The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 62-64, 2 ianuarie 2001

 

MIRCEA TUGLEA

RAMĪNEM CU CE AVEM

    Iaca, mai trec o mie de ani… Daca la sfīrsit de an fiecare om īsi numara īmplinirile sau esecurile, iar la fine de veac comunitatile īsi revad drumul pe-ata istoriei, atunci la trecerea-n alt mileniu neamurile trebuie musai sa se-ntrebe ce-au facut ele cu dramul de fiinta ce le-a fost dat… Nu cred ca romānilor le-a dat cineva mai multa “fiinta” decīt altor neamuri, altfel decīt daca am considera fiinta ca tinīnd de ruralitate si stadiile mentale arhaice. Sadoveanu, de exemplu, deschide Baltagul cu o foarte frumoasa istorioara īn acest sens: “Domnul Dumnezeu, dupa ce a alcatuit lumea, a pus rīnduiala si semn fiecarui neam”. La īnfatisare, cei care au venit ultimii au fost chiar muntenii (romānii). "Am īntīrziat, Prea slavite", au spus ei, "caci sīntem cu oile si cu asinii. Umblam domol; suim poteci oable si coborīm prapastii. Asa ostenim zi si noapte; tacem, si dau zvon numai talancile. Iar asezarile nevestelor si pruncilor ne sīnt la locuri strīmte īntre stīnci de piatra. Asupra noastra fulgera, trazneste si bat puhoaiele. Am dori stapīniri largi, cīmpuri cu holde si ape line”. “Apoi ati venit cei din urma”, a zis Dumnezeu. “Dragi īmi sīnteti, dar n-am ce va face. Ramīneti cu ce aveti. Nu va mai pot da īntr-adaos decīt o inima usoara ca sa va bucurati de ce-i al vostru...” Acest ramīneti cu ce aveti ne trimite dintr-odata catre un timp imprecis, dinainte de “rīnduiala si semn”. Romānii (muntenii) īsi aveau un rost al lor īnainte de a-si fi primit legea de la Dumnezeu. Nu-i mai putin adevarat, īnsa, ca ei venisera ultimii la īnfatisare. Sa se verifice si aici dictonul biblic, cu “cei din urma vor fi cei dintīi”? Mister.
    Se stie, la īnceputul mileniului doi vlahii populau īnca teritorii compacte īn toata Peninsula Balcanica, reusind chiar formarea unor state destul de puternice (cunoscute sub numele de Vlahia Mare), ba chiar, īn secolul XII, a unui “imperiu” romāno-bulgar, adversar direct si pe masura al celui bizantin. La acea vreme, voievodatele romānesti din nordul Dunarii erau cu mult īn urma, sub aspect politic si administrativ, celor din sud. Statele istorice romānesti din nordul Dunarii se fondeaza abia catre secolele XIII-IV, īnsotite de veritabilele “mituri statale” ale “descalecatului”. La acea vreme, īnsa, vlahii din Peninsula Balcanica fusesera definitiv dislocati si, partial, asimilati, de slavi, bizantini sau, mai tīrziu, de expansiunea otomana. Īn acest moment, o parte (daca nu cea mai mare) a romanitatii orientale - adica vlahii, aromānii de astazi - este sortita uitarii, izolata fiind īntre comunitati neromanice si, mai mult, aflata sub dubla dominatie: slava si musulmana. Consecinta imediata este o izolare, īntr-un fel catalitica, si a romānilor din nordul Dunarii, care reusesc o “epoca de aur”, aproape renascentista, prin Stefan cel Mare. De acum īncolo, mai toate eforturile constructive (dar si, adesea, cele distructive), se vor concentra la nord de Dunare, īn principal pe teritoriul reunit al provinciilor istorice romānesti. Nostalgia romānismului balcanic va ramīne īnsa de “actualitate”, daca ne gīndim ca membrii exilului legionar din Viena, care formasera un guvern pro-german īn iarna lui 1944, se gīndeau foarte serios la o “Vlahie” autonoma īn centrul Peninsulei Balcanice! Dupa secolele XV-XVI, un fel de “renastere” īn miniatura (apar acum primele scrieri romānesti, o serie de “zvīcniri” culte, etc.) statele romānesti cunosc un proces de degradare continua, care ar putea fi interpretat ca o alta “retragere din istorie”, o recadere īn mit. Acest proces nu se va sfīrsi decīt īn secolul XIX, care marcheaza īnceputul unui efort de modernizare accelerata, sub influenta occidentala, dus vreme de un secol (si reluat astazi) cu rezultate uimitoare. Statul romān devine, īn secolul XX, unul dintre cele mai importante din Balcani, ba chiar, daca-l raportam la suprafata si numar de locuitori, īntre primele zece din Europa. Acestea sīnt īnsa realitati formale, contestate de intelectualitate si nu numai. Cum spuneam īntr-un alt articol, aproape nici un romān nu este convins ca Romānia exista altfel decīt la modul formal. Cu alte cuvinte, romānii se socotesc mai degraba un neam, decīt un stat, mai degraba pastori, decīt oraseni. Sa se pastreze prin asta mai multa “fiinta”? Sau este vorba de un alt ramīneti cu ce aveti?
    Nu stiu ce ne va rezerva viitoarea mie de ani. Daca se va mai vorbi, īn secolul XXIX, limba romāna, ori daca va mai citi cineva aceste rīnduri, ca si altele multe, altfel decīt folosindu-se de dictionar. “Pentru un singur poet mare”, spunea Noica, “limbile nu supravietuiesc”. Sa “ramīnem cu ce avem”? Ei bine, nu ne mai trebuie decīt o inima usoara, ca “sa ne bucuram de ce-i al nostru”…

 

SILVIU DANCU

MOSULE, CE TĪNAR ESTI

     Nu stiu cum sīnt ceilalti dar eu am o oarece suspiciune privitor la persoana lui Mos Craciun. Vesel, pīntecos, rosu din cap īn coada, hohotind baritonal si vesel din sania zburatoare sau din strīnsoarea hornurilor, Mosu’ are ceva care ma determina sa-mi pun īntrebari, de multi considerate ca fiind cel putin stupide. De ce mos? De ce reni? De ce rosu? Īntrebarile nu sīnt totusi fara sens si le pastrez cu hotarīre īn patrimoniul (sa nu zic sacul) nedumeririlor mele de pret. Despre originile nordice ale jovialului personaj stie toata lumea dar despre culoarea rosie, mai putin obisnuita, mi-au spus surse anonime c-ar fi vorba de o īncercare straveche a firmei Coca-Cola de a-si face reclama. Tragic! Atīt asumarea comerciala a unui simbol cīt si succesul cromatic (sensibil parca la directia istoriei din estul Europei din ultima jumatate de secol) al unei firme-etalon pentru formula: minim de valoare - plus de profit. Mosul, ziceau aceleasi surse, obisnuia (īnainte sa īncheie rusinosul “contract” cu firma īn cauza) sa poarte vesminte verzi, asa cum sta bine unui vesnic locuitor al padurilor īnzapezite; si un timp am sperat la revenirea la normalitate pīna ce, nu demult, īntr-o alta iarna, īn fata unui magazin aglomerat, “craciunite” cochete si verzi, pareau sa īncarneze triumful traditiei asupra comertului. Asta pīna ce am observat materialele promotionale, oferite sub zīmbete sarbatoresti, invitīnd la o bere…Tuborg. Cred ca atunci am īnteles īnfrīngerea definitiva a magicului īn favoarea comercialului. Mosul este definitiv… cumparat.
    De altfel, natura Mosului reflecta la origine mentalitatea patriarhala, oarecum tribala, ce a dominat secole, tiparele valorice ale lumii civilizate. Barbatul īnteleptit de vreme, īnvesnicit īntr-o bunatate manifestata ciclic, īntr-o singuratate suficienta cu trimiteri spre divin si domnind peste o armata de spiridusi harnici, Mosul este personajul cel mai de succes din lumea miticului si al magicului. Intentionat nu spun de cel al religiosului. Co-incidenta “epifaniilor” sale cu una dintre cele mai sfinte zile ale calendarului crestin (ziua nasterii lui Hristos) nu este atipica. Crestinismul īnsusi a obisnuit sa-si asume zile importante ale calendarului pagīn īncarcīndu-le cu sens evanghelic; dar nu trebuie uitat ca asta a grabit moartea pagīnismului. Cel putin, o perioada. La fel, aparitia rotunda si parca singura asteptata a Mosului, umbreste evenimentul central care este nasterea lui Hristos, eveniment devenit secundar, parca fundal arhaic si inert asumat, fundal potrivit pentru semnalizarea cu rosu a ploii de cadouri. Avem astfel, planul religios invadat de cel magic (Mosul nefiind strain de registrul īn care se regasesc Zīna cea buna, Craiasa zapezii etc), triumful basmului asupra Evangheliei. Nascut initial ca o īntrupare a generozitatii ce trebuie sa īnsoteasca nasterea lui Hristos, Mosul capata treptat o autonomie covīrsitoare si periculoasa mulata pe sensibilitatea omului fata de gestica darului si pe consumismul ultimului secol. Hristos devine motivul depasit, batrīn, ce rasufla doar īn versuri de colinde si-n predicile Bisericii. Asumarea recenta, la nivel cromatic si social a Mosului de catre marile concerne comerciale, acordarea managementului dupa orarul sarbatorilor crestine, au avut ca ultima consecinta, institutionalizarea personajului prin revendicarea insinuata a magicului de catre comercial, de catre consumism. Mosul de astazi, mai stralucitor ca oricīnd, mai bogat si mai bine ancorat īn tabu-urile societatii, cunoaste sprijinul bulversant al televiziunii, suportul financiar al marilor companii, care, toate, vor sa se identifice cu persoana joviala si parca ancestrala a batrīnului de basm. Efectele sīnt, cel putin la nivel de traire imediata, bune, o adevarata sarbatoare pare sa fie recunoscuta pīna si de regulile impersonale ale profitului, copiii sīnt ademeniti cu talent īn mirajul posibilului fara limite. Dar suportul religios este ascuns, alungat, singura nasterea Domnului nefiind profitabila.
    Acestea fiind spuse, īl “acuz” pe Mos Craciun de tradarea sensului Craciunului, de promovarea ilicita a unei firme de racoritoare, de uzitarea īn scopuri de profit comercial a numelui si spiritului unei nopti sacre, de asumarea unora dintre trasaturile esentiale ce defineau mai vechea si mai īndreptatita sarbatoare a Sfīntului Nicolae.
    Privind asa, cu nostalgie, si cu un drag iremediabil dar īntristat nu pot cīnta Mosului decīt: “Mosule, ce tīnar esti…”. Si n-as minti prea mult.

 

VESPASIAN PITICLA

MOSU' NU VINE

     Īmi amintesc, din acesti ultimi patru ani, īntinderile faste si totusi pustii ca niste deserturi ale sarbatorilor. Īn 1996, īnca īmbatat de euforia “schimbarii”, īi spuneam unui distins universitar, membru īn curatoriul fundatiei care acorda premiile Herder, cum ca īn Romānia comunismul ar fi compromis definitiv. Sub candelabrele imense din aula mica a universitatii vieneze, batrīnul profesor mi-a zīmbit cam nedumerit si-a schimbat vorba. Pentru el, om trecut prin multe, probabil ca naivitatea mea era destul de comica. Cam la un an dupa aceea se desfasurau īn Austria alegerile locale. Am remarcat cu īncīntare cum fiecare candidat la primaria Vienei, indiferent de rezultatul obtinut, īsi īncheiase campania electorala, la o saptamīna dupa alegeri, cu panouri publicitare pe care scria “va multumim pentru votul dumneavoastra”. Veneau iarasi sarbatorile, si-am petrecut un revelion urmarind, pe un ecran urias instalat īn piata din fata primariei vieneze, concertul de anul nou, apoi citind “Istoria universala a picturii” īn camera mea din caminul studentesc. Si, iarasi, revenirea īn tara. Cam cu un an īn urma, īn 1999, cīnd Suplimentul de Marti abia īsi luase avīnt, scriam īn numarul 13, intitulat cam pompos “Noi īn anul 2000”, un articol despre “Mocirla si kitsch”: “Strazile erau o mocirla cenusie, īn gropi mustea noroiul si chiar oamenii, priviti de aproape, aveau ceva aproape monstruos. Purtau toti aceleasi paltoane roase de acum zece ani, barbatii erau nebarbieriti si transpirati, copiii urlau īngramadindu-se cu vreo sanie pe ghetusurile ramase, murdari si parca bolnavi. Nici femeile nu aratau, īn acele momente febrile de dinainte de sarbatori, ca ar pune ceva pret pe īnfatisarea lor. Multe pareau ca nici nu se spalasera pe dinti dimineata. Tarabele erau de un kitsch absolut, cu muzici de mahala sfredelind sfidator auzul trecatorilor. Dincolo de vitrinele decorate cu sclipiciuri aurii, cu beculete ieftine īnchipuind vreo urare de sfīrsit de an, te īntīmpina de cum intrai aceeasi mocirla cenusie, facīnd ape pe pardoseala de gresie a magazinelor. Cizmulitele turcesti ale damelor lasau, tīrsīite ca niste sosoni pe gresia alba, dīre de murdarie vesela. Din strada, concerte ad-hoc nu reuseau, īn fata marilor magazine, sa-l īnvioreze decīt pe vreun mosneag beat, aflat īn zona īntīmplator. Vīnzatorii de bilete de bingo foiau agresivi prin piete, fluturīndu-si cartoanele la tot felul de partide ale secolului. Un kitsch total, invadīnd cele mai ascunse colturi ale urbei, sfīsiindu-i maruntaiele.”
    De unde aceasta senzatie de diferenta complesitoare, de nesurmontat? De unde sentimentul avut, īn lungile drumuri cu autocarul catre Viena, ca ma īntorceam acasa? Eram, fireste, constient ca acest acasa al meu nu poate fi decīt oraselul īn care m-am nascut, cel īn care mi-am trecut adolescenta, tara īn care se vorbeste limba mea materna, īntr-un cuvīnt Romānia. O tara, īnsa, īn care īntors pentru cīteva zile din strainatate traiam o stare de disconfort total, iar cele mai banale lucruri, precum asteptarea unui metrou, cumparatul unei pīini si altele asemenea, pareau obstacole aproape de netrecut. Cred si acum, cu toate ca īntre timp senzatia de monstruos s-a diminuat prin obisnuinta, ca daca exista vreun acasa romānesc, acesta consta tocmai īn tensiunea pe care o īntretine el, īn sentimentul apasator al lui a nu te afla acasa, la tine acasa. Poate ca cel care a remarcat cel mai bine aceasta situare paradoxala a romānilor, īn raport cu propria lor conditie, este Cioran. Spunea el undeva: “Multi romāni, nesfīrsit de multi romāni, marturisesc zilnic ca Romānia este ultima tara din lume”, sau ca “Romānul este consecvent numai īn luciditatea fata de conditia romāneasca. El stie ca nici unul dintre semenii lui nationali nu este entuziasmat de soarta lui de romān. Si atunci īncepe marturisirea deficientelor proprii, interpretate si scuzate prin viciile substantiale ale Romāniei”. Traim si acum, am impresia, īn aceeasi mocirla si kitsch mental de acum doi ani, de acum doua mii de ani. Nu s-a schimbat nimic. Si nu se va schimba nimic, niciodata.
    Īn aceste conditii, ce sa mai asteptam de la Mosu’? Daca Romānia este “tara uitata de Dumnezeu”, credeti ca Mosu’ va mai catadixi sa ne faca vizite? Ziceam de sarbatorile ultimilor ani. Ei bine, o singura data am avut impresia ca l-am vazut pe Mos. Eram īn gara din Constanta, īl conduceam pe nepotul meu, care lua trenul spre Bucuresti. Cum statea el īn fereastra, hlizindu-se īnfasurat īn fular, am vazut un batrīn, cu un brat de ziare ude de ninsoare, īncercīnd absent sa le vīnda. Murmura distras, foarte īncet: “luati ziarul”, si apoi clar: “avem Magyar Hirlap, Die Presse, Frankfurter Allgemeiner Zeitung…” Am crezut ca n-am auzit bine. Pe cīnd īl priveam, el s-a īntors si mi-a zīmbit complice. Era īntr-adevar Mosu’. Dar cred ca venea pentru ultima oara la noi.

 

MUGUR GROSU

AVEM CARNE SPECIFICA

    Raul… Una din nelipsitele preocupari ale spiritului - din oricare perioada a enigmaticei sale fiintari - a fost surprinderea īn cadrul unei definitii a acestei realitati. Lamentabil esec… Dincolo de orice formulare, omul n-a ajuns a sti despre el decīt ca este un fapt, nu prea mult pentru cineva care are pretentia sa lupte īmpotriva lui. Si, ca tot ceea ce face parte din existenta noastra de zi cu zi, aceasta dimensiune a anti-naturii (din nou ispita definirii) are o multitudine de fatete. Este, bineīnteles, o provocare care ar putea atrage pe oricare dintre titanii cuvīntului, ai discursului, faptul de a aseza īn matricea unui monumental tratat Raul, asa cum este el, sub miile lui de forme. Exhaustivitatea īn acest caz este, fara doar si poate, o dureroasa himera.
    Pasind īn fata altarului pentru a-si uni destinele īn fata lui Dumnezeu si a oamenilor, o multime de tineri apartinīnd culturii occidentale - si vorbesc aici atīt de vestul Europei, īnsa mai ales de nordul continentului american - au bucuria, dar si provocarea unui juramīnt, care (īn treacat fie spus) desi nici pe departe nu poate fi comparat cu ceremonia tainei cununiei a ritului ortodox, cuprinde īn sine o angajare īnfioratoare.
    Stim cu certitudine - si nenumarati carturari au avut grija a ne demonstra temeinic - ca multe dintre jaloanele existentei omului zilelor noastre īsi au radacini stravechi. Stim tot la fel de bine ca formulele care odata defineau sau īncadrau pe individ īn lume si īl consacrau ca membru al unei societati, cu scurgerea vremii - desi īn multe cazuri s-au pastrat intacte - au ramas numai niste clisee, ritualuri sau formule mecanice, a caror semnificatie metafizica, existentiala, religioasa, a fost data uitarii. De multe ori nu mai stim ce īnseamna cu adevarat cuvintelele pe care le rostim. Revenind acum la dragalasa pereche de īndragostiti care se pregatesc sa-si uneasca vietile, va vom dezvalui si dumneavoastra (īn caz ca nu urmariti filmele americane) legamīntul pe care si-l fac. Pe scurt, cei doi īsi promit unul altuia ca-si vor fi mereu aproape “la bine si la rau”, pīna ce moartea īi va desparti. O prima interpretare este absolut stravezie. El o va iubi pe Ea - si nu e putin lucru - atunci cīnd viata le va harazi fericirea unui camin dragalas, cald, confortabil, a unor copii sanatosi, veseli, inteligenti, a unei dragoste reciproce inepuizabile s.a. Īnsa, deloc de neglijat, El o va iubi si va fi alaturi de Ea si atunci cīnd vor fi saraci, cīnd va fi bolnava de o maladie fara leac si dezgustatoare, cīnd va fi concediata sau dezmostenita de parinti.
    Gīnditi-va la un aspect care s-ar putea sa nu va sara īn ochi. Īncercati sa va imaginati cum El va ramīne alaturi de Ea īn cazul raului care i se īntīmpla lui. Ce vreau sa spun? Este, cred, mult mai usor sa fii līnga cineva, suportīnd raul lui. Gīndeste-te cum te vei comporta cīnd toate cele rele ti se īntīmpla tie. Nu voi pune aici situatia absolut frustranta īn care partenerul tau de viata are parte doar de succese, iar tu numai de esecuri. Aceasta este, cu adevarat, o situatie ce-ti poate crea un complex incurabil. Vreau sa-ti spun īnsa, cititorule, ca chiar daca - pe līnga tine - si jumatatea ta are parte de necazuri la fel de mari, īn momentul īn care tu suferi loviturile sortii, īti va fi greu sa “supravietuiesti” acestui rau care ti se īntīmpla. Cīnd suferi, putine lucruri mai conteaza si te mai sensibilizeaza īn jurul tau. Celalalt sufera, dar nu mai poti sa privesti īnspre el pentru ca si tu te chinui, slava Domnlui, cīt se poate de mult. Si chiar daca vezi, caci īl iubesti, orice s-ar spune, suferinta pe care i-o citesti īn ochi nu va putea decīt sa te īnraiasca si mai tare, sa te īmpinga spre o deznadejde si revolta fara leac. Scīrba devine inevitabila. E gresita ideea ca numai unul care a suferit (ori sufera) poate īntelege pe altul aflat la ananghie. Nu mai are timp. Nimic nu te absoarbe mai mult si nu te orbeste, nimic nu te “tabaceste” mai cumplit decīt propria suferinta. Asa ca tīnarul occidental care se casatoreste (si nu doar el), trebuie sa fie cu mult mai atent cīnd juruieste: sa īnteleaga ca daca va suporta cum-necum raul prietenei sale de viata, cum va īmparti īnsa raul lui, cum va avea taria, īntelepciunea si fericirea sa si-l daruiasca spre īmpartasire? Oare nu se va īnacri? Nu va muri singur, deznadajduit, blestemīnd? Drept este ca pentru aceasta īti trebuie cu adevarat jumatatea potrivita. Dupa cum stim ca si binele te face egoist si egocentrist, orb si insensibil, daca si raul īti rezerva aceelasi tratatament…Ce mai e atunci raul si ce binele? Unde se despart ele?
    Aceste īntrebari sīnt vechi, īmi veti spune. Stiu, dar nu strica niciodata sa le repeti. Raspunsul la ele īnsa - si nu multi sīnt constienti de acest lucru - nu ne este necesar a-l sti. Ceea ce trebuie, ne-a fost spus: atīt bune cīt si rele devin suportabile īn clipa partasiei. Īmparte cu cel de līnga tine, cu conationalul tau īn Patria Marii Provocari. Atunci Raul si Binele īsi vor re-dobīndi īntelesul, demarcatia, frontierele. Le vei aduce prin harul camaraderiei casnice (caci despre ea am vorbit) la clipa privilegiata cīnd se vor numi pur si simplu viata.

 

bare.gif (1971 bytes)

LECTURI
MIRCEA TUGLEA

ANARHIE SI ARMONIE (I)

   A stīrnit oarece vīlva, anul trecut, aparitia unui volum de poezie controversat precum Manifestul anarhist al lui Marius Ianus. Numai ultimele numere ale Romāniei Literare au gazduit doua interventii la subiect, apartinīnd lui Alex Stefanescu si Mircea Cartarescu. Lucru straniu, totusi, daca ne gīndim ca poemul care da titlul volumului, si pe care l-au comentat īn primul rīnd ambii opinenti, fusese publicat deja cu doi ani īn urma, īn antologia Ferestre ’98, scoasa de acelasi Mircea Cartarescu. Sa vedem īnsa care este miezul discutiei. Alex Stefanescu este revoltat de prezenta, īn cartea amintita, a unor “expresii dintre cele mai vulgare, unele de o nerusinare rar īntīlnita”, ori de “referirile frecvente la persoane” despre care cititorul n-a auzit, si care ar fi o forma de impolitete (!). “Textul este, īn general, dezlīnat sau plin de repetitii, ca monologul cuiva care s-a trezit mahmur, dupa o noapte de chef, si īncearca sa īngaime ceva, de unul singur”. Totusi, “poetul cu stil sleampat si desucheat are si momente īn care se mobilizeaza intelectual”, reusind “imagini expresive, memorabile”, precum aceasta: “doi cīini se-nvīrt spate-n spate / ca doi pistolari neopriti” (!). Īn linii mari, īnsa, ar fi vorba de un “document psihiatric” al insuccesului “(si nici macar accesului) la femei”, dovedit de marturisirea subiectului (usor de psihanalizat) cum ca “nimeni nu ma iubeste nimeni / nu m-a iubit īn afara de mama” (!). Lumea lui Ianus este una “a trivialitatii nevrotice”, “dizgratioasa, dar autentica”, recunoaste Alex Stefanescu, o lume strabatuta de catre cititor, datorita unei curiozitati “masochiste”, pīna la capat. Concluzia ar fi ca “Marius Ianus este un poet pe masura timpului lipsit de glorie pe care īl traim”.
    Īntr-un fel, aceasta este si premisa de la care porneste articolul lui Mircea Cartarescu. “Ianus īsi defineste deplin epoca īn tot ce are ea mai diform, mai disperat si grotesc. Dar orice poet autentic o face”. (Chiar titlul articolului, “O poezie adevarata”, are aceasta conotatie, totodata de “autentic” si de “marfa”). Marci ale acestei autenticitati ar fi “confuzia, nerabdarea, obscenitatea, agresivitatea, perplexitatea”, adevarate “strigate barbare” ivite dintr-o “adevarata, legitima īn vremea de azi, sfīsiere launtrica”. Este necesara, aici, o paranteza. Pare ca nimeni n-a analizat, cu aplicatie la text, resorturile interioare ale “Manifestului anarhist” (ma refer la poemul cu acest nume), “criticii” rezumīndu-se la a cita cunoscutele versuri despre “Romānia fara chiloti”, sau cele cu “presedintii sīnt niste cretini, Romānia / guvernul e o adunatura de cretini / ei n-au dat niciodata bani unor cersetori”. Sa remarcam, mai īntīi, faptul ca acest poem face parte dintr-o sectiune intitulata “Second hand news”, situarea intertextuala fiind astfel destul de vizibila. Este un poem tras dupa “America” lui Ginsberg, s-a mai spus (īi este de altfel dedicat), la fel ca si “Clementina, ti-am dat toata dragostea mea” a lui Cartarescu, de unde dubla sa raportare. N-am nici o īndoiala, Ianus l-a descoperit pe Ginsberg prin Cartarescu, iar acel “toata dragostea mea” cartarescian a devenit, īntors pe dos, “tu nici nu stii īn ce raporturi o sa fim, Romānia / o sa-ti spun sa borasti si o sa borasti!”. (“Clementina” a redevenit, fireste, America/Romānia). Inevitabil, dar si paradoxal, concluzia ar fi ca avem de-a face cu un poem de dragoste! Sau, mai degraba, al absentei dragostei, īnceputul fiind revelatoriu īn acest sens: “am scris acest poem cu propriul meu sīnge pe strada / … / dupa ce am condus-o / pe Michelle care m-a parasit”. Īn acest context, obsesia dominanta este cea a strazii, ca artera vidata de fluidul vital, īn care “venele mele deschise picura stins”, alcatuind o textura care se destrama pe masura ce se construieste. Īn golul apocaliptic astfel creat, subiectul poate profera toate injuriile metafizice, improbabile īn timpul mundan. Este marginea lui Derrida, finele volatil al mileniilor, sau, daca vrem, un fel de carnavalesc tragic, īn care, dupa cum stim, lumea este īntoarsa pe dos. Manifestul anarhist este, vazut din aceasta perspectiva, unul care vorbeste despre armonie. Este de prisos sa cautam aici nuante ideologice, asa cum face Mircea Cartarescu (“viziunea sa politica nu trece de cea mai naiva utopie”), desi recunoaste ca ar fi “inutil sa polemizezi cu aceste «idei»”. Tot el vorbeste, īnsa, de o degradare a “lumii romānesti de zi, a limbii ei, a culturii ei, a imaginii ei de sine” (s.m.), de disperarea subiectului caruia “i s-a luat pīna si limbajul, a celui care e hiperconstient ca nu-si poate exprima chinuitoarea deruta decīt prin contradictii si absurditati”. “Sīnt eu reprezentat īn afara”, exclama acest subiect fata cu un real devastat: “Aicea-i numa’ birturi si case cu placi / cai ferate si ogoare / pīna la orizont si-napoi / aicea-i ziduri de BCA si gunoaie / si kilometrice īntreprinderi agro-industriale”. Sau: “de fapt īn creierul meu gesticuleaza Ceausescu”. Aceasta “reprezentare īn afara” corespunde recunoasterii actantului (ori, mai degraba, proiectiei sale constiente) īntr-o viziune a unei lumi cu “venele deschise”, o lume a sinuciderii lente. Īnsa limbajul care “i s-a luat” subiectului liric este īn realitate acelasi cu al discursului “amoros” cartarescian. Primele trei sectiuni ale Manifestului anarhist sīnt reluari īncetinite, uneori rasturnate, de o tonalitate din ce īn ce mai diluata, ale Poemelor de amor. Abia īn ultimele texte Marius Ianus reuseste sa se debaraseze de reziduurile sentimentaloide (fie ele si cu semn inversat), si, nu īntīmplator, consider ca aceasta parte a creatiei sale este cea mai autentica de pīna acum. Dar despre asta, īntr-un numar viitor.

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

CRUCIATII VREMILOR DIN URMA

   Īncepīndu-si īn zorii acestui secol scuturat de convulsii terifiante cartea sa “Agonia crestinismului”, care a facut cariera īn lumea misticismului spaniol modern, Miguel de Unamuno declara sub impresia puternica a revelatiei crestinismului agonic: “Agonizeaza cel ce traieste luptīnd, luptīnd īmpotriva vietii īnsasi. Si īmpotriva mortii, asa cum se exprima Sfīnta Tereza de Iisus īntr-o rugaciune: Mor pentru ca nu mor. […] Īn ordinea religioasa, si mai ales din punct de vedere al religiei crestine, nu īncap discutii asupra intereselor generale religioase, eterne, universale, fara a le da un caracter personal, ba, eu as zice mai degraba individual (s.n.). Orice crestin, pentru a-si dovedi agonia lui pentru crestinism, trebuie sa spuna despre el īnsusi ecce christianus, precum a zis Pilat ecce homo. Trebuie sa arate sufletul lui crestin, sufletul lui de crestin (s.n.) cel ce s-a faurit īn lupta, īn agonia crestinismului din el. Un suflet care sa fie propria opera. Fiindca la moarte se lasa un schelet īn pamīnt, un suflet si o opera istoriei. Aceasta atunci cīnd s-a trait, adica s-a luptat cu viata care trece pentru viata care ramīne (s.n.)”.
    Pornind de la aceste consideratii as vrea sa vorbesc despre lupta cea din afara noastra, despre misiune si misionarism, acest destin irevocabil al vietii crestine din totdeauna. Ce este misiunea? Unde īncepe si unde se opreste actul misionar? Crestinismul, dupa cum īnsusi Mīntuitorul o spune, este o religie a luptei (grecescul agonia), a sfīsierii īn primul rīnd interioare. Omul vechi se lupta sa supravietiuiasca, traditionalismul si legea se pun disperat stavila iubirii si vietii. Acum se decide soarta umanitatii, acum apare JERTFA. Schimbarea cea mai importanta se produce - unde altundeva? - īnlauntrul omului. Razboiul se duce pe cīmpul de lupta al fiintei umane. Bun, si ce legatura au toate acestea cu misiunea, este īntrebarea care apare firesc. Pornind fie si numai de la etimologie, vom vedea (cīta īncarcatura īntr-un singur cuvīnt!) ca substantivul missio, -onis īsi are originea īn verbul mitto, -ere, cu o multime de sensuri, care de care mai relevante: a trimite, a alunga, a lasa liber, a renunta. Īn acest caz fericit, interpretarea nu mai e decīt o formalitate. Misiunea nu poate fi, īn lumina ultimelor aprecieri, decīt o extindere sociala a agoniei interne īntru crestinism. Misiunea este īmplinirea unei noi vieti interioare. Omul crestin (si vreau a se vedea aici un concept), se primeneste pe sine, īsi vindeca sufletul. Īnsa curatia aceasta cum ar putea sa se simta īn largul ei īn mijlocul unei lumi corupte?! Si de aici apare actiunea perfect motivata si previzibila de a extinde viata crestina de la sine la cosmos. Crestinul prin misiune nu face un rapt spiritual si nici nu īl putem acuza de Jihad. Este efortul lui personal la re-crearea lumii prin Jertfa. Mai concret, la primenirea casei īn care locuieste si care ce este, īn fond, alta decīt creatia? Durerile nasterii (Matei, XXIV, 8) fiecaruia dintre noi se raspīndesc īn toata lumea si lupta devine astfel colectiva. Etimologia ne ajuta sa vedem lucrurile īncarcate de adevaratul lor continut: misiunea este trimiterea īn afara a “aflarilor” noastre interioare, este lupta pe care Hristos ne-o cere de a alunga omul mort al legii gravate īn piatra si nu īn suflet. Telul este eliberarea, iar metoda este renuntarea la tot ceea ce oamenii īntelegeau despre ei īnsisi, īntr-un mod gresit. Putem redirectiona asadar īntr-o directie viu-lucratoare sensul unei sintagme compromise si vlaguite de excesele la care a fost facuta partasa: militia Christi (fac referire evidenta la denumirea pe care si-o luasera, īntr-o eronata īntelegere, hoardele cruciate care pompos se autointitulau cu mai sus amintita formula).
   Concluzia ce urmaresc sa o desprind este ca a vorbi de misiune - si aceasta īn orice timp - nu este decīt o vorbire de pe fundamente foarte solide despre reforma fiintei umane - de la individ la societate - asa cum īnsusi Hristos a preconizat-o (“Precum M-a trimis pe Mine Tatal, asa va trimit si Eu” - Ioan, XX, 21). Misiunea este, oricīnd si oriunde, o disputa a noului cu vechiul, este o lupta pe viata si pe moarte īntre “asa-i obiceiul” si Adevar. Chiar cīnd vorbim de societatea contemporana, nu putem pune misiunea īn afara dimensiunii ei militante. Asa-numitele societati deschise de astazi sīnt mai mult o teorie de cabinet decīt realitate. Oamenii se dovedesc si astazi la fel de fanatici si de traditionalisti cīnd e vorba sa pactizeze cu ceea ce crestinismul le propune: o īntrerupere a confortului si comoditatii care o gramada de ramificatii.
    Am scris acest articol pentru cei pentru care crestinismul īnca mai īnseamna ceva.Este greu lumii actuale sa īnteleaga refuzul lui Hristos fata de cei “caldicei” si neimplicati. Vremea Judecatii se apropie, oricīt de departe s-ar afla īnca. Se apropie de cīnd Hristos a murit si a īnviat. De cīnd oamenii au murit si au īnviat. Si niciodata nu este prea mult īn a repeta lucrurile esentiale.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator