The Tuesday Supplement
                                    al ziarului Observator de Constanta

Nr. 65-67, 23 ianuarie 2001

STEFAN CARAMAN

CUM AM DEVENIT CITITOR?

    Este genul de interogatie care, daca nu ar parea interesanta, ar fi chiar stupida, de genul celebrei “cu ce gīnduri…?”, dar nu atīt de celebra. Ceea ce īnseamna ca trebuie sa raspund astfel īncīt sa devin chiar stupid daca nu reusesc sa o fac pe interesantul. Simplu?
    Pe de alta parte nu pot omite faptul ca nu-mi puteam exersa cinismul (precum īn acest debut de text; bine, o forma mult diluata) daca īn trecutul meu initiatic, undeva pe la īnceputuri, nu as fi devenit cititor, mai īntīi de texte obligatorii (Abecedar, basme, revistele pioneresti: Cutezatorii, Tehnium, nu mai stiu) apoi de texte la alegere (revistele porno din dormitorul parintilor - serios, chiar ma interesa ce-si pot spune doi insi īn plin coit, astazi mai putin…, Johnny Boamba - cea mai frumoasa carte a copilariei mele, de atunci am capatat o aversiune pentru parintii divortati… īn fond o tīmpenie - altele). Da, mi-a placut sa citesc. De aia am devenit cititor. Citeam normal, asa cum citeste orice copil superdotat locuind undeva la tara, īn nordul Dobrogei. Trebuie sa stiti ca un copil superdotat din arealul abia nominalizat se deosebeste fundamental de un copil superdotat locuind, sa zicem, la Bombay, India. Copilul romān superdotat īnvata literele īnainte de a intra īntr-a I-a, primeste premiul I īn toti anii de gimnaziu, la liceu traverseaza o mediocritate nesuparatoare, face facultatea la f.f., scrie niste carti, lucreaza la o banca si, īn final, ajunge la a o face pe desteptul, chestie cu care ramīne pīna la moarte. Am fost un copil superdotat romān.
    Am sa revin la perioada īn care abia īncepeam sa devin cititor pentru ca īmi amintesc cum mama īmi interzicea sa citesc prea mult pe motiv ca-mi stric ochii. Si ca sa ma sperie definitiv, ma ameninta ca de atīta lectura pot īnnebuni, dīndu-mi-l exemplu pe socatul satului - Ion (se leaga, nu?) - care fusese īn tinerete contabil, dar o luase razna de atīta carte. Ce nu stia mama era faptul ca eu īl simpatizam pe Ion si eram singurul dintre copii care nu aruncau dupa el cu pietre (doar cu cotoare, uneori…). Nutream o dorinta secreta de a fi ca el, de a nu-mi pasa de nimeni si de nimic, de a rīde de orice, de a fugi dupa masini fara sa-mi para rau ca nu le prind, de a tine evidenta cīrciumarului de la stat pe de-a moaca, īn general de a fi strain de orice responsabilitate. Astazi lucrurile stau cam la fel, cu deosebirea ca, īntre timp am aflat ca Ion nu se tīmpise de atīta carte ci pentru ca nevasta-sa se culca cu altul si ca nu ma mai intereseaza atīt de mult sa devin cretin, poate si pentru ca, īn secret, mi-e teama ca am atins deja stadiul reclamat. Cu mine e posibil orice.
    Īn sfīrsit, am devenit cititor si pentru faptul ca nu am avut alta alternativa. Ce puteam face īn conditiile īn care ma bateau toti, ma luau la misto poreclindu-ma “Paganel” (īsi mai aminteste cineva?), ma evitau atunci cīnd puneam la cale sotii ce se finalizau cu o cafteala buna acasa. Va jur, voiam sa iau si eu sa o īncasez de la tata pentru faptul ca, sa zicem, am spart cu prastia geamul magazinului alimentar (de fapt, am īncasat-o pīna la urma dar nevinovat - geamul īl sparsese fratele meu, iar chelfaneala am luat-o amīndoi, ca sa fie…). Si, ca sa ma razbun, m-am pus pe citit.
    Hai sa īnchei asa, am devenit cititor din complex, nu puteam fi ca ceilalti.

 

NORA VASILESCU

DESPRE ALFABET SI PREAFRUMOASA LUI CORUPTIE

   Sa fi fost altfel decīt alti copii? Pe foarte putini dintre cei ce mi-au povestit cīndva despre īnceputurile lor i-am surprins īn a recunoaste macar aluziv tortłrile primelor lecturi. Nu ca a citi ar fi mare lucru īn sine; de la patru la sapte ani am vazut destui īnsusindu-si literele constiincios, deseori si cu bucuria de a silabisi ulterior, plini de mīndrie, majusculele de pe vitrine si firme. Dar a fi alfabetizat o fi oare categoria de deasupra cititului? Pentru mine īn nici un caz si īmi refuz cu greu tentatia de a generaliza. Sa aduni a-p-a īn “apa” pe tabla e o jucarie, dar cīnd īn fata ti se scurg milioane de mici astfel de semne īmbīrligate, care, pe rīnd, trebuie legate unele de altele īntr-o anume ordine, si numai īn aceea; cīnd gramajoarele de astfel de furnici trebuie din nou grupate īn alte gramezi mai mari, care pentru adulti au sensuri atīt de imediate si atīt de desperant usor de īnteles si, mai cu seama cīnd, singur īn fata acestor pagini “fara poze” ar trebui (o stii ca ti-au spus-o, poate chiar ti-au dovedit) sa gasesti placere din ordonarile neīncetate de semnsemnsemnpauzasemnsemnsemnsemnsemnpauza, tentatia imediata e sa lasi balta, sa pleci sa te joci, sau, mai degraba, sa vezi ce-ar mai putea fi la televizor. Pīna sa aduni de-o propozitie oricum nu mai are nici o importanta ce sens avea.
    Si īn punctul asta, vezi bine, m-am dovedit adīnc coruptibila. Nu e nici un fel de figura de stil, mai degraba un eufemism pentru ca a fost momentul cīnd, fara sa pricep vreodata asocierea de idei care m-a condus aici, am ajuns sa citesc pe bani. Aveam de pilda de citit o roman despre o mica printesa care ajunge sa se deghizeze īn baiat cersetor ca sa poata trece liniile inamice si sa-i duca astfel tatalui sau, regele, vesti de acasa. Pīna la pagina 50 primeam o suta de lei (asta putea īnsemna orice īntre o jumatate de pereche de pantofi de piele si o masa la un hotel de lux), peste īnca pe-atītea pagini, alta suta. Asa a ajuns ca portofelul meu de piele de cocos sa contina suma maiastra de trei sute de lei īn cap. Nu ar fi fost vorba sa-mi cumpar ceva cu acesti bani. Banii mi se pareau īnca prea exotici ca sa ma imaginez achizitionīnd ceva real cu ei. Bancnotele stateau albastre si īmpaturite-n patru īn compartimentul din spate, cel mai plat, al portofelului rosu. Diferenta fundamentala era ca, daca si īnainte īmi placuse lacul sau stralucitor, acum īl iubeam cu mult mai mult: devenise adevarat. Drept urmare, nu m-a mai parasit si-mi imaginam cu adīnc deliciu momentul īn care banii aceia, jumatate bacsis, jumatate rod al trudei, vor deveni unica sursa de a iesi din cine stie ce īncurcaturi īntunecate, din mii de pericole neprevazute care s-ar fi abatut asupra noastra. Asa se va fi īntīmplat si cīnd, īntr-una dintre seri, la cīteva sute de metri de scoala, mi-am dat seama ca portofelul lipseste. Vedeam mental locul exact unde ar fi trebuit sa fi ramas, īn semiīntunericul interiorului bancii mele (a treia din rīndul mijlociu). Spaima m-a invadat uleioasa īnspre talpi si m-am repezit cu toata groaza īnapoi, spre cladirea de-acum abandonata. Femeia scunda si slaba, īn halatul ei albastru, m-a ascultat banuitoare ca apoi sa ma puna sa amanuntesc continutul obiectului pierdut pīna īn cele mai mici detalii. I s-o fi parut si ei desigur ciudat ca un copil de opt ani sa poarte asemenea sume cu dīnsul si, dupa fata i se puteau citi reprosurile pe care le facea deja parintilor, fara sa banuie ca bucata de piele rosie cu solzi reprezenta salariul vrednicului cititor cu simbrie.
    Ma īntreb cīt percepeam din coruptia culturii pe atunci din moment ce nu socoteam īntīmplarea o treaba cu totul avuabila, cel putin nu īn fata celorlalti colegi, ramasi īntr-o epoca feudala īn care munca i se datora stapīnului numai pentru bucuria netarmurita de a sluji unui senior uns al domnului. Am remarcat ca platile īncetasera mult mai tīrziu, pe vremea cititului pe apucate, prin gari, prin sali de asteptare si mai cu seama, pe sub banci, īn timp ce insi plicticosi si carora desigur le era cu totul straina ideea ca ar putea sa ne plateasca sa-i ascultam, predau materii care mai de care mai anoste. Dar nu fiindca Sartre odihnea comod dedesubtul instalatiei Tokamak, si nici pentru ca sertarul era īmbrīncit scurt la intrarea mamei īn camera unde īnvatam de zor polimeri, nici macar fiindca stiam ca numai bunica se facea ca nu observa ca citesc formal interzisele romane īn care oamenii se iubesc de-adevaratelea si care īmi prilejuiau destule vizite īntr-un fel de īntors al coruptiei, m-au facut sa observ ca parasisem de ceva vreme rolul cititorului de meserie. Nici macar atunci cīnd - dupa ce banii se cheltuisera de ceva vreme pe negrele stilouri Rothring - portofelul avea sa fie luat de apa care a tīsnit dintr-un baraj construit cu mare grija undeva, pe līnga Varatec, portofel īnmuiat din care se scurgeau pe rīnd culoarea pielii si cea neagra a captuselii, constatat mort si apoi repus pe apa.
    Privind de aici īmi dau seama ca era mult prea mult ca atunci, īntre geometrie, algebra si Fefeleaga, sa gasesc sensuri. Prea putin din cititul liber, pe furate, prea putin din prezenta īn carne si oase pe care mi-o simteam alaturi de capitanul Hatteras sau Martin Eden, de falca rupta a lui Robespierre, mai avea acum cineva tihna sa ne-o īngaduiasca. Īn plus diriginta tocmai ne īnvatase o smecherie care pīna nu demult īmi mai aducea īnca bucuria elevilor si admiratia parintilor; un secret simplu, dar pe care putini īl apreciaza pīna sa-ncerce a-l pune īn practica, o coruptie cu mult mai rafinata, aceea care i-a si ajutat pe atīti structuralisti sa scape printre degetele prea rasfirate de entuziasm cotidian, ale realismului comunist.
    Si-a pus astfel cineva īntrebarea de ce acelasi om ne īnvata doua materii atīt de diferite ca literatura si gramatica? De obicei nu, iar īn rarele cazuri īn care copiii chiar se gīndesc la asta li se raspunde ca motivul se situeaza undeva īntr-o inexplicabila organizare a facultatilor si anume, cei care sīnt atīt de idealisti ca sa faca “Litere” trebuie sa īnvete si ciudatenia aceasta fara acoperire practica, dar care se cere cu īncapatīnare la atītea examene, numita, nu fara rost, cu sunetul acela aspru si rostogolit nemteste: gramatica. Cum, tot de obicei nimeni nu se straduie ca analizele de text literar sa se faca altfel decīt prin doua mari metode: lista de figuri de stil (doua chifle, trei pepsi, o friptura) sau bataia de cīmpi (la care au un talent nemaipomenit toate mamele de fete), legatura murdara dintre gramatica si analiza de zece a unui poem trece rar prin capetele de la zece la optsprezece ani. Or, nu exista baiat iubitor de matematica, nici fetita obosita de frecatul mentei īn cuvinte pompoase atīt de des īncercuite cu rosu la īnapoierea tezei, care sa nu realizeze avantajul minunat al instrumentului pe care, de voie, de nevoie si l-au īnsusit, ca apoi tot “comentariul de text”, “analiza” si alte astfel de cerinte dezagreabile pīna la greata sa devina niste gīnduri de bun simt pe marginea simetriilor schemei sintactice, ori a topicii si statisticei atributelor, complementelor si altor elemente predicative suplimentare de printre toate acele multe cuvinte.
    Nu ca cele proaspat descoperite nu ar fi fost bune, nici ca plata ar fi fost mai mare, dimpotriva, profesorul de matematica ne avea la inima īntr-un fel cu totul aparte pe noi, cei care ne pierdeam serile de sīmbata pīna la ore tīrzii īn camaruta de līnga cancelarie. Un fel de plata pe dos poate, dar, la urma urmelor benefica celor ce se vroiau altfel (si cine nu se vrea altfel la saisprezece ani). Īntelegerea īnsa a venit numai cu ani mai tīrziu, pe cīnd - conspectīnd harnic pentru ultimul nostru examen de estetica - am constatat depresia instalīndu-se comod ca un turc pe-o perna, o depresie de sfīrsit de lume si de spectacol. Nu ca se īncheia facultatea, la urma urmelor stiam asta de ceva vreme din moment ce oricum ne scoteam ochii īn perspectiva faimoasei repartitii, nu ca ne-am fi despartit de colegi fiindca īn realitate nu ne-am despartit cei care facuseram vreodata gasca, indiferent de cīte slujbe, neveste, tari sau barbati vom fi schimbat īn ceea vreme. Ceva mai simplu si de aceea mai greu de descifrat ni se cuibarise undeva, printre hīrtii si ne privea de acolo batjocoritor. Dupa ce am sustinut si distractiva licenta, acel ceva ne-a oferit si cartea de vizita, asta doar asa, īn caz ca nu vom fi priceput cine era, fiindca era o īntrebare simpla: Eu ce mai citesc acum? Acum? Cīnd acum? Nu te fa ca nu stii, acum, cīnd nu mai ai bibliografii, cīnd nu mai ai programa si nici profi smecherasi care sa-ti povesteasca o idee, doua sa te-ademeneasca. Acum, ce mai citim?
    Atunci am avut de-ales.

 

COSMIN STANILOIU

CĪND AM STAT ACASA CU CAPUL SPART

   Cam pe la 12 ani tata ne-a cumparat o chitara. Se deschisese un club la Casa de Cultura si era la moda sa cīnti la chitara. M-am īnscris si trebuia sa īncep lectiile īntr-o joi, dupa amiaza. La prīnz m-am jucat īn cimitir cu prietenii mei si unul, fara sa vrea, mi-a spart capul cu o caramida. M-a dus mama la doctor, mi-a pus doctorul o copca si mi-a zis sa stau īn casa. S-a dus lectia mea de chitara. N-am īnvatat nicodata sa cīnt. Īn schimb, stīnd īn casa, am descoperit placerea de a citi. Tata avea o biblioteca considerabila pentru un om care se ocupa cu vopsitul peretilor si muncea toata ziua. Asa ca fiind nevoit sa stau īn casa patru zile, am luat-o la rascolit. Mai citisem ceva povesti nemuritoare pīna atunci, dar preferam īntotdeauna fotbalul sau hoinaritul pe deal cu prietenii din cartier. Evident ca am īnceput cu Jules Verne, si spun evident pentru ca tata avea o colectie cu coperti foarte atragatoare. Mama a fost surprinsa sa ma gaseasca stīnd cuminte īn pat. Chiar a crezut ca mi-e rau si a vrut sa ma duca din nou la doctor. M-a verificat daca n-am febra si s-a purtat cu mine ca si cum eram suferind. Nu īntelegea cum de suport sa stau īn casa, eu care trebuia sa fiu pocnit cīte odata pentru a face asta. Cred ca si-a facut cruce de multe ori vazīndu-ma asa cuminte īn acele zile. Pentru mine a fost ca si cum nu mai traiam īn tīrgul provincial de līnga Pitesti, ma transportasem miraculos īn lumi din care mi-era frica sa nu fiu prea repede adus īnapoi. Cred ca īn acele nopti n-am dormit mai mult de 3-4 ore. Citeam cu īnversunare, de parca urma sa se īntīmple ceva neprevazut si toate minunile urmau sa dispara. Asa s-a si īntīmplat, pentru ca luni a trebuit sa merg la scoala si vraja s-a rupt. Am descoperit astfel ca toate minunile tin cel mult trei zile. Dupa Jules Verne am trecut la Karl May si la povestile cu indieni si cowboys. Am inventat noi jocuri īn spatele blocului si am devenit sef, pentru ca stiam o multime de amanunte despre eroii īn care ne transpuneam. Cititul īmi aducea prima victorie importanta īntre prietenii mei. Devenisem altul dintr-o data.
    Cam īn aceeasi perioada m-am īndragostit prima oara de o fata, o colega de clasa. Era cam tocilara, dar mie mi se parea frumoasa, asa ca am facut un plan cum sa o cuceresc. Evident, inspirat din carti. Si cum nu erau conditii salbatice pentru a-mi dovedi eroismul, am considerat ca cea mai buna alegere este sa-i spun poezii. Si am īnceput īnfrigurat sa caut īn biblioteca tatei poeme, de dragoste evident. Si pune-te pe recitat. Fata a fost sensibila, iar eu surprins cīt de usor o pot convinge. Īnca o victorie. Era ceva si cu cititul asta! Īn vara dinainte de a pleca la liceu, am īnceput sa descopar si alte lecturi, mai sofisticate, dar la fel de interesante. Aveam doua prietene, cu 6 ani mai mari ca mine, nepoate de preot, si comentam īmpreuna cartile citite. Mama lor era bibliotecara si astfel puteam face o selectie mai riguroasa a lecturii. Īn sensul ca aveam acum o mai mare arie de alegere, supervizat fiind de un om care cunostea cartile. Īn acei ani am capatat deprinderea de a judeca aspectul grafic al unei carti, care era chiar un criteriu de alegere. Citeam mult si multe, pīna la urma o bibliotecara de provincie avīnd si ea limite. Aveam toane si daca numele autorului nu-mi placea nu deschideam cartea. Asa am īnceput sa-i ignor pe rusi, dintr-o repulsie inexplicabila pentru imperialismul lor acaparator. Pur si simplu nu mi-au placut. Mi s-au parut mereu mult prea dramatici, plini de ei si prea dominatori.
    Cei patru ani de liceu au fost cei mai frumosi ai “carierei” mele de cititor. Nu īnvatam nimic si citeam aproape tot timpul. Profa de fizica are si acum vreo cinci carti pe care mi le-a confiscat la ore. Am pastrat prostul obicei de a citi amestecat, chiar cīte trei carti īn acelasi timp, pentru ca īntodeauna ceea ce citeam se plia pe starea mea sufleteasca. Asa ca īncepeam trei carti si citeam cum aveam chef. Īn anii adolescentei mele era la moda sa citesti Cioran si Tutea si evident ca am fost īn pas cu moda. Desi la 16 ani nu prea īntelegeam tot. Īn acelasi timp am īnceput sa descopar placerea simpla de a citi, bucuria fiecarui cuvīnt rezonant īn sufletul meu, īntr-un liceu de baieti asemanator cu o jungla īn miniatura. Asta m-a ajutat nu doar sa ma adaptez, ci si sa capat un anume respect din partea colegilor, carora le scriam scrisori de dragoste. Scriam scrisori de despartire, de cucerit, de īndragostit īnflacarat, de tīnar satul de aceiasi fata. Mai mult, cu timpul, epistolele mele fiind apreciate, au īnceput sa mi se ceara sfaturi sentimentale. Continuam sa citesc mult si ajunsesem chiar sa dau sfaturi despre ce carti trebuie bagate īn seama si ce carti trebuie ignorate. Cīnd am terminat liceul citisem suficient cīt sa pacalesc pe oricine ca sīnt un om citit.
    Īntīmplarea a facut ca īn ianuarie 1994 sa fiu angajat reporter la cotidianul bucurestean “Ora”. De fapt am picat concursul, povestea mea despre Bucurestiul murdar si afisele cu filmul “Scara lui Iacob” nefiind agreeata. Dar am avut norocul sa am un dialog extrem de scurt cu sefa unui departament, care mi-a spus “de mīine vii la lucru”. Si am īnceput sa scriu la ziar. Primul reportaj a fost un esec. Mi s-a spus ca nu e nevoie sa scriu ca īn carti, mi s-au comunicat īntrebarile ziaristice si gata. Fara floricele si ascunzisuri, ca nu tine. Asa am aflat ca un ziar nu e o carte. Nu se poarta povesti, ci lucruri reale. Avem 19 ani si am renuntat sa-mi mai doresc sa ajung scriitor. M-a furat alergatura de zi cu zi si atmosfera redactiei, astfel ca m-am multumit sa ramīn simplu cititor. Īn plus, cu timpul ambitiile mele au devenit mult mai casnice. Si nu mai visez la o glorie literara, neputīnd sa ma imaginez comparat cu unul din scriitorii pe care īi citesc. Poate doar mi-am dorit sa ating stadiul unui cititor profesionist, fara īnsa sa fac din asta o profesie, adica fara sa vreau sa devin critic literar. Pur si simplu pentru ca citesc cu placerea reala de a simti fraza, curgīnd dincolo de pagini, spre mine, prin mine, umplīndu-ma si golindu-ma īn acelasi timp, storcīndu-ma ca pe o lamīie. Mirosul literelor ma bucura, cerneala care ramīne pe degete cīnd tiparul a fost prost o simt mai tīrziu pe frunte, de parca ar fi trebuit sa aleg eu solutii pentru personaje.
    Pe sud americani i-am descoperit īntr-o noapte, cīnd eram de serviciu la redactie. Pe rafturi zaceau vreo 30 de exemplare din “Razboiul sfīrsitului lumii”, editia īn trei volume. Nu auzisem pīna atunci de Llosa. Am īnceput sa citesc pentru ca ma plictiseam. Dupa doua zile terminam cartea. A fost un soc, pentru ca am descoperit lumea care īmi lipsea, umbrele neterminate la coltul strazii, puterea cuvīntului. Aproape doi ani am trait īntr-o transa sud americana, de-a dreptul vrajit. Am citit cam tot ce se gasea īn Romānia scris de latino-americani. Evident ca la īntīmplare, dar convins ca voi gasi ce cautam, emotie si neprevazut. Citesc si acum cu aceeasi īnversunare cu care o faceam īn zilele cīnd am stat acasa cu capul spart. La fel de īntīmplator īmi aleg cartile, autorii, locurile unde citesc. O fac īn autobuz, īn tramvai, pe strada. E o deprindere din anii liceului, cīnd trebuia sa ignor zgomotele celorlalti. Nu exista sala de lectura. Scriu mult, aproape deloc literatura, simple cronici sportive ale caror autor nu merita sa īi retii numele. Din cīnd īn cīnd ma īndragostesc de un autor si umblu bezmetic vorbind tuturor despre el, caut amanunte, alte scrieri, devin penibil cu insistentele. Iubesc povestile si asta cred ca e cea mai importanta īnsusire a unui cititor.

 

ANDREEA ROXANA LUCA

CAM ASA

    Cititul, practic, nu creeaza, nu distruge, nu e determinat de vreun prag fix, este o notiune cu o “aplicabilitate” mai mult decat extinsa. Pīna in momentul in care devii transmitator acest “hobby” nu ramīne decat “o ciorba de urzici”: nu īngrasa dar nici nu tine de foame. O savurezi doar cu mediocritate…
    Cam asa am ajuns cititor, afland ca dialogul cu textul īmi cere dialog cu mine īnsumi, īmi cere parerea, iar mai departe parerea mea cere dialog celorlalti. Sfidarea aceasta - de a desprinde, de a prelucra si de a expune idei īn speranta receptarii altora noi, proaspete si posibil interesante - ma īndeamna momentan la o lectura neīntrerupta.Totusi, cititul nu s-a manifestat īn cazul meu ca un drog, ci ca un rezultat al unei auto-educari: m-am educat, nejustificat (la īnceput) si totodata justificat (pe parcurs, cīnd mi s-a revelat rostul ei raportat atīt la persoana mea cīt si la ceilalti), sa citesc si o fac acum din reflex. Acest asa-zis reflex s-a convertit sub influenta timpului īntr-un adevarat sport de performanta iar “miscarile” īmi sīnt atat de uzuale īncīt ma īntreb daca le-as putea vreodata uita.
    Īn acelasi timp lectura umple goluri pe care alte preocupari nu o pot face, e normal sa fiu atrasa de ea. Mai mult decīt atīt, reuseste uneori sa īnlocuiasca cu īncapatīnare alte preocupari. E un fel de refugiu… De ce refugiu? Deoarece necesitam o motivatie superioara “odihnei fizice” pentru a ne īndeparta de acel zilnic: “trebuie sa…”, de obligatii, raspunderi, ce devin īn definitiv surse de inhibare nu numai raportate la sentimente ci, evident, si la intelect. Avem nevoie de un exercitiu mai presus de uzual, de banal, de normal chiar, avem nevoie de un alt mod de cunoastere, de o activitate care sa reuseasca sa ne identifice cu ea, sa ne acorde o atentie individuala a carei necesitate o simte orice cititor, un egoism al lecturii.
    Asadar n-am devenit cititor din placere ci din instinct, si mi-l urmez īn continuare cu sīrguinta! Ce-mi place la o carte? Ca-mi vorbeste… Ce-mi place la un om? Ca exista… Mai departe descoperirile sīnt doar un joc.

*

    Sincer, nu-mi prea defineam eu la 12-13 ani atractia pentru citit, īn definitiv era īnca timpul cartilor de aventuri, a energiei textului, ea ma atragea. N-avusesem contact cu nimic “serios” pīna atunci (referitor la literatura) si īn realitate nici nu prea simteam nevoia. “Constiinta” mea literara era destul de mica, consideram pur si simplu natural actul meu de a lectura si īl faceam īn consecinta cu cea mai mare dezinvoltura. Nu ma preocupau īn mod deosebit hobby-urile celorlalti atīta timp cīt aveam si eu unul si īl consideram echivalent cu al lor (existand cateva cazuri īn care era si acelasi). Necesitatile vīrstei ne determinau ocupatiile provizorii. Cīnd am luat prima oara o carte īn mīna (suna a marturie), care sa nu fie de povesti, a fost in jurul varstei de 11 ani si se poate numi lectura “pre-maturitatii” pentru ca pasul de la basme la ea a fost unul minor, cel putin insesizabil la momentul respectiv. Aveam chiar īn acele timpuri recorduri de viteza la citit: tin minte ca primul a fost de 54 de pagini pe zi (“Cavalerii Pardaillan”,volumul VI) iar ultimul in jurul a 100-150 de pagini (la volumele 4 si 5 din aceeasi serie, atunci cīnd le-am descoperit, dupa 3 ani). “Īnregistrarile” erau pe masura numarului de informatii existente si afirm cu mīndrie ca īnca le pot povesti cu lux de amanunte continutul. Gīndirea mea avea o caracteristica determinanta īn acea perioada: energia.
    Saltul la romanele “cu greutate”, cum īmi permit sa le numesc, s-a facut prin niste intermediari slabi: literatura engleza reprezentata de surorile Bronte si D.H.Lawrence, alaturi de siropoasa americanca Margaret Mitchell. Slabi precum am spus dar destul de eficace pentru ca socul de dupa acea perioada (Sartre, Gide) sa nu fie prea mare. Pot spune chiar ca pe Sartre mi l-a pregatit Simone (…de Beauvoir, nu degeaba au convietuit atīt timp) iar fata de Gide m-am regasit total descoperita.Totusi trebuie sa mentionez ca nu ma refeream īn cazul lui la “Scoala femeilor” sau “Amintiri de la curtea cu juri. Sechestrata din Poitiers” sau “Isabela. Simfonia pastorala” ci la acea infioratoare realizare “Fructele pamantului”, care, dupa o perioada īndelungata retrezise pentru mine sentimentul resemnarii. As fi fost intru totul de acord cu abandonul meu daca survenea dupa lectura a 50 pana la 70 de pagini (cazul lui Anatole France), era chiar justificabil si puteam afirma cu naturalete si usurinta: nu-mi place felul īn care scrie; dar dupa doar prima pagina?! E efectiv impermisibila o asemenea resemnare lasa! Putem sa izolam acea perioada sustinīnd ca acum m-am ambitionat īntr-adevar si, dupa ce īn urma a grele infruntari l-am epuizat pe Sartre (si nu īn special “Caile libertatii” care putem spune ca sīnt chiar “ingurgitabile”), si anume “Greata”, nu as putea admite ca Gide sa ramīna un dusman invincibil.Aceasta poate fi numita acum cea mai noua confruntare literara pe care o am.
    Uneori simti o necesitate sadica sa arunci aceste carti īn foc (sau gunoi, unde e mai usor) si nu deoarece nu ti-ar face placere continutul (desi sīnt cazuri, si nu putine īn care este adevarata si aceasta presupunere), ci pentru ca reusesc sa te convinga de mediocritatea propriei tale judecati - reusesti cu greu sa depasesti 10 pagini si īnca sa fii capabil de a īnregistra informatiile respective. Au o caracteristica dominanta aceste texte: izbutesc sa īnghesuie 2 idei (pe putin) intr-un singur paragraf, si denumindu-le idei ma refer strict la teorii proprii. Receptia lor devine astfel dificila de la momentul īn care centrii nervosi, suprasolicitati cedeaza, pe scurt: obosesc. De ce cascam? De somn - īn cazul in care nu am dormit intr-adevar de mult timp -, de plictiseala - numai daca ne displace cu adevarat cartea -, sau efectiv pentru ca avem nevoie de o pauza, o scurta reincarcare a bateriilor uneori eficace alteori nu. Greu de apreciat.
    Daca ar trebui sa definesc modul īn care citesc acum un cuvant ar fi definitoriu: tensiune. Ma aflu īntr-o continua stare de tensiune, presata fiind de impresia ca nu sīnt capabila sa cuprind destul si reprosīndu-mi orice clipa īn care gīndul īmi zboara īn alta parte (se poate defini printr-o usoara auto-educatie), dar cel putin acest stres a fost alegerea mea si īn comparatie cu alte elemente ce mi-au fost impuse din principiu acesta īmi confera cel putin amagirea unei libertati. Cititul se poate numi “refugiul” meu, modul īn care acumulez pentru a fi capabila sa comunic īn exterior; are o functie dubla, atīt exterioara cīt si interioara iar de cītva timp reuseste sa se impuna cu o “autoritate acceptata” īn viata mea.
    Poate ca totodata constientizarea faptelor si elementelor ce ma īnconjoara, la un nivel mai īnaltut, i-a putut defini mai bine rolul (si rostul cititului), si ma bucur ca asa a fost. Nu ma plīng de o lipsa de comunicare, pentru ca īn cazul īn care nu am cu cine am macar cu ce, si e mai bine decīt nimic, īi deplang pe cei care nu detin nici macar atīt. Uneori ma gīndesc ca citind un basm te poti descoperi si regasi tot atīt sau chiar mai bine decat urmarind niste exhibitii ieftine ale unor amatori care se considera arbitrar actori talentati; e greu sa te lasi convins de o afirmatie de acest gen, dar incercarea poate cel mai rau sa dea gres.

 

LUCIA VERONA

CUM AM DEVENIT CITITOR (OARE)

    Bunica īmi spunea povesti. Tata īmi citea. Aveam 3-4 ani, el venea obosit de la munca, eu nu asteptam nici sa manīnce:
    - Tata, imi citesti?
    Singura am īnceput sa citesc pe la opt ani. Dupa o boala rea, īmi petreceam convalescenta acasa, departe de colegii mei din clasa I, care se duceau la scoala. Si pentru ca ma plictiseam, am īnceput sa citesc. Am citit, īn doua saptamīni, toate cartile din mica mea biblioteca, īntre care povestile lui Andersen si ale lui Ion Creanga, plus, evident, cīteva carti sovietice, ca astea erau vremurile. Cred ca era si un poem de Maiakovski, īntr-o editie ilustrata.
    Din acel moment nu m-am mai oprit din citit. Īntr-o vreme devoram orice, numai carte sa fie. Apoi am devenit selectiva, chiar daca periodic criteriile se schimbau. Pe la 14 ani citeam teatru - cred ca tot ce se editase la noi, inclusiv majoritatea pieselor lui Shakespeare. Nu ma gīndeam ca voi scrie si eu piese, dar cred ca de acolo mi se trage.
    Īn timpul studentiei (am avut noroc, am facut facultatea īn anii 1967-72, o perioada de relativa descuiala) i-am descoperit pe Proust, Ionescu, Bulgakov, noul roman francez etc. Mult mai tīrziu, prin anii 80, citeam mai ales romane politiste (am colectia aproape completa a cartilor Agathei Christie īn engleza), probabil ca o evaziune.
    Īn anii 90 am citit ziare.
    Sper ca secolul 21 īmi va readuce pofta de lectura si carti pe pofta. Ceea ce e destul de greu, chiar si īn aceste conditii, cīnd, teoretic, pot gasi pe Internet tot ce se scrie.
    Nu īndraznesc sa spun ca am un autor preferat sau o scoala literara preferata sau macar un gen preferat. Citesc tot ce nu ma plictiseste. Voi īnsira totusi niste nume si niste titluri. Degeaba veti cauta īnsa vreun un scriitor romān contemporan; nu ca n-as avea anumite preferinte, dar unii din prietenii mei, care nu s-ar gasi pe lista, s-ar putea supara. S-ar putea supara si unii de pe lista: “Tocmai līnga ala m-ai pus?” sau “De ce nu m-ai trecut mai īn fruntea listei?”. Asa ca merg pe batrīnul principiu “ce se taie nu se fluiera”. Deci: Tolstoi, Swift, Shakespeare, Cehov, Ha¹ek, Dostoievski, Caragiale, Lewis Carroll, Boris Vian (Spuma zilelor), Nabokov (Ada), Ilf si Petrov, Bulgakov, Proust, G.B.Shaw (mai ales Om si supraom), M.Sebastian (teatru), Camus, Poe, Dorothy Sayers, Eugen Ionescu, Soren Kierkegaard, Urmuz. Cred ca am si uitat cītiva, dar nu conteaza. Oricum, lista ramīne deschisa. Dar sa ne īntelegem: este o lista subiectiva, personala, la fel de personala ca periuta de dinti sau codul numeric din buletin, ca sa nu mai vorbesc de codul genetic.
    Ce au ei īn comun, acesti autori?
    Invidia pe care mi-o trezesc la aproape fiecare pagina. Da, da, invidia. De fapt, regretul ca n-am scris eu ceea ce au scris ei, cum au scris ei. Asa am si īnceput sa scriu, īntr-o vreme cīnd mi se parea ca "toate cartile-s citite". Din nevoia de a citi.
    Uneori ma invidiez si pe mine. Din pacate, mai rar decīt as dori.

 

 

STARI
MIRCEA TUGLEA

O MIE (SI UNA) DE ZILE SI NOPTI

    Am vazut, īn acesti treisprezece ani de cīnd locuiesc la Tomis, mai toate metamorfozele mass-mediei locale, īncepīnd de la vechea Dobroge noua si pīna acum. Printre altele, īn organul de presa mai sus amintit mi s-a pocit pentru prima data numele, si el trecut prin metamorfoze care de care mai ciudate, dupa toanele fiecarui redactor (de la Ciuglea sau Tzuglea pīna la mult mai banalul Tugulea, care aminteste de basm). Tin minte chiar c-am aparut īntr-o poza, īn 1989, “urmarind cu īnsufletire dezbaterile” congresului al XIV-lea, dupa ce īmi terminasem de molfait sandwich-urile si epuizasem toate jocurile posibile, de la x si zero, spīnzuratoarea, avioane, pīna la arhicunoscutul fazan. Ciudatenie: ecranul unde “tatuca” ne explica ce-i cu “viitorul de aur al omenirii” era īndreptat nu spre noi, liceenii strīnsi īn sala de festivitati, ci spre obiectivul fotografic, ca si cum noi am fi fixat de fapt fundul televizorului, de unde ar fi iesit un rahatel mic, lucios. Dupa aceasta experienta nefericita, am decis sa ignor mass-media locala o bucata de vreme, concentrīndu-mi eforturile asupra propriei mele reviste, scoasa īn anii liceului si intitulata Pai. Era o “foaie de altitudine”, īn care publicam poeme scrise la repezeala, interviuri pe care mi le lua colegul meu de banca, Sorin Dinco, stiri la misto despre directia scolii, dusa īn Franta “sa manīnce castane īn Place Pigalle”. O fotocopiam īn vreo 50 de exemplare (dintre care ultimele erau aproape ilizibile, cum se īntīmpla, de altfel, cam īn toata presa acelor ani) si o vindeam colegilor, dar mai ales profilor, care īnca aveau bani pe atunci. Cu fondurile astfel strīnse, īn care am inclus si premiul literar “Intrarea īn extaz”, atribuit mie īnsumi din lipsa de concurenti, am organizat īntr-o noapte primul “chef jurnalistic”, unul cu-adevarat monstruos. Din revista Pai au iesit doar trei numere, iar īn ultimul am publicat un eseu intitulat “Cīntul de lebada al postmodernismului”, exact īn anul īn care, la Stuttgart, se organiza un colocviu international despre “Sfīrsitul postmodernismului”. (Acolo, printre altele, Raymond Federman sustinea ca “postmodernismul a murit pe 22 decembrie 1989”, asta fireste nu din cauza “revolutiei īn direct”, ci fiindca-n aceeasi zi s-a stins Samuel Beckett.) Estimp, īn Constanta mai exista o singura revista culturala, aceeasi cu cea de astazi, singura diferenta vizibila dintre ele fiind ca ultima apare color. Īncepusera sa prinda contur, īnsa, o editura si o revista multilingva care mai exista si īn prezent, si pe care le-am putea defini fara ezitare drept cele mai importante de pīna acum din Dobrogea, dar nu numai – este vorba de editura Pontica si de revista Paradigma. Aceasta perioada a coincis cu studentia mea, dar si cu “revenirea” īn mass-media locala. Scriam atunci la o revista studenteasca niciodata aparuta, anume Ex Ponto (al carei nume a fost preluat de o editura, cum stiti), care ar fi fost cu totul altceva decīt varza de Lume universitara de-acum. Cīstigasem un premiu literar īn tara, unii profesori ma salutau īnainte de a-i saluta eu pe ei, iar un reporter de la unul din ziarele locale īmi luase un interviu la “biroul meu īncarcat de carti si manuscrise”, adica de fapt īn barul cantinei din campusul vechi. Am scris un manifest la una dintre grevele studentesti pe care o alta reporterita, īncīntata de istetimea ei, i l-a atribuit decanului de-atunci al literelor constantene, sustinīnd ca-i “recunoaste stilul”. Deplasat īn capitala cu ocazia aceleiasi greve, am redactat a doua zi un comunicat de presa despre īntrevederea cu ministrul Maior si secretarul de stat Andronescu (actualul ministru), pe care toate ziarele locale l-au reprodus pe prima pagina, desi continea un act ratat demn de toata lauda – era datat cu o zi dupa ce ziarele amintite aparusera. Īn fine, īn lunile anterioare plecarii mele catre Viena am mai scris cīteva articole, nesemnificative, dupa care am parasit Constanta vreme de aproape doi ani.
    Īn aceasta perioada s-a nascut si ziarul “Observator”, unde Suplimentul de Marti apare de vreo 66 de numere (ar fi suficient sa adaugam o cifra ca sa iasa - stiti voi ce). Am trimis, o vreme, articole din fosta capitala habsburgica, am publicat cronici literare aici (īn conditiile īn care la redactiile culturale ale ziarelor noastre lucreaza, cel mai adesea - si īn cele mai bune cazuri - amatoristi), dupa care ideea unei foi de actualitate culturala s-a concretizat īn rīndurile pe care le cititi īn momentul de fata. Oricum ar fi, “Observatorul” este singurul dintre cotidianele Constantei (si exista vreo cinci, daca nu ma īnsel), ba chiar, dupa stiinta mea, dintre cele din tara, care are o asemenea pagina. Īn editia extinsa Internet, aceasta se situeaza, daca judecam fie si numai dupa numarul de vizitatori, īntre cele mai importante locatii culturale īn limba romāna. Si n-am facut īnca cine stie ce mare lucru. Au trecut, īnsa, doar o mie (si una) de zile si nopti.

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

CADEREA ROMEI (LA ECLIPSA DE LUNA)

   Tacut, hipnotic, luna se ascunde; acum doar un fir subtire, īnconvoiat, taie argintiu cerul noptii. Cīinii din cartier, care latrau pīna adineauri asmutiti de oameni si instincte, vīrcolaci citadini, au amutit. Izbucnesc totusi sporadic, scurt, sonor, amintind primejdia. Luna se pierde īncet, sigur, chip de cadīna din “1001 de nopti” atins de umbra discretiei. Norii subtiri, inconsistenti, filtreza lumina tot mai slaba nascīnd o aura aburinda cu reflexii de mister. Ceva agonic, muribund, bacovian, atinge jocul planetelor renascīnd temerile stramosilor lumii. Latinii numeau eclipsa (eclipsis, -is) “defectio lunae”; sleirea, slabirea lunii. Pentru ei era un fenomen anormal, un simbol al mortii, un act de tradare. Aceasta īntīlnire īntr-un singur cuvīnt a ideii de slabire si de tradare, explica multe din maniera īn care romanii priveau tradarea ca sleire de puteri (puterile vietii, verticalitatea luptei) si slabiciunea ca tradare. Pentru ei, eclipsa era un moment de dezechilibru al ritmului, al ordinii cosmice, care puncta catastrofic calendarul mundan, definitiv raportat la īntemeierea “cetatii eterne”. Īnsasi aceasta denumire data Romei identifica perceptia romanului fata de realitatea limitata necesar īn spatiu de granitele Imperiului si īn timp de existenta Romei, punct cardiac al lumii civilizate. Dincolo de granite era haosul barbar la care termenii si conceptele romane nu-si gaseau aplicare, unde punctele eterne de referinta nu existau, haosul īn care eclipsele ar fi putut īn mod firesc sa existe. Īn fapt, īnsasi lumea barbara era o lume īn eclipsa, o lume obscurata de absenta influentei Romei. Prin relatie, caderea cetatii īnsemna moartea unei lumi, a universului roman. De aceea, ascunderea lunii se defineste īn termenii abdicarii de la ritmul vietii asumate īn regulile cotidianului de pe Tibru. Obscuratio, -onis, termen ce definea, de asemenea, eclipsa, īnsemna īntunecare sau īntuneric. “Obscurus” defineste, la figurativ, neclarul, neīntelesul, ceva ascuns si secret. Un mister īntunecat cu urmari tragice īn mitologia greaca si romana, ce īntrerupe amorul Selenei fata de frumosul pastor sau vīnator, Endymion. Adormit pentru totdeauna de fiica titanului Hyperion pentru a o nu putea parasi vreodata, chipul pastorului din muntele Latmos nu mai are, īn eclipsa, nici un sens. Un divort ce rupe legaturile de amor īntre sora soarelui si frumusetea masculina eternizata de mitologia si estetica antica si care naste crize morale īn certitudinile romanului. Nici dragostea, nici frumusetea nu mai au sens īn lipsa luminii, īn moartea zeilor. Frumusetea fara contemplare, fara perceptia ei ca spatiu de sacralitate estetica devine absurda. Valorile īnvatate de romani de la mai stiutorii greci devin incoerente, Roma īsi vede calendarul agresat.
    Īntunecarea lunii a fost lenta si īndepartata ca urletul lupilor din inima iernilor. E nefiresc de cald si zgomotul plat al orasului se aduce prin fereastra larg deschisa. Ceva ca un fel de toamna nesfīrsita sau ca o primavara prematur si mereu īnceputa arunca seceta peste mondenitate, secīnd robinetele. Cei doi cai sau tauri ai carului Selenei au pierit deja sub coltii vīrcolacilor din basmele romānesti, noaptea s-a īnsingurat īntr-un non-sens metafizic. Cumva arhetipal, se sugereaza o victorie nedorita a lupului-vīrcolac, semnul ce urla deasupra capetelor pletoase ale dacilor din margine de lume. E tīrziu si Roma este-n īntuneric, marcīnd īnca o eclipsa īn calendarul eternitatii sale.
    Īn coltul sau de noapte, Bucurestiul traieste nuantele autohtone ale conceptului de tranzitie, īntr-o fireasca parca, rezonanta cu moartea miturilor si cu renasterea zeilor.
    Si cu latratul rural al cīinilor ce, iata, au reīnceput.
    Pe cer, luna e de sīnge.

 

SHORTCUT
MUGUR GROSU

SAIO SI MĪINILE ĪNECATULUI

   Duminica, 14 ianuarie, ora 11, s-a deschis la Palatul copiilor din Constanta “Expozitia de arta ambientala SAIO – Obsesie”. O lectura grabita pe o invitatie neagra format A6, ce prezinta īn spatiul dintre cuvinte imaginea unei palme cu degetele raschirate spre coltul din stīnga sus. O bezna polara adie peste mīna aceasta ce se īneaca pasnic īn dreptunghiul firav al cartonului. Afisul: acelasi fundal si cīteva mīini deflorate spre o farīma de chip ce-si cauta justificarea īn haul hīrtiei. Mai interesant decīt continutul acestor gesturi promotionale – de un expresionism dulceag, insistent- este drumul parcurs de semne pīna la imprimanta – artistul si-a lipit chipul si apoi palmele de geamul unui mic scanner Genius, (evident, fara capac!) –razele au trecut peste carne cu mii de antene minuscule, īnvaluind-o cu un giulgiu argintiu īntunecat. Īmi amintesc de o experienta similara –pentru afisul expozitiei Mlastina XX folosisem, īn urma cu aproape doi ani, un procedeu asemanator –mi-am “izbit” obrazul de lumina unui xerocopiator. Imaginea a iesit cavernoasa, cu tonuri de negru pe negru –izbuteai sa distingi santurile pe care crisparea pleoapelor, īn calea lavei luminoase a masinariei, le lasa īn punga obrazului abrutizat de-ncordare. Ideea aceasta nu e, nici pe departe, virgina –aveam sa aflu apoi despre o artista mai de la apus (cu jena spun ca nu-i retin numele) ce a realizat o colectie īntreaga de xero-grafisme, fotocopiindu-si diverse articole vestimentare –īn special lenjeria intima. Baia de negru īn care se scaldau obiectele vectoriza īntregul experiment. Dar sa revenim.
    SAIO este semnul de artist al tīnarului arhitect Ionut Savu. Īn ce priveste munca sa de plastician, mentionez doar o reconfortanta inegalitate īntre zonele sale de interes creativ (am vazut si o serie de obiecte de ceramica de o banalitate fara cusur, cu o pecete pontica ...inconfundabila). Aceasta lipsa de consecventa, inconfortabila pentru receptorul pasnic, duminical, marcata de stīngacii si diafane dejectii psihanalizabile, face tot farmecul īntīlnirii dintre unii ca mine si personalitatea sa. Īndrazneala sau inconstienta cu care domnia sa vehiculeaza zona de granita dintre banalul spirit decorativ (coleg de plapuma cu Mister Kitsch....) si arta prospectiva īmi par o provocare plina de candoare, pe care SAIO o propune cu aerul cu care ne-ar putea oferi si o acadea de sticla pisata... Daca nu m-as fi plictisit sa mai caut echivalente īn lumea gesturilor plastice deja omologate/etichetate/fumate, as fi putut arunca gesturile sale īn zona Artei Brute –conceptualizata fin de Jean Dubuffet drept un gen al artei lipsite de constiinta artistica imediata. Dubufett a facut victime mai ales printre absolventii de arte plastice, care-si invalideaza demersul tocmai prin aceasta “constiinta” īnalta cu care īntretin, īn fapt, niste simple pastise. Stīngacia, nervozitatea, gestualismul, dementa –atunci cīnd sunt mimate sau se nasc din stradania “elevata” a unor concepte -īmi par cu adevarat odioase, oricīt de bine ar fi īmbalsamate de critica masturbatoare... (Mai exista astazi, la vernisaje, altfel de critica?) Īn ce-l priveste pe Saio, ma preocupa involuntarul gesturilor sale. Desi la extrema modului automatist (as spune ca īsi premediteaza cu meticulozitate ...ticurile), reuseste, prin slabiciune si stīngacii, sa evolueze pe sīrma de hotar dintre arta “serioasa” dar obosita si kitsch-ul expresionist. La urma urmei va amintiti de Gaudi, dementialul arhitect spaniol? Īndraznea, īndraznea, adauga si adauga din mers, nesinchisindu-se de paradigma celebra “mai mult este mai putin”, mutīnd arhitectura de la planseta direct pe santier -dumnezeu stie cum scapa de fiecare data fara sa alunece nici un centimetru īn kitsch, desi era cu adevarat o chestiune de centimetri! Un altfel de echilibru, de data aceasta īmpiedicat, aproape etilic, enervant prin repetatele hopuri, face savoarea unor lucrari propuse de SAIO. Daca ne pastram nealterat simtul proportiilor si umorul... Cel putin pentru cei deschisi spre arta ca forma de prospectare, īncīntati sa vada defrisate cīteva petice īn plus din zonele obscure ale conditiei umane. ..Deci ceva situat nitel mai īncolo de functiile traditionale ale artisticului -estetica, divertismentul, (auto)biograficul, ori supremul (le-am īnsirat pe larg, daca am uitat ceva nu-i bai)! Ciudat, atunci, mesajul afisului, expozitie de arta ambientala, oarecum īn afara topicii sanatoase, avīnd īn vedere ca mai degraba reuseste sa zgīrie ochiul “format”. Cred ca miza este ambigua, astfel īncīt bombasticismul unei constiinte artistice prea saltarete este ecranat de stīngacia unor conflicte intime nerezolvate. Cu toate ca SAIO se straduieste sa ne asigure ca nu are toate tiglele pe casa, fara sa-si puna īntrebarea daca lumea-l va crede ca are macar un acoperis... Pozitia profesionala a artistului -producator de obiecte ambientale cuminti, calculate, si “computatorist” īn 3D StudioMax (!)- genereaza “conflicte de sistem” cu dezechilibrul sau structural, a carui intimitate ne este ascunsa abil de zgomotul unor clisee ale “scandalosului” tolerat, cultivat conformist si discret de consumatorul mic-burgez, degustator de picanterii cu fard cultural... Prezenta unui refren ce aminteste de “complexul de castrare” freudian –ca dīra adīnca lasata īn creier de naravul masturbator, ar fi un prim reper al acestor structuri, sa spunem, psihanalizabile. Dar arta īnsasi (īmpreuna cu formele mai vioaie ale subculturii) a devenit, īn timp, un soi de masturbare publica (tolerata si cultivata prin terminologii tot mai abracadabrante)! Este ceea ce am numit, candva, drept senzualism –un reper oarecare teluric, generat ca antinomie a unor forme supreme –asa cum zenitul este descris de nadir. (Īmi place sa vīr si estetica īn aceasta oala a placerilor si gastronomiilor culturale...) As īndrazni sa cred ca plasticienii (si nu numai) vor putea aprofunda, cīndva, cu mai mult discernamīnt, cu sinceritate si reala curiozitate problema altor forme ale complexului de castrare -chiar pīna la a privi cu seriozitate problema propriei morti, dincolo de “exercitiul” plin de ifose al autoeternizarii prin arta, dincolo de moda plictisitoare a jocurilor psihanalitice... Pentru ca functia “cognitiva” (dar de ce am pus asta īntre ghilimele?) si revelatoare a artelor plastice a īnceput sa se estompeze īn lupta dintre CV-uri, stiluri si forme de expresie oarba... Actul creatiei, ca si al pro-creatiei, risca aceleasi scenarii escatologice īn cazul ratarii. Caderea semintei līnga drum, sau īntr-o carne stearpa, aminteste de neguri ce nu-si gasesc locul īn nici un cuvīnt pamīntean, īn nici o poveste subpamīnteana. (din clipa īn care un fenomen underground este deconsiprat se cheama ca nu mai este underground...)
    Ca si īn titlul manifestarii, multe din gesturile plasticianului eticheteaza plin de rasfat ca obsesii niste paiete de pe o camasa ce, evident, ascunde maieul ce, fireste, ascunde un piept paros īn care se zbate o inima īnfricosata de propriul sau curaj. Involuntar, rescrie ticurile industriale ale artei amorului de sine. Īn fapt, chiar si frica este o institutie serioasa, credibila si respectata a acestei iubiri ce poarta semnele inconfundabile ale sacrului din moment ce este dedicata propriului sine...
    Ceea ce salveaza īn toata aceasta poveste este adevarul pe care artistul īnsusi nu-l poate īnca (re)cunoaste. SAIO deschide o mīna pe care lumina pamīntului reuseste sa cada ca o pata. Aceasta mīna care ne deseneaza un trup ce s-a īnecat deja.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator