The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 50-52, 10 octombrie 2000

 

MIRCEA TUGLEA

OMUL DIN TECUCI

    Pe līnga faptul ca este autorul celebrelor versuri “un om din Tecuci avea un motor / dar nu i-a folosit la nimic”, poetul iesean Mihai Ursachi mai sustine si ca “nu este poet mare cel care nu se crede, din cīnd īn cīnd, ratat”. Ma alatur lui din doua motive, īntīi ca si eu m-am nascut īn Tecuci, desi n-am avut niciodata un motor, ba nici macar niste patine cu rotile, apoi datorita faptului ca, īn ultima vreme, aud din ce īn ce mai des chestia cu “ai crescut mare, tre’ sa-ti asumi niste responsabilitati, sa ai un drum īn viata…” (discul este stricat aici si bīrīie). Pe cai subliminale, inserīnd adica aceste secvente īn filmul vietii de zi cu zi, mi se inoculeaza sentimentul ratarii, al esecului īn tot ceea ce fac. L-am mai trait de cīteva ori, chiar zilnic īn vremea insomniei mele, caci mie insomnia nu-mi stīrnea orgoliul la modul cioranian. Am meditat asupra experientei esecului (aici, limba germana are un cuvīnt extraordinar, nachdenken, a gīndi dupa), īncercīnd sa rezist tentatiei livresti, am gīndit-o dupa ce am trecut de esecurile mele, unele chiar monumentale. Nu stiu dac-am reusit sa fiu un ratat autentic, n-am talent de asa ceva, īti trebuie stofa, caci ratarea este īn absolut un titlu de noblete. Am mai scris ca, alaturi de straini si īnstrainati, ratatii sīnt cei exclusi de comunitate, un soi de indivizi nelumiti. Īn societatile traditionale, tīnarul care nu face fata īncercarilor ritualului sau de initiere este excomunicat, fortat sa paraseasca satul sau sa traiasca la periferia lui. Fetele batrīne ori burlacii sīnt si ei nelumiti, anomalie a unei lumi īnchise, cu mecanisme de autoreglare care-o mentin milenii. De aceea fetele care mor īnainte de nunta, sau chiar ciobanasul nostru mioritic, se lumesc (casatoresc) īn moarte. Si ei sīnt niste ratati, niste resemnati ai esecului. Privindu-se īn ei, comunitatea īsi vede prevestita ratarea proprie, dezintegrarea structurii sale īnchise si trecerea catre un alt stadiu, mai deschis. Apoi, formele sociale evolueaza, tipurile de ratati se diversifica si toleranta fata de ei creste. Sīnt considerati chiar o alternativa, mai ales cīnd o structura dispare iar alta nu s-a instalat īnca, drumuri posibile īn constelatia de variante deschise. Pīna cīnd noua structura īsi fixeaza ea īnsasi un drum (sau mai multe), iar devierea de la acesta īncepe sa fie considerata esec. Desi modelul nou instituit provine el īnsusi dintr-o deviatie, cīnd devine norma tot ceea nu i se conformeaza este socotit deviant. Si bīlciul desertaciunilor reīncepe, si iarasi nebunii, ratatii, poetii sīnt ceilalti - mereu ceilalti, niciodata noi.
    La ce-ti foloseste sa ai un drum īn viata, daca este acelasi cu al tuturor? La drept vorbind, singura experienta care nu trebuie ratata (si oricum n-avem noi sansa asta), cea mai personala dintre toate - este moartea. Restul sīnt mofturi. Toti sīntem din Tecuci si avem un motor, dar degeaba. Unele duduie cu viteza warp, altele stau pe loc si scot fum. Cīt despre motorul meu (am si eu unul, este ceea ce scriu), m-as bucura sa scoata macar nitel fum. Atīt, cīt sa se vada pe dealul celalalt. Atīt, cīt sa umbreasca cerul. Atīt.

 

DORIN POPESCU

EUNUCIILE ESECULUI

    Ratarea e o categorie a luciditatii disperante, o proba pentru initiati si alesi. Bacanul din colt nu poate trai ratari, el nu trece dincolo de pragul la care viata drapeaza īnca īn roz mari mecanisme esuante. Riscul ratarii īncepe numai pentru cei care decid cu viata lor si a altora. Pentru ceilalti, ce numai se lasa decisi, nu exista primejdii si responsabilitati - ratarile lor se consuma īntre o melodrama de cartier si tristeti ieftine, de iarmaroc. Rateaza numai cei care consimt. Rateaza lucizii. Īmpotriva acestora, ceilalti (anemiati si atrofiati cum se stiu) construiesc anatema ridicolului - corolar obligatoriu al oricarui esec. Numim “esec”, prin conventie lingvistica, orice pīnda a fiarei trecuta dincolo de tarīmul vremelnic pe care - prin nastere, vocatie si destin - īl poate īmparati. Cortegiul de negativitati si revolte ce īnsoteste esecul (dispretul, compasiunea, scīrba, oprobiul) si dreptul de a-l coborī prin rīs si ridicul sīnt rasplata celor ce nu-si pot frīnge niciodata limita, semnul de recunoastere al celor nedeprinsi cu trīnta.
    Ratarea e asadar numai numele granitei firave ce desparte familia aristocratica a celor īnraiti īn risc de aceea (mai prapadita si mai costeliva, mai ferita parca de blestemul dramei si tragicului) locuita pīna la refuz de precupete, tīrgoveti si mascarici. Primii sīnt rateorii - profesionistii domeniului, esuantii de profesie si abia cei din urma - ratatii, refuzati de experienta fireasca a īncercarii si pierderii.
   Rateaza numai cei care decid (1). Ceilalti numai pierd. Asadar ratarea e o virtute ezoterica. Un laborator de tortura din care pot iesi, prin alchimii secrete, numai razboinici. Ceilalti doar īsi plimba prin lume armurile de carton. Rateaza apoi, īn lumea oricum rarefiata a celor care decid, aceia care consimt esecului (2), lucizii. Ratarea īncepe sa devina abia de aici numele unui pact pierdut; spre deosebire de semenii lor minori, ratatii de aici vor fi “ratati superiori”. Si, īn sfīrsit, īn colonia de numai cīteva suflete ce vor fi ramas īn trīnta asta cu limita, rateaza numai cei care abdica (3). Rateaza fantii, comozii, gomosii, bonomii si mic-burghezii. Cītiva, numai, pot purta pe mai departe, neīntelesi si huliti, pe o carare īngusta de tot (subtiata de lesurile celor ce vor fi ratat cīndva), povara “trīntei de tot”.Īn acestia, cei ce ramīn sa le priveasca de pe drum caderile investesc o adevarata industrie a urii; un razboi fratricid decimeaza fara scrupule taberele si beligerantii: pentru agentii de pariuri, artistii sīnt niste bieti ageamii prapaditi, eunucii īi dispretuiesc pe virili si virilii, desigur, pe eunuci, poetii trec prin lume īmpovarati de scīrbe si sictir, samd, circul scīrbei noastre ne coboara pe toti de pe trapeze. Abia la capatul acestui ospat prelungit intra īn ring rafinatii ratarii (4), antrenorii 100% ai probei. Oameni care redau ideii de esec demnitatea pierduta a virtutii: īntr-o lume de masti si de forme, trebuie sa te īncapatīnezi sa ramīi fond. Oameni care au sanse peste sanse si care le “rateaza” sarmant si dezinvolt. Oameni care ramīn īn promisiunea fiintei lor, refuzīnd (cīteodata dramatic) corsetul prea strīmt al cīte unei ispite de īmplinire. Oamenii acestia nu au moarte si nu au noroc. Īn tipologia “ratatilor”, ei ocupa īnca locul “nebunilor fara acte” - fac gesturi gratuite, altruiste, meprizabile. Contrariaza gustul comun, provoaca si intriga.
    Vom sugera o schita sumara a unuia din rateurii de vocatie - antrenorul cultural, ramas īn utopia putin desueta a functiilor pe care i le-ar mai pretinde cetatea. Orateorul. Intelectualul cu tinuta si expresie care nu-si aduce īnca, īn iarmarocul postmodern, la troc, rafinamentul. Care mai vīneaza, socratic, tineri pe strada, cautīnd sa-i cīstige pentru un tīlc mai adīnc. Omul cu circulatie maximala īn agora, acolo unde se mai pot īnca exersa utopiile (deci, ratarile): “…medicina sufletului este de a īmbolnavi” (C. Noica.) Mai sīnt putini antrenori culturali īn tara. Īn bīlciul populat de majorete si idoli de mucava, la pret redus, pīna si ei par o caricatura a celor ce-au fost cīndva. Se stiu si se simt anacronici - dar nu se dezmint. Rateaza cu rictus superior ispitele “culturii de pluton”. Decid, nu consimt esecului, nu abdica, refuza sanse dupa sanse - sīnt ratatii perfecti. Īnsa boala lor fara leac e o crima īmpotriva cetatii: aduc si pe altii īn “cultura ratarii”. De aceea trebuie, discret, “alungati din cetate” (sic!). Din fericire, ratarii lor imperiale i se raspunde cu o ratare domestica, imbecila: cetatea nu se mai osteneste īn a-i atrofia.
    Feriti-va, de ei, pe strada. Īi recunoasteti usor: poarta invariabil, pe cap, coiful lui Mambrino.

 

GEORGE VASILIEVICI

DEVIN TANDRU CU CITITORUL

    Īntotdeauna mi-am dorit sa devin tandru cu cititorul, sa scriu un articol īn care sa ma plīng ca nu-mi place berea fara alcool. Nu ma īmbat cu ea. Si astfel nu putem fi prieteni. Dar nu pot sa scriu un asemenea articol pentru ca nu exista rubrica respectiva īn ziarul pe care tu īl citesti acum. Oare trebuie sa scurtez frazele si sa scriu despre ratare? Despre care dintre ele? Din care punct de vedere? Am putea fi ratati avīnd totul? Eu as vrea sa scriu despre moartea lui Hīldan, dar asta s-ar chema “a pune suflet“ (nu sīnt suficient de succint?) iar aici nu se pune nimic la suflet, totul se pune de o parte. Asa ca ma apuc si eu sa decupez DEX-ul (toti cei care citesc constant acest supliment si-au dat seama ca realizatorii lui sīnt suficient de prieteni pentru a se plagia) cum face Mugur cu ziarele lui. Si trebuie sa-mi pun mereu īntrebarea: este si asta o forma de ratare? E chiar misto sa plagiezi altfel. Cu DEX-ul de exemplu. Ai totul la īndemīna. Cele mai scurte fraze. Cuvintele. Toare romanele. Toate poeziile. De ce sa nu le lipesti pe pereti? De ce sa nu le citesti pe toate de-o data? De ce sa le scrii cīnd ele exista? Trebuie sa inventam? Acum chiar vreau sa fiu obscur, sa se spuna ce dracu’ a scris dementu’ asta aici si sa se arunce ziaru’ . Dar puteti totusi sa decupati cu grija cuvintele īnainte de a-l arunca, sau a-l aseza līnga tubul anal-izei prospectelor de piata. Nu este si asta o forma de ratare? Si poate ca nu va avea loc pe pagina acest articol sau poate īl vor micsora si- l vor īndesa ei undeva, dar daca totusi va apare, va fi taiat, īl va pune mama la dosar, uite ca īn definitiv nu este un ratat, l-au publicat, va spune sau poate nu se va īntīmpla. A fost o fraza lunga? Dar am mobil! Si-l tin pe masa! E destul de interesant, am umplut o pagina cu literele mele mici si tot nu stiu ce as putea sa scriu despre ratare. Ar trebui sa scriu doar despre oameni importanti, ei bine chiar nu am chef sa fac asta. Si cum as putea s-o fac cīnd stau īntr-un apartament de mai multe zeci (de mii?) de parai. A!!! Si imaginati-va ca acest articol a fost scris de cineva care cu siguranta are un tatoo pe undeva sau face ceva ilegal. Punct. Punct. Punct.

 

STEFAN CARAMAN

VOCATIA MARTIRIULUI

    Una dintre temele care ma obsedeaza este aceea a necesitatii demersului meu artistic. Merita sa scriu? Pentru cine? De ce? Īntrebari care īmi revin īn memorie din ce īn ce mai des si pentru care īmi este tot mai dificil sa fabric raspunsuri veridice.
    Desi nu mi-am propus niciodata ca scrierile mele (cele tiparite, evident) sa ajunga la un anumit standard de notorietate, tot la fel de adevarat este si faptul ca nu mi-am putut reprima interesul cu privire la soarta, la evolutia lor ulterior aparitiei pe piata. Am fost īntotdeauna atent la cronicile care m-au vizat, m- am bucurat la cele favorabile si m-am īntristat citindu-le pe cele care ma negau. De asemenea, textelor mele de teatru le-am aplicat un tratament de-a dreptul sufocant, prin īncrīncenarea cu care le-am scris, insistenta cu care le-am trimis teatrelor ori regizorilor care s-au simtit interesati, si exigenta cu care le-am urmarit montarea īn scena. Daca as lua īn calcul o multime de lucruri care, īmpreuna si separat, au fost lasate numai ca sa ma īmpiedice, ar trebui sa ma consider un scriitor norocos. Pīna astazi am reusit sa public cīteva volume de proza, am aparut constant īn culegerile gen “Best Of…” din ultima vreme, care vizau cele mai bune proze ale fiecarui an, am fost invitat la diverse festivaluri, īn tara si īn strainatate, piesele mele, desi foarte greu, īncep sa se joace, totusi…
    Nemultumirea este o stare care ma caracterizeaza. Īmi tuna deseori cu privire la un lucru sau altul si, īn general, cred ca viata mea s-a stabilizat pe dictonul (nu stiu daca īmi apartine īn exclusivitate) “de tot ce mi se īntīmpla sīnt singurul vinovat”. Īmi īngadui arareori sa reprosez cuiva ceva, dar, īn acelasi timp, permit la fel de rar reprosuri care sa ma victimizeze. Simt ca sīnt la capatul unui drum secundar si habar nu am daca urmatorul va fi unul mai bun sau macar suportabil. Si o spun acum, cīnd nu am decīt 33 de ani. O vīrsta la care ar trebui īnca sa-mi verific puterile executīnd exercitii riscante de zbor. Un soi de blazare capata tot mai multa consistenta si īsi face loc īn proximitatea fiintei mele. Pīna mai ieri puneam aceasta stare (pe care īnca mai am iluzia ca o pot īnfrunta) pe seama faptului ca locuiesc la un capat de tara, īntr-un loc administrat si locuit de looseri, ca trebuie sa suport afronturi minore (dar atīt de dureroase pentru mine) precum incompetenta, prostia, indiferenta fata de faptul simplu de a trai decent, ca petrec o mare parte din timp epuizīndu-ma gratuit, ca, finalmente, traiesc departe de cele cīteva (si asa subrede) mari trasee prin care se tot vīntura notorietatile si oportunitatile.
    Si daca nu este asa? Daca, de fapt, sīnt īn miezul unei imense conjuratii menite sa ma ridice acolo unde nici nu am visat vreodata? E adevarat, aparent cel putin, toate sīnt īmpotriva-mi: distanta, pozitia sociala, prieteniile, īntr-o oarecare masura eu īnsumi. Dar pot fi īnfrīnte. Cred ca e o prostie sa-ti expediezi esecurile la adrese cunoscute, comode. “De tot ce mi se īntīmpla sīnt singurul vinovat”, nu?
    Se spune ca exista ceva care poate da raspuns la toate. Ceva care sa-ti valorizeze suferintele. Ceva care sa-ti cuprinda, īntr-un viitor mai mult sau mai putin cert, experientele īntr-o concluzie unica si cuprinzatoare si care sa-ti convina.
    Vocatia martiriului. E o am?

 

MUGUR GROSU

ĪNTĪLNIRE IMPOSIBILA

   Nici nu-mi mai amintesc precis cīnd s-a-ntīmplat pentru prima oara sa ma-ntīlnesc cu dīnsa. Daca ne-am cunoscut vreodata cu adevarat. Neamurile, vecinii, scoala, toate acele categorii care alcatuiesc, printr-un bruiaj discret dar constant, institutia atīt de temuta si respectata a supraeului, s-au straduit din rasputeri sa īmpiedice aceasta īntīlnire. Asta, probabil, m-a incitat cel mai mult. Am plecat urechea la zvonuri; am facut propriile mele cercetari. Prima banuiala a fost ca o voi īntīlni undeva pe strada; pentru ca nu se-ntīmpla nimic spectaculos, am īnceput sa-mi petrec tot mai mult timp pe maidane. Nu-ncape nici o īndoiala ca, data fiind reticenta parintilor fata de intentia mea de a hoinari, simturile mi s-au ascutit corespunzator. Īn consilii familiale prelungite a trebuit sa-mi expun, īndelung si destul de ambiguu, motivele. Nu erau prea grozave; am facut īmpreuna o suma de compromisuri pīna la prima isprava notabila (nu-mi amintesc exact care: ori mi- am spart capul, ori si l-au spart altii din pricina mea). Ne-am spus atunci fiecare vorbele si refuzurile. Probabil a fost mai mult o cearta decīt o īnsiruire de expuneri. Am simtit atunci prima banuiala grea: īn preajma mea īncepuse sa se construiasca un drum al neechivocului. O autostrada īn toata regula, fara abateri la stīnga si la dreapta si fara popasuri īn cīmp. Aveam voie sa-mi trag o clipa suflarea īn locurile special amenajate. Detineam ilegal energii excedentare? Trebuia sa le depun acolo. De pilda la Scoala de muzica. Vīsleam la pian de nu ma vedeam. Dar nu era de ajuns. Asa ca m-au dus si la bazinul de īnot. Mergeam de doua ori pe saptamīna si gīfīiam igienic īncolo si-ncoace. Aveam culoarul meu, portia mea de clor, casca mea de protectie īmpotriva otitei. Nu spun ca nu mi-a placut; nimeni nu īnota cu lanturile la picioare; nimeni nu ajungea īmpins cu biciul īn mijlocul bazinului. Dar era altceva. Am luat, fara sa vreau, si o diploma pentru chestia asta. N-am vrut neaparat, nu stiam ce e aia, dar au fost īmprejur destui care s-au bucurat. Desi eu eram premiantul, desi ei pentru mine pareau ca se bucura, am lasat-o mai moale cu straduitul: am avut grija sa nu mai ies īn evidenta cu performante atīt de igienice. Dupa aceasta pauza mediocra mi-am reīnceput cercetarile discrete. Singurul lucru interesant din toata aceasta balaceala organizata a fost īntīlnirea cu Andra. Sau poate ca nu asa o chema, dar ce mai conteaza. Nu cred ca aveam mai mult de 8 ani, nici ea cu mult peste 10. Aparea ca o raza miraculoasa dincolo de norii de clor ai culoarelor; īnota mereu exagerat de departe si clipele īn care o puteam atinge cu privirea erau revoltator de sarace. Cīnd se ivea īn sala cu miros de cauciuc, ceva mi se bloca īn torace, picioarele se īnnodau ca proastele. Prajina antrenoarei īmi cobora deasupra testei si ma tragea īnspre mal īn bolboroseli nesemnificative. Cīnd Andra īsi lepada halatul si-si scufunda conturul serafic īn undele cloroase, apa devenea azurie si cristalina, merita sa te īneci acolo, singurul dintre edenurile posibile. Īn cīteva saptamīni am devenit, fara sa stiu, poet. Poetas. Poetel. Sau care o fi diminutivul posibil pentru aceasta vīrsta. Cīnd lumea se ducea la culcare, īmbarbatat de-un mister gigantic aprindeam un ciob de veioza si īncercam sa adun īn cuvinte īntreaga capodopera ce poruncea sa fie scrisa imediat. Din cīte-mi amintesc n-a iesit nimic din toate acestea. Dupa cīteva saptamīni am scrijelit doar o foaie cu lucruri stranii si obosite. O vaicareala eroica si hazlie de 5-6 rīnduri īn care strigam ca vreau sa ma fac un fel de īngeras sau de molie ca sa patrund, noaptea, īn dormitorul ei si sa-i flutur pe la frunte. (Cred ca mai auzisem undeva lucrurile astea dar nu sīnt foarte sigur.) Singurul meu confident a fost sora-mea: un fel de cupidon- curier. Dupa cīteva zile īnfrigurate (īmi amintesc ca era iarna), mi-a spus ca sageata plecase spre tinta. Am īnceput sa īnot īn locuri aglomerate, fara sa privesc spre conturul acela tremurator, singurul de pe planeta pentru care merita sa traiesti. Sau sa mori (nu mai stiu cu precizie senzatiile). Daca m-a cautat cu privirea n-a vazut decīt casca mea verde: veneam cu gloata, faceam stropii nostri obisnuiti, plecam cu gloata. Cu toate astea am primit un raspuns: trebuia, cumva, sa ne-ntīlnim, dorea sa-mi dea niste fotografii! Asta, ce-i drept, m-a terminat nervos. (Nici prima mea īntīlnire cu un critic literar nu a fost mai barbara.) Aveam si un soi de febra: de cīteva saptamīni, fara stirea parintilor, renuntasem sa mai port fesul, era iarna si ieseam din bazin cu teasta uda. Cine īsi poate reprezenta un june īndragostit si cu fes de līna? Asta pur si simplu nu se poate vedea. Asa ca m-am īmbolnavit dracului, am facut viroza sau gripa, am ramas tintuit la pat. Īn acele vremuri eroice am scris primele texte. Asta de fapt nu e asa de important; atunci, de fapt, am īnceput sa citesc din greu. Ceea ce scriam era o compilatie hazlie a lucrurilor gīndite, traite si tiparite de altii. Pe masura ce īnaintam ma vedeam tot mai mic, penibil si insignifiant. Īn curīnd din aceasta reprezentare n-a mai ramas decīt casca cea verde. Si nu stiu cum naiba, īntr-o zi s-a topit si asta, uitata pe un calorifer sau alt agregat punitiv. N-am mai fost niciodata la bazin. Īntīlnirea aceea n-a mai avut loc. N-am mai privit nici o fotografie. Poate ca asta, sau poate ca nu asta a fost prima jonctiune cu ratarea.
    Cam īn aceeasi perioada, consiliul familial, foarte- ncīntat de intentiile sale, avansase cu autostrada viitorului meu īngrijorator de mult. Daca ma īnaltam putin pe vīrfuri ar fi trebuit sa vad licarind īn departare turlele unui megalopolis. Īn loc de asta mergeam pe furis pe marginea drumului, prin hatisuri tot mai spintare. Īntr-o zi m-am ratacit de-a binelea si n-am stiut sa ma mai īntorc. Īntr-un fine de vara m-am trezit ca m-au dat afara de la scoala de muzica. Singurii mei tovarasi erau, īn ordine aproximativa, cīinii din Tabacarie, un baietas numit Ion Iliescu (am aflat mai tīrziu ca nu era singurul) si lebedele īnglodate discret īntr-o balta din Parcul Pionierilor. Īn alta zi m-am trezit sterpelind 100 de lei. Doar de dragul rebeliunii. Īn alta am subtilizat o carte. M-am oprit aici doar pentru ca am scapat nepedepsit. Mai tīrziu m-am apucat de fumat si m-am cinstit cu prima corijenta. La mate. Rasul īn cap pentru buna purtare avea sa devina, nu stiu cum naiba, o emblema aproape ascetica. A dormi noaptea, a fi īn rīndul lumii, a purta cravata, a sta la masa vietii cu mīnecutele scrobite devenira, nu stiu de ce, o rusine. Am continuat prin a fi exclus din toate cercurile si de pe toate autostrazile importante. N-am urmarit asta; n-am patruns nici macar īntr-un gang cu adevarat. Am vrut sa ma-ntorc de cīteva ori si n-am mai gasit drumul. Mi-am pus o cravata la gīt dar era sa ma spīnzur cu dīnsa. Neamuri, profesori, vecini si prieteni au īncercat sa ma ajute, fiecare cum s-a priceput mai bine. N-au reusit si regret din tot sufletul asta: nici unul din drumurile pe care mi le-au aratat nu duce cu adevarat undeva anume. Probabil ca nimeni nu poate arata altuia īncotro s-o apuce. Iata-ma, deci, la aproape 28 de ani, īn aceeasi deriva. Probabil ca port o mīnecuta sau alta din cele ramase de pe bancile scolii. Dar asta nu spune nimic. Poate doar ca se-apropie marea-ntīlnire. Sau poate ca nu. Poate chiar prin aceste rīnduri ratez si aceasta ocazie. Aceea de a rata desavīrsit. Fara echivoc. Pentru ca nu sīnt chiar eu cel care scrie aici si nici acestea nu sīnt cuvintele pe care ar fi trebuit sa le spun.

 

bare.gif (1971 bytes)

CINCIZECI

 

MIRCEA TUGLEA

VOM VEDEA

    Ieseam de la concertul “Orient Express” al lui Harry Tavitian, īn vara anului trecut, cīnd m-am īntīlnit cu Alina Bārgaoanu-Vasiliu, atunci ca si-acum redactor-sef al ziarului “Observator”. Desi īnca nu discutasem nimic concret, vorbisem totusi cīte ceva despre posibilitatea editarii unui supliment cultural. Acum, pe scarile casei de cultura, mi-a zis fara macar s-o īntreb c-avem unda verde. Īn cīteva replici am stabilit detaliile, cum se va numi suplimentul, īn ce zi a saptamīnii va aparea, care va fi structura si-altele asemenea. Īndepartīndu-ma īn noapte īnsa, cu Cami la brat, toate aceste lucruri mi s-au parut de-a dreptul irealizabile. Sa scoti, īntr-un oras cum e Constanta, nu o revista (pe care, oricum, n-o va citi nimeni), ci un supliment cultural īntr-un cotidian, adica sa te faci ca esti jurnalist cīnd tu de fapt ai vrea sa fii scriitor, sa īntrezaresti, dincolo de actul īn sine, cotele de audienta (reala sau visata), sa cobori īn oralitate… Acestea sīnt riscuri care transforma o foaie culturala exact īn contrariul ei - foaia alba, caderea īn banalitate. Ce-i drept, destule reviste culturale sīnt “albe” din cauze mult mai “subtile”, adica dintr-un fel de lehamite-a mintii de-a mai voma, daca nu cumva si mintile respective sīnt “albe” (de-un alb, asa, imaculat, frecat cu dero automat) si n-au ce voma. Numai īn zona tomiscana sīnt cīteva reviste de-astea, bune doar pentru a-ti nota pe ele cīte-un numar de telefon, o reteta sau mersul trenurilor. Īn cazul unui cotidian, presiunea pe care o exercita cititorii ascunsi dincolo de foaia tiparita este mult mai reala. Aproape ca, daca am sfīrteca ziarul, l-am putea vedea pe fratele nostru, lectorul ipocrit, studiindu-ne si el cu atentie gesturile, trecīnd absent cu privirea deasupra noastra ori īnvelindu-si grabit sandwich-ul. Soferi de taxi citind Suplimentul de Marti, marinarese taind zarzavatul pe el, tomiscani si babani - desi le banuiesti prezenta, cum sa scrii pentru ei? Mai sīnt si cititorii editiei de pe Internet - ce sa le spui celor din Australia despre Constanta? Ar trebui o telenovela cu un milion de episoade, ori o bomba cu schije. Cititorii unui cotidian sīnt o categorie volatila - īi poti simti chiar si īndaratul unui ziar lasat sa zboare-n bataia vīntului, pe strada. I-am simtit īn toaleta unei banci, cīnd am zarit un exemplar din Suplimentul de Marti, deschis dar īnca nefolosit. Īi simt īn mesajele pe care le primesc prin Internet, din Germania (“Ideea cu articolul despre scrisorile lui Cioran, este minunata… speram sa le continuati dupa cum ati scris, si bineīnteles sa dati drumul pe Internet continuarii, o asteptam cu sufletul la gura…”), din Statele Unite (“Mi-a placut foarte articolul domnului Mugur Grosu, nu numai ca le zice cum le gīndesc si “io”, da’ l-am citit dintr-o suflare, l-am recitit tatalui meu, - din alta generatie, i-a placut si lui, a rīs oarecum trist si s-a culcat suparat - si mi-a placut si a doua oara, ceea ce-mi da ghes sa-l felicit, īntr-o limba romāneasca, asa cum ma pricep: congratulation!”), din Franta… (“Citesc si voi īncerca sa reflectez asupra celor publicate. Nu stiu daca stiti ca m-am nascut la Sulina? Nu din patriotism local spun asta, dar fiindca am vazut niste articole despre Sulina va propun doua lucruri: va trimit niste imagini din Sulina īn razboi si īmi trimiteti aceleasi case azi, daca mai exista si aveti pe cineva sa le fotografieze. Ce ziceti?”). Am trecut si prin momente neplacute, uneori chiar violente: editorul unei alte reviste pe Internet, suparat ca-i “furam” cititorii, a telefonat firmei care gazduieste varianta web a suplimentului, cerīndu-i pe un ton amenintator s-o stearga de pe server. Un domn cu nume de fluviu, nervos ca i-am criticat o povestioara, a scris la adresa noastra cele mai violente texte din īntreaga sa cariera. Īn fine, multe cadre universitare s-au simtit lezate de un numar al suplimentului īn care era vorba despre facultatea constanteana de litere. Toti acestia, ca si altii multi, sīnt totusi cititorii nostri. Nu stiu daca, īn cele cincizeci de numere de pīna acum, ceva s-a schimbat īn ei. Stiu īnsa ca multe dintre lucrurile care atunci, dupa convorbirea cu Alina Bārgaoanu-Vasiliu, īmi pareau imposibil de realizat s-au īnfaptuit īntre timp. Chiar “Orient Express”-ul lui Harry Tavitian a fost tema unui numar din Suplimentul de Marti. Ce urmeaza de-acum īncolo este greu de spus. Trebuie sa vina un alt concert, alta convorbire, o alta senzatie de irealizabil… Si vom vedea. Deocamdata īl salutam, dindaratul foii acestea, pe fratele nostru - lectorul cel ochit, de articole haituit.

 

SILVIU DANCU

50

    Nu ma pricep deloc la numere, articole jubiliare; pur si simplu am asa, o jena, īmi vine sa-mi īmbrac la frac vorbele, īmi caut un tremolo si tusesc uscat, beau niste apa, as scuipa dar nu e voie, ma uit cu ciuda spre virtuala audienta (a se vedea cititori) si ma risipesc īn banalitati. Discut cu Mircea Tuglea, - vorba ‘ceea, realizatorul paginii - si ma linisteste: “scrie si tu ceva la misto, sa ne dam unii altora la gioale”. Parca-i mai bine; si parca nu stiu de unde sa-ncep. M-as lua de Vespasian Piticla (nici noi nu i-am fi gasit una mai buna) acelasi cu autorul seriei “Momotel si tropotel”; “Topotel”, daca e sa-l imitam (spre ciuda Cameliei). Ma tot gīndesc la alte articole ale domniei sale si, īn afara celor care comentau (ce-i drept, cu har) fotografiile lui Eminescu (Tropotelul īn cauza), tot la “Momotel si…” ajung. Pur si simplu, nu ma pot gīndi la altele. Ar mai fi primul pe care l-a scris dupa itinerariul nostru tulcean, articol īn care suntem inedit informati despre filmele lui… Bregovici!!! Dar acolo m-am simtit lezat ca mi-a copiat stilul si īnceputul articolului “Faleza” asa ca poate n-ar fi prieteneste sa-l mentionez. Si totusi… Ca realizator de pagina are si un privilegiu; citeste toate celelate articole īnainte sa-l conceapa pe al sau. Daca le trimiti la timp. Si se baga īn fata. La mijloc sunt eu si-n coada, cel Gros-u Mugurel. Asta cīnd nu mai scriu altii, caz īn care ma abtin. Si de Mugur m-as lua, dar mi-e frica. E Gros, coltos (sau colturos) si artagos. Articolele sale sunt fermecatoare, amuzante, putin paranoice, jonglīnd orgolios cuvinte mestesugit asezate, si zau, daca nu-mi plac! Dintre toti, parca numai el reuseste sa fie cu adevarat trist, suparat, framīntat. Si o face atīt de bine ca nu mai ai loc de el, īti ia propriile nefericiri, le schimonoseste, le face dupa chipul sau, ti le-napoiaza astfel potrivite si apoi, cu fata obosita de efortul argumentarii, se oglindeste īn chipu-ti hibrid, transfigurat de nefericirile lui. Ramīi oarecum naucit, poate jenat ca ai avut pretentia la ceva neliniste proprie, de altfel, īntotdeauna mai putin deplina ca cea a Gros-ului. Īn astfel de situatii, e bine sa fie īn zona Piticla (hai s-o spunem, daca nu e deja clar, ca-i vorba de Tuglea); absoarbe magnetic toata tristetea Muguriana si o face cu o arta desavīrsita. Mai mult, reuseste sa-si pastreze propriu-i chip, propria-i… dar are vreo nefericire? Se pastreaza īn sfere academice, rezonīnd molcom si mereu echilibrat, descopera cu inocenta bucurie strafunduri de texte, peroreaza cu seriozitate. Poate de aceea nu-mi amintesc de alte articole ale sale; poate e tonul lui construit atent, uneori trisat si īntotdeauna dīnd impresia ca numai articolul sau face ca Suplimentul sa fie numit “cultural”. Si poate asa si este. De aceea pica bine un final īn tonul tumultos, halucinant si uneori fara un mesaj clar al articolelor lui Mugur.
    Poate credeti ca a scrie un articol īn pagina realizata de Mircea e lucru usor; fals! Trebuie sa ai idei (Dumnezeu mi-e martor ca acum n- am nici una), sa le scrii la timp, sa aiba o anumita īntindere. Altfel risti mail-uri insistente, telefoane īn dimineti timpurii, interogari ce surprind prin a nu parea pornite din suparare, frustrarea lucrului prost facut. Uneori nu vine nimic din toate acestea, te simti singur, poate cam nesigur din aceasta cauza, uiti termenul limita (ai si tu probleme) si uite asa ajungi sa dai si tu mail-uri, fax-uri, telefoane. Inevitabil interurbane. Afli tema numarului ce urmeaza, poate n-are tema, e cu rubrici, rubrici!?, gīndesti disperat subiecte, ce s-a zis īn presa, pe strada, acasa, sau īn carti, stii ca fara tine se poate compromite pagina, e ceva orgoliu aici, te arunci īn vīltoare creatiei si scrii cu setea dintīi, cu plictisul de pe urma, cu greutatea lui “trebuie” cazīnd pe tastatura. Si daca internetul e aglomerat, n-ai intrare, modemul scartīie strident, piuie, te tine pe telefon (īn minte contorizezi cu inima strīnsa pierderile), apare “disconnect”, te enervezi, īncerci din nou, parca…, dar nu, bing! esti din nou refuzat, salvezi pe discheta, te uiti la ceas, te-mbraci (niciodata nu esti pregatit), alergi la primul internet-café, stai la rīnd, trimiti. Acasa recitesti rīndurile īnca fierbinti si VEZI: greseli mici, mari, de ortografie, de nume, de idei. Īti pare rau, tīrziu, articolul se scurge-n nebunia cablurilor, antenelor, satelitilor, e deja la Mircea acasa. Gīndesti: repara el. Nu mereu. A trecut probabil prin alte īncercari, īsi bibileste propriile cuvinte, stai iarasi la rīnd. Daca ai chef si idei trimiti la timp. Atunci esti disecat, corectat si publicat. Abia apoi criticat. Iarasi prea tīrziu. Si uite asa.

    Nu stiu de ce am sentimentul ca nu pot fi vesel (desi jubiliar, cam asta ar īnsemna). Nu pot jubila. Nici macar n-am talent īn ale veseliei scrise, n-am nici experienta si alunec spre peroratie spumoasa. As putea rīde de mine, dar mi-e mila; doar gīndul ca o vor face ceilalti… Si-apoi nici n-as avea de ce rīde. Articolele mele sunt perfecte, fara fisuri, mereu interesante si atent, extrem de atent concepute. Cum, chestia cu Jeann Bart īn loc de Jean Bart? Am auzit chiar ca varianta fireasca, cu un singur “n” , propusa de Mugur, a fost “corectata” de cei de la ziar si tot din cauza mea. Magulitor si explicabil. Eu nu gresesc. Cīt despre chestia asta… sa fim seriosi!

 

bare.gif (1971 bytes)

ĪN RASPAR
DORIN POPESCU

POLITROPIILE OMULUI DE ARME

   De la rapsodul orb īncoace, stim ca aventura limitei fiintei nu cunoaste decīt doua tipare: omul ahileic, descins din stirpe razboinica si omul politropic, nevoit sa faca adesea meandre (trepo, a abate) pentru a ajunge īn Ithaca. Dincolo de paternitatea literara discutabila (si care, paradoxal, mai mult ne slujeste ideea decīt ne-o īncurca), Iliada si Odiseea marturisesc o dureroasa rupere a fiintei de sine īn drumul catre un (mereu alt) acasa al sau. Ori fiinta bruta, insensibila, precisa, fara rest ori fiinta īn explozie, īn nerv. Odiseu ori Ahile, tertium non datur. Orice ispita omeneasca de a rupe limite proprii pare a fi dar fie una pur odiseica, fie una ahileica, iar individul uman pare sa fie astfel damnat la a ramīne schizoid į jamais, rupt de jumatatea pe care e nevoit sa o puna-n penumbra.
    Acest dureros divort de sine a primit constant dovezi si confirmari salbatice si nici o vīrsta culturala nu l-a putut dezminti ori rapune. Un Socrate care salva viata lui Alcibiade-n razboi (“tradīndu-si” astfel vocatia tiranica de a trai doar īn idee si īn discurs) e un accident al fiintei, o exceptie a ei, iar regula e abdicarea omului artistic de pe teatre de lupta (Horatiu decurionul parasindu-si camarazii de arme pentru a scrie acasa, īn otium, īn tihna, “dulce et decorum est pro patria mori”). Lumea greco-latina a fost macerata de lupta fratricida a (acestor) doua “formule” de umanitate, ambele autoritare si acaparante, fiecare rīvnind si revendicīnd pentru sine totul, fiecare asezīnd-o cinic pe cealalta-n crepuscul. O geografie a Europei de astazi surprinde prin simetria gīndita de vreun zeu nebun: aici vor fi īnvins grecii cu omul lor politropic (diluat, evident, levantinic), pierdut īn voluptatea ideii, predispus la discurs si la bīrfe, dincolo iata-l pe un Ahile romanic, meticulos si precis ca un berbece. Estul si Vestul Europei nu sīnt, la limita, decīt politropia si ahileismul ei.
    Dupa un mileniu si ceva de la ivirea lor īn lume, dupa ce-i tinuse īndelunga vreme īn cumpana, parīnd a-i prefera alternativ, abia ingrata istorie medievala se hotaraste sa le faca “egala” dreptate: aici apare tema, mult preferata īn epoca, a omului de arme si omului de litere aflati īn divort; cine hotaraste pentru sine cariera armelor risca sa piarda seductii livresti, iar cine, dimpotriva, va rīvni la “litere”, va pierde facultatea fundamentala de a se razboi onest. Din acest cerc vicios medievalul nu stie īnca iesi, iar Don Quijote ramīne expresia alterata (tragica atunci, ridicola acum) a neputintei dublei optiuni. Īn Europa medievala, soldatii cīstiga cruciade si calugarii scriu carti; cavalerii se īntrec īn turniruri si trubadurii īn vers, pe la curti. Omul de arme si omul de litere se agreeaza reciproc, īn pīnda, iar victoria unuia sau altuia asupra lumii ramīne īnca indecisa. Descinse din stirpea de odinioara a omului politropic si a celui ahileic, Calugarul si Cavalerul sīnt singurele figuri din galeria de portrete a Evului Mediu. Din ele se vor naste mai tīrziu, cīnd functiile publice se vor fi diversificat īnsutit, soldatul si filosoful, figuri putin pierdute īnsa īn amprenta, putin estompate. Caci, odata cu Renasterea (a doua, cea tīrzie), nu se mai mizeaza pe razboi si nici, paradoxal, pe exercitiul mintii (!). Din functii culturale unice, soldatul si filosoful se degradeaza lent, devin doar meserii - ele, care hranisera 1500 de ani nevoia vitala a umanitatii de a se pierde īntr-un tīlc mai adīnc…
    “Dreptatea” medievala de a-i īmpaca pe cei doi īi si ucide, pīna la urma. Caci, odata cu societatea moderna (care pastreaza īn mod straniu ori poate chiar sugestiv, etimologic, ceva din idealul pervertit al modelului), apare īn dublul model de umanitate de pīna acum a treia (si ultima) optiune posibila: aceea a unei cuminti īmpliniri domestice - tatal grijuliu, sotul fidel, omul politic etc. O optiune īn fond plebee, cu toata nobletea genealogiei ei (fides, piéta, zoon politikon…). Societatea contemporana, care nu mai privilegiaza decīt īmplinirea de casa, e una decrepita, sortita unei disolutii rapide, unei atomizari feroce. Societatea actuala e pe cale de a deveni o societate a indivizilor singuri, care-si gīndeste sinucigas cel mai sigur si scurt drum spre neant, acela ce are ca puncte obligatorii de trecere asasinarea ideii de “model”, divortul de mentalitatea “paguboasa” de a creste din/prin altul, refuzul programatic de a (mai) evada din minor, din stereotipii si primitivisme…
    Simptomatic si relevant ne pare īnsa modul īn care īsi concep propria “moarte” omul de arme si omul de litere. Primul se vede si se stie amenintat si tot arunca punti de īmpacare spre celalalt (ofiterul romān era, īn epoca īnca nu departe dintre cele doua razboaie, centrul vital īmprejurul caruia gravita satelitic Salonul aristocratic, maestrul obligatoriu de ceremonii, arbitrul elegantei si luptelor de idei s.a.), de la care nu primeste decīt taceri. Omul de arme īncearca o sisifica truda de a ramīne (īn) centrul unei societati care nu mai are nevoie de el (si cīte nerusinate si tīmpe dovezi nu īnceteaza, frivola, a-i tot aduce !), īn vreme ce omul de litere se atrofiaza constant, fara reactie si fara orgoliu, īnchis īn utopia functiei sale vitale ca-ntr-un turn de fildes. Omul de arme trudeste sa īmplineasca o anvergura nespecifica lui (singura arma cu care poate totusi rapune cinismul gratuit si ostentat al societatii), iar celalalt se pierde din ce īn ce mai anemiat si mai discret īn lene balcanica.
    Daca perfida noastra sotietate, īnraita acum īn sictir si lehamite, are totusi zar bun la loteria sortii (oricīt i-am cīnta noi prohodul si oricīte apocalipse am construi pentru ea), īnseamna ca singurul model posibil ce-i va fi ramas (dupa intrarea īn crepuscul a ultimei sale scoli socratice - Paltinisul) e revolta ofiterului romān de a (re)deveni aristocrat, modelul (īnca utopic, dar “īn joc”) al ofiterului rasat, cult, rafinat īn tinuta si expresie, gata oricīnd sa convinga si sa placa īn toate spatiile publice - īn for, īn arena, īn agora.
    Or, de nu, trebuie sa īncepem sa consimtim onest la gīndul crud ca firava (h)umanitate din noi e pe cale de a se destrama definitiv. Si ca “model” nu mai este, pīna la urma, decīt numele fariseic al unei povesti pe care-o deapana, la gura sobei, trist, bunicii.

 

PE GAURA CHEII
MUGUR GROSU

URNA SALVEAZA TURMA

   Īmi smulg īn rastimpuri cīte un smoc de sentimente periferice. Traiesc īn Constanta, o periferie de tara. Traiesc īntr- o tara īn pragul careia s-a asternut de cīteva istorii īncoace un praf marginal. Locuiesc īntr-un cartier ca o rima ce-ncheie orasul īn coada de peste: atīt de preocupata de sonoritatea ei ca a pierdut legatura cu restul textului. Locuiesc īntr-un loc demn de Copernic sau Aristotel: Tomis Nord. Altii stau īn Tomis III, Inel II sau km. 4-5. Eu nu stau īn cifre, stau pe-o busola a lor. Sunt poate chiar acul care īmpinge cifrele la vale! Daca ma īnalt putin, vad de la etajul meu, dincolo de camasile puse la uscat, o fīsie de mare. Ce frumos suna asta, Tomis Nord, ce calauzitor, parca la marginea unui car stelar care si-a rupt osia chiar la intrarea īn lume. Si a ramas acolo. Acum lumea īsi masoara distantele īn functie de cīt de departe sau de aproape e neispravitul. Sau neispravitorul. Numai noi si timpul ce ne mai umflam asa, din nimic: ca marginal, deci un sistem de referinta, ajungi sa te crezi cine stie ce cheie de bolta; cresti pe spinarea ta, te adaugi tie prin cocoase succesive, cocoasa adaugata la cocoasa īti da un sens, īsi confera siesi dimensiune. Statornicia e o virtute cu poale lungi: nu i se vad picioarele, astfel īncīt poti crede īn liberul ei arbitru. Si chiar daca un vīnt sau altul al schimbarii ridica, pentru o clipa, marginea cea roasa de colburi si vezi niste cioturi īn loc de picioare, īnca gasesti ratiuni si cuvinte de īncurajare. Locuiesc īntr-o margine a unei margini a unei margini. Fara-ndoiala, as putea pedala absurd, as putea sa ma mint (macar īn somn) ca blocul meu e centrul universului, dupa cum fiecare casa, printre robii sai, e buricul pamīntului. Nu, casa mea e doar un buric, un buric pagubos care nu vrea sa ma mai rupa. Am fugit de nenumarate ori īn lume, am stat īn capitala, am mers pe jos si vīrīt īn remorci, cu autostopul, pīna la capatul pasaportului. Buricul m-a tras, pagubos, de fiecare data īnapoi. Probabil ca va veni o vreme cumplita cīnd, avīnd de ales, īngropat īn bani, glorii si tinichele pīna la gīt, voi prefera, atīt de domestic (sau domesticit) sa ramīn acasa. Acasa? Īncep sa-mi amintesc placerea cu care am urīt acest cuvīnt īn copilarie. Īncep sa-mi simt buzele pline de sīnge, ca si atunci, cīnd ma umpleau neputintele. Īncep si-mi vine (nu stiu de unde a īnceput acest gīnd) sa musc din mine de mila. Ca scriu marginal, undeva īntr-o margine a unei alte margini de margini. Si poate scrutīnd (ca un cretin cenaclist duminical) marea cea mare, sa scriu īn texte duminicale (deci marginale) ca vad acolo nemarginirea. Nimicul. Guitul euforic.
   Ironia sortii, am ajuns sa ma simt īnghesuit, īmpins de la margine. Prin excelenta, marginea e un loc generos. Fiecare venit face din sine o margine a marginii. Nu cumva am atipit la rīnd si-am ajuns īn fata? Si-acum ce ma fac? Ce sa cer? Iata-ma, scriu aici, iata ca fac expozitii, iata-ma cum trimit ca un apucat lucrari peste ocean sa umplu nimicul cu mine, sa dau nimicului mare prinosul meu de nimic. Sa umplu lumea cu mine, sa pun un guitat īn plus. Si chiar nu mi-e rusine, nu mi-e rusine deloc, chiar ma bag mai īn fata! Nu e, cumva, nitel mai cald? Nu mi-e si mie bine sa fiu nitel mai universal, un centimetru mai putin anonim ca vecina de la patru? Īntr-o zi, īn fine, ma voi cara dracului, īn alta, fireste, ma voi īntoarce plin de lovele, cu o masina sa moara lumea, ba chiar cu vaporul, cu transatlanticul plin de puicute platinate. O sa intru cu el pe strada Cismelei, bag motoarele la maximum si īmping pīna fac canal Tabacariei-Marea Neagra, da’ cīt mai pe ocolite. Turistii-o sa ma scuipe non-sop ca sa nu ma deoache, localnicii m-or implora sa ma puna primar si-aici o sa rīd de-o sa cada gainatul de pe statuia lui Saligny. Daca accept - voi spune - pun trei conditii: una -vreau zilnic ca sub fereastra mea sa alerge tineri si tinere cu crengute īnmugurite īn mīini, nu ma intereseaza cum faceti asta. Fireste, ei stiu ca locuiesc la etajul trei, dar pentru ca ma cheama Mugur si ma doresc primar, vor inventa o acrobatie si vor reusi figura asta. Asa ca urmeaza a doua conditie: nu-mi place ca de la geamul meu se vede doar o bobita de mazare din marea cea mare. Adica din nemarginire! Vreau sa privesc nemarginirea drept īn ochi oriunde m-as uita, asa ca vor pune īntre etajul doi si trei un turn īnalt de 500 de metri (vreau sa ramīn la etajul trei, nu-mi place sa-mi schimb adresa). Si pentru ca restul cladirilor sa nu ma plictiseasca, as vrea sa mute celelalte blocuri astfel īncīt sa vad de sus, scris din cartiere, literele numelui meu (am si eu o dambla, ca dimineata, pīna nu ma uit īn oglinda, uit cine sīnt si pentru cine m-am trezit). Desigur, aici vor cīrīi putin, dar nici eu prost, mai umblu putin la sentiment, le zic ca nu servesc interesele nimanui īn afara de ale mele, ceea ce simplifica foarte mult situatia lor, mai ambalez motoarele de-un canal, doua, cīt sa-mi sap concurenta, mai ciupesc niste fetiscane sa ma boceasca cu of si... iata-ma uns. Neee, ca mai am o dorinta, a treia si cea mai grea: sa jure ca, dupa ce ma vor unge primar, niciodata, dar niciodata nu vor mai comenta nimic din faptele mele si nu vor pune pe altcineva īn locul meu nici dupa moarte. Asta va fi, de altfel, o simpla formalitate, haiducii mei din copilarie (pe care, mai tīrziu, īi voi mazili pedant) vor unge cheia orasului cu slanina, sa aiba ce roade cīinii. Ce voi face apoi? Asta-i cel mai simplu dintre toate! Voi alunga, mai īntīi, toate fapturile exagerat de vii din oras. Oricine mi-ar putea uzurpa locul, aerul, nemarginirile si nimicul va fi excomunicat imediat. Adica, treptat, īntreaga suflare. Voi lasa doar infirmii si batrīnii sa se stinga lent īn casele lor. Asta-mi va creste, nitel, popularitatea, desi o perioada īmi va oferi ceva palpitatii: īn fiecare noapte voi urmari cu sufletul la gura cīte lumini se mai aprind pe la blocurile-sicrie. Probabil ca, la o numaratoare pripita, voi lesina de emotii, dar merita riscul! La poarta orasului voi scrie asa: oras pe butuci, inventar, va rugam reveniti. Ah, parca vad acea noapte īn care ultima luminita se va stinge definitiv pe vreo ulita prizarita-n zare! Voi stinge usor si lumina din camera mea cea īnalta si īmi voi roade, tacut, o unghie: iata, visul s-a facut, am atins Marginea absoluta! Apoi ma voi apuca, linistit, de o noua lucrare, cea mai de seama-ntre rosturile omenesti: īmi voi astepta moartea. Ma framīnta nitel gīndul asta, dar mai este destul timp ca sa nascocesc ceva si-n directia aia. Ma gīndesc, de pilda, sa-i propun sa ma ia de primar. Ea, cu coasa ei, poate roboti linistita pe coclaurile de vīnatoare, sa ma lase pe mine sa-i gestionez recolta! Sa nici nu mai dea pe acasa. Acolo-i nevoie de organizare si cred ca am dovedit ca ma pricep de minune la-nvīrteli de-astea. Am, totusi, cīteva īndoieli anemice: s-ar putea sa-mi gasesc locul ocupat! De aceea ma si grabesc sa īnchei: mai am aici de uzurpat pe cineva. Am auzit ca tocmai s-a pus primar. Īn locul meu?

 

FOAIE VERDE
CASANDRA CRISTEA

PARTY IN TRANSYLVANIA

   Punīnd problema posibilitatii de a descrie azi o sarbatoare, Paolo Apolito ajunge la concluzia ca, dincolo de notiunile tot mai relative de “participanti”, “timp” si “spatiu” al desfasurarii ei, ceea ce o caracterizeaza este “etosul festiv”. Conform lui Bateson, acesta ar consta īntr-un set standardizat de instincte si emotii ce caracterizeaza toti actantii, fie actori, fie spectatori, si care constituie conditia elementara a existentei oricarei sarbatori. Īn termeni mai simpli, acest etos este ceea ce numim “spiritul” unei sarbatori, greu de supus unei descrieri, dar recognoscibil, atunci cīnd exista, īn dimensiunea colectiva. La noi, afirmarea sau infirmarea lui ar putea fi cautate īn cunoscutele serbari folclorice care mai supravietuiesc, īn baza unei traditii, prin anumite zone ale tarii.
    Reminiscenta a “vechilor” manifestari de 23 august, īn Tara Codrului - īn apropierea Satmarului, are loc īn fiecare an un Festival de Folclor faimos printre localnici. “Au romānii un mod propriu de a sarbatori?” pare o īntrebare fireasca la astfel de adunari, iar raspunsul apare descīlcind diversele tendinte pe care un observator le descopera.
    La īnceput, printre corturile improvizate pentru petrecerea liderilor unor partide politice si a reprezentantului culturii, ochiul e agresat de atmosfera tipica de bīlci, cu tarabe unde se vīnd bijuterii ieftine, vata pe bat, celebra turta dulce acum foarte ornamentata, haine si posete. Si toate astea pe fondul de “Jimmy, Jimmy…”, īntr-o caldura infernala din care speri sa evadezi bīnd o bere… calda! Īntr-adevar, bikineii atat de placuti lui Jimmy sīnt la mare pret datorita faptului ca serbarea se desfasoara līnga un baraj din care mai mereu ies jumate-orasencele, īn costume de baie, pentru o plimbare printre tarabe sau pentru o “racoritoare”. Baia naturala rezolva partial problema arsitei din august si īnlocuieste, pitoresc, dispozitivele de apa care stropeau periodic multimea la Roma, la Zilele Mondiale ale Tineretului… Dar, fara nostalgii, era fascinanta īmbinarea de costume de baie mai mult sau mai putin sumare, palarii de paie a la J. R., si costumele populare ce cuprindeau uneori īn recuzita broboade si cizme! Probabil īncepīnd de aici perspectiva trebuie schimbata: nu este vorba despre generatii diferite, una adepta a muzicii “dance” si alta a celei populare ci doar, poate, de atitudine participanta fata de una ignoranta.
    Īntr-adevar, dincolo de zgomotul si de culorile bīlciului īncepea lumea sarbatorii, centrata spatial de scena suspendata pe piloni, cu efect, deasupra apei. Ulterior multi localnici povesteau, cu mīndrie, ca pe aceasta scena urcasera si ei īn tinerete īn cadrul unui celebru ansamblu de dans popular, si ca acum fusese rīndul nepotilor sa-i urmeze. Majoritatea le īmprumutasera costumele din tinerete si se adunasera, plini de emotie, pentru a retrai prin ei un timp cu adevarat festiv. Nu conteaza neaparat cīt si ce mai este autentic īn cīntecele si īn dansurile lor, ori daca margelele purtate erau de sticla sau de plastic: important e ca, din aceasta confuzie aparenta, se alegea acel spirit de care vorbeam. Dar īl simteai domolit, fara efluvii de exuberanta si entuziasm, conturīnd un stil al nostru de a ne manifesta īn asemenea ocazii, exprimat īn imaginile tipice ale familiilor īntinse pe iarba īn fata scenei si consumīnd nelipsita bere cu mititei. Ceva mai īncolo, la umbra copacilor, se adunasera alte grupuri, unii sprijiniti de carute, altii de Dacii, care sarbatoreau la fel de potolit, completīnd ofertele “oficiale” cu eterna pīine cu slanina “udata” cu tuica ardeleneasca.
    Īntrebati, cu totii spuneau ca “e foarte frumos” si aveau probabil dreptate, pentru ca trecīnd peste dezamagirea initiala trebuie sa accepti ca sīntem asa si nu altfel, oricīt ne-am plīnge de invazia kitsch-ului - īn ultima instanta acestea sīnt realitatile ce se ofera analizei si nimeni nu mai poate sa ramīna cavaler al autenticului utopic. Sarcina cercetatorului ramīne aceea de a īnregistra aceste mixturi de culturi, tendinte, generatii, preferinte care par sa aiba un dinamism intern, dincolo de eforturile noastre de a regasi o traditie, un fir rosu al manifestarilor. Ramīne acel etos īmbracat īnsa, mereu, de noi si noi haine, de mereu alte chipuri - ar fi inutil sa le deplīngem nepasarea, degradarea sau lipsa de gust. Cu un ochi atent, trebuie sa ramīi spectator, asteptīnd raspunsuri la īntrebarea: “Sarbatoarea romāneasca, īncotro?”

 

CINEMARTI
GEORGE VASILIEVICI

LEHAMITEA DE DINCOLO

    De ceva vreme īncoace, īn timp ce noi debordam de un romantism incurabil, dezvoltīnd relatii tot mai intime cu caloriferele si tevile de apa calda sau cablurile electrice care par sa nu cedeze insistentelor noastre, americanii erau preocupati de promovarea unei imagini de invidiat pentru orice romān īn ceea ce priveste viata de la nivelul celulei de baza a societatii, familia, printr-o serie de seriale al caror comic decurgea destul de simplu, din doua directii aparent distincte: scena casnica si consumismul. Acesta din urma este modelul unui adevarat cult īn societatea amintita mai sus, determinat de existenta unor pseudo-nevoi, situatie de-a dreptul hilara pentru un privitor din aceasta parte a Europei, umbrind astfel umorul, sinceritatea si sentimentalismul, ce s-ar fi vrut ideale, ale unei societati a carei putrezire interioara urma sa ne fie prezentata de doua dintre filmele anului īn lume, atīt ca forma de punere īn scena cīt si ca impact social, Fight Club si American Beauty. Sa se fi hotarīt americanii sa-si divulge formula succesului lumii īntregi? S-or fi sucit asa peste noapte? Ideea ce sta la baza celor doua productii ale studiourilor Holywood este evident aceeasi: la temelia progresului sta lenea individului din clasa mijlocie, ceea ce permite o dezvoltare absoluta pe plan economic, iar pe de alta parte abandonarea īn aceeasi masura a laturii spirituale, care se pierde undeva pe drumul spre perfectionismul material inserat destul de fin la nivelul psihologic prin campaniile publicitare ce au reusit sa īnsoteasca, mai ceva ca o amanta fidela, orice eveniment monden (“lucrurile pe care le posezi sfīrsesc prin a te poseda” ). Dementa omului de rīnd īnfloreste rapid astfel, iar din punct de vedere cinematografic aceasta este subliniata destul de subtil prin alegerea unor protagonisti (Edward Norton - Fight Club si Kevin Spacey - American Beauty) a caror mimica nu inspira chiar un echilibru interior. Si ca tot veni vorba de punerea īn scena, trebuie mentionat faptul ca īn cazul primului film s-a reusit pastrarea unei imagini fidele a romanului cu acelasi nume, singura diferenta notabila īntre ecranizare si celebrul Fight Club a lui Chuck Palahniuk fiind finalul, lucru care nu face altceva decīt sa demonstreze ca americanii se afla īnca sub semnul happy-end-urilor, desi īn anumite situatii (cum ar fi aceasta) ele nu dau bine deloc. Īn orice caz, ideea este expusa destul de clar īn ambele cazuri, diferit fiind doar modul de prezentare, foarte direct si scabros, mergīnd chiar pīna la violenta īn Fight Club, īn vreme ce liniaritatea vietii, care induce abandonul de sine al individului īn multimea de multe ori vida a valorilor sociale, este mult mai pe larg dezbatuta īn American Beauty. Se pastreaza un naturalism rezultat din eliminarea fenomenului psiho-fantastic, ceea ce face din ambele filme unul singur, dar pentru vīrste diferite. Societatea devine anosta, individul fiind privat de posibilitatea de a se mira, īn viata lui lipsind cu desavīrsire elementul surpriza, inhibat de viteza cu care se desfasoara progresul. Personajele resimt necesitatea unei schimbari radicale, ajung la saturatie constientizīnd rolul lor de simpli consumatori (“muncim pentru a cumpara lucruri de care nu avem nevoie”), precum si pierderea valorii primordiale a diferitelor lucruri (“de ce tipi ca noi stiu ce este pilota? cunoastem īnsemnatatea ei īn sensul atribuit cuvīntului de vīnator, ca fiind necesara supravietuirii? nu, ci pentru ca sīntem consumatori”.) De aici īnainte se porneste pe drumul dezvoltarii spirituale īn detrimentul celei materiale (“locul tau de munca nu te reprezinta, contul tau din banca nu te reprezinta, nu esti banii pe care īi ai īn portofel sau pantalonii pe care īi porti”), de aici īnainte īnvatam ca sīntem toti aceeasi materie, ca nu vom fi stele de cinema si ca īntr-o buna zi vom muri cu totii. Lucrurile fiind cīntarite astfel, devine iritant pīna si numele cuiva pe lenjeria intima, iar a arata dupa modelul barbatului promovat de Calvin Klein este considerat o masturbare. Tot ceea ce sta īn calea evolutiei trebuie eliminat (“numai dupa ce am pierdut totul sīntem liberi sa facem orice”), iar aparitia Fight Club-ului nu este nici pe departe o emasculare vulgara, dupa cum au afirmat critici mai mult sau mai putin tomitani, ci evadarea din cotidian īntr-un spatiu nealterat de conventionalism si reguli absurde, sinceritate eliminata mult mai brut īnsa īn American Beauty. De fapt asta ar putea constitui singura diferenta notabila īntre cele doua personaje. Īn vreme ce protagonistul Fight Club-ului are nevoie de crearea unui alter ego (Brad Pitt - Tyler Durden), pentru a descoperi motivele iritabilitatii sale, cel de al doilea stie exact ceea ce a pierdut, īncepīnd sa traiasca o noua tinerete. Societatea īl va marginaliza din acest moment, eliminīndu-l complet īn final, nu datorita amenintarii pe care o exercita, cīt mai ales dintr-o invidie a celor incapabili, prea puternic ancorati īn reguli. Personajele feminine se afla si ele īn contradictie cu imaginea promovata pīna acum de industria cinematografica, pledīnd īn favoarea femeilor interesante īn defavoarea celor apetisante, cu care am fost obisnuiti. Negarea valorilor ce stau la baza societatii americane continua īn lant, culminīnd cu distrugerea sistemului financiar, cu scopul precis de a se porni de la zero (“daca ar disparea toate datoriile, s-ar porni de la zero, ar fi un haos total”). Finalul celor doua filme este surprinzator, fara a schimba īnsa nimic la nivelul maselor īn nici unul din cazuri, dar cu toate astea se īntrevad cītiva ochi mijiti dincolo de ocean. Ce nu am īnteles prea bine din toata aceasta nemultumire care reprezinta mobilul celor doua filme a fost necesitatea cheltuirii unor sume importante de bani cu scenarii, punere īn scena si toata recuzita de rigoare, ca sa nu mai mentionez salariile actorilor si efectele speciale, cīnd toata aceasta treaba putea fi facuta mult mai simplu si aproape gratis printr-o simpla camera ascunsa īn birourile demnitarilor romāni. Am fi avut un film exceptional, care cu siguranta ar fi cīstigat mai mult de cinci Oscar-uri. Pentru cei ce au vazut cele doua filme si īn special Fight Club, este lesne de imaginat mai ales scena de sfīrsit cu Isarescu, Bivolaru, Iliescu, Roman si multi altii tinīndu-se de mīna sau de gīt si asistīnd īn “happy-end” la prabusirea Bancorex-ului, Bancii Albina, Bancii Religiilor si a F.N.I-ului. “Aceasta este viata noastra si se scurge minut cu minut”.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator