The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 55-56, 7 noiembrie 2000

 

PETITIE

pentru protejarea centrului istoric al orasului Constanta si pentru refacerea valorii sale culturale si ambientale.

Stimate domnule Primar Radu Mazare,
Stimati membri ai Consiliului Local Municipal Constanta,
Stimate domnule prefect,

Noi, cetateni ai municipiului Constanta, care am participat la evenimentele publice destinate Zilei Internationale a Marii Negre si care am semnat aceasta petitie, īn sustinerea reprezentantilor organizatiilor Mare Nostrum si Asociatia Arte/Litere ASALT,

Preocupati de faptul ca centrul traditional-istoric al orasului Constanta, cartierul vechi Peninsula, se afla de mai mult de 10 ani īntr-un continuu proces de degradare fizica a cladirilor, a infrastructurii si a peisajului si de stergere a identitatii culturale;

Īngrijorati de faptul ca, īn ciuda intereselor si dorintei majoritatii constantenilor, zona orasului dintre Casa Alba pīna īn Piata Ovidiu este practic īn stapīnirea unei populatii parazitare, interlope;

Considerīnd ca notiunea de “Patrimoniu cultural si istoric” al Constantei nu trebuie limitata la imobilele aflate pe lista monumentelor istorice, ci trebuie extinsa la tot īntreg ansamblul arhitectural construit īnainte de anii 1950;

Avīnd īn vedere demersurile municipalitatii de elaborare si aprobare a Planului Urbanistic General pentru Constanta si oportunitatea de elaborare a unor Planuri Urbanistice Zonale pentru diferite parti ale orasului nostru;

Cerem Cerem urmatoarele:

Urgentarea elaborarii, cu consultarea celor mai buni specialisti, si a aprobarii de catre Consiliul Local Municipal Constanta, a Planului Urbanistic Zonal (PUZ) pentru centrul vechi - Peninsula;

Adoptarea unor masuri urgente īn sedintele de Consiliu sau prin hotarīri ale primarului pentru:

  • Cerem urmatoarele:

    Urgentarea elaborarii, cu consultarea celor mai buni specialisti, si a aprobarii de catre Consiliul Local Municipal Constanta, a Planului Urbanistic Zonal (PUZ) pentru centrul vechi - Peninsula;

    Adoptarea unor masuri urgente īn sedintele de Consiliu sau prin hotarīri ale primarului pentru:

    • refacerea fatadelor degradate si dezafectarea cladirilor īn ruine din aceasta zona;
    • clarificarea regimului juridic al terenurilor pe care se afla cladirile vechi īn curs de degradare;
    • acordarea de facilitati si sprijin proprietarilor care doresc sa-si renoveze cladirile vechi;
    • interzicerea, pīna la adoptarea PUZ, a demararii unor constructii noi, a caror arhitectura nu se īncadreaza īn peisajul zonei;
    • sporirea masurilor de supraveghere si control a cetatenilor care ocupa abuziv cladirile vechi din aceasta parte a orasului.

    De asemenea, va solicitam sa aveti īn atentie, īn masura posibilitatilor, urmatoarele:

    • actiuni demonstrative de igienizare a spatiilor publice afectate de aruncarea neautorizata a deseurilor;
    • proiecte de reconstructie a fatadelor cladirilor moderne din zona peninsulara astfel īncīt sa se integreze īn linia arhitecturala generala a zonei;
    • proiecte de transformare a unor spatii nelocuibile īn ateliere de pictura, gravura etc, pentru delimitarea īn zona a unor posibile enclave culturale, ce ar putea īnviora promenada peninsulara;
    • proiecte demonstrative pentru readucerea īn acest spatiu a unor activitati comerciale, derulate de minoritatile etnice (activitati ce tineau de specificul locului si care ar putea īnviora fluxul turistic natural al acestei zone, ca de exemplu: simigerii si patiserii turcesti traditionale, ceainarii, cafenele etc) precum si alte activitati derulate īn parteneriat cu consulatele minoritatilor conlocuitoare pentru remodelarea unor trasee turistice īn segmente zonale etnice;

    Īn speranta ca vom primi un raspuns adecvat,

    (Aceasta petitie a fost semnata, pīna īn prezent, de peste 1200 de locuitori ai Constantei.)

     

    MIRCEA TUGLEA

    DOUA MII DE ANI DE SINGURATATE

       “Orasul port este, prin definitie, deschis comertului si nu culturii. Īn el misuna angrosistii, se fac uriase tranzactii, au loc procese rasunatoare, se construiesc vile. Din orice colt al orasului poti simti mirosul sarat al marii, vapoarele care se īntorc si macaralele descarcīnd marfa. Aparent, urbea nu este decīt un punct de tranzit, o vama culturala, un mic levant. Totusi, orasele port reusesc cīteodata sa se afirme si prin altceva decīt prin comert. Sa ne gīndim doar la Venetia si Florenta, cetati care, īn apogeul dezvoltarii lor economice, īsi trimiteau corabiile din Asia pīna spre gurile Nistrului, si sa ne gīndim la valorile culturale pe care le-au dat lumii aceste doua orase. Cine īi mai stie azi pe dogii Venetiei, pe ghibelinii si guelfii Florentei? Īn schimb, cine n-a auzit de Dante? Cultura este tot ceea ce ramīne din vechile straluciri, din visteriile pline, ca si din cele goale, din fast si mizerie. Spunīnd acestea, ma duce gīndul si spre geniul tutelar al Tomisului antic, al Constantei de azi. E oare unul din fruntasii vechiului polis, vreun comandant al legiunilor imperiale? Nu, e Ovidius, poetul exilat, care nici macar nu i-a īnteles pe bastinasi, socotindu-i, fara exceptie, "barbari". Din pacate, dupa Ovidius īmparatii romani n-au mai exilat nici un poet la Tomis. Poate ca Nero ar fi facut mai bine trimitīndu-l pe Seneca aici, īn loc sa-l sinucida, macar pentru a pune bazele stoicismului local. Azi magazinele i-ar purta numele, crīsmele l-ar glorifica, cartiere īntregi s-ar revendica stoice. Ce sanse irosite! Prin cīte imperii a trecut Constanta, nici unul nu si-a mai exilat oamenii de cultura īn urbea noastra. Ar fi fost si culmea sa-i trimita aici, la mare, sa se distreze. Asa ca noi am ramas tot īn provincialitate si mediocru, īn prozaic si ambiguitate. Universitate avem, dar la noul ei sediu se pune cīte-o caramida pe saptamīna, si nu e cazul sa ne miram. Numai pentru a se īnfiinta o universitate la Constanta a fost nevoie de circa o suta de ani. Īntr-o celebra povestire, Caragiale vorbeste de doua loterii destinate īnfiintarii unei universitati constantene si, īn paralel, unui observator astronomic la Bucuresti. Observatorul e gata de mult, īnsa o universitate adevarata, cu un sediu adecvat, sta īnca sa se nasca. Studentii īnvata, cīnd īnvata, prin subsoluri pitoresti si spatioase debarale…”
        Scriam toate acestea acum sase ani si mai bine, pentru o revista studenteasca ce n-a aparut niciodata. Īn afara de noul campus universitar nu s-a schimbat nimic de atunci, nici chiar studentii, care au aceleasi fete obosite de altadata. Pentru mine, care am parasit urbea doi ani, īntorcīndu-ma īn ea fara sa remarc o evolutie, Constanta are ceva din farmecul discret al zonelor situate īn afara de timp. Poate ca de aceea unii critici tomiscani au comparat-o cu fabulosul Macondo al lui Garcia Marquez. Este orasul īn care nu se īntīmpla nimic. Privesc gravurile de īnceput de secol XIX - o moschee domina privelistea, altfel dezolanta. Citesc Blocada lui Pavel Chihaia - urbea se sufoca īn absenta navelor, a sirenelor lor. Piata Ovidiu, coafata circular īnainte, cu statuia poetului drept axa, īsi schimba semnificatia īn momentul cīnd una dintre laturile ei se darīma la cutremur, ramīnīnd libera vreme de cincizeci de ani. Orasul īsi pierde astfel “inima”, acel spatiu central care marcheaza dezvoltarea comunitatii, conferindu-i o identitate istorica si culturala. El trebuie deci sa se extinda, sa īncerce o alta “centrare”, semnalizata īn zilele noastre de trotuarele nou pavate care o īnconjoara. Aceasta “problema a centrului”, a axei culturale (caci traditia este, fireste, o forma de cultura), este īnsa foarte recenta. Ar fi suficient sa ne gīndim cīt de mult s-a marit Constanta īn ultima jumatate de secol… Cam de zece ori. O extindere des-centrata, din nefericire, care semnifica īn textura realitatii o aceeasi dezolare, altfel zis aceeasi pustietate interioara, ca acum doua sute de ani. Aceeasi moschee domina “landul pustiu”, aceleasi nave pleaca si vin, catre acelasi capat al lumii. Constanta nu reuseste sa īnsemne, nu numai pentru ea īnsasi, dar si pentru ceilalti, altceva decīt “marginea”, “vama” - adica desertul marin. (Prozatorul austriac Cristoph Ransmayr desluseste astfel cauzele exilului ovidian: „o zvīcnire furioasa a mīinii imperiale nu putea īnsemna decīt sa piara din ochii mei! Si a pieri din ochii īmparatului īnsemna: la capatul lumii. Iar capatul lumii era Tomis“. Si mai relevant, din acest punct de vedere, este faptul ca Tomisul la care se refera Ransmayr este situat īntre Constanta si Sevastopol!) Urbei īi este necesara o identitate, un sentiment al traditiei culturale, al continuitatii - lucruri care exista īn cazul Venetiei si Florentei, dar stralucesc prin absenta īn cel al Constantei. Īn linii mari, atunci cīnd Bucurestiul este confundat cu Budapesta se īntīmpla cam la fel. Totusi, capitala a intrat īn istorie - e suficienta o scurta vizita īnlauntrul ei, o sincronizare cu ritmul ei trepidant… Am sentimentul, de cīte ori parasesc Bucurestiul, ca revin īn intimitate… Este masculin, agresiv, plin de mizerie si praf, as putea zice chiar nebarbierit, transpirat, cu o unda de deodorant ieftin. Constanta este calma, melodioasa, trenul sau corabiile patrund īn ea ca īntr-o femeie. Īnsa o femeie singura, parasita de la bun īnceput, una al carei sex deschis, peninsula (centrul istoric si cultural), īsi asteapta īnca īmplinirea ritualica, salbatica, totala. De la Ovidiu, nici un barbat n-a fecundat-o. De-aproape doua mii de ani, adica. De asteptare, lene torcatoare, pasivitate. Doua mii de ani de singuratate pe pamīnt romānesc.

     

    SILVIU DANCU

    DE ĪNCHIRIAT

        Īntr-o zi, mergīnd pe b-dul Tomis spre Piata Ovidiu am descoperit trei mese mici, cu scaune pe masura, scoase īn dreptul vitrinei unui local. Cītiva barbati jucau table, fumau si beau ceai din paharele zvelte. Erau aduse cu o farfurioara mica si o lingurita aurie pe care barbatul cu mustata neagra, deasa, o rotea īn pahar īncet, aproape fara zgomot, privind concentrat la zarurile ce zdranganeau pe table. Ne asezam si noi la singura masuta ramasa libera si comandam cafea. Bem, discutam, suntem īnconjurati doar de cladirile vechi care se-nghesuie īn apropierea Pietei Ovidiu. Balcoanele īnguste iesite ca niste sertare din peretele cladirilor sunt, īn mod aproape ilogic, īnchise, si peste balustrada lor atīrna cīrpe sau covorase puse la uscat. La partere, cīteva vitrine īntunecate ascund un aprozar, un magazinas cu de toate, vreo bodega, īn timp ce majoritatea suporta aproape rugator cīte o foaie alba pe care scrie, deasupra unui numar de telefon, “De īnchiriat!”. Bem cafeaua, zarurile huruie pe lemnul lucios, barbatii rīd, comenteaza, ne simtim bine, asa, rezemati de zidul vechi, īn insula aceea de viata si gregaritate. Un grup de marinari chinezi urca dinspre piata zgomotosi si vorbesc toti deodata cīnd descopera jocul de table, se īndeparteaza, unii dintre ei īntorc capul, jucatorii si cei care-i asistau nu-i baga īn seama, se face liniste.
        Vitrinele ramīn oarbe, moarte, pe o strada ce da sa moara. E pastrata artificial cu perfuzii ce-o duc īn agonie: tarabe, pseudo-cafenele, unde sis-kebab-ul, saorma (sa-mi zica si mie cineva cum se scrie) sau falafele sunt oferite īn umbra duhninda a vreunei umbrele uzate moral. Pe scaune de plastic, la mese de plastic. O patrula de politie urca agale povīrnisul strazii, se mai aude strident un pescarus. Sorb din cafea si inventez cu G. o poveste pentru fiecare vitrina orfana: Doua dintre ele, mai īnguste, le vedem cafenele turcesti; adevarate. Cu masute joase īnconjurate de scaunele, sau asezate īn dreptul unor bancute cu perne; īn spate, gratarul mare de arama, cu horn, unde se īncalzesc lipii si se prepara frigaruile, si, mai īncolo, o femeie batrīna ce framīnta coca. Pe pereti atīrna covorase colorate, izbitor de asemanatoare cu cele oltenesti, sau tablouri vechi, cu Stambul si Küstenge. Fumul este gros, se ridica din mīncare si tigari, comenzile urla īn turca, romāna sau amestecat, la ospatari, muzica se aude pe fundal, tīnguitoare. Sis kebab autentic, sis tauk, cafea si ceai turcesc, rahat, baclava si apa proaspata sau minerala, sucuri naturale, poate chiar narghilele. De fapt, se impun. La sfīrsit de saptamīna, vin cīntareti cu tobe si suflatori, se danseaza. Celelate trei vitrine, devin taverne grecesti. Mesele sunt mai mari, sala are un aspect mai lejer, mai putine covoare, dar la fel de mult fum, Ianos aduce ghiros, suflakis, cafea, fructe (de mare sau nu), musaka. La turci parca-i buna si ciorba. Serile cīnta si grecii, se ridica pe mese, beau vin de piatra, Zorba se-ntīlneste cu dansul din buric. Patronii sunt turci sau greci din Constanta, īn parteneriat sau nu cu co-nationali veniti din tara de bastina, carora Primaria le-a acordat niste facilitati, ajutata de consulatul turc si cel grecesc, interesate sa patrunda īn inima constantenilor prin veselia cafenelelor si a tavernelor. Mesele sunt iesite pe strada pietonala si stau sub becuri aprinse pīna noaptea tīrziu, sau dimineata devreme. Uneori se fac si lansari de carte cīte unui autor turc sau elen, vine un cīntaret de jazz sau folk, expozitia de fotografie a vreunui artist consacrat ori debutant.
        Consulii participa īn mod necesar, ei garanteaza ca aceste localuri reprezinta realmente spiritul si traditiile poparelor lor. Programul n-a fost greu, īn fapt s-a vazut care este statutul juridic al spatiilor, s-a vorbit cu cele doua consulate care au conlucrat. Unele chirii au fost prea mari si patronii cafenelelor au fost sprijiniti de Primarie si consulate cu o parte din suma pe un numar finit de luni, pīna ce afacerea a prosperat iar banii au putut fi returnati (fara dobīnda sau cu dobīnda mica). Partea buna e ca au fost conditionati sa respecte norme estetice si culturale clare care au garantat autenticitatea spatiilor respective. Un caz interesant este taverna care s-a nascut īn urma conlucrarii dintre un ONG (sau mai multe), PHARE si consulate. ONG-ul a prezentat un proiect catre PHARE prin care solicita sprijin pentru o investitie ce determina posturi de munca pe termen nedefinit si care avea un profund impact cultural. Banii au fost dati acelui īntreprinzator (recomandat si garantat de consulatul elen) care s-a angajat prin contract sa īncurajeze si sa adaposteasca cīt mai des manifestari artistice īn localul sau. Chiar acum, īn timp ce privesc vitrina se lucreaza la un vernisaj…

       G. se trezeste prima, īmi face semn sa mergem, am terminat cafeaua, zarurile continua sa zdrangane monoton. Platim, ne ridicam amortiti, brutal confruntati cu realitatea cenusie care apasa peste spinarea strazii. Mergem acasa.
        Dupa un timp, īntors cu treaba īn oras, m-am dus iarasi sa beau un ceai si sa ascult zornaitul tablelor; masutele disparusera. A aparut īn schimb, o alta vitrina oarba.

     

    MUGUR GROSU

    UN COLT DE LUME CUMseCADE

       Īn urma cu aproape o luna a avut loc la Primaria Constantei o īntīlnire consultativa īntre diverse oficialitati cu competente edilitare si reprezentantii societatii civile, īntrunire prin care īn nu stiu ce agenda de piele trebuia bifata povestea cu consultarea publica īn privinta elaborarii Planului Urbanistic General al orasului nostru. Nu m-am īndoit nici o clipa de aspectul formal al acestei reuniuni dar, pentru ca tot primisem invitatia, am zis sa-mi fac datoria de cetatean: mi-am luat de acasa servetele, cutit, furculita si alte instrumente cetatenesti si-am purces la Casa Alba ca zapada (cu cei peste sapte pitici dintr-īnsa) pentru a vedea cu ce se manīnca planul cel urbanistic si general (īn rezerva...). Nu de alta dar nu-mi facusem, la momentul oportunist (vorba lui Sorescu), datoria de cetatean turmentat si ma-ncercau postelectoralele (un soi de dureri asemanatoare cu cele reumatice dar fara veleitati premonitorii...). Am ajuns acolo la ora 12. Avīnd īn vedere imensele decalaje de fus orar dintre Bucuresti si Casa Alba a Marii Negre, domnul primar a avut inspiratia sa ceara asistentei, īn numele expetilor bucuresteni prinsi īn vreun ambuteiaj, putina pacienta; dupa un ceas de asteptare am īnceput sa ne īntrebam, īn dosul palmelor, daca nu cumva specialistii īntr-ale urbanismului nu īncurcasera punctele cardinale... Ca sa nu ne smintim cu atītea gīnduri pesimiste, ne-am zgīit emancipat fiecare pe unde-a putut. Firile mai idealiste au aruncat ocheade provinciale pe cele cīteva hartulii fixate pe pereti, īncercīnd, īn rastimpul cīnd acestea nu alunecau de la locul lor, sa recunoasca pe ele ceva din urbea natala, cu ulicioarele sale desfundate de cīini si trolee... Ce era īnsa mai important, am semnat de prezenta (asta conta, de fapt, pentru gazdele noastre) si-am reīnnodat cu colegii din stīnga si dreapta amintiri din vremea cīnd Constanta era mititica si facea pipi pe genunchii nostri. Nu ca acum, odata ce a crescut mare, nu ar mai face..., dovada viteza cu care a circulat īntre noi (formasem, īn rīndul doi, o mica guerrilla ONG-ista - ASALT, Pro Democratia si Mare Nostrum) o pagina din Observator īn care fusesera publicate planurile asa zisului viitor Mall constantean din Parcul Tabacariei, prezentat drept centru cultural, de agrement si de afaceri; ei, si chestia cu Mall-ul e un fel de a spune, cum am ajuns sa numim adidasi pīna si o pereche de gumari. Īn ce priveste prezentarea patetica potrivit careia avem de-a face cu cea mai mare investitie īn spatiul danubiano-ultramarin ...ne-a emotionat pīna la lacrimi, mai ales ca pentru isprava asta urma sa ne lipsim definitiv de o felie considerabila de spatii verzi. (Īn privinta acestora, aveam sa aflam de la moasele P.U.G.-ului constantean ca oricum ocupam un loc codas pe plan national: 8 m.p. de verdeata pe cap de locuitor, īn timp ce standardul minim european e de 30 m.p.). Īn privinta optimismului exagerat al edililor nostri, ne-am multumit sa zīmbim sec: la pasajul pietonal corespunzator magazinului Tomis se demarase, cu mult timp īn urma, o lucrare de proportii minuscule, iar o mīna vopsise pompierist Primaria et. co vor face aici si vor drege, asa sa ne ajute Dumnezeu! ...Si tot nu i-a ajutat. Vom vedea, probabil, aceleasi molozuri (pe o scara ceva mai larga) si-n zona parcului Tabacarie - pentru a se desavīrsi legenda despre care scrisesem cīndva: ...ghiolul acela īn care, īn unele zile, soseste si cerul sa-si arunce, pentru o clipa, zoaiele sale stelare... Daca problema spatiilor verzi īi irita mai mult pe colegii de la Mare Nostrum, pe mine ma sīcīia foarte mult formularea care alatura, pretentios, cultura, agrementul, business-ul si bisnitaraia. Evident, pe hīrtie suna sublim si, ca toate lucrurile sublime, pe hīrtie va ramīne chestia cu cultura. Aveam noi o Casa de cultura de-a gata si, odata ce-a fost asezonata cu agrementul si afacerile, s-a ales praful: ai tot ce vrei, Bingo, Cingo, discoteci, cīt priveste cultura, ea oricum e sublima, de ce n-ar lipsi cu desavīrsire? Ideea asta de aperitiv, de hrana la pachetel, care priveste cultura ca pe un biscuit uscat pe care-l īnghiti cu noduri ...are traditiile sale pontice. Asta īnca din vremea īn care pentru a cumpara o carte adevarata trebuia sa o iei la set cu o suma de porcarioare pe care le aruncai de cum desfaceai pachetul. Īmi amintesc, de altfel, si de resemnarea unor amici ce s-au perindat pe la gazeta diriguita, īn trecut, de fostul nostru deputat independent; o viziune cel mult toleranta asupra unui subiect lipsit de semnificatii materiale imediate, palpabile, amintind de ilustra sintagma nemteasca duc mīna la pistol daca aud cuvīntul cultura... Am avut ocazia sa ma familiarizez cu ceea ce, īntr-un rasfat de sine specific provinciei, īsi spunea scoala de presa T....... Nu-mi fac, deci, cine stie ce iluzii. De altfel, ca majoritatea colegilor mei de generatie, ma gīndesc serios sa-mi fac formele de emigrare īn alta urbe. E suficient sa amintesc ca orasul nostru, al doilea sau al treilea din tara (nici domnii de la Bucuresti, ajunsi īn cele din urma la sedinta, nu stiau prea bine...) nu are īnca o galerie profesionista de arta contemporana, īn timp ce la Timisoara (tot un oras negustoresc) am numarat, īntr-o simpla plimbare, vreo zece... Un oras care construieste doar buticuri si angrouri nu poate spera sa iasa din periferia lumii. Deci sa revenim la P.U.G. Cum spuneam, īntīrzierea gazdelor noastre si micile discutii pe grupulete de lucru īn jurul planurilor evocate mai sus ma īntarītasera suficient de mult īncīt sa ma lamuresc ce doream de la aceasta sedinta. Aveam pe limba o suma de obsesii si īntrebari legate de spatiul peninsular - probabil singurul loc care pastreaza orasului nostru o culoare specifica, o identitate. Am ascultat o expunere rarefiata lunga de o ora din partea domnilor experti care lucreaza la elaborarea Planului Urbanistic. N-am retinut decīt ca, īn cancelariile dīmbovitene, Oil Terminal e cunoscuta sub numele de Oil Terminus. Parca am auzit, pentru o clipa, si cīteva cuvinte cu continut cultural, dar nu sīnt prea sigur... Si parca o adiere despre Peninsula, dar nu bag mīna īn foc. Mai degraba trebuie sa fi fost domnul din fata mea (unul dintre edili), care, cīnd nu vorbea la mobil, se simtea dator sa le sufle celor de la tribuna tot felul de īncurajari īnduiosatoare. Lucian Ionescu (de la Mare Nostrum) a tresarit īn dreapta mea cīnd a auzit expresia dezvoltare durabila, dar s-a lamurit repede ca era doar o expresie. A mai urmat aproape o ora de interventii din partea publicului, care mai de care mai depasit de problema... Multi aveau ceva de-mpartit cu primarul si-atīt. Am ascultat cu atentie toate interventiile, sperīnd sa nu fiu primul care aminteste de condurul de Cenusareasa al Constantei. Doar domnul director de la IRCM si-a exprimat, īn cīteva cuvinte simple dar extrem de simtite, īngrijorarea īn privinta degradarii zonei peninsulare. Cīnd, īn cele din urma, am luat decizia sa apuc problema de coarne am avut surpriza neplacuta de a-l auzi pe domnul primar cerīndu-si scuze ca nu mai poate ramīne, fiind chemat de treburi specifice īn alte chestiuni orasenesti arzatoare. Īn sala mai eram vreo 7, 8 insi nedumeriti. Dar nerabdatori sa ne spunem pasul. Mi l-am spus si eu. Am scurtat foarte mult ideile pentru ca arhitectul de la tribuna ma scana cu priviri atīt de neputincioase īncīt īti venea sa-i ceri scuze pentru deranj. Īmi amintesc doar ca īn scurta, dar patetica mea expunere, am deplīns faptul ca desi la acest plan preliminar participa intelectuali care-au tocit bibliotecile, oameni cu carte si īnalte demnitati culturale, nu am auzit decīt cīteva stranuturi despre patrimoniile locale. Eram convins ca īn fruntea unui Plan Urbanistic al Orasului va sta o expunere de solutii referitoare la conservarea si ameliorarea inimii vechi a orasului nostru. Domnia sa mi-a replicat cu blīndetea unui jucator de table ca aceasta, oricum, era o īntīlnire preliminara, ca, daca īmi amintesc, a fost, cu ceva vreme īn urma, un work-shop pe tema Peninsulei si tot nu s-a realizat nimic īn directia solutiilor concretizate atunci. Si-apoi (īncheie dīnsul usurat), nu-i asa, e de datoria noastra, a cetatenilor, sa facem presiuni asupra autoritatilor publice locale, ei sīnt doar niste specialisti care trag niste linii generale. ...Oare trag īn plan vertical, cīte un foc de somatie? Asta se-ntīmpla la fiecare patru ani si pe aici. Si atīt. Ce mai era de zis? ... Am stat cu colegii de la Mare Nostrum si am meditat la toate acestea. Īnca mai meditam. Am initiat aceasta petitie. Īn luna urmatoare vom prezenta cīteva amanunte legate de aceste demersuri. Pentru a nu mai auzi, cu alte ocazii, vorba aceasta: cīnd primarul nu-i acasa joaca soarecii pe masa ... si fac P.U.G.-uri...

     

    bare.gif (1971 bytes)

    CONTRA-ZICERI
    SILVIU DANCU

    TRENUL

       Ieri am luat acceleratul de 19,30 spre Bucuresti Nord; cu tot riscul pe care aceasta decizie īl implica. Am vagonul 12, ultimul, al treilea compartiment de la coada. Īn compartiment, oameni tineri. La cīteva minute de la instalarea īn spatiul de-un cafeniu murdar, prafuit, se īntrerupe lumina. Īntunericul vagonului este slab spulberat de luminile peronului ce patrund prin ferestre. Oamenii vorbesc la geamuri, īsi saluta prietenii, rudele, siluete negre vociferīnd īn obscuritatea nechemata. Ceva idilic, aventuros īnvaluie contextul acesta nefiresc, acceptat cu mīnie mocnita sau cu resemnare, de calatori. Ies pe culoarul semi-aglomerat. “Cum domnule, fara curent? Au legat vagonul abia acum si au uitat sa traga curent”. Fata omului este urīta si vorbeste neanuntat īnspre mine. Fac un efort teribil sa-l īnteleg, la un moment dat am impresia ca se cearta cu mine, nu, el doar protesteaza-n citate, aminteste de un nu stiu ce prieten care a avut curajul rar de a se ridica īmpotriva unui domn īn uniforma, īmpotriva sistemului. Cuvintele curg bolborosit, cīteva se leaga si dau contur mesajului. Īnjur si eu complice, ma surprind conventional dar nu ma dezic de atitudine. Contextul este perfect, suntem rupti din “Lista lui Schindler”. Trenul se pune-n miscare, fantomele īntunecate īsi iau la revedere de la oamenii īntrupati de lumina ce ramīn pe peroane, salutīnd vagonul īntunericului. E frig. Prin rama suferinda a geamului din compartiment, vīntul intra īnghetat si flutura perdeaua cafenie, siglele CFR. Tīnarul de la geam īndeasa pīnza sifonata īn nisa cu pricina īncropind un cep primitiv. Se aprinde lumina si, odata cu ea, chipurile noastre surprinse de claritate capata consistente de-un carnal coplesitor. Neonul este alb, orbitor, dar aduce cu sine si caldura ce se insinueaza prin toate muchiile canapelelor batrīne. Oamenii deschid reviste, carti, unii īncearca sa atipeasca. Īntuneric. Lumina. Īntuner... Lum…. Īnt.. Lu… . Neonul pulseaza jucaus, se stinge se aprinde, de fiecare data, īntunericul e mai negru, lumina mai orbitoare. Ne ridicam privirile, descoperim si gaura patrata, mare, orbita deschisa ce ocupa locul unde se afla vechea instalatie de iluminat. Neonul, cu o ciudata pretentie de modern, se lungeste alaturi clipind īnspre noi. Iau atitudine si, īn consimtamīntul tuturor, apas īntrerupatorul; o lumina palida, galbuie, de avarie, readuce intimitatea īntre noi. Trenul alearga cu zgomot, cumva simt ca o pedeapsa, ca un merit, ca un destin, leganatul acela ritmic, alunecos, batut de pasii zecilor de tone īn noapte de octombrie tīrziu, īn noaptea compartimentului CFR. Un telefon suna caraghios si strain de context, domnisoara cu pantalonii dungati, de la fereastra raspunde “da”,.. “oui”, limba franceza se instaleaza neasteptat īn universul īngust al compartimentului, inhibīnd “ī”-urile si “a”-urile romānesti. Tacem, caci se vorbeste la telefon, tragem cu urechea. Prind fragmente, o chestie idilica, chicotesc cu Gina, iesim pe culoar. Un catel ciufulit ne adulmeca, e dragalas si efeminat, scapat parca din budoare…pariziene. Miroase o sacosa rezemata de usa compartimentului, din care se scurge o zeama lipicioasa. Pe culoar e rece, curent, fum, aminteste de barul din gara de la Copsa Mica, unde am asteptat o ora legatura spre Sighisoara. Alta poveste. Intram, cald, sufocant. Oamenii au lepadat pe rīnd hainele mai groase, ne cer sa lasam usa deschisa, curentii reci se īntīlnesc cu aerul fierbinte, uscat ce se ridica din canapelele īncinse, se nasc culoare respirabile, prost amestecate, apoi un val de caldura densa, apoi unul prea rece. Īmi transpira spatele dar īmi īngheata genunchii. Fata vorbeste īn continuare, am ascultat franceza pīna la Cernavoda. Īncerc sa adorm, reusesc chinuit, īncins, caut pozitii comode, totul e ireal asa, īn semiīntunericul palid, galben, chipuri de femei ce īncearca sa citeasca (!), vocile de pe culoar, (sa citeasca vocile de pe culoar?), genunchii celor care trec pe līnga mine pentru a iesi sa ia o gura de aer. Mi-e dor de patul de-acasa, un sentiment de insecuritate existentiala īmi munceste oboseala de nimeni respectata, nu īnteleg defintia grijii, tandretii, pasului, nu mai pot justifica moral confortul, cad īn vise agitate si uitate, īmi tin capul rezemat de pumni, biletul la control, asta a fost de mult, cīnd am oprit la Fetesti? Buzele oamenilor sunt slab conturate se disipeaza īn timbrul vocilor, īn pigmentul vesnic galben al fetelor. Luminile Garii de Nord sunt stralucitoare, edenice, au linie si claritate, o prospetime noua, nestiuta. Acasa, ajungem cu metroul. O alta nuanta de galben. Īn casa aprind veioza, rosu desuet, deschid televizorul, aleg rosu-verde-albastrul PRO TV-ului. Sting lumina, īntuneric. Īncerc sa adorm, se aud cīinii? sirene? vreo tuse batrīneasca? icoanele de pe pereti?

     

    LECTURI
    MIRCEA TUGLEA
    MIRCEA TUGLEA

    MOMOTEL SI TROPOTEL (IV. FINE)

        Īn ciuda atītor ezitari si tachinari reciproce, unele de o cruzime calculata, relatia dintre Eminescu si Veronica Micle, asa cum apare īn corespondenta inedita editata anul acesta, are totusi o constanta care, oricīt de surprinzator ar parea, este una literar-livresca. Ei īsi trimit unul altuia carti, chiar partituri, citesc īn paralel si fac schimb de opinii: “Pe Anton Pann nu-l pot trimete pīna nu ma voi muta”, īi scrie Eminescu, “caci colectia e-n locuinta cea veche gramadita si ascunsa īn neorīnduiala proverbiala, īn care autorii lirici īsi tin bibliotecile”. Ironia tandra este decelabila, mai tīrziu, īntr-o alta scrisoare: “Te strīng īn brate, lectoare a lui Zola, te rog sa zvīrli departe aceste carti si ramīn / al tau, Emin”. Spre deosebire de Veronica, Eminescu, desi pare sa fie la curent cu experientele scriitorului naturalist francez, le valorizeaza oarecum condescendent. Īn subtext, se stravede o alta epistola, īn care “dulcea doamna” sa-i fi descris lectura acestor romane. Fireste, aceasta ar putea fi o simpla ocupatie mondena, dar nu e mai putin adevarat ca, īncercīnd sa discernem conformatia literara a celor doi, experienta lor de lectura este definitorie. Eminescu īl “recomanda” pe Anton Pann (iarasi, urmele unei alte scrisori sau discutii intime sīnt vizibile), īncīntat probabil de sonoritatea “vorbei” acestuia, cīta vreme Veronica citeste pe Zola si īl comenteaza, dupa cum banuim, laudativ. Este, cred, de domeniul evidentei ca exista o influentare reciproca, a Veronicai de catre “Emin” dar si invers, a experientei de lectura a celor doi actanti erotici. Se rastoarna astfel, fapt semnificativ, conceptia comuna dupa care Veronica ar fi fost doar o “Catalina” vicleana, menita sa-l coboare īn mizeria mundana pe poetul “nemuritor si rece”. (De altfel, īntr-o scrisoare trimisa din Constanta īn 1882, ea este īndemnata: “nu te nelinisti degeaba, ci ramīi cuminte si rece”, de unde se vede ca “recele” din Luceafarul nu are chiar sensul de “detasare”. Cei doi termeni ai ecuatiei, “cuminte”/”nemuritor”, alaturi de “rece”, ar fi īn esenta echivalenti). De altfel, discutiile livresti din intimitate sīnt atestate si de amenintarea deja citata a “mītei ce zgīrīie” (caracterizarea care i se potriveste cel mai bine Veronicai!), de a publica “din vorba īn vorba descrierea pe care mi-ati facut-o despre faimosul cerc literar din Bucuresti…” Astfel de convorbiri nocturne au avut loc, este de īnteles, de nenumarate ori. Trebuie deci sa vedem īn Veronica nu doar amanta, ci si partenera (nu numai īn relatia erotica) si confidenta, dorita de Eminescu “ca femeea mea, ca sora, amica si amanta līnga mine”. Daca asa stau lucrurile īn context amoros, de ce n-ar sta la fel si īn cel literar? Citez iarasi: “Ian si tu esti la dispozitia mea si n-ai gust de lucru. Apropos - Din poezie voi sa modific o strofa a carei noua forma n-o am īnca, desi īmi pluteste pe dinainte. Ti-oi trimite-o”. Acest “n-ai gust de lucru” se refera la o stare nerezonanta, īncetosata, care precede creatia, urmat de “plutirea pe dinainte” a formei, de un contur abia īntrevazut. Si acum se face trimitere implicita la o alta scrisoare a Veronicai, pe care ne-o putem īnchipui prada aceleiasi “dispozitii” creatoare. Nici o urma de ironie (nici macar tandra, ca sa nu mai vorbim de sarcasmul eminescian) īn alaturarea celor doua stari emotional-creative, care sīnt pentru “Eminul iubit” practic identice. Ceea ce īnseamna, la o adica, ca si rezultatele lor sīnt comparabile, cu alte cuvinte ca activitatea poetica a Veronicai este pretuita la modul “sincer” de Eminescu. Cum am mai zis, influenta eminesciana este aici vizibila, ba chiar dorita de Veronica, care-l chestioneaza asupra deznodamīntului unei “novele”: “Cīt despre sfīrsitul novelei tale”, raspunde cel solicitat, “eu cred ca el trebuie sa resulte din dispozitia si din atitudinea īntreaga a scrierii - daca e īnsa sa se sfīrseasca conform dorintelor noastre, atunci cata sa se sfīrseasca c-un cer atīt de senin precum īl zugraveste Rafael ca fundal al tablourilor sale de madone - nepudrate cu blond”. Se stravede aici, dincolo de sugestia literara, o īncercare de proiectie a realului (“conform dorintelor noastre”) īntr-un textual care, am spus-o deja, va covīrsi viata. Cu totul altfel, de o cruzime neasteptata (chiar daca aici, vorbind de madonele “nepudrate cu blond”, mai exista o tentatie ironica, dat fiind ca Veronica tocmai īsi schimbase culoarea parului), va reactiona Eminescu īn timpul cīt au fost despartiti: “… Oricīt de placuta mi-ar fi fost ocazia de a va trimite manuscrisele novelei Branche de lilas si a Morellei, mi-a fost peste putinta de-a preserva de soarta tipariturilor pe cea dintīi, iar pe a doua am pus-o eu īnsumi pe foc”. Se simte intentia misogina, chiar nedemna, de a lovi exact īn punctul nevralgic, adica īn “pretentia” Veronicai de a fi socotita poeta. Cum sa se īmpace acest lucru cu nerabdarea lui Eminescu de a afla parerea “micii sofiste” despre versurile sale? “…Nici nu mi-ai scris macar cum ti s-au parut. Se vede ca ti-au displacut si de aceea nu te mai īntreb. Poate chiar cele doua strofe din urma sa fie cam cutezatoare īn privirea rimelor.” Cu rolul ei de confidenta, prima cititoare si muza? “Sa stii ca ti-am facut versuri, nu multe, dar eu zic ca sunt frumusele, īnsa nu ti le trimit pīna nu mi-i ruga frumos.” Ori cu cel de “corectoare”? “Daca vei da versurile mele sa se publice īn Convorbiri, te rog sa corijezi strofa īntīia astfel…” Īn fine, cu cel de poeta, al carei nume trebuie pastrat nepatat? “Ma mir ca trimiti versuri Literatorului - o foaie care ma batjocoreste pe mine, una la mīna, o foaie rau scrisa ale carei coloane nu te onoreaza si pe tine, doua la mīna.” Este evident ca Veronica i-a fost partenera atīt īn viata, cīt si īn literatura.
        Observam aici, totusi, un Eminescu destul de atent la imaginea sa “publica”, situatie paradoxala pentru cei care mai vad īnca īn el “boemul absolut”. “Eminul” reactioneaza nu numai la amenintarile Veronicai, dar si la atacurile adversarilor sai literari (īn speta, Literatorul lui Macedonski) sau politici, cu o violenta care abia sublimata va deveni “raceala” din Luceafarul. Apoi, este mai mult decīt grijuliu de soarta versurilor sale, atīt īn ceea ce priveste corectura (“Daca vei da versurile mele sa se publice īn Convorbiri, te rog sa corijezi strofa īntīia astfel…”), cīt si referitor la volumul proiectat: “Titus īmi propune sa īmi editez versurile si am si luat de la el volumul 1870-71 din Convorbiri, unde stau Venere si Madona si Epigonii. Vai Muti, ce greseli de ritm si rima, cīte nonsensuri, ce cuvinte stranii! E oare cu putinta a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred, dar īn sfīrsit sa cercam”. Exista aici nu numai o avansata constiinta literara, dar si o atentie, uneori suspecta la “boemul” Eminescu, acordata “numelui”, formei. Cīnd Maiorescu īl “īncearca” cu o traducere din versurile reginei-poetese Carmen Sylva, el se jeluieste patetic Veronicai: “Boboc, am facut niste versuri rele pe textul rau al M. Sale, īncīt īmi stau perii-n vīrful capului. De aceea m-am si rugat sa nu mi se obileasca numele de traducator pentru ca mi-ar ucide reputatia”. Acest “mi-ar ucide reputatia” este revelatoriu, caci lamureste oarecum raportul dintre “semnele” care “n-au chip si nume” din Luceafarul, si subiectul īn sine. Dorind ca traducerea sa iasa fara nume (“m-am si rugat sa nu mi se obileasca numele de traducator”), “zburlindu-se” la el īnsusi (“īmi stau perii-n vīrful capului”), eul eminescian se scindeaza īn forma (“chip”, “nume”) si continut al actului poetic. Aidoma lui Hyperion, care se “scufunda īn mare”, iesind un “mīndru tīnar” (luīnd deci o forma), Eminescu se afla deci īn continua imersiune īn viata reala. Ca si īn Luceafarul, abia contactul cu Catalina-Veronica īl va face sa se avīnte la suprafata, catre esentele tari. Īn acest scenariu amoros, dar nu numai, abia daca difera finalul – Hyperion īsi descopera prin Catalina continutul sau ideal, semnificatul transcendental, īn timp ce Eminescu, o data cu amorul care “s-a dus”, īl pierde. Revenind la īntrebarea de la īnceput, daca femeia si poetesa Veronica Micle “rezista” īn absenta “umbrei” lasate de Eminescu, trebuie sa admitem ca “umbra” este mai degraba a Veronicai. Modelul īn sine, al unei femei impulsive (“mīta ce zgīrīie”!) este unul de o robustete psihica remarcabila, avīnd īn fantasma eminesciana un rol determinant. (Deci un fel de Beatrice valaha.) Este imposibil de spus cum ar fi aratat textul fondator al literaturii noastre īn absenta ei, ca si toata descendenta post-eminesciana, de la Arghezi la Mircea Cartarescu. Acest “roman amoros” editat acum restituie culturii noastre un cīmp de tensiuni semnificante extraordinare, care actioneaza subliminal de mai bine de-un veac. Ce se va īntīmpla cu el de-acum īnainte, la suprafata, este de vazut. Īnsa, dupa cum evolueaza lucrurile, e foarte posibil ca “dulcea doamna” si-al ei “iubit Tropotel” sa fi fondat primul si ultimul mit cultural romānesc.

     

    GHIDUL CIVISMULUI SOVAIELNIC
    MUGUR GROSU

    DESPRE IUBIREA APROAPELUI SI CUM POTI SCAPA DE DĪNSA

        Exista o sumedenie de lucruri care fac viata sociala extrem de placuta; īnca din frageda pruncie sīntem īnvatati de zor cum sa ne iubim semenii; sīntem vīrīti īn tot felul de aglomeratii, sīntem dusi la cresa, la gradinita, la scoala; de ce atīta graba? vecinatatea semenilor e, cu certitudine, singurul lucru de care nu vom scapa niciodata. Poti sa te lasi de fumat, poti sa renunti la alcool, la dulciuri, condimente sau, cu putine nazuri, la sex, televizor, telefon, locuinta, patrie; dar nu poti asa, peste noapte, renunta la oameni. La dragostea lor. La omenie īn general. Cel putin nu cu una cu doua.

        Mai īntīi de toate, de unde atīta iubire? Iubirea aproapelui e una din cele mai fatarnice īnvataturi! Ce-i drept nimeni, la scoala, nu spune pe fata urīti-va īntre voi! Sa reconstituim, totusi, impresia primelor zile de clasa: mai īntīi de toate asezarea īn banci. Unii se-nghesuie din primele ore sa stea īn fata, parca ar fi la cinematograf; īnvatatoarea īsi plimba privirile printre banci, īi evalueaza pe toti, hopa! l-a mīngīiat pe cap pe mititelul din colt! Ti s-a taiat rasuflarea, īncepi sa-i pīndesti fiecare miscare. Ea vine spre tine, se opreste putin mai īn fata, se-ntoarce la dreapta, oare te va baga īn seama? te va privi īn ochi? vei primi si tu o mīngīiere pe cap? stai drept, cu mīnutele asezate pe marginea mesei si-astepti corect, inocent, optimist. Cīnd colo -tradarea de vizavi: cineva se trezeste sa īntrebe ceva, o banalitate, dīnsa-i raspunde blīnd si consuma mīngīierea ta pe crestetul plin de fundite din fata. A īnceput competitiaaa, care mai de care se chinuie sa atraga atentia, se creeaza un ambuteiaj, te fura valul si deodata tot cerul cu policandre de mucava se naruie-n capul tau: īnvatatoarea te-a tras de urechi si-apoi a notat ceva-n catalog! Deja ti-ai scanat dusmanii si, cu prima ocazie, le administrezi niste cocoloase de hīrtie īn ceafa... Un mic razboi de guerrilla; va dura cīteva saptamīni, cīteva luni pentru a se extinde pīna la ciclul gimnazial... Evident, nu vorbim aici doar de cocoloasele de hīrtie... Descoperi ca pozitia ta din spate te dezavantajeaza net, cel putin din punct de vedere-al parintilor. Din punctul tau de ochire locul e brici, desi ideal ar fi fost un pic mai la stīnga, īn ceafa lui Sima: baietasul asta cu obrazul ciupit de varsat de vīnt e atīt de īnalt īncīt poate fi folosit de baricada. Daca tintesti bine pe līnga urechile lui, decupate ca niste metereze, nimeni nu te mai poate īnvinge. Asa ca īn timp ce parintii tai inventeaza diferite motive -ca stai prost cu vederea (auzi!)- ca sa te mute īn fata, tu te rotesti de ceasul mortii si ajungi īn spatele lui Sima. Ce-i drept de-aici nu se-aude aproape nimic din balmajelile de la catedra, iar de vazut la tabla, ehehei, ar trebui sa-ti fracturezi gītul... Dar nici tabla nu te poate vedea pe tine, deci sīnteti chit. Īn fine, orele trec, se cheama ca evoluezi; si īnchei anul pe pozitia 12. Asta īn clasamentul oficial (dupa catalog). Tu stii ca exista clasamente si clasamente. Daca-n ce-i priveste pe-ai tai asta e un dezastru (o sa ajungi un om de duzina...), e un lucru stiut ca-n razboiul cocoloaselor ai batut pe toate fronturile. Si-apoi depinde ce jumatate a catalogului o discutam; daca esti pasionat de statistici poti sustine ca esti printre primii 12. Si-apoi, nu-i asa, unde-i omenia daca nu le-ai lasa pe fetite sa ti-o ia īnainte? Va rog, poftiti, dupa dumneavoastra! Asta-nseamna sa ai caracter. Evident ca ai tai sīnt de alta parere si-ti baga īn cap tot felul de prostii. Īn anul urmator te cocoseaza cu īnvatatul, fac tot felul de īnvīrteli si te muta īn fata, līnga tocilara clasei ca sa ai un exemplu! Si, de bine de rau, iesi al patrulea. Speri ca de-acum toate necazurile au luat sfīrsit si-o s-o lase mai usurel. Cīnd colo numai discursuri: cum, un copil atīt de destept, si te lasi depasit de mototoala aia? Ehehe, tie-ti spun? De cīte ori nu i-ai zis tu la ureche s-o lase si ea mai moale cu tocitul, sa poata respira si ceilalti? Cum era si jocul ala, nu te supara, frate, ia-o si tu mai usor! Īn loc de fratie, zdrang! asta a si pīrīt! Ce-o mai fi zis, pe unde-o fi zis, alt ambuteiaj! si-n cīteva zile te trezesti tuns chilug. Familiile voastre nici nu se mai saluta, fiecare vīneaza miscarile celeilalte: se mediteaza cu x? na ca pe-al nostru īl ducem la igrec. Evident, pe tine nu te-ntreaba nimeni, te īnchid īn casa si-ti controleaza temele, cīnd esti lemn-tanase ti le fac chiar dīnsii... Īntr-o octava de ani reusesti sa termini melodia cu scoala. De fapt, vorba lui Woody Alen, ea te-a terminat pe tine. E cazul sa schimbi macazul, sa-ti reciclezi prietenii; i-ai cam neglijat īn ultima vreme iar noii colegi, de liceu, sīnt mai pretentiosi; trebuie sa faci ceva maret ca sa le cīstigi simpatia. Mai īntīi te faci ca te-ai apucat de fumat, dar nu tine multa vreme cu pufaitul; pui la bataie o felie din plamīni pe urmatorii 20 de ani si parca i-ai īmblīnzit nitel. Īn curīnd vezi ca trebuie sa faci cinste si cu o corijenta, ca sa spulberi orice banuiala; nimic nu se obtine fara sacrificiu de sine, asa ca cedezi eroic. Ce gest nobil! Parca cerberii tai ar dormi niznai... Cīt ai zice peste au īnsfacat navodul si nu-ti mai dau drumul. Te zbati asa, cu mīnutele, cu totoseii prin ochiurile plasei, pret de vreo patru ani. Vei alege sfīnta cale de mijloc. Sa scapi cu solzii īntregi, nu de alta. Vine si majoratul, vei fi stapīn pe picioarele tale! Dar mai īntīi sa-ti tragi nitel sufletul: te uiti īmprejur -parca ar fi venit ciuma! Au luat-o cu totii, care-ncotro, ca apucatii. Se arunca īn trenuri, claie peste gramada, da-te, ba, mai īncolo, ba da-te tu, ce zarva, ce varza! si cum stai asa pe peron si-ncurci lumea, īncep sa te ia cu totii la īntrebari: tu īncotro? pe ce cale apuci? pai cum asa? pai facultate, Bookale, alelei, chestii de-astea? ce, te-ai tīmpit? vrei la santier? uite ca iar te-a furat flama: te-a luat valul pe sus, peste oamenii muncii; dupa atīta carte, doamne fereste, daca īti cade-o schela īn cap si mori prost? Urci īn tren, de fapt abia mai apuci o bara si-atīrni pe scara, te tii strīns ca te gīdila concurenta - 7, 10, 20 pe loc, iubeste-ti aproapele, esti acolo pe lista? īnalta-te pe varfuri, catara-te, iubeste-ti aproapele, catara-te pe dīnsul! altfel nu o s-apuci nimic, n-o sa pupi nici o lista si-o s-ajungi la lopata si-o sa vezi cum strīngi schela aproape de pieptulet, ca daca n-o strīngi te strīnge nevoia pe tine si-ajungi lipit, prea lipit pamīntului... Deci intri īn rīndul lumii, stai mai īntīi la coada, dupa ce vezi cum merge treaba te bagi īn fata ca ceilalti, ca rīndul e de sanchi... Si iar īti iubesti aproapele de nu mai poti, la-nghesuiala nici nu-ti prea dai seama cum sa faci treaba asta; pīna sa te decizi unii s-au si captusit, ti-au iubit buzunarul pīna n-au mai gasit nimic. Cīt īti cauti dreptatea te afla ea pe tine, te cheama frumos la raport, īti da hrana, te-mbraca. Ti-a sunat ceasul marilor dragoste, fugi la hotare, serveste-ti patria. Culcat drept culcat tinteste-ti aproapele, tinteste-l bine, frate, chiar īntre ochi, ca īti calca hotarul, iubeste-l cu foc si cu 7,62 mm, vegheaza-ti dusmanul, trozneste bibanul, baga-i īn spate, mai da din coate, flexeaza genunchii, mierleste-i rarunchii... Sarada numarul unu o dezlegi abia īn armata: iubeste-ti aproapele ca el pe maica-ta. Urmatoarea sarada e controversata. Ca-ti place sau nu, va trebui cīndva s-o dezlegi si pe asta: deci vei sfīrsi legat fedeles de o verigheta. Acum casnicia are si ea, momentele sale celeste, piscurile alea unice, culmile si coclaurile sale. Cel putin asta vezi la ceilalti alpinisti, mai ales la aia din filme. Ca tot urca, tot urca, tot urca. Dar pīna cīnd? Tu abia mai ai suflu sa urci la administrator, ca iar ti-a batut īn calorifer sa te lasi de iubit. Īi explici cīt mai calm ca de trei zile-ncoace gura ei nu mai tace, ca ai si tu mobila de carat, de mutat, cīt despre celelalte le-ai cam amīnat cu putin dupa moarte... Daca nu ti-a ajuns, īncearca sa te gīndesti mai bine, poate-i mai confortabil, mai intim la manastire. Ce-i drept mīncarica e mīncarica. Zici tatal nostru vreo zece ani si poate vine, īn cele din urma, vreun duh, ozene sau vreun abur. Si te ridica....

     

    CINEMARTI
    GEORGE VASILIEVICI

    THE mama cu BEACHu-n mine

       Dupa cum stiti sau banuiti macar, unii dintre noi au plecat īn luna de miere. Altii am ramas pe aici, pe minunatele plaiuri tomitane īn plina luna a caloriferului (īn care, recunosc, cu putin noroc am avut timp sa torn ceva antigel) sa īnjuram CONEL-ul (pe care tot īl banuiesc ca s-a implicat īn realizarea afacerii CONAIR), RATC-ul, RADET-UL si tot ce mai era de īnjurat caci, dupa cum bine stim, romānului īi sade bine cu frigul dar nu chiar asa de bine cum īi sade americanului, dornic de aventuri, īn Thailanda. Asa ca dupa ce ne-am strīns toti īn mijlocul unor ziduri de casete video si-am hotarīt īn unanimitate sa renuntam la discutiile despre tevi si conducte care se pare ca au capatat rapid conotatii angelice prin īnsasi indiferenta lor la rugamintile noastre, ne-am trezit si noi “visīnd ca niste filfizoni cu pletele īn vīnt”, nu sa scriem o poezie precum unii, ci la un īnsorit litoral de oriunde numai de-ar fi. Si tot asa, noi ne īmbracam, ei se dezbracau, pīna cīnd am cazut cu totii de acord ca etimologia cuvīntului beach trebuie sa aiba vreo legatura cu biciul traditional din care pocneau baietii nostri cīnd se duceau la hora si nu neaparat īn vreo rezervatie naturala care sa mai apartina si guvernului thailandez. Luīnd lucrurile mai īn gluma mai īn serios, esential este ca dupa Jurnalul unui baschetbalist, lasīnd la o parte celebrul Titanic (pe care noi de altfel īl traim iarna de iarna), care a stors milioane de lacrimi, Leonardo DiCaprio convinge īnca odata īn ceea ce priveste autenticitatea talentului sau, interpretīnd rolul unui tīnar dornic de senzatii tari (Richard). La prima vizionare filmul pare o apologie facuta raposatului comunism, prezentīnd viata unei comunitatii de turisti hotarīti sa-si traiasca viata separat, departe de toate minunile tehnologiei care rup īntr-un fel sau altul legaturile cu realitatea imediata. Reconstituirea unui paradis pierdut necesita sacrificii majore iar cīnd īn scena apar mai multe personaje, lucrurile isi pierd puritatea primordiala, acesta transformīndu-se īntr-un adevarat cosmar, singurul scop devenind acela de a-l parasi. Desi protagonistii filmului fac niste chestii pentru care la noi ar primi īntre trei si cincisprezece ani, acest lucru pare sa nu-i ajute cu nimic īn ceea ce priveste rezolvarea problemelor comunitare cu care ajung sa se confrunte. Pastrarea secretului despre acest loc pare sa fie chiar mai importanta decīt viata, cei raniti sau cei ce tradeaza fiind exclusi fara drept de īntoarcere. Libertatea de a alege este puternic īngradita si distrugerea unor reguli necesita crearea altora care de aceasta data sunt mult mai incomode īntru-cīt se refera strict la conduita unei vieti interioare si nu atīt la mondenitatea din care se evadase. Renuntarea la unele obiceiuri bine īnradacinate īn structura individului pare la īnceput o provocare īnsa nostalgia de dupa capata proportii uriase ilustrate foarte elocvent prin simpla dorinta de a bea coca-cola sau de a folosi un anumit tip de hīrtie igienica, ducīnd pīna la delir. Ceea ce a facut tehnologia din tīnarul societatii actuale este iarasi foarte bine subliniat, dependenta de jocurile video si telefonie mobila īnlocuind starile de extaz ale vestitilor samani, īn care dupa cum bine se stie se ajungea tot īn urma consumului unor substante dopante. Astfel, personajul pricipal devine chiar īnduiosator cīnd īn timpul unei asemenea evadari se conecteaza practic la Internet, si nu la vreo lume de dincolo sau la vreun adevar absolut, ceea ce reprezinta un fapt normal avīnd īn vedere criza valorica pe care o traversam. Incapacitatea omului, cu micile lui probleme - mai mult sau mai putin mizerabile - de a crea o lume perfecta devine dureroasa; atunci de ce sa ne mai miram ca vechile teme ale umanitatii (viata, moartea, adevarul etc) au fost īnlocuite, pīna si īn poezie, cu tevile de la calorifer sau cu conductele de apa calda? Oricum, impresia generala pe care mi-a lasat-o filmul este ca lor nu le-a fost deloc frig iar luptele cu semenii sau cu rechinii nu sunt nimic pe līnga aceasta confruntare cu inamicul invizibil. Asa ca stingem televizorul si enuntam si noi o rugaciune, care se pare ca se va purta īn draci iarna asta: the mama cu beachu-n mine

     

     

    © ASALT ASSOCIATION

    Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
    (As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

    Altair Net
     visitors on asalt sites

    Observator