l visez īnca si azi. Dar centrul Babadagului a parasit orasul, caci el nu mai este turcesc. Casa Panaghia, fosta scoala musulmana, a luat nume crestin. Acolo se afla un mic muzeu de arta orientala, pe care-l scanam īntr-o ora. Saluri de Kasmir, tavi de arama, costume traditionale. Istoria Babadagului s-a oprit atunci cīnd turcii l-au parasit. Īn definitiv, el traieste din aceasta absenta. Amintindu-mi de oras, vad trecerea mea prin el ca o umbra alba īntr-o fotografie. Īl parasim cu un autobuz care īn doua ore, de mine dormite, intra-n Constanta. Zaresc blocurile din Ovidiu, vilele aruncate puzderie, motocicletele suierīnd īn viteza - si realizez c-am īnceput deja sa uit totul. Iesind din absenta, intru īn alta cu mult mai mare.

 

SILVIU DANCU

FALEZA

    Trenul personal intra īn gara lent, batrīn si prafuit; intrarea īn Tulcea este lipsita de spectaculos si frumos, periferii īnaltate la patru nivele scorojite si o vegetatie aproape salbatica ne-a īntīmpinat īnca de la primul salut. Gara colturoasa si īnvechita sta de-a curmezisul īn capatul liniilor de metal. Doar una dintre cele trei reuseste sa ocoleasca cladirea si sa se afunde putin īn “carnea” falezei. E seara, mai racoare, īn capatul peronului ne asteapta Stefan Caraman; parul si barba sunt galbene, tunse scurt, o vorbire destul de precipitata, nu foarte īnalt. Ne conduce la hotel.

    De Sfīnta Maria, Faleza capata un aspect vesel de bīlci; terasele gem de oameni, un mic “parc de distractii” (ale carui delicii le-am gustat si noi) īnvīrte īn masinute chipurile oamenilor gatiti poate de sarbatoare, mesele rasuna de vorbe, strigate si rīsete, muzica urla īn difuzoare, pluteste īn fumul de mici si-n damful berii, se īntīlneste īn aerul īncins, se prinde īn vīrtejul mecanic al caruselului, se pierde deasupra Dunarii. La tarm, ancorate cu parīme ce scīrtie a lene, vapoare, barci si salupe coloreaza atmosfera. Barcagiii te trec pentru o mie de lei pe malul celalalt, la Tudor Vladimirescu. Acolo, o biserica de īnceput de secol si un monument dedicat eroilor celor doua razboaie; sta sa cada īn apa. Un cal puternic, negru, se opinteste sub greutatea carutei ce duce butoaie cu apa din Dunare, sub strigatul de īncurajare al stapīnului. Dunarea e lata, framīntata de calcatura usoara a micilor ambarcatiuni sau de pīntecele greu al vapoarelor ce vin din Liban, Turcia, Ucraina sau de aiurea. La marginea nisipoasa de pe malul acesta rural, barcile asteapta la rīnd musterii veniti acasa sau “plajenii” ce cauta soarele, departe de oras. Barcagiii sunt mīndri, se cearta pe rīndul la clienti, se stiu pe nume; gondolieri balcanici īntr-o Venetie imaginara. Faleza e ca o spinare īndoita pe buza apei si aici este adunat orasul cu tot ce are el mai viu. Blocurile īnalte si urīte se sprijina unul pe altul, strīmbate de rigle fara imaginatie si gust; cīte o cladire mai noua, sfīsie riscant, cu sticla si forme indecise, ritmul monoton. Seara, totul capata reflexe hipnotice, panglica cenusie a Falezei se pierde iremediabil sub multimea ce curge, curge, curge, furata de lumina, sunetul, mirosul ce urmeaza fiecarui pas, oamenii se īntīlnesc īn īmbulzeala, se ating, transpiratie si deodorant, salutari si īnjuraturi, strigate. Furnicarul, fluid, pulseaza īntr-un ritm inconstient si se muleaza pe colturile scenelor trepidante, īn jurul bancilor si teraselor, este sugrumat īn dreptul masinariilor de distractie, scapa īntr-o latire brusca a fīsiei de asfalt si se opreste neasteptat īn topaiala de la capatul liniei trei, insinuata pe līnga cladirea garii. Acolo, chiar deasupra peretelui de beton ce indica sfīrsitul drumului de fier, o orchestra provinciala vīra īn delir trupul posedat al multimii; tineri si batrīni, femei la cincizeci de ani, evadate din corvoada domestica, tinere tiganci saltīndu-si pīntecele, barbati grotesti miscīndu-se dezarticulat, sau domni distinsi īncercīnd pasi demni, eleganti, chipuri īnnegrite de soare si praf, luminate de becurile colorate, de felinarele Falezei. O femeie trecuta de tinerete topaie sub privirile admirative ale īnsotitoarelor ce īncearca s-o imite, un barbat tīnar, urīt, se schimonoseste persuasiv pe sub zīmbetele unei domnisoare īncīntata de ritualul profan ce i se dedica. Chiar pe linia ferata, trei barbati stau īn fata a patru halbe de plastic, pline cu bere; spuma alba uda cimentul, pietrele patate cu ulei de locomotiva, fierul lustruit. Bem “Noroc” cu sticle date pe īncredere de baiatul de la terasa din drum. Stam pe treptele īntunecate; deasupra, peste fum si dansatori, gīndaci negri si luciosi, mari cīt un ou taiat īn doua, zboara ametiti de lumini si miros, se rotesc frematīnd din aripi ca un abur negru, se izbesc metalic de becuri si pica nauciti, pīrliti de fierbinteala sticlei, pocnind cu spinarea de ciment, de umerii oamenilor. Cīinii īi adulmeca mirati, īncearca sa-i apuce cu dintii. Pe vapoarele acostate la mal, oamenii se veselesc retrasi din multime, petreceri leganate de apa. Dunarea este neagra īn noapte, ambarcatiunile militare stralucesc a sarbatoare. De Sfīnta Maria “Mare” e ziua Marinei. Oamenii stiu asta.
    Un suierat lumineaza rosu apa; apoi altul. Īndepartate, rachete de semnalizare aruncate timid de la tarm actioneaza ca un buton. Muzica se opreste sau cade “īn soapta”, dansul īncremeneste parca. Doar micii sfīrīie īn timp ce vocile ragusite comenteaza. Rachetele se sting īn negrul serii, tacere, un pocnet anunta ca īncepe ultimul episod al sarbatorii. O explozie alba, joasa, acopera una dintre vasele militare. Apoi alt pocnet, lumina, īntuneric. Artificiile sunt joase, nespectaculoase si par ca nu se pot ridica deasupra copacilor. Un sentiment de neputinta le īncearca spectacolul. O noua pauza fragmenteaza programul si asteptarile; de fiecare data, īntunericul pare si mai adīnc, ochiul cauta repere incandescente care sa-i satisfaca setea de lumina. Apoi vedetele programului, artificii īnalte se desfac īn mii de luminite ce mor repede sau cad lent, agonic. Lumini ce cad spre noi si ne atrag īntr-un iures iluzoriu, fantastic. Se termina repede. Lumea este dezamagita, chipuri ostenite de dans sau relaxate de bautura zabovesc ridicate cu speranta. Īntunericul pare acum sa īnghita pīna si becurile festive, felinarele. Mugur se īntoarce dezamagit, cu aparatul de fotografiat īn mīna. Bem berea īn timp ce seara moare īn discutii si-n grupuri izolate. Furnicarul e risipit īn jurul meselor, scenelor de spectacol si al orchestrelor, gīndacii se vad acum mai mari si mai multi. Nu putini sunt striviti de vīltoarea ce-a trecut.

    Nu pot explica de ce īmping descrierea celor vazute la Tulcea pīna la limita pateticului, dar simt ca trebuie fortata īn metafore marginirea unui oras de provincie. Si, privind īn urma, vad acuma ca, deasupra strazilor Mahmudia sau Gloria, cu borduri si trotuare din piatra rosie, deasupra teraselor ce se īnchid la orele 23 si, parca si deasupra Dunarii, se īntinde axial, cenusie si īncinsa, Faleza. Despre care barcagiul nostru batrīn si morocanos spunea ca “este cea mai frumoasa din tara. Lunga, mare, frumoasa… . Cea mai frumoasa faleza din tara.”

 

MUGUR GROSU

IARASI DESPRE DISTANTE

    Timp de mai bine de-o saptamīna am parcurs īmpreuna cu colegii mei trasee relativ adīnci īn partea de nord a spatiului dobrogean, īncercīnd senzatii si sentimente contrare si parca haituiti permanent de himera lucrului nevazut. Am mers cu trenul, cu vaporul, cu microbuzul, cu barca sau caruta si am parcurs pe jos, sub soarele otravit, distante pe care acum, din fotoliile de acasa, le reevaluam cu raceala, crispati īn fata unei cantitati de kilometri ce par deja a-si stinge semnificatia imediata, substituindu-si aritmetica sentimentala unor simple formule de birou. Dupa ce, īn fine, o parte din frigurile acestei haituieli s-au dus pe apa Tabacariei odata cu revenirea īn spatiul constantean, a trebuit sa facem un efort mult mai mare pentru a recupera din noi bruma de superlative care ne-a persecutat pe parcursul acestei expeditii. Pentru ca, reveniti īntr-un spatiu atīt de concret (atīt de urban - era cīt pe ce sa spun), iesiti din trauma calda a drumurilor, putem retrai doar angoasele culte ale unei alte forme de periferie. Īn fapt, orice iesire din spatiul concret prin simpla recurgere la mijloace de transport este doar o-ncercare de lepadare vremelnica a unui stigmat marginal. Mirajul drumului nu este, de fapt, depasirea limitelor, fortarea si abandonarea definitiva a unor frontiere, ci interschimbabilitatea accelerata a periferiilor. Caci odata cu umbra, si nu numai atunci, fiecare faptura īsi poarta cu sine, oriunde s-ar ascunde, periferia sa. Fuga bornelor prin luciul oglinzii retrovizoare, aceasta mitologie atīt de contemporana, e una din formele prin care-ncercam sa mintim, atīt de subtil, starea de criza a creaturii ce are prinsa pe vreuna din muchiile sale - ca o aripa ratata - farīma sa de umbra. Nu-mi pot reprezenta un singur loc īn aceasta lume, cīt de stralucitor, īn care sa-mi pot abandona pentru prea multe ore aceasta constiinta periferica. Locuitorul din Hong Kong, spre deosebire de lipoveanul de pe strada Mahmudiei, are īn fata starii sale de criza doar un trotuar rulant īn loc de o lotca smolita. Īn rest diferentele tin mai mult de cifre si cantitati temporare, de statistici si indicatori ce n-au continut metafizic. Cīnd privim cimitirele de masini ale comunitatilor urbane apusene, adevarate mausolee īnchinate starii de criza, ne e greu sa ne reprezentam, alaturat, smerenia cu care pescarul dunarean īsi lasa lotca, odata ce i-a trecut veacul, sa se stinga īn pace pe malul apelor. O lotca, ni s-a spus, nu este niciodata distrusa. Si-aceasta, la urma urmei, e doar una din formele atīt de diverse cu care omul tuturor veacurilor si-a lepadat periferiile. Renuntarea omului urban la constiinta imediata a limitei statornicite de nastere, prin īnnoirea repetata a hainelor sale (lucru ce nu are nici o legatura cu mitologia devenirii), prin betia cu care se īnrobeste vitezei si altor trairi extreme nu schimba, īn fapt, decīt forma unei traume ancestrale. Stingerea lotcii pe maluri e o forma mai putin abrupta de renuntare la constiinta unei conditii periferice si prin aceasta am fi īnclinati sa gasim, īn traiul pescarilor, forme savante ale unei vietuiri spirituale, reinventīnd partial vreun Macondo īn cancerul veacurilor. Mi-e greu sa-mi imaginez, atunci, acel sir de dunareni care, odata ce-au renuntat la lotca pentru virtutile salupelor fluviale, va pastra nealterat acelasi traseu ontologic. Un cimitir de salupe la gurile Dunarii nu-i o poveste de spus la gura sobelor; mai mult decīt atīt, ma īncearca sentimentul ca, odata cu aparitia caloriferului, omul a uitat sa mai spuna povesti. Povestile acelea care alunga timpul, sfarīma distantele si - pentru cīteva ceasuri - ne leapada de angoasele propriei noastre periferii. Am alergat prin colburile nordului dobrogean stīrniti, īntr-un fel, de acea poveste pe care stiam, īn secret, ca nimeni nu ne-o va spune vreodata, cu aceeasi constiinta cu care Ecclesiastul decretase ca ochiul si urechile omului nu se pot umple niciodata. Am evitat, pe cīt a fost posibil, sa ne lasam subjugati de mitologia asa numitelor trasee turistice si, īn cīteva rīnduri, am regretat ca am dat inefabilul calatoriei pe sfaturile prea competente ale unor harti si brosuri initiatice. Aceasta poate fi, īn cel mai bun caz, explicatia faptului ca, dupa ce ne-am zbatut sa ajungem īn Sulina, acea mica Venetie orientala cum o numeau scriptele, am trait momente abrupte īn urma carora am ramas doar cu amintirea cimitirului īntr-un amurg spuzit de cruci daltuite īn toate limbile pamīntului - ca si cum aici ar fi fost marginea absoluta īn care fapturile se trag pentru a-si lepada, pentru ultima oara, tiranica umbra. Si, īn fine, drumul de noapte spre locul īn care Dunarea, dupa ce-a spalat sute si mii de maluri, sute si mii de barci, vine sa-si lepede propria umbra īn marea noastra cea neagra. Cīnd am ajuns si la aceasta margine, īntīmpinati īn bezna de zgomotul valurilor (atīt de familiar!), am vazut si luna īndepartīndu- si, pentru cīteva clipe, feregeaua de nori, iar prin acea lumina tulbure am regasit un soi de calm indescriptibil, asemeni constiintei surde ca barca lasata la mal, dupa ce si-a vīslit veacurile, ascunde-o poveste ce nu trebuie deslusita, doar banuita. Una pentru fiecare pescar, asa cum cimitirele de masini ar trebui, cīndva, sa ne vorbeasca despre oameni. Chiar si la gura caloriferului.
    Ne-am chinuit restul noptii sa adormim pe bancile din sala de spectacole a caminului cultural (una din formele mai abstracte ale ospitalitatii sulineze) pentru ca, de la primele brize ale diminetii, sa fugim la vaporul de-ntoarcere. Pe puntea vasului, spalati oarecum de razele reci, am īndraznit sa zīmbim: odata reīnnodata magia distantelor, am stiut ca trecusem printr-unul din cele mai vii momente ale propriei noastre istorii. Urma sa mai developam niste fotografii acasa pentru a regasi, printre acele margini, umbrele noastre legate, cumva (periculos de etern), de unul din nenumaratele maluri ale acestei lumi.

 

SILVIU DANCU

20 DE ORE

    Nu stiu ce ne-a facut sa mergem la Sulina; Mugur a trecut-o pe lista punctelor tinta mīnat de nu stiu ce tainice resorturi si noi, ne-am auto-expulzat īn acel colt de lume, uitat de Dumnezeu si istorie. Sau poate a fost brosurica aceea conspirativa, care povestea de trecutul stralucit al orasului, “Venetia Orientului”, chipurile. Nu stiu cum!… Dar s-a īntīmplat.
    Pentru a ajunge la “Venetia” iei vaporul de la Tulcea; altfel strabati īn masina drumul pīna la Sf. Gheorghe si, de acolo, urci spre nord, spre Sulina, spre astalalt sfīrsit de lume. Vaporul gemea tixit de oameni, noi ne- ntindem la prova, pe tabla īncinsa de soare, racorita de vīntul ce sufla din fata. Vapoare mari, pīntecoase treceau pe līnga noi salutīnd baritonal din sirene; raspundeam pufnind strident din goarna deschisa spre vīnt. Pīna la Sulina, s-a golit aproape tot vaporul; am ramas pe punte doar cu locatari ai orasului ce faceau naveta pīna la Tulcea, si cu cītiva turisti rataciti. Cheiul micului port s-a umplut de oameni ce carau bagaje si saci, de oameni ce ofereau camere, de rude si prieteni. Pe noi nu ne-asteapta nimeni si calcam pe pamīnt sulinez galagios, fara sa ne recunoastem dezamagirea deja insinuata. Mersesem patru ore.
    Cum intri pe Dunarea orasului si te apropii de “centru” se vad cladirile ce-l reprezinta mai bine; casa lui Jean Bart (Jeany Barty - dupa opinii graffitice), biserica mare despre care nu aflu mai nimic, vechea cladire a “Comisiei Europene a Dunarii”, un palat fara spectaculos, azi capitania portului, casa ce apare īn pliant, cu terasa de la parter, deasupra caruia vom fi gazduiti īn prafuita “Casa de Cultura” a orasului. Nefiind asteptati (se uitase de noi) ni se ofera fīstīcita gazduire in cladire, casa veche, sa jur ca-i a lui Stamati Marulis, īn balconul caruia ne-iubitoare si melancolica, īl astepta frumoasa Penelope, printesa “Europolis”-ului. Avea si balcon si dadea si spre Dunare. Casa nu are īnsa grup sanitar, sau are, daca ne-nduram a numi astfel, mica si-nduhnita īncapere de la parter, dotata doar cu gaura de… depozitare, asa ca dam buzna īn restaurantul din spatele casei, nebanuit de cochet si frumos, animat de o familie avuta, adunata sub zīmbetele patronului si lumina lumīnarilor.
    Primim un ghid, un tīnar de treaba, care n-avea habar de limbi straine si tot confunda inscriptiile italienesti cu cele frantuzesti, pe cele germane cu cele englezesti si tot asa. Orasul e de fapt, un sat prafuit, asfaltat doar pe faleza, “īmpodobit” cu cīteva blocuri urīte si straine locului. Lume batrīna, case de lemn, multe vopsite īn albastru, vitele pasc īntre cimitir si marginea de est a orasului. Peste cīmpul pīrjolit de soare, se vede un vapor mare, ce da impresia ca sta pe uscat; īn fata lui, vitele, peste tot, asfintitul. Chiar de dupa coltul casei lui Jean Bart apare portocaliu si ascutit botul unui vapor ancorat; este atīt de aproape, īncīt da sentimentul ca este “parcat” de proprietar. De fapt, nici Jean Bart nu avea o parere prea generoasa despre micul oras, despre “portul acesta adormit īn pustietatea Deltei”, acest “colt uitat de lume”. si el simtea aici “coltii sfīsietori ai provinciei meschine”.si “cine ar fi banuit ca īntr-un colt obscur de provincie, īntr-o lume asa de monotona si meschina” se afla o Penelopa asa de stilata ca cea a lui Stamati, se īntreba cīndva capitanul Angelo Deliu.
    Sulina are, īntr-adevar, un aer de ireal, de sfīrsit; la nord oprita de Dunare, la est de cimitir (metafizic de-a dreptul) si, mai departe, de mare; la vest si sud de mlastinile Deltei. Viata are aici o tihna neverosimila, esentialmente provinciala, cu masuri mici, proprii. Am īncercat sa particip cumva la duhul vechi si nou (iata un concept care nu se simte bine la Sulina), si n-am reusit decīt plimbarea nocturna pīna la mare, sau sa ascult tiganii, curat īmbracati, ce cīntau nestiuti la microfonul din fata a trei mese goale. Am stat la Sulina 12 ore, dintre care 3 sau 4 le-am dormit iar dimineata devreme am luat vaporul īnapoi, pentru Tulcea. īn urma, la farul vechi, alb, renovat, al lui Alexe Boros, (pe nume adevarat Bou-Rosu), zis Vede-Tot nimeni nu mai ridica steagul alb cu “bula rosie” cīnd se vad vapoarele venind. Mergīnd spre Tulcea nu ne-am gīndit la nimic din toate acestea; īn fapt, am jucat carti; patru ore.

 

MUGUR GROSU

SCURTA ISTORIE BLEU- MARINE

    Unul din primele nume ale Marii Negre a fost acela de Ashaena, ceea ce-n limba scitilor īnsemna albastru īnchis. Grecii, īn primele lor peregrinari, i-au spus Axeinos (cea neprimitoare), poate- ncercīnd astfel o echivalenta fonetica din limba scitilor īn greaca. Ori, poate, din pricina furtunilor care i-au scuturat zdravan. Nu i-au scuturat īnsa suficient de tare din moment ce au īntemeiat pe malurile sale adevarate orase, cetati si antrepozite comerciale. La scurt timp dupa aceea, Marii i s-a spus Pontus Euxinus, Marea cea Ospitaliera. Plecati de la casele lor prin secolul VII ī.e.n., grecii apuca drumul marii īn cautarea unei vieti mai tihnite sau, dimpotriva, mai īmbelsugate. Am scornit aceasta antinomie amintindu-mi ca cea mai lesnicioasa cale de īnavutire era negotul (foarte drag grecilor); colegul nostru, Silviu Dancu (printre altele, doctorand īn teologie), ne reaminteste ca, potrivit canoanelor ontologice ale aristocratilor latini, negotul (negotium) trecea īn rīndul ocupatiilor nedemne, īnsemnīnd renuntare la tihna, deci chiar opusul idealului existential roman. Demna, nedemna, acestei preocupari īi datoram, printre altele, īntemeierea Bizantului, cel ce avea sa poarte, mai tīrziu, numele oficial de Noua Roma, cuib al civilizatiei latine orientale īn momentele-n care partea de apus a Imperiului Roman era, literalmente, la crepuscul. Devenit prin excelenta Orasul, anticul Polis avea sa-si verse stralucirea asupra unui īntreg mileniu de civilizatie rasariteana dupa ce Constantin cel Mare, descoperind inspirata pozitionare a asezarii fondatorilor megarieni, punea, īn 330 e.n., bazele noii capitale imperiale. Īn plin focar al culturii elenistice, Orasul va evoca, totusi, atīt prin urbanism cīt si prin administratie, paradigma latina, amintirea Romei fiind trezita chiar si de asezarea Constantinopolului pe 7 coline ori de divizionarea administrativa īn 14 sectoare. Desi numele sau de Constantinopol a ramas, de departe, cel mai drag scriptelor istoricesti, locuitorii au continuat, multa vreme, sa-i spuna simplu Orasul, Polis, iar, ceva mai tīrziu, Polin sau Bulin (potrivit unui geograf arab din sec. X). Acela e numele care a ramas si dupa momentul 1453: Stčn-Bulin sau Istanbul (īn limba turca - līnga Oras). Acelasi Silviu Dancu īmi aminteste de transcrierea fonetica a grecescului istenpoleos (īnspre oras), o varianta mai interesanta care probeaza faptul ca noul Bizant, adica Orasul prin excelenta, devenise sistemul de referinta al comunitatilor din jur tot astfel cum, odinioara, toate drumurile duceau la Roma. Am spus noul Bizant pentru ca suprapunerile atītor civilizatii ne īndeparteaza prea mult de timpurile primilor colonisti megarieni. Acestia - pentru a reveni īn secolul VII de care este legata scurta noastra istorie - fondasera pe tarmul oriental al Bosforului, īntr-un golf ce poarta si astazi numele de Cornul de aur, orasul numit Byzantion. Numele, potrivit legendei, este compus din cel al capeteniei megariene Byzas si cel al prietenului sau Antes. Asezarea a fost distrusa si refacuta de atītea ori (de la Septimius Severus, Licinius si, īn fine, Constantin cel Mare, pīna la Mahomed al II-lea), īncīt abia secolul XVII avea sa reintroduca termenul de Bizant si bizantin, concepte pe care īn rastimpuri le vehiculam si noi, mai mult pentru a desemna o stare de spirit decīt pentru a recupera un traseu istoric. Īn privinta aceasta, putem regasi īn noi (cu putina larghete, ce-i drept) trasaturi similare cu ale bizantinului descris de Diehl (nervos, impresionabil, superstitios, pasionat si lipsit de scrupule, avīnd gustul placerii si al miraculosului - pe care le cultiva atīt prin jocurile de circ cīt si prin pompa vestimentatiei si a ceremoniilor) sau de Alain Ducellier (īn fiecare moment al vietii sale, bizantinul gaseste pentru problema sa un raspuns mistic sau pragmatic, senin sau patimas, conventional sau uimitor de īndraznet, fondul mental tipic bizantin fiind, pe scurt, bazat pe un psihic labil si excesiv... ). Ducellier identifica drept mostenire tipica a Bizantului momentele noastre (aici europene) de cumpana sufleteasca īntre notiunile de Bine si Rau, ori figurile literare ale lui Mitia Karamazov sau Iuda Golovliov. Putem īncheia cu concluzia lui Diehl: Daca inteligenta lui este evidenta si adeseori remarcabila, īn schimb caracterul sau, luat īn general, nu este deloc la īnaltimea spiritului sau...
    Evident ca migrarea masiva a grecilor secolului VII ī.e.n. nu s-a oprit la gurile Bosforului. Marturie stau toate orasele īntemeiate pe tarmurile Marii Negre, majoritatea, īntr-o forma sau alta, dainuind pīna-n zilele noastre. Ionienii au īnaltat Olbia si Tyras (azi īn Ucraina), la noi Tomis-ul ori Callatis etc., la bulgari Bizone (actuala Cavarna) ori Crunoi (mai apoi Dionysopolis - sau Balcicul zilelor noastre), Cranea sau Odessos (Varna de azi). Cu buna stiinta am lasat pentru īncheiere istoria asezarilor noastre maritime, pentru ca vreau sa fiu scurt. Odata cu īntemeierea oraselor, grecii au dictat si modul de viata pontic. Avīnd ca principala activitate negotul, trebuie sa amintim aici cīteva din reperele acestei activitati. Grecii cumparau de la autohtoni materii prime (cīnd nu cumparau oameni; daca astazi vīnzarea mīinii de lucru e, poate, cea mai proasta afacere romāneasca, trebuie amintit ca-n acele vremuri vīnzarea de sclavi geti era atīt de prospera īncīt numele Daos (dacul) pentru un sclav devenise specific (marturie ar sta si operele lui Menandru, unde sclavii se numesc de obicei Daos sau Geta). Cum semnaleaza si Giurescu, se poate spune ca grecii cumparau marfa buna pe bani putini; vindeau, īn schimb, produse finite (podoabe, ceramica, tesaturi fine, ulei si vin grecesc, īntr-un cuvīnt - marfa de lux). Ocupau loc putin, costau īnsa bani multi. Cam la fel se va īntīmpla si cu importul si exportul tarilor romānesti īn evul mediu si īn epoca moderna. Lasīnd la o parte vremurile īn care a scris aceste rīnduri, probabil ca am putea īmpinge aceasta sentinta pīna-n zilele noastre, ponderea etnica a negutatorilor fiind, evident, usor schimbata. Am putea aminti numai miile de fire comerciale care leaga īnca urbea noastra de stravechiul Stambul - daca tot pomenisem mai sus de starea de spirit, naravul si fondul mental bizantin. As vrea, de dragul echidistantei, sa las īnsa dreptul cititorului de a merge mai departe pe firul acestor alte istorii. Īnchei doar cu o īntrebare voit retorica: ce legaturi mai sīnt īntre urbea noastra de la tarm de mare si profilul antic al primei cetati pe care ionienii, cu mīndrie, o numisera Tomis? Si ma gīndesc la ceva mai mult decīt numele unor magazine, reviste si marci de conserve.

 

MIRCEA TUGLEA

INSULA STRALUCITOARE

    Posesiunea asupra unui loc nu īnseamna numai luarea īn stapīnire a coordonatelor sale geografice, ci si a traditiei culturale ori a acelor coordonate pe care, īn lipsa altui cuvīnt mai precis, le numim metafizice. Daca ne referim la spatiul pontic, este evident ca imensul hiat dintre evul greco-roman si cel actual, romānesc, ridica semne de īntrebare cu privire la felul īn care Dobrogea a fost “asimilata” spatiului romānesc. Este suficient sa spunem ca variantele Mioritei culese din Dobrogea pornesc, aproape toate, de la cea a lui Alecsandri, fara mari diferente formale care sa surprinda un spirit al locului specific. Ceea ce īnseamna ca difuziunea modelului mioritic, un model care, orice am spune, a fost din punct de vedere cultural catalizator, s-a facut īn Dobrogea practic exclusiv pe cale culta. Cu alte cuvinte, ansamblul semiotic cultural al zonei nu a influentat cu nimic balada (ceea ce nu s-a īntīmplat īn cazul celorlalte provincii istorice romānesti), fapt ce semnifica fie absenta unui asemenea ansamblu cultural, fie faptul ca el, dominat de altele mai puternice, nu si-a putut face simtita marca stilistica. Dar nu despre asta este, īn definitiv, vorba. O īntrebare si mai simpla, dar fundamentala īn cazul de fata, ar fi aceasta: cīte calatorii initiatice pe mare au avut romānii, cīte mituri culturale au propus ei (scitii, tracii etc.), avīnd ca punct de pornire Marea Neagra? Pentru mine unul, raspunsul este de domeniul evidentei: nici istoric, nici literar romānii nu s-au aventurat īn cine stie ce calatorii marine (singura exceptie literara care-mi vine īn minte este Toate pīnzele sus a lui Radu Tudoran). Cīt despre mituri, singurul cu care ne putem lauda, desi nu l-am inventat noi si nici nu prea ne pricepem sa-l exploatam, este cel al insulei Albe, numita īn antichitate Leuce (alba, īn greaca), actualmente Insula Serpilor.
    Acesta este subiectul articolului de fata. Mitul insulei Albe este, cel putin īn varianta sa greaca, de factura tīrzie (fata de cīnturile homerice, de exemplu), fiind mai degraba un fel de degradare. Putem vorbi despre el doar livresc, dupa ceea ce ne-a ramas īncepīnd de la Pindar sau Euripide. Aceasta “dezvaluire” presupune īnsa existenta, cu mult īnainte, a unor structuri mitice deja formate, a caror dezintegrare favorizeaza tocmai accesul public, prin intermediul unor scriitori, la segmente ale discursului mitic, de cele mai multe ori cele nerelevante. Schema este destul de cunoscuta, numai ca de ea au abuzat multi. Ceea ce s-a transmis pīna la noi despre mitul insulei Albe suna, īn linii mari, cam asa: Leuce, insula aflata la mica distanta de gurile Istrului (Dunarii), deseori confundata cu cea de la gurile fluviului Boristene (Nistru), este consacrata eroului-semizeu Ahile deoarece mama sa, Tethys, īl aduce aici dupa moarte. Conform lui Pindar (Nemeenele), Ahile ar fi locuit (īnainte sau dupa moarte?) “īn Pontul Euxin, pe o stralucitoare insula”. Scoliile la Pindar vorbesc despre insula Alba (Leuce) ca despre un fel de loc de antrenament al eroului, unde acesta īsi facea “exercitiile gimnastice”, de unde si numele de “alergarile lui Ahile”. O īntrebare cam naiva ar fi aceasta: cum de facea Ahile, mort fiind, exercitii atletice? Tot īn scoliile pindarice apare o explicatie “rationala” a denumirii insulei: “Pindar a numit-o īn chip metaforic insula cea stralucitoare deoarece culoarea alba este stralucitoare. Ea poarta numele de alba din pricina multimii pasarilor care īsi fac acolo cuiburi. Caci navigatorilor le apare alba”. Daca deconstruim aceasta “rationalizare”, vom vedea ca denumirea de “stralucitoare” a insulei poate foarte bine sa vina de la caracterul ei solar, din care abia apoi deriva numele de “alba”. Totusi, vom reīntīlni acelasi efort rationalizator la Euripide, care īn Ifigenia īn Taurida vorbeste de “pamīntul cel cu multe pasari / tarmul cel alb / unde - īn marea neospitaliera - se afla / alergarile stralucite ale lui Ahile”, desi īn Andromaca “tarmul” era īnca stralucitor (“de argint”). Peste doua veacuri, aici va fi stramutata, dupa Nicomandru, īnsasi Ifigenia, insula Alba devenind astfel un fel de “insula a fericitilor” īn miniatura, astfel explicīndu-se si cum poate “cel fericit” (eroul, semizeul etc.) sa locuiasca acolo, mort fiind. Surse relativ tīrzii vorbesc si de existenta unui sanctuar al lui Ahile (ba chiar, dupa alte izvoare, al lui Apollo, ceea ce ar confirma caracterul solar). Astfel, din Culegerea de povestiri uimitoare a lui Antigonas, aflam ca “nici una dintre pasari nu se poate ridica īn zbor” deasupra templului lui Ahile. Peste trei secole, alte elemente fantastice intervin īn discursul mitic, dovada ca el se afla īn plina dezagregare. Se va vorbi, la Arian de exemplu, despre faptul ca “aceste pasari īngrijesc de templul lui Ahile. Dis-de-dimineata, īn fiecare zi, ele zboara spre mare. Īsi uda aici aripile, apoi īn graba se īntorc īndarat la templu si īl stropesc cu apa. Dupa ce au facut bine treaba aceasta, ele matura apoi cu aripile pardoseala”. Insula nu este locuita, pe ea aflīndu-se doar pasari, cīteva capre, serpi, sanctuarul si “un idol de lemn cu lucratura straveche”. Corabierilor le este interzis sa īnnopteze aici, ei īi aduc doar jertfe lui Ahile, care le apare īn vis indicīndu-le locurile de acostare. Apropiindu-se de insula, navigatorii aud, dupa Filostrat, “un cīntec divin si fermecator. Se aude atīt de patrunzator si atīt de puternic pe mare īncīt īi uluieste pe corabieri, infiorīndu-i”. Dovada cea mai buna a decaderii mitului este faptul ca scenariul discursiv este degradat la nivelul unui fel de “biografii romantate” a lui Ahile si a Elenei, care si-ar fi avut domiciliul īn insula Alba, precum Paul si Virginia mai tīrziu sau, de ce nu, Ieronim si Cezara. Īn plus, un anume sincretism, īmprumuturile din alte scenarii mitice (acea “muzica ademenitoare”, care este de fapt a sirenelor), denota caderea īn “comercial” a mitului.
    Nu stim exact semnificatia mitului insulei Albe, dar ea trebuie sa fi fost legata de acele “insule ale fericitilor”, unde cei alesi se duc dupa moarte. Exista ipoteza ca, atunci cīnd aceste insule sīnt atīt de precis localizate geografic, ele ar corespunde existentei unor centre initiatice extraordinar de puternice, adevarate “centre ale lumii”. Nu cred ca ar trebui sa mergem atīt de departe. Este īnsa de necontestat existenta unui “centru” īn zona, cu atīt mai mult cu cīt insula Alba se afla, sa nu uitam, īntr-o Mare Neagra. Peste o mie de ani, nu altfel vor proceda otomanii, cīnd vor numi Moldova “Bogdania Neagra”, cel mai important oras al acesteia fiind o “anume” Cetate Alba. Aceste simbolisme sīnt prea evidente ca sa fie īntīmplatoare. Ramīne, totusi, sa ne īntrebam cīt din acest filon mitic a fost exploatat de romāni, cu alte cuvinte cīt au asimilat ei spatiul pontic. Daca īn folclor reziduuri orale ale unor traditii asemanatoare par totusi sa se fi pastrat (e suficienta o rasfoire a Daciei preistorice a lui Densusianu), atunci literar vorbind lucrurile nu stau tocmai bine. Abia Eminescu a exploatat motivul īn Cezara, pentru ca Macedonski, prin Thalassa, sa scoata cam tot ce se putea scoate din el. Este de fapt vorba de influente livresti, īntrucīt este foarte putin probabil ca vreunul dintre ei sa fi avut cunostiinta de scenariul mitic expus mai sus. Īntorcīndu-ne la cele afirmate la īnceput, se pare deci ca romānii nu numai ca n-au avut calatorii initiatice pe mare, dar nici n-au propus, nici n-au cunoscut o structura mitica de o asemenea importanta, īn zona Marii Negre, precum cea avīnd īn centru insula Alba. Ca sa rezumam īn doua cuvinte, ei fie n-au avut īn posesie insula Alba (acum a Serpilor), fie n-au fost niciodata acolo, iar daca au fost n-a mai ramas nici o urma. Ca, de altfel, de atītea ori īn istoria noastra.

 

SILVIU DANCU

SPATII SUBIECTIVE

    Exista spatii care īnchid īn ele o anume suficienta, o anume deplinatate care le decontextualizeaza de planul fizic si le īnchide la nivelul trairii subiective. Bisericile sīnt astfel de spatii, casa īn care copilarim, o banca dintr-un parc…; ele puncteaza īn concret patrimoniul virtual al amintirilor, al dorurilor. Ajuns la Niculitel, am avut intuitia unui astfel de spatiu. Autobuzul pleaca īn praf si gaz de esapament si ne paraseste īn intersectia din centrul localitatii, īn miez de duminica. Batrīni discuta la umbra copacilor, tineri tiganosi ne privesc strain si banuitor din jurul meselor, al berilor. Un indicator salvator ne īndruma pe o strada serpuitoare spre monumentul paleocrestin, scriindu-ne: 200 m. Īncepe o peregrinare pe care, salvīnd-o din risipirile momentelor, o adun īn discursul coerent, piesa cu piesa, clipa cu clipa, ma distantez spre observare si vad. Piata este un centru din care pornesc drumuri care feliaza spatiul si timpul dupa o cartografie stranie, neasteptata. Īn sud, monumentul paleocrestin, vechea basilica din secolele IV-V; īn vest, biserica Sf. Atanasie, biserica medievala din secolele X-XIII, īn nord, manastirea Cocos, asezamīnt din secolul XIX. Orientarea mea este nesigura si cam speculativa; se raporteaza la tensiunea nascuta din īntīlnirea strazilor si scrutarea orizontului deluros. Ne aflam īntr-un sat (comuna?) care cunoaste o continuitate hilar de jubiliara, amintind de afisele triumfaliste atīrnate deasupra bisericilor din fiece localitate. Exista acolo, īn primul secol, o asezare rurala romana; exista si astazi purtīnd urmele transformarilor decisive, adunate īn umbrele curtilor si caselor dobrogene. 2000 de ani de…. Mergem īn sud, si urcam de la “0” spre secolul IV; drumul miroase a sat, un tīnar conduce nebuneste o Dacie muncita, pere grele atīrna peste garduri, bucuresteni veniti cu o masina luxoasa iau masa in curte. Muzeul. O ploaie providentiala a spalat noroiul, cu 30 de ani īn urma, de pe bolta de caramida a martyrionului īn care odihneau vestitii (la noi) Zoticos, Attalos, Kamasis si Filippos. Īn afara de Kamasis, nume asiatic (din Asia Mica), restul numelor sīnt din spatiul elen. Un parfum universalist imprima praful din Niculitel. N-au murit acolo, au murit la Isaccea (Noviodunum pe atunci) care va deveni īn secolul VI oras episcopal. Noi am vazut din acesta doar ziduri furate pamīntului, ziduri, pare-se, de veche biserica parohiala din margine de cetate. La Niculitel, dupa ploaie, oamenii sapa si descopera mormīntul colectiv al celor patru, martirizati īntr-un 4 iunie, si descopera si un mormīnt mai vechi al altor doi martiri, fara nume. O placa de gresie arata īn limba greaca “aici si acolo, sīnge de martiri”. Cornelia Odagiu, tīnara muzeografa, ne conduce si ne lamureste. Martirii anonimi au murit īn timpul persecutiilor lui Decius dintre 249-251. Cei patru i-au urmat īn timpul persecutiilor lui Licinius dintre 319-324 sau sub sabia vizigotilor ce-au navalit aici īntre 369 si 372. Oricum ar fi fost, deasupra osemintelor acestora, uneori si pe temelii de case mai vechi, se ridica basilica, mare pe atunci, cu o lungime de 36 de metri si o latime de 14 metri. Din ziduri au ramas doar urmele si bazele coloanelor. Era dreptunghiulara, nu foarte īnalta, cu acoperis de lemn. Sala care protejeaza monumentul pastreaza aceste aspecte, īntr-o linie noua, neagresiva. Pardoseala de piatra a bisericii acoperea pe atunci cele doua morminte, protejīndu-le, sprijinindu-se pe ele si pe semnificatia lor. Case si morminte de martiri aduna domesticul si sacrul la temelia bisericii de secol IV. Azi, mormintele sīnt goale si dezvelite; patrund īn aerul īnchis, galben al criptei, adunat īn mine sub bolta joasa. Probabil a fost cea mai concreta “intrare īn Biserica” (insist pe majuscula) de care am fost constient. O re-editare a imersiei baptiscale, o nastere inversa īn uterul mortii. Doamne, ce de vorbe! Peretii, scrijeliti cu numele sfintilor; sīnt galagios si incapabil sa suport pīna la capat gravitatea momentului si spatiului asa ca ies, lasīndu-l pe Mugur sa fotografieze. La iesirea īn aerul īncins de afara (sala purta o racoare ce se delimita atīt de cerul īnchis al mormīntului cīt si de cel exterior, al satului) ma grabesc spre altceva si caut īn jur, familiarul banal al lui “acum”. Al lui “0”. Comentam galagiosi, femeile batrīne ce stateau la taifas, la intrarea īn muzeu, ne conduc cu urari de bine si cu priviri amuzate si curioase. Ele resimt firesc istoria de līnga ele, care e si a lor, īn timp ce noi disparem, excentrici si straini, dupa coltul drumului. Din nou Piata, o luam spre vest. Doar eu, Mugur, Cami si Gina. Mircea si Cata, ramīn sa pazeasca bagajele, sa se odihneasca. Mergem dupa cum ne spun oamenii si ajungem la bisericuta alba, stralucind sub darnicia renovarilor, īn mijlocul curtii de piatra, circumscrisa de zid marunt, firesc. Legenda spune ca un cioban (din nou un cioban), Niculita, ar fi descoperit biserica, si satul (pīna atunci, “Manastiresti”) i- ar fi luat numele. Biserica era ferecata si usile nu au cedat pīna ce nu s-au facut rugaciuni catre sfīntul Atanasie. De atunci, acesta i-a ramas hramul. Cercetarile, īncepute pe la 1973, o dovedesc ca apartinīnd secolelor X-XIII; cīta lejeritate de limbaj īn a aduna īntr-o singura structura patrata, armonioasa si marunta, trei secole. Suntem īn medieval. Am trecut de anul 1000, Marea Schisma a sfīsiat crestinatatea, Roma imperiala apusese, se apropie caderea Constantinopolului. Se “inventase” mahomedanismul si, cu el, moscheile ce īmpīnzesc astazi Dobrogea. Noi ne plimbam prin curtea curata, spatiu meditativ, albind verdele dealurilor tesite, domoale ale Niculitelului. Ne potolim setea de la izvorul rece, tīsnind cu suvoi din tevile de metal ale cismelei din apropiere; oamenii vin aici cu carutele, īsi īncarca butoaiele, īsi adapa caii īn jgheabul de piatra. Nu departe, īn padure, se afla ruinele unei manastiri din secolul XI, pe care nu le vedem, īnsa. Niculitelul ne cheama iarasi īn Piata, pe strada spre Cocos si trecem de copii ce se bat galagios cu apa, paparude nascute din vacanta si soare, vinul curat se vinde īn curti private, comert primitiv, scapīnd impozitelor si regulilor pietei “civilizate”; luam o caruta primitoare. Pe ulita, adolescenti arunca priviri si vorbe fetelor. Fīnul putin ne protejeaza de zgīltīitul rotilor strīmbe, coama calului salta īn trap. E bine, cum rareori este. Sīntem lasati la margine de drum, caruta face la dreapta si se pierde īn praf, pe drumul dintre vii. Noi (eu si fetele) mergem pe jos, īn urma vin Mugur si Mircea, care n-au prins caruta. Restul drumului, de cītiva kilometri, īl facem pe jos, printre vii si dealuri, printre turme de oi. Ajungem tīrziu, manastirea apare neasteptat, alba si mare pe fundalul padurii de tei, pe locul vechiului schit din secolul XVII. La poalele Dealului Cocosul. Asteptam īntīrziatii (care apar dupa putin), ne schimbam īn desisul padurii de hainele prea varatice si, asa, pregatiti sufleteste si vestimentar purcedem pe drumul ce duce din sosea la clopotnita īnalta de 30 de metri, ridicata de staretul Daniil īn 1862. Īn anul īn care a murit Visarion, īntemeietorul asezamīntului de pe acest domeniu, cumparat pe atunci de la o credincioasa mahomedana cu 350 de lire. Era atunci, aici, prisaca si vie. Īn stīnga turlei impozante, se īntind mai vechi si mai modeste chiliile cu arcade si staretia, cladite de arhimandritul Roman Sorescu, pe vremea episcopului Nifon Niculescu, pe la 1909. Dobrogea trecuse deja Romāniei. Īn dreapta turlei, impozant si frumos, corpul cu chilii cu etaj si cu balcoane ce dau īn afara si īn interiorul manastirii, īnaltate īntre cele doua razboaie de episcopul Cosma Petrovici. Undeva acolo, la primul etaj, vom fi gazduiti īn camere mari, cu cīte trei paturi generoase, sub carpete urīte si viu colorate, indicīnd senzual si anatomic, chipul Fecioarei si inima Mīntuitorului. Īn aceasta aripa a manastirii a fost cīndva scoala de cīntareti bisericesti; azi, batrīni calugari asteptau, īncremeniti pe scaune, trecerea timpului. Muste bīzīie īntre frunze, o tuse de femeie batrīna rasuna īn camere. Un film de Tarkowski. Curtea e ampla si ne īntīmpina cu vechea cladire ce adaposteste “chiliile turcessti”, singurele ramase din vremea lui Visarion. Īn fata acestora, lungi, cu pridvor de lemn, sta de piatra biserica Sf. Treime, ridicata īn 1911-1913 dupa ce au fost demolate primele biserici mai vechi. Un calugar vorbaret ne conduce la masa, īn cladirile din partea de est, īnaltate īntre 1902-1909 de episcopul Pimen Georgescu. Intram la vecernie, īn biserica cenusie, aurita de lumīnari, lipsita de fresce. Pictura italianului F. de Biasa a cedat la restaurari īntr-o fuga iconoclasta a sfintilor de pe peretii bisericii. Un monah turuie neīnteles rugaciunile serii, noi motaim. Vom dormi pe paturile mari, cu miros de ireal si cu amintirea maicii chinuita de vreme si griji contradictorii, care ne-a dat cheile. A doua zi plecam dupa ce fotografiem, maica ne da pīine, brīnza si piersici pentru drum. O tristete adīnca o īncearca. Pornim spre Isaccea, vom face zece kilometri pīna acolo. Īn urma, se pierde īn trecutul imediat aerul tihnit si behaitul oilor din jurul manastirii; locul īn care Ion Ionescu de la Brad vedea “duhul ce a purces de la Bucuresti” al Pasoptismului, duh care l- a asezat īn conflict pe Visarion cu grecul episcop Panaret de la Tulcea. Īnaintea noastra, soare, vii si ciobanul Marin care a gasit īn pamīnt o moneda ruseasca de argint. Vulturul imperial stralucea īn palma muncita. Dar asta este deja o alta istorie; si un alt spatiu.

 

MUGUR GROSU

OCHEADE FARA BLITZ

   Unul din momentele pe care expeditia noastra din nordul Dobrogei le astepta cu voiosie trebuia sa fie īntīlnirea cu oferta muzeistica a comunitatilor tulcene. Īn ce ma priveste, desi nu-s un om al muzeelor, cascasem gura la balivernele unui ghid elaborat de editura Sport-Turism īn 1983 si, prin urmare, credeam ca-n Babadag se afla cheia de bolta a asteptarilor mele - Muzeul de arta contemporana romāneasca. Nu stiu daca Romānia cunoaste macar doua lacasuri dedicate exclusiv acestui fenomen cultural, deci ma pregatisem pentru o revelatie dobrogeana (comparabila, oarecum, cu momentul Topalu, acea asezare cu 3000 de suflete ce-a oferit perimetrului nostru oriental o pretioasa colectie de arta). Dar socotelile din ghid nu se potrivesc cu cele din tīrg, asa ca - fie din ghinion, fie din vreo erata nescrisa a ghidului īmpricinat- n-am reusit sa dibuim īn Sinaia Dobrogei (alta pretiozitate bizara a ghidurilor) nici urma de arta contemporana. Orele fiind cam īnapoiate sau, poate, din pricina zapuselii ce-i zapacea pe localnici, n-am izbutit sa ne lasam īndrumati decīt spre casa Panaghia, unde-am gasit o interesanta colectie de arta orientala, īn fapt - o suma de obiecte diverse (de la ibrice si tavite turcesti pīna la saluri de Casmir). Cu tot farmecul sau, era mare distanta dintre asteptari si expozitia īntīlnita... Am facut cīteva poze, consemnīnd si relatarile muzeografei despre ideea noului primar -de a recupera īn perimetrul descris de casa Panaghia, geamie si mausoleul lui Gazi Ali Pasa un spatiu dedicat specificului oriental al asezarii: īntreaga zona ar fi redimensionata pentru a īnviora un traseu destul de anost (chiar lipsit de vitalitate) astfel īncīt turistii sa fie īntīmpinati, prin voioase simigerii, ceainarii, cafenele si alte asemenea picanterii turcesti, de adevarata culoare orientala, fara de care contemplarea ibricelor de pe rafturile Panaghiei ar lasa doar nostalgii amare si noduri īn gīt nemarturisite. Acestea fiind consemnate, sa ne īntoarcem la artele noastre si sa poposim īn holurile altui muzeu. Putin iritati de rutina acestui gest de voiaj, am patruns īn Muzeul de Arta din Tulcea. Odata cu rostirea magica a numelor Sava si Baumann primim acceptul de a fotografia lucrarile reprezentative - cu conditia de a nu folosi blitz-ul. Desfacīnd trepiedul, am si aruncat īmprejur cīteva ocheade tehnice. Parterul este spuzit cu lucrari de gravura contemporana; aflam ca muzeul detine una din cele mai bogate colectii din tara. Nu ma dau īn vīnt dupa aceasta ramurea a plasticii, probabil din pricina caracterului sau comercial foarte bine mascat: artistul munceste, īn prealabil, la gravarea unei placi pe care apoi o multiplica īntr-un tiraj necontrolat -astfel īncīt colectionarul poate trai sentimentul (destul de firesc) ca detine un fel de copie xerox. Gravorul ar fi trebuit sa declare tirajul lucrarilor sale, scriind pe ele seria corespunzatoare. Exista īnsa o traditie cam mioritica de ocolire a acestei deontologii: īn cazul interventiei speciale asupra unei cópii, artistul scrie īn baza lucrarii sintagma E.A.(editie de autor), ceea ce-l scuteste sa decline tirajul real. Īn fapt, pentru ca s-a ostenit sa adauge o pata de gri īntr-un colt, gravorul realizeaza o subtila evaziune profesionala: prin zgīrierea unei singure placi traieste binisor din vīnzarea aproape nelimitata a cópiilor. Acesta e si misterul relativei inactivitati a multor personalitati din zona gravurii, artisti care, fara nici o rusine, se prezinta la saloane prestigioase cu lucrari datīnd din decenii anterioare... Am tinut sa fac aceste precizari cavernoase pentru a ilustra atīt motivele dezinteresului meu fata de aceasta “arta“ evazionista cīt si performanta reala a initiativei muzeului tulcean: bogatia colectiei sale consta īn placile pe care a reusit sa le smulga de la gravori: chiar daca nu sīnt matritele unor lucrari de prima mīna, muzeul si-a asigurat, dupa constiinta fiecarui “artist” īn parte, exclusivitatea asupra unei zone a ultimelor decade ale plasticii noastre. Initiativa apatrtine sefului sectiei de grafica, domnul Ibrahima Keita, despre care aflasem doar ca este un om de culoare... Aveam sa-ntelegem mai tīrziu, chiar de la dīnsul, ce-nseamna asta: s-a nascut la ‘49 īn Conakry (Guineea), s-a casatorit cu o romānca si a absolvit, īn ‘80, Institutul bucurestean de Arte Plastice. Avea sa-si concretizeze pasiunea pentru gravura prin initiativa amintita. Ne-a povestit ardoarea cu care a strīns, īn timp, informatii despre maestrii stampei din īntreaga tara, vizitele sale aproape sīcīitoare la atelierele lor, revelīnd o latura prea putin īntīlnita la criticii si specialistii nostri din domeniu: pasiunea īmpinsa pīna la delirul exhaustivitatii. Am renuntat la ideea de a fotografia colectia - prea vasta si greu de sistematizat. De altfel aveam sa descopar la etaj ceva mult mai interesant, daca ar fi sa numesc doar lucrarile avangardistilor Victor Brauner si Marcel Iancu. Scriam īn trecut ca din tot ceea ce, cu emfaza levantina specifica, numim scoala romāneasca de pictura, abia putem regasi, īn cataloagele apusene, trei, patru nume care sa se bucure de-o recunoastere clara: unul este chiar Victor Brauner, artist pe care cred ca nu ni l-am asumat suficient. Iata ce scrie despre dīnsul LE GRAND DICTIONAIRE DE LA PEINTURE, VBI/Smeets 1992: "Pictor suprarealist romān (P.Neamt, 1903-Paris, 1966), Brauner a intrat īn ’21 la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti, unde a expus prima oara īn ’24, an īn care devine si co-fondator al revistei 75 H.P. Se stabileste īn ’30 la Paris, unde Giacometti si Yves Tanguy īl introduc īn cercurile suprarealiste. (...) Īsi pierde ochiul drept īn ’38, experienta ce-l va antrena spre reflectii existentiale mai profunde - exprimate notabil īn Piatra filosofala (1940). Experimenteaza noi tehnici de pictura si scrie versuri care-i precipita ruptura de grupul suprarealist - din care este excomunicat īn 1948". Cel mai important lucru este ca muzeul tulcean detine 5 tablouri datate 1923, din anii de formare a artistului. Despre Marcel Iancu, din aceeasi enciclopedie: "Pictor, grafician si creator de obiecte israelian de origine romāna (Bucuresti 1895-Tel Aviv 1984), studii la Zurich - unde, la 1916, devine unul din fondatorii miscarii dadaiste. Emigreaza īn ‘42 pentru a īmbogati pictura israeliana cu experienta sa dadaista". Ce m-a frapat īnca din momentul īn care instalam trepiedul īn fata a doua lucrari de grafica a fost neconcordanta dintre etichetele puse de muzeu si titlul original al lucrarilor: cea pe care autorul o intitulase algazi & grumer (personaje urmuziene, cu ortografia usor schimbata) se numeste, īn viziunea tulceana, Compozitie īn rosu (!), īn timp ce Paradisul pierdut s- ar numi, potrivit aceleiasi platitudini locale, Compozitie īn verde. Spus verde-n fata, aceasta titulatura specifica artelor moi si cliseizante, nu parea adecvata... Tocmai de-aceea am citit cu atentie propria lui īnsemnare - datata 1969. Contrariat, l-am īntrebat si pe domnul Keita despre misterul acestei neloialitati. S-a aplecat cu umilinta asupra lucrarii, a zīmbit si a spus ridicīnd moale din umeri: īntr-adevar, e ciudat! dar despre aceasta sectie nu pot sa ma exprim, e īngrijita de altcineva... Ei, dupa cum stau lucrurile, nu putem spune ca e chiar īngrijita. Se vede cu ochiul liber. Si fara blitz.

 

MIRCEA TUGLEA

TREI FETE ALE PROVINCIEI

    Este greu de spus ce anume defineste provincia. Aerul parca statut, casele darapanate, crīsmele inodore sau resemnarea pe care o citesti pe chipul oamenilor, īn hainele lor lucii de-atīta purtat? Ori poate o exuberanta carnavalesca īn participarea la putinele momente semnificative din viata urbei? Cum ar fi, de exemplu, Ziua Marinei, pe care am vazut-o atīt la Constanta si Tulcea cīt si, din fotografii, la Sulina. Īn orasele mari nu se acorda prea mare importanta acestor evenimente, dat fiind faptul ca ele sīnt mai frecvente. Casa de Cultura din Sulina traia īnsa, practic, dintr-o sarbatoare marinareasca de-acum cītiva ani, fotografiile facute atunci īmpīnzindu-i peretii parca si mai golasi. Totusi, aceste lucruri nu aproximeaza suficient senzatia de aer cu colb din orasele noastre de provincie. Trebuie sa ne oprim, chiar daca urmīnd sugestia altora, asupra relatiei dintre centru si periferie. Ma gīndesc la faptul ca oraselul provincial, deschizīndu-se, renunta la axialitatea comunitatii traditionale, īnchise, altfel spus la semnificatia de centru (al lumii, restrīnsa la respectiva comunitate). Cīnd poiana lui Iocan se transforma īn bazar agroalimentar, s-a zis si cu Moromete! Intrīnd īntr-o relatie apasatoare cu centrul administrativ (capitala), dar mai pastrīnd reziduuri ale mentalitatii traditionale, orasul de provincie se afla īntr-o situatie paradoxala - aceea de periferie centrala! Pentru el īnsusi si zona limitrofa ramīne un centru, dar situat la o periferie administrativa, economica si culturala īn relatie cu capitala. Īn el, oamenii sīnt entitati amorfe ale unei comunitati centrate īn ea īnsasi, si abia parasind-o reusesc sa devina indivizi. (Chiar si nuanta peiorativa a acestui termen arata ca, de fapt, “individul” este astfel exclus din comunitate.) Aici, toti se cunosc īntre ei, toti stiu totul despre ceilalti doar pentru ca, īn realitate, toti sīnt la fel. Pentru a se autodefini, comunitatii nu-i ramīne decīt sa se raporteze la doua categorii: aceea a strainilor si cea a īnstrainatilor. Strainii vor fi primiti deci cu curtoazie, cu fanfare chiar, dar si cu raceala si neīncredere. Īnstrainatii vor avea parte, īn schimb, de anatema comunitatii, dublata de o mīndrie secreta care, daca individul exclus va reusi īn cariera, se va transforma īn titlu de glorie. De prisos sa mai spunem ca, de fapt, acesta este si cazul unei culturi īnca periferice precum cea romāna, īn contextul universal. Cultura periferica fata de un centru care nu mai exista, suferind īn tacere de dorul lui.
    Am cunoscut, īn Tulcea, doi oameni care ilustreaza perfect cele doua categorii propuse mai sus. (Si am īn vedere aici, fireste, aspectul cultural al problemei.) Primul este Ioan Lacusta, un prozator bucurestean nici foarte bun, dar nici mediocru, īn creatia caruia, daca am foarfeca insistent, am putea descoperi fragmente interesante. Omul fusese invitat la o serata literara, care se desfasura īn incinta unei terase din apropierea garii. Am ascultat doua asa-zise eseuri despre cartile lui, croite īntr-o perfecta limba de lemn, care nu comunicau decīt intentia scolareasca de a-l ridica īn slavi. Unul dintre aceste “eseuri”, de exemplu, facea referinte la Benedetto Croce, Octavian Goga si Kafka doar pentru a-i face loc, sa zicem, si lui Ioan Lacusta īn acest “careu de asi”. “Maestrul” asculta magulit, foarte rar īncercīnd sa mai tempereze elanul laudativ al “scolarilor”. Īn tot acest timp, restul participantilor comunica amical cu cersetorii din jurul garii, cu “baietii de faleza”, prin semne care denotau evident lehamitea. Prozatorul invitat era deci “strainul”, primit cu urale de complezenta īndaratul carora se auzea destul de distinct mīrīitul “haitei” (adica, al comunitatii). Celalalt prozator despre care vreau sa vorbesc aici este prietenul meu Stefan Caraman. Cu toate ca locuieste fizic īn Tulcea, de cītava vreme a devenit un “īnstrainat”. Cartile sale, de o violenta oarecum tragica, n-au nimic din aerul statut al provinciei. Desi initial exclus din comunitate, īnceputul de succes literar a facut ca acum el sa devina un fel de mīndrie a urbei. Orasul īl recunoaste tocmai pentru ca nu se mai recunoaste īn el - este altceva, un termen de comparatie. Stefan Caraman n-a fost prezent la acea serata, nici n-ar fi putut, caci literar vorbind locul lui este īn alta parte. (Printre altele, este membru bucurestean, nici macar dobrogean, al Uniunii Scriitorilor, desi tomiscanii au tras de el cu īnversunare.) A fost īnsa prezent un alt individ categorial, cel care reprezinta, sa zicem asa, ratarea īn “īnstrainare”, adica poetul local Bogorodea. Vesnic ametit, de o insolenta pitoreasca, amenintator-ironic, Bogorodea a fost deliciul acelei seri. Cu toate acestea, interventiile lui brutale, dar la obiect, nu treceau dincolo de limita unei anume clovnerii. El era evident “de-al casei”, nebunul de serviciu al curtii (sau terasei), drobul de sare care nu va cadea niciodata. Privindu-l, mi l-am imaginat ca pe un cavaler trist, calarind catre Dulcineea visata, fara speranta īnsa de-a o mai afla vreodata.
    Strainul, īnstrainatul si ratatii sīnt trei fete ale provinciei de oriunde si de oricīnd. Rasucindu-le īn lumina, periferia vede īn ele, asemenea cavalerului cautīndu-si domnita, centrul care ar fi putut fi. Dar si acel centru care, probabil, nu-i va fi accesibil niciodata.

 

MUGUR GROSU

PUNCT.

    Nu o singura data ne-a fost dat sa auzim pe coclaurile tulcene faptul ca misiunea noastra contine, īn sine, ceva incredibil. Īn loc sa zacem emancipat pe plajele constantene ne-am lasat batuti īn cap de soarele Isaccei (loc de care auzi doar la radio, cīnd se recita cotele apelor Dunarii), ca-n loc de balaceala traditionala īn zoaiele litorale ne-am mistuit īn sudoarea saracacioasa a multimilor de pe faleza tulceana, ca-n loc de traditionala leorpaiala tīmpa a halbelor de bere la terasele estivale am sorbit monahal colbul pustietatilor de līnga Cocosu, gata! nu are nici un sens sa mai scriu un rīnd īn plus despre asta. Am resimtit din plin banuiala ca ospitalitatea si bunavointa tuturor celor pe care i-am īntīlnit īn aceasta expeditie ascundeau, īn fapt, un duh condescendent, aproape compatimitor. Ce cautam acolo? Ce-au voit acel Asalt? E suficient sa-mi reamintesc ironia aproape mistica a celor doi fosti studentasi, actualmente ratati de profesie si īndragostiti unul de altul (si viceversa!), tipi care, la ora prīnzului, ne-au taiat nu numai pofta de mīncare ci si aia de viata cu somnambulismul si suficienta lor: unul dintre ei, fost barosan prin World Learning, ex-diriguitor, din partea romāna, al finantarilor Bancii Mondiale catre structuri neguvernamentale, hīrsit adica prin dementele metafizice ale proiectelor pur birocratice, aproape ca ne-a dus la pragul sinuciderii cīnd ne-a explicat, foarte doct si prea romāneste, ca proiectele se fac pentru a īncasa niste bani, ca ratiunile lor se rezuma la abilitatea de a manipula, practic, niste conturi si ca singurul lucru care trebuie facut e sa calchiezi cīt mai bine un proiect pe schemele ultrastandardizate ale unor cereri de finantare. Īntr-un fel sau altul, ne-a īncredintat el, asta se-ntīmpla si cu structurile guvernamentale. Ele sucesc niste concepte de hīrtie, aduna niste bani de hīrtie si ating niste indicatori de hīrtie. Aveam sa aflam mai apoi, de la prieteni din Mare Nostrum, ca exista de-asupra Tulcei un fel de Cupola invizibila care diriguieste din umbra traseele financiare ale oricarui proiect, proiectut, proiectel care implica, īntr-un fel sau altul, Delta si vecinatatile sale. Ca banii, veniti de la buget sau -mai des- de la idealismul bizar al finantatorilor occidentali, se scurg ca nisipul strecurat īn tot felul de gauri, gaurici si buzunarase negre care n-au, de regula, nici o legatura cu dezvoltarea durabila a coloniilor de pelicani sau de nuferi... Mii de oameni, grupuri sociale sau de interese se urnesc anual īn zona Deltei pentru a constata ceva foarte important, pentru a raporta despre nu stiu ce stadiu al nimicului euforic, pentru a umple o suma de foi ce vor zace pe rafturile unor inchizitii birocratice mondiale. Angoasa noastra a devenit deplina cīnd ne-am īntors acasa: de nenumarate ori, spunīnd apropiatilor nostri ca am calatorit prin nordurile Tulcei, eram īntīmpinati cu acelasi sablon: si? cum a fost īn Delta? completat uneori cu: ati dat la peste? ati cules nuferi? Nu, nu am fost īn Delta. Nu ne-a fost chiar atīt de lene. Am fost prin īmprejurimi... Pai, atunci, care-i spilul? -acelasi refren chinuitor... Acum, dupa cīte au fost si-am vazut, un raspuns ca la carte, sablonat, birocratic, pur si simplu nu mai mergea. Īmi amintesc de sedintele furtunoase si foarte īnserate de la Mare Nostrum cīnd īntrebam de ce trebuie sa ne cantonam īn oralitatea de lemn specifica, aia cu dezvoltare durabila blabla, constientizare publica blabla etc blabla. Exista o terminologie precisa - mi se raspundea, din care nu poti iesi daca vrei sa construiesti un proiect solid... Bine bine, si cu asta ce am facut? Dupa asta basta, scapam de toate? Mergem cu adevarat undeva, ajungem cu adevarat īntr-un loc anume? Tragem, cu adevarat o linie? Tragem īn cineva? Tragem de timp? Chiar tragem si o concluzie? Putem sa ne crestem respectul de sine pentru simpla abilitate de a ordona corect niste fraze? Nu, nu cred īn asta. Si ajung sa cred ca, desi prin acest al treilea pas al editiei de fata punem punct unui capitol al proiectului nostru, nu tragem, practic, nici o concluzie. Nu punem punct si nu ispravim nimic. Asta nu-nseamna, neaparat, ca sīntem mai neispraviti ca altii. Sau ca vrem sa fim trimbulinzi. Urmeaza ca peste zece zile sa facem si expozitia. Vom desfasura la Biblioteca Judeteana o cantitate sau alta de fotografii, o suma de eseuri si un program multimedia, vom tine, adica, o alta serie de discursuri mai mult sau mai putin albe. Ne vom putea imagina si atunci ca punem punct acestei povesti. Inevitabil, unul sau altul dintre noi va fi invitat sa dezelege sarada. E foarte adevarat ca proiectul nu se opreste la expozitie. Urmeaza editarea unui CD concomitent cu dezvoltarea expunerii noastre pe Internet (vizitatorii editiei virtuale au depasit deja numarul 10.000). Mai amīnam putin Punctul daca povestim ca aceasta isprava tine de un program mai larg, Inima oraselor, ca va fi continuata īn primavara viitoare printr-un tur al Marii Negre. Vom duce atunci comunitatilor riverane o suma de CD-uri cu iscodelile noastre. Si ce-i cu asta? Care e spilul, ne vom trezi īntrebati. Īntr-un fel sau altul va trebui sa schitam macar conturul unui Punct. Si cīt efort īti trebuie ca sa faci asta? Cīt contur īi trebuie unui punct? Īn fine, trebuie sa va spun. Punctul nostru deja exista. E undeva aici, foarte aproape. El este mai mare sau mai mic, mai mult sau mai putin definitiv, mai mult sau mai putin vizibil. De fapt noi ne-am straduit din rasputeri sa fie cīt mai putin vizibil. L-am desenat cīt mai mic cu putinta, dar a trebuit sa o facem. Asa ca l-am facut alb, cīt mai alb. Un punct alb pe fond alb. Īmi pare rau ca marturisesc asta. E foarte posibil sa fim pedepsiti aspru, sa fim condamnati la ceva neplacut. E foarte posibil sa fim exclusi din ceva sau din altceva. E plauzibil ca la urmatoarea licitatie de proiecte sa fim trasi de urechi. Haideti, pīna atunci, sa īncheiem cu o istorioara turistica:
   Īn avionul companiei aeriene XYZ se aude prin difuzoare, subit, o voce emotionanta: stimati pasageri, cunoasteti expresia sa vezi Napoli si-apoi sa mori? Ei bine, sub noi se afla orasul Napoli. Īn curīnd vom coborī sub plafonul de nori si veti putea contempla asezarea. Va implor sa admirati privelistea pentru ca am ramas fara combustibil!

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator