The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 53-54, 24 octombrie 2000

 

MIRCEA TUGLEA

PE PROPRIA PIELE

   Am ramas cu gura cascata citind, īntr-un fel de manual, textul adresei prin care Germania declara razboi īn 1940 Iugoslaviei. Se vorbea acolo despre discriminarea minoritatilor si necesitatea protejarii lor, despre comportamentul agresiv al sīrbilor majoritari īn celelalte provincii, despre apelurile repetate ale guvernului german la ratiune si calm, despre interventii diplomatice, conferinte, īn fine chiar despre ultimatumuri… Citind toate astea, sīnt convins ca oricine s-ar fi gīndit la asemanarea dintre declaratia Germaniei si motivele invocate de Alianta Nord-Atlantica īn recentul conflict din Kosovo. Problema nu este totusi atīt de simpla. Interventia din Kosovo nu a fost de natura expansionista, ci mai degraba preventiva. La un an de la aceasta actiune, consecintele ei au fost, cum se stie, devastatoare pentru regimul autocrat al lui Milosevici. Asemanarea dintre prabusirea lui si cea a regimului Ceausescu (caci s-a vorbit de o a doua “revolutie īn direct”) este, iarasi, bulversanta. Diferentele īnsa, desi ele survin acum īntr-o aceeasi zona, sīnt semnificative. Cum se face ca, prin asemanarea lor, doua forme de expresie (declaratiile oficiale, discursul televizat etc.) conving mentalitatea comuna asupra identitatii dintre realitatile pe care le “exprima”? Ca, la o adica, este suficient sa spui “Ialta”, adaugīnd apoi “Malta”, pentru a exprima transant ideea ca cele doua fenomene au fost, īn esenta, identice? De ce nu reactionam la fel si cīnd rostim “Bacau”, adaugīnd imediat si “Buzau”? Sau “Tandarei”, urmat de “Faurei”?
    Este evident ca numele proprii īnainte mentionate nu au īncarcatura semantica, dar mai ales metaforica, pe care o au Ialta si Malta, Germania si NATO, Ceausescu si Milosevici. Pentru uzul comun Tandarei si Faurei sīnt doar niste localitati īn care opreste acceleratul, īn timp ce Ialta este locul (l-am putea scrie chiar cu majuscule) unde “am fost vīnduti rusilor”. Nu importa, īn ochii cetateanului de rīnd, ca habar n-are unde se afla realmente aceasta Ialta malefica, ca ea ar putea chiar sa fie īntre Tandarei si Faurei, cīta vreme el stie ca acolo s-au īntīlnit Stalin cu-alti stabi si-au desenat ei, īntre doua vodci, niste chestii pe servetele. Pai, va raspunde uzul comun, credeti ca Bush si Gorbaciov n-au desenat la Malta tot pe servetele, daca nu si mai rau, pe hīrtie igienica? Ba bine ca nu! Si dup-aia Gorbaciov s-a facut c-o arunca la closet, da’ c-o miscare smechera a rasucit-o īn buzunar si-uite asa ne-am ars īnc-o data! Se observa cum, plecīnd de la izul omofonic dintre numele celor doua localitati, de la faptul ca īn ele s-au īntīlnit conducatorii marilor puteri, se ajunge la identificarea īn amanunt a celor doua scenarii. La fel, sīrbii au luat-o si de la nemti, si de la americani, de unde “rezulta” ca, īn esenta, Hitler si Clinton sīnt tot un drac! Doar ca ultimul e mai saxofonist! Aceasta oportunitate n-a fost scapata de media iugoslava oficiala, īn timpul conflictului din Kosovo, organizīndu-se chiar si un proces a la Nürnberg, īn fapt un raspuns la acuzatiile formulate de Tribunalul de la Haga. Buni stapīnitori ai itelor mediatice, propagandistii lui Milosevici n-au ezitat sa arunce īn aer afirmatia cum ca bombardamentele NATO erau programate īn functie de stirile de la CNN, pentru a fi transmise īn direct! Interventia din Kosovo ar fi fost asadar un fel de spectacol televizat, o reclama mascata. Cu alte cuvinte, propagandistii sīrbi īi acuzau pe propagandistii americani de propaganda, iar acestia, cu propaganda lor, īi faceau propagandisti pe primii! Un alt mecanism semiotic actioneaza aici, el fiind descris ca atare de Umberto Eco īn Falsuri si contrafaceri. Autenticitatea unei stiri devine o falsa problema, cea reala nefiind alta decīt lansarea unei contrafaceri mai bune, care sa contracareze o contrafacere anterioara.
    Īn primul caz actioneaza ceea ce tot Eco numeste “transfer metonimic fraudulos”. Asemanarea dintre doua parti distincte ale unor procese ori īntreguri tinde sa-i transfere unuia īnsusirile celuilalt. Daca textul declaratiei germane de razboi īmpotriva Iugoslaviei seamana cu motivele invocate de NATO īn Kosovo, īnseamna ca Statele Unite se comporta la fel ca Germania nazista. (Inutil sa mai amintim echivalenta etimologica dintre verbele “a semana” si “a īnsemna”.) De ce ar fi īnsa fraudulos acest transfer metonimic, cīnd īnsusiri ale unui obiect (exprimat printr-o parte) i se aplica altuia? Exista, īn primul rīnd, o rezistenta la transfer a obiectului-victima, o inaderenta cu īnsusirile care i se atribuie. O fi Clinton saxofonist, dar nu-i Hitler. Īn al doilea rīnd, acest transfer este intentionat, iar cīnd el se survine automat (ca īn cazul paronimiei inevitabile Ialta-Malta), el este exploatat. Este, deci, fie rezultat al propagandei mai mult sau mai putin oficiale (ori al mass-mediei, fireste), fie folosit de aceasta. Īn al treilea rīnd, el trebuie sa fie verosimil īn uzul comun, sa se potriveasca adica zicalei cu fumul si focul. Īn fine, daca este verosimil este si acceptat, iar prin asta devine adevarat. Cu acest ultim pas, transferul s-a īncheiat, si chiar daca absurditatea lui va fi demonstrata mai tīrziu, īn mentalitatea comuna ramīne inatacabil.
    Ca asemenea mecanisme semiotice frauduloase actioneaza si la noi, īn tot ceea ce īnseamna mass-media, este o realitate care nu mai trebuie demonstrata. E suficient sa amintim de schizofrenia colectiva din vremea conflictului din Kosovo, cīnd sondajele de opinie dadeau scoruri aproximativ egale īn favoarea aderarii la NATO si totodata īmpotriva interventiei īn Iugoslavia. Mass-media a preluat (sau a produs ea īnsasi) aceasta stare de spirit, īncepīnd imediat sa traga din toate directiile. Daca Romānia a contribuit cu ceva la razboi, a facut-o mai mult īn cel mediatic. Acum, dupa ce Milosevici a cazut, nimeni nu mai este dispus sa-si aminteasca de asta. Un reflex psihanalitic usor de deconstruit face sa functioneze o identificare alternativa cīnd cu vecinul prieten, cīnd cu strainul razboinic. Ori, ca sa fim mai īn tonul campaniei electorale, cīnd cu cel onest si sarac, cīnd cu cel smecher, datator din coate, cīnd cu cel meticulos, cīnd cu cel sfidator. Īnsa de aceasta data nu mai vorbim de tari exotice precum Germania sau Statele Unite. Cīte sīnt transferuri frauduloase ale dorintelor noastre asupra celor care candideaza, vom vedea pe propria piele.

 

DORIN POPESCU

DIN CORNUL ABUNDENTEI NE FERICESC SI CURG... NAZISTII

    Una din prejudecatile de care te poti īndragosti lesne este prezumtia manipularii ca fandare deliberata a adevarului, cu interesul implicit de a introduce īn loc(ul sau) o eroare machiavelica. ,,Discursul manipulant” ar fi, asadar, numai numele unei ”nevroze de onestitate” pe care, eventual, o poti deconstrui lesne: īnlaturi din comunicarea Celuilalt ceea ce ti s-ar parea ca-i slujeste personal - si, despuiat de podoabe de pret care nu mai pot pacali, ,,discursul” ramīne nud si onest.
    Cu o usuratate impardonabila, omul mediu afirma constant ca unii denatureaza, manipuleaza si mint, iar altii, preotese virgine, slujesc cinstit, īn temple, zeului ,,adevar”. Terapeutica manipularii (si a scribilor ei perversi, manipulantii de ocazie) s-ar reduce asadar la intuitia tipologica - ajunge sa stii ca X e farseur ca sa-i eviti capcanele de opinie.
    Īn realitate, zeul de sus nu ne mai locuieste de mult templele iar manipularea e mult mai perversa decīt ni se pare (si ne place sa credem) c-ar fi. Habitaclul ei favorit nu e usoara noastra indispozitie morala care ne transforma cīteodata īn cretani mincinosi, ci textul perfid, (auto)construit adesea dupa alte reguli decīt cele pe care le-am fi gīndit pentru el.
    Oamenii vorbesc īn coduri diferite si rareori au privirea precisa si īntelelepciunea de a conveni asupra unuia comun. Ceea ce uitam adesea e ca nu exista adevar, ci dreptate si dreptati. Dintre care, neīndoielnic, cea mai strīmba e exact aceea care pretinde despre sine c-ar (īn)locui adevarul.
   Orice opinie e personala (selecteaza din mediu argumente ce sustin pre-judecata, pre-opinia), obedienta conjuncturii (uita deliberat ,,amanuntul” locului din care se exercita, al unghiului de atac, al expresiei particulare s.a.m.d.) si mincinoasa (cīnd nu īncepe cu defunctul ,,cred…”, cīnd, asadar, sugereaza prin nazismul exprimarii autoritatea - discutabila).
    Doua pericole pīndesc asadar spatiul comunicarii publice: sīntem īnconjurati de texte perfide si de nazisti. Textele mint prin natura, iar nazistii se nasc prin accidente (saracie culturala, opinii de pestera, lipsite de verificarea prin dialog, cīte o trufie ici-colo, anemia de atitudine a oponentilor, predispozitia neaosa de a ne ,,īmblīnzi” reactia, de a cuminti totul īn jur, de a ne construi pe grumaz idoli de mucava).
    Presa (romāneasca) ilustreaza elocvent postura “perfidiei maximale” a comunicarii. Cu pretentia sa ridicola de obiectivitate, meseria de jurnalist īsi asuma fara s-o stie (ori fara s-o recunoasca) functia de a fi jandarmul absolut al nazismului de opinie. Jurnalistii sīnt constrīnsi sa pretinda (pentru a fi crezuti axiomatic, fara dovezi) ca se pot sustrage calitatii (fatal-obligatorii) de martor implicat - participa la evenimente, dar numai īnchisi īn utopicul lor “turn de fildes”. Participa la dinauntrul imediatului vietii si pretind ca-l privesc din afara!
    Poate (credem noi, putin malitiosi) - pentru ca e prea grea povara de a raspunde pentru cele vazute prin discernamīnt, rigoare logica, acuratete conceptuala si curaj; e mai usor (si mai dulce: deh, voluptatile de a fi zeu local…) sa pretinzi ca detii, fara dovezi, formula secreta a lui “a fi impartial” īn lume.
    Presa noastra e “gripata” de multe fetisuri ridicole - precum acesta. Si o populeaza īnca multi nazisti (avem exact atītea somitati īn stiinta de a discerne esentialul imediatului vietii noastre - cīti ziaristi sīnt!). Adaugati la acestia “analistii autodidacti”, leaderii de opinie, tigrii de hīrtie si regii de cartier, pedantii din aula academica si fantii din tīrguri si veti avea zoologia aproximativa a nazistilor care ne populeaza presa. Si viata.
    Avem un singur noroc - acela ca sīnt totusi prea multi nazisti la noi si, īntr-un spatiu īn care chiar nu īncap toti, mai cade cīte unul cu zgomot. (Din comoditate si teama, chiar si atunci ne prefacem ca nu sīntem contemporani caderii lor!).
    Daca sotietatea atrofiata lasa astfel de “doftori” s-o vindece, tot ea gaseste pīna la urma (din bīlbe repetate si din esecuri) si leacul īmpotriva lor: sictirul.
   Un singur pericol ar mai ramīne īn pīnda: cum ne putem opune totusi abdicarii textului de la naiva (si prea-iluzoria) sa functie de a institui ori exprima “adevarul”?
   O terapeutica ar putea īncepe de la asumarea unei precautii sporite: sa poti sa faci din tine un “sceptic nemīntuit” (“…al unei lumi īn declin”). Sa cultivi cu īncapatīnare vocatia unei lecturi precise si crude. Sa-ti asumi cīteodata erezii īmpotriva tuturor. De “dincolo”, lumea mica a trepadusilor de profesie ce trudesc cu zel la fetisuri nu-ti mai poate stīrni decīt surīsuri subtiri.

 

MUGUR GROSU

ULTIMUL RACNET - EFECTUL DOROBANTI

...o parte crescīnda a cititorilor considera ca presa minte ...din nefericire si noi, ziaristii, sīntem convinsi de acelasi lucru...

Gérard de Selys - Mediamensonges, 1990

    Īntr-un articol publicat īn preziua alegerilor locale am avut ocazia de a cita din Minciuni mass-media cīteva statistici referitoare la scaderea dramatica a sanselor presei de a-si pastra independenta financiara si, implicit, clamata obiectivitate. Iata ca am din nou prilejul de a evoca un pasaj din aceasta carte. Si o fac cu placere:
   ...Exista “efectul Hilton”: ziaristi, cuibariti īn coltisorul linistit al saloanelor vreunui hotel, asteptīnd ca informatiile sa vina la ei. Si exista “ ziaristi de teren”, ce hoinaresc pretutindeni, scotocesc, vorbesc, asculta mult, privesc atent, iau notite pe genunchi si adorm oriunde, cu mintea plina de zvonuri si de furie, zicīndu-si, adesea, ca nu vor ajunge niciodata sa redea pe hīrtie ceea ce au vazut si au auzit. Acestia sīnt din ce īn ce mai rari. Adesea sīnt tineri ziaristi netentati īnca de confortul birourilor, de securitatea redactiei (....) Sīnt liber-profesionisti (free-lance). Sīnt independenti si īsi vīnd articolele ziarelor care platesc scandalos de putin aceste reportaje pe care le interzic propriilor lor ziaristi...
   Am sa va vorbesc acum de un narav local pe care l-am intitulat efectul Dorobanti: Īn urma cu cītiva ani, un joc de īmprejurari m-a facut martorul unor evenimente politice care sīnt deja acoperite de colbul istoric: aparitia unui partidulet, numit pe atunci Alternativa Romāniei, urmare a unei initiative civice intitulate Alternativa 2000. La invitatia lui Harry Tavitian, fusesem unul din fondatorii organizatiei. Multe personalitati din cīmpul cultural (īntr-un elan idealist aproape ridicol - cum ar parea astazi) hotarīsera sa abandoneze pasivitatea traditionala si sa acceada īn acele straturi rarefiate ale societatii ce influenteaza destinele natiunii... A fost o polemica lunga - legata de antecedentele Aliantei Civice: trebuia Alternativa sa devina partid politic sau nu? O parte dintre intelectualii care gestionau acest proiect au hotarīt sa-si mentina nivelul de implicare īn zona civismului, asa ca s-au retras. (Printre acestia, si Andrei Plesu. Mai tīrziu, īnsa, nu a mai dovedit aceeasi vehementa cīnd i-a fost oferita, din partea altui partid, o īnalta misiune politica. Gesturile sale de ministru al afacerilor externe au fost asezonate cu gafe memorabile ce nu pot fi cosmetizate de discursuri patriotarde; precizia cu care si-a scaldat barbisonul īn demnitati publice s-a dovedit mai putin demna de aceste discursuri...) Cīteva personalitati s-au dedicat ideii ca Alternativa, pentru a functiona cu adevarat, trebuia sa devina partid. Organizatia constanteana a fost coordonata, o perioada destul de lunga, de Manuela si Harry Tavitian. Aceasta etapa a fost marcata de idealism si multa daruire inutila - daca vrem sa privim politica prin cutumele ultimei decade. Īn anii cabinetului Ciorbea, Manuela Tavitian elaborase un studiu complex cu privire la starea minerilor din Valea Jiului. Materialul se īncheia cu previziunea sumbra ca daca situatia nu este luata īn serios, acea zona va genera tensiuni sociale si crize incontrolabile. Nimeni nu s-a sinchisit, desi aceasta indolenta (a politicienilor si a presei īn egala masura) ne-a costat foarte mult. Īn ciuda aliantei simbolice numite CDR (la care Alternativa era parte cu drepturi depline) initiativele tehnocrate s-au lovit de aceleasi ziduri antifonate cu care a fost īntīmpinata orice atitudine civica īn mediul politic romānesc -saturat, cum īl stim, de interese private. Presa (de toate culorile sale) facea aceleasi jocuri, concentrīndu-si atentia (binevoitoare sau cīrīitoare) īn directia partidelor semnificative. Cīnd un demnitar si-a lansat un volumas de ineptii lirice, stirea s-a bucurat de mai multa atentie decīt orice eveniment editorial autentic. ...Alternativa avea sa se retraga, mai tīrziu, din CDR; peste putin timp, familia Tavitian capitula īn fata idealurilor sale politice, retragīndu-se definitiv din aceste straturi rarefiate. O parte din fondatori s-au crezut capabili sa duca mai departe una sau alta dintre stafete. Dorin Berbescu a fost ales noul presedinte de filiala, unul din vicepresedinti devenind Lucian Ionescu de la ONG Mare Nostrum, altul (īn domeniul relatiei cu presa si-al chestiunilor de imagine) fiind chiar subsemnatul. Am stat aici doar jumatate de an, perioada traversata de multe crize de identitate. La nivel national s-a produs, īn jurul Alternativei, o deplasare masiva intitulata coagularea dreptei, fenomen ce a nascut Uniunea Fortelor de Dreapta si a radicalizat tonul unui segment important al politicii romānesti. Presa a devenit subit atenta si motivata, ciulind urechile si reportofoanele; a īnceput sa scrie cu adevarat, adica sa manipuleze ori sa se lase manipulata, īn functie de genuflexiunile din culise. Abia acum puteam spune ca existam. Un sondaj important arata ca 3% din electorat se exprima favorabil initiativelor de dreapta (zise neoliberale). Dar mai putin de 30% dintre romāni stiau macar ca exista dreapta si ce anume dorea si asta... Speculatia era simpla: pentru un prag minim de 9% urma un lung razboi de imagine si culise. Evident, presa urma sa joace rolul de primadona. De pilda la congresul ce consfintea nasterea UFD. Un gest simbolic, de dragul formelor statutare si, mai ales, al imaginii. M-am deplasat īmpreuna cu colegii din presa la somptuoasa locatie din Bucuresti (fosta Casa a Poporului). Si unii si altii ne stiam bine rolurile. UFD cheltuise enorm (multe sute de milioane) pentru aceasta isprava. Delegatii erau cazati la Hotel Dorobanti, fiecare servea la orele mesei cīt considera de cuviinta īn spatiul imens unde era amenajat bufetul suedez... Un mic incident, totusi, s-a produs. Doi ziaristi (Simona Stefanescu de la Cuget Liber si Vali Dragan - celebru mai tīrziu pentru scandalul creat īn jurul domnului Cīrlig) au avut pretentii mai personale: doreau sa fie cazati imediat īntr-o camera a lor, fara a participa direct la manifestarea la care fusesera acreditati. Urmau, oricum, sa-si scrie materialele īntr-un fel sau altul. Pentru ca monitorizam cu atentie presa de toate coloraturile, stiam si cam ce le statea īn putinta sa scrie (ziarul avea simpatii pentru un coridor de stīnga...). Nu ma asteptam totusi la ceea ce a urmat. A aparut un material incendiar despre modul infect īn care au fost tratati ziaristii la acele lucrari. Mai mult decīt atīt, domnul V. Popescu (ce editeaza acum o gazeta intitulata Independentul dar care a condus ani de zile simpatiile electorale ale jurnalului Cuget Liber spre acel coridor de stīnga) a tras un editorial īnspumat pe seama nu stiu caror structuri capitaliste ce-au īndraznit sa-i badjocoreasca jurnalistii; inutil sa mai scriu ceva despre subiectivismul orb al domniei sale atīta timp cīt, fara alte cercetari, pe simplul principiu ai nostri au dreptate iar lumea e rea, si-a elaborat injuriile doar īn baza scīncelilor din teren ale subalternilor sai -si cīnd spun teren ma refer doar la camera de hotel īn care domnisoara Simona si apropiatul sau coleg si-au tesut gratiosul articol. Īn contrapartida, am organizat o masa rotunda cu presa unde ar fi trebuit sa lamurim aspectele colaborarii noastre pe viitor. Dintre aceia (putini) care au venit, evident, numai lucruri de bine... Vali Dragan, īn schimb, īmpreuna cu Silviu Ranciu (pe atunci reporter la MTC) au tinut sa ne convinga ca nu vom avea parte de o presa favorabila sau, macar, obiectiva, daca nu ne tratam cum se cuvine partenerii din mass-media; metodele sugerate erau foarte balcanice dar, ca sa citez, balcanic ne-balcanic, altfel nu se poate... Lucrurile au facut ca, la scurt timp dupa toate acestea, am demisionat; am facut-o din satietate si greata; ceilalti colegi s-au trezit, īntr-un fel sau altul, demisi īn lunile urmatoare... Vopsisem atīta vreme, fara sa stim, parul lupului. Odata cu dezvoltarea, UFD a importat o seama de naravuri, atragīnd īn structurile sale cīteva haite din alte partide; fosta echipa s-a īntors spre structuri neguvernamentale: D. Berbescu la Pro Democratia, L. Ionescu la Mare Nostrum, eu la ASALT. Acest final e destul de trist. Lasīnd politichiei numai tichia (de margaritare false si interese private) nu asteptam surprize īn noul val electoral. Cīt despre presa? Īsi va face, ca si pīna acum, datoria: dupa cutume mai mult sau mai putin balcanice. Apropo, un amanunt final: Silviu Ranciu, avocatul cutumelor, a intrat īntre timp īn politica! A aderat la UFD (sic!) si chiar mai mult: pupīnd mīnutele noului presedinte, a pus falcutele pe-o functie īnaltuta-n partid! Oare cīt m-am mirat cīnd l-am vazut si pe lista electorala a celor ce se bat cu levierul īn piept ca vor schimba anvelopele tarii? Ciudat cum, īntr-o perioada atīt de scurta, rolurile s-au inversat! Sa-l sīcīi acum cu o discutie atīt de minora ca cea īntrerupta cīndva chiar de dīnsul? Ca om de presa, ar trebui sa-i comunic ca mi-este foame. Ca sīnt obosit. Dar o foame si-o oboseala cum nici la Hotel Dorobanti nu mi le-as putea potoli...

 

bare.gif (1971 bytes)

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

TIGRUL

    Cumva, imaginea lui Hristos este rastignita īn memoria umanitatii undeva, īntre ochii mari, fata supta si cromatica galben-albastra a Pantocratorului bizantin si realismul carnal, trupul uimitor al pietelor lui Michelangelo si contorsionarea suferinda din tablourile lui Grünewald. La asta se adauga reprezentarile Sale biblice care-L arata om, īnger, lumina lumii, vlastar si mladita, vita de vie, miel, apa vietii, calea, adevarul, viata, samaritean, mire, īndragostit, judecator, suferind, creator, pīine si vin, chip fara frumusete sau slava a lui Dumnezeu. O insinuare a numelui Sau īn fiece cotlon al putintei omenesti de reprezentare ce nelinisteste conventionalismul sau pretentia comuna de etichetare.
    Cu toate acestea, Hristos ramīne pe retina memoriei īn īncremenirea icoanelor patate de buze, īn suspendarea crucufixului de deasupra altarelor sau, īn perceptia Sa ca Judecator al universului ori ca vesnic iertator. Parca s-a pierdut cochetaria aceea, ludic-tragica de care Cuvīntul īntrupat dadea dovada īn glasul profetilor. Jocul cu semnificatia, cu simbolul, condamnat la o seriozitate de manual, pare acum īndepartat, neverosimil, chiar eretic. Nu mai aminteste de plenitudinea de trairi si imagini prin care se propunea acuzator, bucuros, iubitor, vindecator, gelos, nedrept chiar, misterios, intangibil sau generos. Tacut ca-n fata Marelui Inchizitor al lui Dostoievski. Pīna cīnd, “…Īn zorii anului / Veni Hristos, tigrul / Īn pacatosul mai, sīnger si castan, pomii iudei īn floare, / Pentru a fi īnghitit, īmpartit, baut / Īn soapta… / Tigrul tīsneste la īnceput de an. Din noi se īnfrupta. / Gīndeste-te macar īn cele din urma / Nu am ajuns la capat cīnd eu / Īntepenesc rece īntr-o casa cu chirie.” (traducere de Lidia Vianu). Aceasta poezie a lui T.S.Eliot mi-a dat o stranie senzatie de provocare. Hristos ca tigru, animal de prada, solitar si nocturn, venind īn zorii anului, īn mai pentru a se oferi euharistic īmpartirii, si consumarii īn soapta/printre soapte evoca o scena a carei liniste este īncarcata cu un tragism nou. Apoi, antinomic, se reia scena, din nou īnceputul anului, dar acum tigrul tīsneste, ataca si se īnfrupta. Ne devoreaza. Sentimentul crestinului este aici descifrat de Eliot ca emotie primavaratica si deci fecunda, de īnceput, de initiere; prezenta androgina a tigrului, viril prin putere, feminin prin gratie si mister, noaptea pe care o sugereaza si o implica atacul, teama excitanta dinaintea inevitabilului, toate surprind apocaliptic si eschatologic conditia crestinului. Soapte. O īmpreuna devorare, atacul tigrului ce se lasa mīncat si care ataca, parca din interior sau poate tot din afara, īntr-o continua revenire, īntr-o eterna primavara. De aceea fiti si voi gata, ca īn ceasul īn care nu va gīnditi Fiul Omului va veni (Mt. 24, 44). Iar de ziua si de ceasul acela nimeni nu stie, nici īngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatal (Mt. 24, 36). Acest mister al revenirii este bine pastrat prin imaginea tigrului silentios, nevazut. Apoi totul este neasteptat readus la realitatea dura, cinica, īncastrata la peretii unei case cu chirie. Pe cīnd n-am ajuns (noi) la capat, la capatul actului de a ne lasa devorati si de a devora, el, Eliot cel proaspat convertit, īntepeneste rece, īntr-o casa ce nu-i apartine, īntr-un univers īn care va plati mereu chirie. E o moarte pe care nu o vad īn īntelesurile ei: un esec, o īmplinire? O las asa, opusa tigrului, opusa Euharistiei care este hrana si viata, teama si placere.
    N-as putea trage concluzii finale dupa lecturarea acestui text, cel putin nu acum. Dar conditia aceasta a crestinului vīnat de Mīntuitorul sau, devorat de Acesta, si hranit de El, acolo, īntre zidurile straine ale unei case-cavou, mi se pare bulversanta. De aceea īmi permit sa redau textul original, gasit īn cartea lui Gene Edward Veith Jr., Citind printre rīnduri: “…In the juvescence of the year, / Came Christ the tiger, / In depraved May, dogwood and chestnut, flowering judas, / To be eaten, to be divided, to be drunk / Among whispers… / The tiger springs in the new year. Us he devours. Think at last / We have not reached conclusion, when I / Stiffen in a rented house.”

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

ĪN ASTEPTAREA APOCALIPSEI

   Ce s-ar mai putea spune, ceva care sa nu fi aparut deja īn gramezile de pagini scrise despre miracolul acesta nascut si crescīnd sub ochii nostri? Pentru ca, īntr-adevar, cei trei sute de ani de existenta nu īnseamna īn ochii batrīni ai “restului lumii” decīt o frageda pruncie. America este un nou nascut al planetei. America este pruncul rasfatat al zilelor noastre.
    Nu putem vorbi de maturitate la un popor cum sīnt americanii. Stapīni ai Pamīntului, cei mai bogati, cei mai puternici, nu le putem accepta - si este evident pentru oricine - vreun semn de “pīrguire”. Iar acesta este un aspect negativ. Cine, īn fond, nu-si doreste sa fie vesnic copil? Nu sīnt un rau-voitor cīnd spun asta. Nici macar nu sīnt primul care abordeaza problema. Si vreau sa pomenesc īn sprijinul spuselor mele un singur argument: pacea de care se bucura pamīntul dintre marile ape, īnca de la descoperirea lui. Caci nu pot fi invocate aici luptele coloniale de cucerire - un masacru facut īn joaca cu niste jucarii teribile, nici razboiul de independenta - o hartuiala continua prin paduri, nici macar razboiul civil - atīt de adus īn fata, cīnd īn “restul lumii”, īn Europa de exemplu, au fost perioade īn care luptele fratricide erau obisnuite ca mersul la biserica. Americanii n-au avut parte de necazuri! Totul la ei - si cīte nu s-au īntīmplat īn acesti trei sute de ani īn alte parti - a stat sub semnul lipsei de griji, al unei uneori revoltatoare - zicem noi, macelaritii si bombardatii - paci eterne. Pace care nu aduce decīt lucruri bune, toate īnsumate īntr-un singur concept: prosperitate. De aici si manierele de copii rasfatati si teribili: “Nu vine nimeni peste noi? Lasa ca venim noi peste altii!”, sau “Vrem sa ne jucam si noi īn razboaiele voastre, dar la voi acasa, ca nu vrem sa facem mizerie la noi!”. Si, dupa ce europenii s-au oprit sa-si mai traga sufletul dupa sute de ani de maceluri, īncheiate cu doua conflagratii terifiante, pustii nostri nu s-au saturat si si-au mai tras o Coree, un Vietnam, o Panama, un Golf.
    Sa luam, de pilda, filmele, fiind cele mai la īndemīna. Care dintre ele, īntr-o proportie covīrsitoare (statistic demonstrabil), abordeaza subiecte cum ar fi valuri nimicitoare de civilizatii, ciocniri ale Terrei cu asteroizi, maladii, sfīrsitul lumii din ce īn ce mai ingenios si halucinant imaginat? Filmele americane. Īnseamna ca publicul cere, simte nevoia sa fie speriat, sa sufere. Este īn ultima instanta o tendinta spre o maturizare care īntīrzie, maturizare bazata pe experiente noi si solicitante. Cum altfel īntr-o tara īn care nu se īntīmpla mai nimic īn afara de cīteva uragane pe an, iar un atentat cu bomba sau o prabusire de avion sīnt mana cereasca? Am vazut chiar un film īn care Statele Unite erau invadate de rusi, aliati cu cubanezii (sic!), si bietii americani, biruiti īntr-o faza incipienta, ajunsesera sa duca lupte de gherila prin munti si sa se īncaiere pe viata si pe moarte pentru a stavili ofensiva cuceritorilor. De buna seama ca eroismul personajelor, precum si gravitatea situatiei trebuie sa fi impresionat pīna la lacrimi un numar īnsemnat de gospodine. Eu unul n-am putut decīt sa zīmbesc amar. Auzi, Statele Unite invadate, ele care nici macar n-au avut de īndurat stigmatul inferioritatii īn multele razboaie la care au participat, ca sa nu mai vorbim ca n-au pierdut decīt unul!? Cīt despre invazia teritoriului, acesta nu este decīt un vis frumos al celor carora li s-a urīt de trai bun. Unde putea, asadar, sa se nasca un film ca “Independence Day”?
    Īn ciuda a tot ce s-ar putea spune, americanii (si am cunoscut destui) sufera de complexul vietii pasnice. Si - cine-ar fi crezut - acest fapt este la fel de periculos si din aceeasi specie cu consumismul, poluarea sau TV-dependenta. Nu e nici pe departe cazul sa vorbim aici despre motivatiile mai adīnci ale fenomenului. Ar fi deja prea mult. Ceea ce trebuie retinut este ca aceasta absenta a starilor de real pericol nu a avut pīna acum decīt efecte pozitive, culminīnd cu imensa siguranta de sine, religia fiecarui american. Si e bine asa, fiindca planeta fara ei, care sīnt, oricum ai lua-o, faclia lumii contemporane, nu poate fi conceputa. Ne trebuim unii altora, mai mult ei noua decīt noi lor.
    Singura si amara consolare a “restului lumii” este ca acesti copii uriasi ai vremilor de azi ne invidiaza ca avem o “istorie adevarata” (cu sīnge si multa suferinta). Gīnditi-va la un prichindel de bani gata care se zgīieste invidios, uitīnd sa-si mai rontaie acadeaua, la un veteran jerpelit, fara letcaie, dar cu o suta de razboaie la activ. Gīnditi-va si trimiteti-l pe micut acasa. Nu va faceti pacat cu un copil care nu stie cīt de fericit este!

 

FOAIE VERDE
CASANDRA CRISTEA

LINIILE DE UMBRA ROMĀNESTI

    Departe de meleagurile noastre, vorbeam despre fenomenul graffiti ca inexistent īnca la noi īnselīndu-ma, īn parte, asupra spiritului de imitatie al romānului, chiar daca īn acest caz el s-a manifestat cu vreo treizeci de ani mai tīrziu.
    O data cu desenele au aparut si teoretizarile: primul articol peste care dau e chiar din revista “Playboy” (!?), si prezinta graffitiul ca pe o manifestare fireasca a culturii de cartier, accentuīnd spiritul de protest care īl anima. Īntr-adevar, unele forme aparute la noi pot fi explicate prin dorinta de prestigiu a unui grup care īsi delimiteaza astfel clar teritoriul, dar fenomenul nu pare a se opri aici fiindca am depasit- īn sfīrsit?!- faza mīzgalelilor īn toalete si a sloganurilor politice.
    Mai mult chiar, graffitiul romānesc beneficiaza de o complexa pagina de web (www.graffiti.go.ro) care cuprinde o “istorie”, detalii tehnice, imagini ale unor “graffuri” din mai multe orase ale tarii, guestbook, lista de discutii, problemele inevitabile referitoare la costurile ridicate ale sprayurilor (care īn strainatate de obicei se fura), etc si, tot de aici, aflu cu surprindere ca la noi se organizeaza pīna si concursuri! Īnsa din multimea de informatii nu reiese un aspect esential: “ce-i mīna pe ei īn lupta”, care este motivatia acestor manifestari? Pentru ca, pornind de la raspunsul la aceasta īntrebare, se poate vorbi de arta sau de pura imitatie. Nu trebuie omis faptul ca, uneori, fenomenul decade īntr-un ieftin act de vandalism- sa nu fi auzit oare writerii romāni de etica nescrisa a grupurilor care te īmpiedica, de exemplu, sa folosesti zidurile si monumentele istorice?
        Crezīnd ca specificul revistei mai sus amintite da tonul articolului, am pus pe seama lui viziunea psihanalitica ce definea fenomenul ca pe descarcarea unui “subconstient necenzurat” a “copiilor mai perversi” care sīnt adolescentii. Se pare, īnsa, ca motivele aparitiei graffitiului sīnt cautate si de autorii altor articole( vezi “Tribuna”, nr. 19-20, mai, 2000) īn aceleasi zone obscure ale instinctelor primare. Fara a complica astfel lucrurile, de ce sa ignoram faptul ca exista un “play- boy”īn sensul literal al cuvīntului, animat de simpla si eterna fascinatie a experimentarii noului, dincolo de tendinte artistice si pulsiuni freudiene? Deoarece, īn ciuda faptului ca exista o competitie īntre ele, productiile autohtone par sa ramīna la stadiul unor palide “linii de umbra” a ceea ce īn occident se afirma de doua decenii ca “artistic graffiti”. Tind sa cred, fara intentia de a jigni pe cineva, ca nu doar realitatea romāneasca este aceea care impune o directie, ci si existenta doar a unor “toys”, adica a writerilor lipsiti de talent. Sau, ca sa nu sune atīt de pesimist, ne gasim si aici īn postura unui mester Manole blestemat sa construiasca mereu de la īnceput, caci grafficienii nostri par sa ignore faptul ca liniile evolueaza si nu ramīn la stadiul unor desene animate (uneori din seria “horror”) pe zidurile publice.
    O alta “particularitate” romāneasca ar fi uimitoarea toleranta etalata īn articolele pomenite, o pledoarie chiar pentru necesitatea acceptarii acestei noi forme de subcultura, uitīnd ca occidentalii īncearca prin mijloace tot mai ingenioase reducerea fenomenului. Oricum, legislatia romāneasca prevede ca pedeapsa o amenda de la 50 la 300 de mii de lei, iar vigilenta politistilor lasa de dorit din moment ce se organizeaza si concursuri īn domeniu. Oare, īn marea noastra deschidere, vom arde etapele si graffitiul va ajunge direct īn galeriile de arta? Ma opresc, totusi, la formula “It’s Just Began!”si, ca sa ma pastrez īn registrul “Playboy”-ului!(fara veleitati de profetesa), cred ca īn curīnd ne vom gīndi cu nostalgie si la nuditatea trenurilor romānesti.

 

CINEMARTI
GEORGE VASILIEVICI

O CARTE MARE UN FILM MIC

   Īn 1993 īn Marea Britanie apare un nou scriitor de o valoare incontestabila, zguduind atīt prin curajul sau de a debuta cu un roman cīt si prin naturaletea si forma jupuita īn care se prezinta cartea sa intitulata sugestiv Trainspotting. Irvin Welsh pare sa-si construiasca discursul cu venele deschise, la fel ca protagonistii scrierii sale, fara concesii, apelīnd la violenta limbajului de strada si aruncīnd īn aer toate valorile casnice īn jurul carora se īnvīrt asa zisii baieti de treaba, locul acestora fiind luat de heroina si de alienarea sociala provocata de ea. Drogul ales are mai putina importanta, dar permite o ilustrare mult mai concisa, prin īnsasi violenta sa, a tuturor formelor sub care se prezinta dependenta īn societatea moderna. De aici se dezvolta un īntreg cult īn jurul caruia societatea este divizata īn grupuri, fiecare avīnd ca pilon de baza drogul ei, aflat sau nu pe lista substantelor ilegale. Povestea celor patru baieti dintr-o suburbie a Edinburghului nu are nimic fantastic, ei fiind constrīnsi la alienare prin saracie si prin durerea provocata de tranzitia culturala, asistīnd la ruinarea tuturor valorilor si idealurilor personale (Numele trandafirului este doar o īntīmplare fericita īntr-o traiectorie descendenta). Lumea drogurilor apare astfel ca un refugiu absolut necesar, iar apartenenta la aceasta constituie o forma de protest la adresa celor ce creeaza infractionalitatea, prin indiferenta lor, pentru ca tot ei sa fie cei ce-o vor condamna mai tīrziu (“ne-am fi injectat si vitamina C daca ar fi fost interzisa”, spune unul dintre ei). Fiind cei mai de jos, scursurile societatii, fara nici o sansa de adaptare la tot mai noile formule pe care le propune societatea, se trezesc depasiti, batrīni, iar nihilismul ce decurge de aici este absolut normal, neramīnīndu-le decīt evitarea ratarii prin ratare. Nu cred ca autorul sa fi intentionat nici un moment sa aduca vreun elogiu consumului de stupefiante, dupa cum nu cred ca acest roman reprezinta o forma educativa de combatere a sa, ci mai degraba a fost cīt se poate de fidel unei realitati cu care ne confruntam zi de zi si careia desi īi apartinem ne este rusine sa-i recunoastem veridicitatea. Combaterea este treaba televiziunii si a materialelor promotionale, si ce fericiti trebuie sa fi fost americanii cīnd au primit dreptul de ecranizare… Īn plina campanie anti-dooping le-a picat tocmai bine. Si trebuie sa recunoastem ca au mirosul fin. Baietii au adulmecat imediat dubla oportunitate ce le-a fost oferita, aceea de a ecraniza un bestseller international (ceea ce le-a adus cīstiguri fantastice) si pe cea de a insera īn film secvente cu hotarīt rol educativ de genul “alege viitorul, alege viata”. Ecranizarea este, īn aceste conditii, īnca o data infidela fata de ideea principala a romanului. Dependenta asa cum este ea prezentata īn film apare evident ca o forma de ratare si nu ca o evitare a ei prin uitare, iar degradarea personajului principal este subliniata destul de vulgar, acesta ajungīnd sa scormoneasca, de exemplu, īn veceu dupa supozitoarele sale cu opiu, dar dependenta lui este doar altfel decīt cea a omului ce se considera normal. Neavīnd acces la drogurile sociale ce ne īmbratiseaza pe toti īntr-un final sub o forma sau alta, el nu are altceva de ales si nevoia omului de a depinde de cineva sau de ceva este foarte puternic subliniata. Baietilor astora chiar le place ceea ce fac. Jefuiesc, vīnd, scuipa, īnjura, bat, sīnt neciopliti si toate astea pentru a cumpara cīteva ore de fericire dintr-o lingura plina cu fiere, pe care nimeni altcineva nu le-a oferit-o niciodata. Ei nu trebuie pusi īntr-o alta lumina, aceasta este viata lor si nu se vor schimba niciodata, de aceea finalul filmului este cīt se poate de prost si īn totala disonanta cu finalul cartii. Renton (Ewan McGregor) nu are de gīnd sa-si schimbe viata si faptul ca fuge cu banii prietenilor sai nu dovedeste īn nici un fel dorinta sa de a se conforma regulilor unei societati ce pīna atunci l-a exclus, ci este evident ca face ceea ce stie cel mai bine, sa īnsele. El este produsul reprezentativ al indiferentei celorlalti. Si, īn fond, daca si-ar fi dorit o viata normala, asa cum lasa sa se īntrevada sfīrsitul filmului (“voi fi ca voi, casa, televizorul, deschizatorul electric de conserve, asigurarea etc.”), cu siguranta nu ar fi ales sa se stabileasca īn Amsterdam. Singurul merit al filmului pare sa fie crearea unui tragism destul de real fara brizbrizuri melodramatice ce rezulta atīt din prezentarea suburbiilor scotiene īn starea lor nuda cīt si prin dialectul scotian caruia se pare ca i-a ramas totusi fidel. Pe ansamblu, daca ar fi sa tragem concluziile, au avut īn mīna o carte mare si au facut un film mic. Īntrebarile pe care mi le pun acum sīnt multe dar una care ma doare de-a dreptul este: cīnd vom avea si noi acces la aceasta carte? Pentru ca, asa cum scriau cei de la Rebel. Inc : “Cea mai buna carte scrisa vreodata de un barbat sau de o femeie, merita sa se vīnda īn mai multe exemplare decīt Biblia”

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator