The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 68-69, 6 februarie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

UN PĂCALĂ PARADOXIST

    De Florentin Smarandache am auzit prima dată prin 1995, dintr-o prezentare a revistei Vatra. M-au amuzat “paradoxurile” sale încă de atunci, şi ţin minte că m-am întrebat cum ar putea fi ele transpuse în plan literar. Asta deoarece “paradoxismul” inventat de prietenul nostru se vrea, după cum vă veţi da seama din interviul care urmează, un curent (non)literar şi (non) artistic de avangardă. O întrebare care se cere pusă încă din capul locului ar fi “cum mai poate exista astăzi avangarda”, atunci cînd, dacă ne luăm după Baudrillard, “nimic nu se contrazice - neo-geometria, noul expresionism, noua artă abstractă, noul figurativ, toate acestea coexistă minunat într-o indiferenţă totală“. Ori, precum se ştie, avangarda presupune ruptură cu tradiţia anterioară, cel puţin din punct de vedere formal – pînă în momentul cînd formele cultivate de avangardă se constituie ele însele într-un ansamblu textual care acţionează la fel de inhibant, devenind chiar mai restrictive decît tradiţia de care “se delimitează”. Eu, personal, nu cred că astăzi mai este posibilă avangarda, iar dacă da, ea este fie o dovadă de naivitate, fie este situată, paradoxal (sau “paradoxist”) în ariegardă! (Smarandache încearcă undeva o delimitare faţă de “avangarda istorică”, afirmînd că paradoxismul se diferenţiază de dadaism şi absurd pentru că “are o semnificaţie”, de futurism deoarece “surprinde esenţa contradictorie a ştiinţei, tehnicii şi artei”, iar de celelalte avangarde fiindcă are ca obiect “paradoxul în acţiune”. Aceste non-definiţii sînt, însă, atît de laxe încît nu ştiu dacă ar trebui luate “în serios”. Şi, de ce n-ar avea dadaismul şi absurdul semnificaţie?) Dar să lăsăm aceste nimicuri şi să ne întoarcem către Florentin Smarandache. Actualmente profesor de matematică la Universitatea New Mexico, autor al unui număr impresionant (dar şi deconcertant) de cărţi, din cele mai diverse domenii (teoria numerelor, geometrie neeuclideană, logică, filosofie, poeme, proză scurtă, teatru, eseuri, traduceri, în limbile română, franceză şi engleză, după cum aflăm din prefaţa nesemnată a volumului “Destin”), Smarandache este şi fondatorul “paradoxismului”, curent cu o relativă celebritate (au apărut deja cîteva antologii internaţionale paradoxiste). Din cîte mi-am dat seama, liniile de forţă ale acestui “curent” se regăsesc în ceea ce autorul însuşi ne înştiinţează cu mîndrie că se numeşte “clasa de paradoxuri semantice Smarandache”. Ele funcţionează cam aşa: luăm un atribut @, alături de negaţia sa non-@, şi facem următoarele afirmaţii “paradoxiste” despre ele - 1. totul e @, chiar şi non-@, 2. totul e non-@, chiar şi @, 3. nimic nu e @, chiar şi @, etc. Astfel, vom ajunge la frumoase paradoxuri precum “totul e posibil, chiar şi imposibilul”, “toţi sînt prezenţi, chiar şi cei absenţi”, “nimic nu-i finit, nici chiar finitul”. Trebuie să observăm, totuşi, cîteva lucruri aici: nimeni nu ne garantează, de exemplu, că “imposibilul” este negaţia absolută a “posibilului”. Apoi, în aceste “paradoxuri” intervin cîţiva operatori semantici care le “relativizează”, de genul “totul”, “nimic”, “chiar”, “nici chiar”, astfel că obiectul “@” de la început nu mai este deloc acelaşi cu cel “inclus” în obiectul “non-@”. Asta înseamnă, de fapt, că aceste paradoxuri nu sînt făcute pentru a fi citite ad litteram (atunci ar fi, mult mai banal, doar absurdităţi), ci doar “relativizate” de uzajul comun al limbajului. Cred că am găsit o ilustrare, aproape perfectă, a acestei “relativizări” comice în povestioara “Păcală şi $uperman”, din acelaşi volum “Destin”. Cică “hazliul Păcală şi forţosul $uperman s-au întîlnit. Şi s-au luat la întrecere. Mai întîi la viteză. Păcală zbura cu un avion supersonic, iar $uperman cu costumul său fermecat. Dar $uperman a zburat mai sus şi mai repede decît Păcală”. “Am cîştigat, a strigat Păcală, fiindcă se declară învingător cel care zboară mai încet şi mai la joasă altitudine (…) De atunci $uperman n-a mai avut curaj să se înfrunte cu Păcală, fiindcă întotdeauna ar fi ieşit în pierdere, chiar dacă ar fi cîştigat!” Aici, paradoxul ar fi că “orice pierdere este un cîştig”, dar lipsa lui de substanţă constă tocmai în faptul că semnificaţia este difuză şi redusă la simplul banc. Mie, personal, îmi aminteşte de jocul cel mai “paradoxist” cu putinţă, cel de bambilici (“spune un număr”, “nouă”, “eu zic opt, şi te-am bătut, că-i mai mic!”, “atunci zic şapte!”, “eu zic tot opt, şi te-am bătut, că-i mai mare!”).
    Dacă ar fi să închei, aş spune că aşa îl văd eu pe Florentin Smarandache, confratele nostru “american”, ca pe un fel de Păcală paradoxist, aselenizat pe tărîmul fără mori de vînt al lui $uperman. În cunoscutul ton “smărăndăchesc”, aş mai zice că există riscul ca, unde toţi se cred $uperman, să se creadă şi Păcală, dar şi şansa ca pînă la urmă toţi să devină Păcală, chiar şi $uperman…

 

MUGUR GROSU - FLORENTIN SMARANDACHE

PARADOXISM ŞI (NON)ARTĂ: O NOUĂ (DEZ)ORDINE CULTURALĂ?

MG: Pentru că am, în sfîrşit, două materiale importante în faţă - volumul tău, “Destin” (publicat anul trecut deşi a fost scris acum 20 de ani!) şi o lucrare mai specială, “Outer-Art” -despre care trebuie neapărat să vorbim mai încolo - putem începe interviul cu tine. Te invit, pentru început, să faci o scurtă prezentare a “invenţiilor” tale de pînă acum: paradoxismul, non-arta, etc. Ai putea să încadrezi aceste direcţii propuse într-o anumită ordine a curentelor de avangardă? În anii 80, cînd înflorea postmodernismul, ai pus bazele unei mişcări de avangardă numite paradoxism. În deschiderea volumului tău de artă experimentală se află un interesant manifest intitulat “Ultra-modernism?”. Ce este cu acest semn de intrebare? Am căutat mereu ca, înainte de a judeca opera, obiectele generate de un artist, să încerc să mă lămuresc în privinţa autenticităţii gesturilor sale, întrucît atitudinea îmi pare mai importantă decît obiectele pe care le culegem de pe urma sa. Totuşi, dincolo de această religie intimă, obligatorie, avem de-a face cu un mesaj propovăduit sub forma unui sistem teoretic. În finalul manifestului spuneai: “Let's revolt against classicized art, and fight for a New Art World Order!” Judecînd după maniera ludică-demenţială în care se desfăşoară, în acest album, întregul tău discurs (non)artistic, mă întreb, pe bună dreptate, dacă nu propui, mai degrabă, o “nouă dezordine” în lumea artelor!
        FS: Toţi care propuneau un stil nou provocau o aparentă nouă dezordine. Vezi cubiştii, futuriştii, minimaliştii, suprematiştii (Malevich), constructiviştii (Kupka, Gabo, Rodchenko), deconstructiviştii (în arhitectură), barochiştii, orphiştii, populiştii, Arta Op(tică) (Vasarely), Pop Art şi asambliştii (Andy Warhol, Wayne Thiebaud, Roy Lichtenstein), conceptualiştii, abstracţioniştii. Chiar şi incercări mai puţin cunoscute precum, de pildă, rayonismul (Larionov, Goncharova), bazat numai pe raze liniare de lumină în pictură, a trezit interesul unui Kandinski.
        Îmi plac experimentele, sînt înnebunit după ele; iar, de aici, se ajunge la debalansare, şi iar la un echilibru în dezechilibru. Nimic nu poate rămîne static. Am admirat mişcările de creaţie, şi le-am citit regulile nu pentru a le urma, ci a le încălca. Precum Chaim Soutine, peintre maudit, între cele două războaie, de la Ecole de Paris, îşi distrugea periodic pînzele, îmi păstrez eu nepicturile. Pictura involuntară mă preocupă, fiindcă arta voită (cu tendinţă sau fără) e artificială, nesinceră, nespontană. Am şi experimente replică la Yves Klein, ori anti-compoziţii la De Kooning ori Pollock (abstract-expresionişti), ale căror picturi sînt totuşi perceptibile în unităţi repetitive. Vezi, evitarea oricărei forme de artă, pentru a da naştere non-artei: să pictezi cît mai… imposibil cu putinţă!
        Domnule, prin anii ’80, la rubrica debutantului, în “Luceafărul”, susţinută de Geo Dumitrescu, la care mă scremeam şi eu să public, a apărut la sfîrşitul unui an o selecţie din cele mai proaste poezii primite de Geo de la începători – evident nemenţionînd autorii. Vă dau cuvîntul meu, citeam aceste scrieri intr-o berărie, cu alţi prieteni scriitori, şi rîdeam cu lacrimi, şi toţi care eram de faţă ne doream să avem o întreagă astfel de antologie, pe care am fi cumpărat-o cu dragă inimă - în comparaţie cu versurile rigide ce se publicau in toate revistele, unde diverşii poeţi căutau să epateze în fel şi chip. Ce se întîmpla cu aceşti novici: ei nu ascultau de nici o regulă, nu se sfiau să-şi dea pe faţă păsurile, nu erau “contaminaţi” de influenţe şi modele, erau de-o sinceritate uimitoare! În final am considerat că acelea fuseseră cele mai bune creaţii din revistă. Un paradox adevărat! Şi previziunea-mi s-a adeverit cumva în ceea ce se cheamă astăzi Junk Sculpture (sculptură din gunoaie, mai mult asamblare din deşeuri).
        Ei, bine, acest mod de cum nu se scrie a devenit ca o emblemă a paradoxismului, ulterior extinsă la modul cum nu se pictează, cum nu se desenează, cum nu se sculptează, pînă la modul cum nu se joacă teatru, ori cum nu se cîntă pe scenă - mai exact: totul pe dos. Uite-aşa am scris “NonRoman”, “NonTeatru”, “NonPoeme”, “Scrieri defecte”. Mă-ntrebaţi cum se deosebeşte de dadaism? Foarte simplu: dadaismul nu avea un înţeles (scoţi cuvinte din pălărie şi formezi propoziţii), pe cînd paradoxismul înseamnă să interpretezi în sens invers, să iei lucrurile în contradictoriu, deci un înţeles în răspăr. O surpriză pentru voi va fi numitu-mi volum “Dedications” (2000), apropo de cartea-obiect de care pomeneai, Mugur. Iar, dacă vă trimit “NonPoems” (1990), nu ştii dacă-i volum de literatură ori de artă - poate o să mă lămuriţi voi şi pe mine.
        Da, paradoxismul s-a dezvoltat în perioada postmodernistă a anilor 1980, deşi nu am avut legături cu nici unul dintre “postmodernişti”, chiar m-am ferit de-a mă “înregimenta” lor, deşi am citit cărţile multora. Privind paradoxismul: mi-a plăcut să nu ascult de “indicaţiile preţioase” ale vreunui critic, ci să scriu cumva pe dos, în contra-timp. Ca avangardă se încadrează in linia dadaism, lettrism (cu un lettrist francez, François Lemaître, am fost in corespondenţă), teatrul absurd (Ionesco – cînd predam în Maroc, ca profesor cooperant, am primit cîteva epistole de la dramaturg, apreciindu-mi volumul “Le sens du non-sens” care demonta clişeele franceze de la figurat la propriu!; Beckett, Adamov).

        Am mai specificat ce fac eu în creaţia artistică: îmi place arta pentru că n-am talent la pictat şi desenat; vreau să creez cît mai urît, cît mai contra gustului comun, neşlefuit, nasol/rasol, fără gust; am folosit şi “arta găsită” - luată din natura în stare nealterată, precum Robert Doisneau, francezul fotograf călcînd pe urmele lui Dubuffet, care afirmase că senzaţionalul se află în banal! Mircea m-a-njurat în faţă pentru avangarda mea, de-mi venea să-i dau un pumn să sparg computerul care se interpunea între noi. E bine cînd te supără cineva, te enervează, atunci sar scîntei. Trebuie să fii provocat în creaţie. Din testamentul lui Petru cel Mare am aflat că trebuie să fii mereu în stare de război, desigur mă refer la cel spiritual, aplicat la cazul nostru cînd ne urîm cu voioşie, reciproc, altfel nervul piere. Prietenia în artă diminuează exigenţa şi leneveşte creaţia – deci apreciez duritatea voastră la adresa mea. Mai bine că-mi sînteţi duşmani, dar mă-ntreb dacă mai trebuia să pierd vremea cu interviul! Oricum, voi o să mă scoateţi tot rău… Şi, mulţumesc lui Dumnezeu, am destui inamici (pot să mai dau şi altora – de pildă vouă - no, thank you! îmi răspundeţi, şi-apoi vă asaltaţi la mine), care mă ţin treaz permanent sub invective, băgat în priză, şi-asta e stimulativ. Cu cît sînt mai contradictoriu, cu atît devin mai paradoxist. Grigurcu afirma că un scriitor controversat este mai interesant decît unul plat. E mai bine să te-njure lumea, decît să te ignore: înseamnă că ideile tale îi rîcîie, îi deranjează. Aţi citit despre filozofia din
J, a tribului american Navajo, privind viaţa? Ca să revin la o chestiune dintr-un e-mail: în Non-Artă (“Outer-Art”) nu e nimic, pe cînd în Arta Brută a lui Dubuffet mai sînt nişte contururi, nişte forme acolo; că-s naive, că-s făcute de copii ori psihopaţi – dar există; în fond şi literatura alienaţilor în spitale prezintă interes, vezi Alain Bouvier, “Les Fous Litteraires”. Nu fac artă, ci non-artă: deci cît mai urît, cît mai neplăcut pentru lume... Aplic axioma: totul este artă (sau totul nu este artă!). Sînt unii, mai tineri iviţi, sau mai în vîrstă, care au impresia că deţin monopol asupra culturii: că numai gusturile/ideile lor contează - uită că arta/literele sînt subiective, complexe în formă şi conţinut, multi-stilistice, iar criticul sau poetul/pictorul X nu este buricul pămîntului ca toată lumea să scrie pe placul lui. Eu îmi propun uneori să scriu împotriva placului cuiva, de pildă al lui Mircea sau al lui Mugur - nu vă supăraţi, comentam fenomenul de (non)artă. Deci, aşa neglijente, neartistice cum sînt experimentele-mi artistice, aşa le las! Ionesco zicea că, în momentul cînd nu ne mai jucăm, am murit spiritual. Nu-i vorba de “Fleurs du mal” (Baudelaire) sau “Flori de mucigai” (Arghezi), adică înfrumuseţare a urîtului, ci de urîţire a frumosului. Manifestul “Ultra-Modernism” este crezul meu non-artistic (ca un mare nespecialist în artă), iar semnul întrebării este mai mult al mirării! Am mentionat că “Outer-Art” (care inseamnă non-artă, experiment, artă in afara artei) reprezintă paradoxism în creaţia artistică: mîzgălituri, suprapuneri picturale, hibrizi de picturi + colaje, pictat pe ciorne cu formule matematice, etc.
        Odată, eram la baie şi-aveam hemoragie nazală – asta-i boala mea… sănătoasă de cînd eram copil; am luat o hîrtie să nu murdăresc pe jos, şi sîngele picura şi se prelingea pe coală au ieşit nişte rîuri şi pete roşii parcă aduse din pensulă, şi-mi chiar plăcea cum se formau imagini pictate cu nasul… Am început apoi să-mi mişc nasul într-o parte şi alta să desenez şi alte forme. Şi totul mă liniştea. Ciclul de “Extra-Flori” l-am “pictat” cu… aţa; iar, cînd s-a vărsat oja nevestei – şi-au ieşit nişte floricele de toată admiraţia, am zis: gata, asta e pictură. “Ce-ai, eşti nebun?” a exclamat. În (non)albumul doi am colorat şi cu frunze şi iarbă, fiindcă-mi fusese greu să mă duc la librărie după acuarele, şi-mi ardea atunci momentan să (non)pictez - pînă nu se răcea hobby-ul! Acum m-ar atrage arta fractală, figură în figură în figură…, şi arta matematică: aţi văzut cum sînt reprezentate curbele şi suprafeţele in 3D? Ca nişte plase de cuvinte (subcurbe de nivel) care să redea contururile: idei spaţiale. Tot aici, iluziile optice ale lui Escher mă încîntă. Dar, opera se explică şi mai degrabă nu se explică, măcar nu de către autor, fiindcă se demistifică, intră în trivial. Nu mai mă-mpingeţi diavoleşte în păcat. Vroiam să vă spun şi că nu trebuie să vă forţaţi, ori să vă simţiţi obligaţi să-mi luaţi vreun interviu. Mai ales că Mircea spusese că n-aveaţi nimic să mă-ntrebaţi (!)
   
     ...Relaţiile mele cu ASALT-ul se tensionează, şi asta e foarte bine, să iasă scîntei. La atac, Mugur! Totuşi, ce înţelegi tu prin “atitudine”? Eu sînt matematician şi vreau definiţii clare
   
     MG: ...Iar eu sînt agentul 007 şi vreau să-mi perpetuez specia... Ce iese din mine dacă mă înmulţesc? (întrebare pentru un matematician)... Dpdv al agentului 007, atitudinea e diferenţa dintre “eşti de acord cu mine?” spus cu un Colt îndreptat spre interlocutor şi acelaşi lucru spus cînd în loc de Colt există un simplu pistol cu apă... Acum gata cu gluma: deci spuneam că distinşi producători de obiecte artistice poţi găsi mai uşor decît valori autentice... 
   
     FS: Te referi la faptul că un artist trebuie să-şi teoretizeze obiectele şi conceptele artistice? 
   
     MG: Nu neapărat. Nu neapărat. Spun doar că poţi învăţa în orice şcoală cum să produci obiecte drăgălaşe sau sofisticate, după poftele fiecăruia, ba am găsit şi prin librării nişte cărţi amuzante dar foarte serioase în conţinut despre cum să “faci” un Rafael, un Corot sau un Picasso - orice om cu minimă stăruinţă şi cu un nivel intelectual corespunzător (de la mediu... oriunde în sus) poate plăsmui obiecte cu iz artistic... Ceea ce a împins înfricoşător de mult către hobby lucrurile despre care vorbeam că ar ţine de artă... Dar, sigur, e important ce se alege din toate năzdrăvăniile astea... O valoare autentică e ăla care şi cînd merge la budă e posedat de dimensiunea reală a lucrării sale... Nu rîde, dincolo de vorbe e foarte serios ce vorbim aici... Sper că realizezi şi singur de ce... Eu am luat foarte serios ceea ce spuneai tu despre “desenul acela cu sînge”, oricît de amuzantă ar fi această istorioară în ansamblul ei. Putem să o coborîm uşor în derizoriu, dar putem bănui şi un nivel de obsesie ce se poate dovedi important pe parcurs... Şi mie mi s-a intamplat asta şi înţeleg, într-un fel, ce ai vrut să spui. Sigur, eu am apucat într-o direcţie, tu în alta, ne spunem acum poveştile şi altii, mai tîrziu, vor trage şi nişte concluzii, mai mult sau mai puţin importante... Pe mine mă preocupă mult această istorie: ţi se spune mult, pe la şcoli, despre cum e construit anatomic omul, cum e proporţionat, ce e perspectiva, cum pică lumina, cum se face o haşură etc... Astea alcătuiesc o ştiinţă fascinantă, e drept, dar stăpînirea ştiinţei nu e suficientă pentru a ne apropia de artă. Ni se vorbeşte nouă acolo de om, de valorile sale intime, subtile, profunde? Nu, astea nu pot fi predate, cum nici harul sau nebunia nu pot fi copiate de nicăieri, din nici o fi-ţuică.... Şi asta nu înţelege multă lume, că trebuie să lucreze şi înlăuntru, la suflet, la conştiinţă, etc. Astea fac autenticitatea despre care vorbeam, nu obiectele ce rezultă. La urma urmei impresioniştii pictau îngrozitor, unii chiar mediocru. Sigur, s-au găsit esteţi care să construiască axiologii pe decadentismul lor... Eu nu cred în asta. Cred că ei au fascinat, în primul rînd, ca valori individuale, ca structuri sufleteşti preocupate, tensionate la maximum de ceea ce făceau. Lumea care cumpără astăzi lucrările lor cumpără, în fapt, mitologia lor, mărturii ale unor structuri omeneşti irepetabile... Înţelegi deci, de ce iau foarte în serios ceea ce spuneai tu mai sus despre “desenul acela cu sînge”, oricît de amuzantă ar fi această istorioară în ansamblul ei...
   
     FS: ...”desenul acela cu sînge... Este perfectul adevăr. Şi nu e deloc amuzant... Soţia mi-e martoră ea zicea că eu am ciclu... pe nas! Copilul cel mare, Mihai, acum student, are aceeaşi sensibilitate ca mine din păcate... Apoi, acest sînge îmi curge aproape zilnic, uneori şi de două ori pe zi, de pildă cînd cineva mă enervează, ori un lucru mă obsedează ori stresează la maxim - aşa se descarcă organismul meu. Am fost la doctor de nenumărate ori: în România, în Maroc - unde eram profesor cooperant predînd matematicile în franceză, apoi în America. Toţi spuneau că... n-am nimic! M-au cauterizat (ars în nări venele de sînge), m-au operat (de-gea-ba) ca aş fi avut sinuzită maxilară, mama plîngea - sînt unicul fiu -, pînă cînd doctorul Grigorescu de la Spitalul Judeţean din Craiova i-a spus că hemoragia se porneşte pe cale nervoasă. Dup-aia, el a mai adăugat către mama... “Las' că e bine, fiindcă dacă sîngele ar curge în interior băiatul ar avea complicaţii, ar putea şi muri” - eram student în anul I sau II; fusesem internat două săptămîni în spital. Dar aşa mă uşurez... Emigrat în America, am călcat şi aici pe la feluriţi doctori. Toată lumea că... n-am nimic. Păi, mister-ilor, şi-atunci de ce-mi curge aşa des sînge din nas, uneori mă podideşte fără să m-ating deloc. Unii au afirmat că am prea mult sînge, alt doctor mi-a zis din nou că... e bine. Si ştii de ce? Fiindcă, argumenta el, sîngele se înnoieste singur - organismul trebuie să substituie mereu sîngele vechi scurs cu sînge nou produs (nu mai este nevoie să fac schimbare de sînge - cum se zvonea de pildă în privinţa lui Gică Petrescu, cîntareţul), şi de aceea arăt mai tînăr: la peste 40 de ani de vreo 30. Deci, tot răul spre bine. Şi, ţinînd hîrtia sub nas, ca să nu curgă pe covoare şi chiuvetă, ce mi-a venit: hai să-mi transform defectul într-o virtute. Pictatul cu sînge. Eu nu am pictat cu sîngele meu în mod metaforic - aşa cum declamă că scriu poeţii înflăcăraţi pretinşi patriotici - ci în sens propriu, real. Înţelegi? Sînge sînge.
   
     MG:      .....cred că nu se va putea bănui decît printre rînduri cum mişcăm din sprîncene (mai ales Mircea!) la cele spuse de tine. Mda, interesant... Apropo, e şi ăsta un cuvînt la modă, cred că deja se predă la cursurile de estetică, pentru că e o achiziţie de limbaj importantă, interesant-ul... Sînt o grămadă de lucruri pe care nu le mai poţi încadra astăzi în vechile categorii calofile... Aşa că ce şi-a spus lumea, decît să dăm cu parul să părem retrograzi şi apoi să se descopere iar că a fost o atitudine lipsită de viziune mai bine dăm din cap într-o mişcare diagonală – nici aprobator nici cîrîitor - şi spunem că e interesant... Dar hai să îndrăznim să dăm măcar cu radiera! Ce înseamnă de fapt avangardă? Dacă urmăreşti cu atenţie ce mişcă prin lumea asta (e suficient să zăboveşti cîteva zile prin atelierele “lupilor tineri” din părţile noastre...) o să rămîi surprins cît de multă lume se-nghesuie să “inventeze” ceva, orice, cîte un mic scandal sau o ieşire din normă, în fapt – să-şi scrie propriul personaj într-o listă de zgomote contemporane cu aere (non)culturale... Am avut sute de conversaţii plictisitoare cu unii şi cu alţii şi concluziile lor se rezumau la “s-a mai făcut asta”, “asta nu s-a mai făcut”... Uneori te cretinizezi numai stînd să urmăreşti goana asta a fiecăruia de a aduce o chestie în plus - uneori o haşură mai strîmbă, alteori un amestec de stiluri (eu numesc asta necrocultură), tehnici, concepte şi... cam atît.... Te-ai gîndit vreodată la rictusul condescendent al celorlalţi “experimentalişti cînd vorbeşti despre (non)artă? Eşti sigur că se poate aduce programatic ceva nou în artă sau literatură? Eu am senzaţia că am întîlnit printr-o mulţime de ateliere lucrurile despre care vorbeşti! Nu vreau să invalidez demersul tău (non)artistic ca vector al unei experienţe intime, incontestabile ca nivel propriu de conştiinţă! Cît însă din discursul tău teoretic poate obiectiva, la nivel de sistem, ceea ce propui? Dacă gesturile tale, ca fructe ale unei minţi nepervertite de un sistem de învăţămînt vocaţional, pot fi interpretate ca fiind autentice, necarieriste, te-aşezi, cum spuneam, în linia Artei brute, chiar cînd spui că asta, în final, e un hobby pentru tine. Ceea ce te scoate în afara acestei zone este excesul de conştiinţă artistică (ai voie să zîmbeşti sau să înjuri...) Ai împins spre sistem şi ţi-ai însuşit” teorii şi lucruri ce, foarte posibil, nici nu îţi pot aparţine! Îmi imaginez, de pildă, ce pumn între dinţi aş primi de la un amic de-al meu (nu spun nume, persoană importantă!) ce a umplut deja un pod cu experimente de genul celor evocate de tine (şi încă ceva pe deasupra!) dacă i-aş spune că pastişează (non)arta lui Smarandache! El vrea să se simtă la fel de sigur şi personal în ceea ce îndrăzneşte să construiască – şi primii pumni în figură pe care îi încasează aceşti tineri, pe băncile şcolii, vin din partea celor care le reamintesc că asta s-a mai făcut cîndva, că nimic nu e nou sub soare. Deci, sigur, nu te opreşte nimeni să îţi dezvolţi un program personal de prospectare a unor forme noi de expresie şi realizare artistică... Dar cînd te poţi opri să înfigi steagul spunînd că lumea aceea nouă îţi aparţine? Nu rişti să redescoperi oul lui Columb? În ce măsură poate cineva să îndrăznească să genereze concepte largi în urma unor demersuri ce ţin, pînă la urmă, de intimitatea creaţiei, de individuaţie? Şi cine îi poate omologa demersul?
   
     FS: La o multi-întrebare de-o pagină ar trebui să răspund în… două cuvinte! Interesant-ul este încărcat de gesturi aprobatoare, dezaprobatoare, şi indecise – ca în logica neutrosofică: un triplet. Ceea ce-i normal, conform cu viaţa; adică obiectul creaţiei nu-i fie alb fie negru, ci în nuanţe. “Opera este un corp viu, reinterpretabil” (E. Negrici, “Expresivitatea involuntară”). Depinde de sfera de refracţie prin care-l priveşti şi gîndeşti, de timp şi spaţiu, de alţi parametri ascunşi.
   
     Cazna de-a inventa merită toată atenţia. În fond, avangarda asta presupune: noul în formă şi/sau conţinut. Dacă trăim obsedaţi că “asta s-a mai făcut”, ne vom autoinhiba. Nihil novi sub sole, păi atunci nu mai mă joc! Hai, dacă nu mai e nimic nou sub soare, să stăm cu mîinile încrucişate! Să nu mai creem. Totuşi, cum îmi scriai într-un e-mail, nu este suficient numai obiectul artistic ori literar, ci şi teoretizarea acestuia – “atitudinea”, spuneai tu. Trebuie să demonstrezi prin manifeste, programe, comparaţii că ai ceva deosebit de adăugat în patrimoniul creaţiei. Să arăţi că eşti conştient de noutate şi să convingi. Pe urmă, dacă e pe-aşa, nu există originalitate. Ştii, eu mai cred în ceva: că nimeni nu-i unic (într-un anumit fel), dar şi că fiecare e unic (în alt fel: spiritul, personalitatea sînt ca amprentele de la mîini). E bine dacă vrei să invalidezi discursul meu, fiindcă poate reuşeşti să mă scoţi din sărite, şi-atunci creez mai cu furie! Cînd te-apuci să faci avangardă, îţi asumi toate riscurile: jignirea unui Mircea, condescenţa unui Mugur, ignoranţa unui nea Gheorghe. Orice avangardă şochează şi provoacă repulsie la inceput, este apoi acceptată de voie de nevoie, se transformă în tradiţie cu timpul, şi sfîrşeşte prin banalizare şi plafonare (odată cu epigonizarea ei). Literatura se lărgeşte prin elemente neliterare, arta prin elemente neartistice – pe care şi le încorporează şi digeră. Uite Sculptura Tehnică (sintagmă ciudată, nu?) americană: un Alexander Calder cu hibrizi tehno-artistici: “Rama albă” (1934) formată din sîrme, lemn, hîrtie (!), şi… un motor – pentru a transforma-o într-o sculptură cinetică. Venind din afară poţi aduce elemente surpriză, decît stînd în interior. Ca la un brain storm, unde persoane total straine de un subiect/proiect sînt puse să-şi dea cu părerea... Curios şi foarte neaşteptat, nu-i aşa? Fiindcă cei în sistem sînt încorsetaţi de nişte preconcepte din care nu pot ieşi, pe cînd ceilalţi sînt liberi deoarece nu le cunosc (!) Atenţie, această procedură se aplică şi în ştiinţă!
   
     Apropo de necrocultura pe care o aminteai. Vasile Conta, în tezele sale, susţinea că e o probabilitate mai mare să se nască urmaşi viguroşi din încrucişări cît mai neînrudite, referindu-se la partea biologică, ca urmare amestecul extrem de populaţie, ca într-un creuzet, care a acţionat în America şi a transformat-o în cel mai puternic şi dezvoltat stat. Eu cred ca tezele sale se pot extinde şi in domeniile literar, artistic, ştiinţific. Ce vreau sa demonstrez: că “intruziunea” unui nepictor şi negrafician ca mine, căruia nu i-a plăcut niciodată să picteze ori deseneze, poate aduce altfel de elemente în artă - în comparaţie cu un artist format ca tine. Cîndva, poate tu vei ajunge un “mare artist”, iar eu un “mare non-artist”, okay dock? Avantajul meu este că-s netalentat la pictură şi necritic de artă, de aceea nonarta mea devine mai pregnantă (a se citi “mai rea”, în sens pozitiv, mai ne-artă) decît a colegului tău. Cînd m-apuc să fac ceva, iese altceva. Pictura, la care nu mă pricep, şi recent fotografia (mă refer la cea experimentală, plus colajele) mă intrigă, mă răscolesc. În ce mă priveşte, n-am avut şi nu voi avea niciodată o expoziţie plastică…
   
     Apoi, se-ntîmplă şi chestiuni care apar simultan. Dacă Jerome K. Jerome, cu umorul său britanic, publica “Arta de a nu scrie un roman”, hai să-l extindem la arta de a nu face artă, care reprezintă Outer-Art. Într-un eseu (“Biografia ideii de literatură”) clar, curgînd limpede, şi atrăgînd la lectură, publicat pe prima pagină a “Mozaicului” craiovean, Adrian Marino vorbea de “aliteratură”, “nonliteratură”, şi “antiliteratură”. (Nu-s de acord cu el că nonliteratura este imposibilă.) Pronostichez că acestea vor deveni, cu timpul, forme de literatură (interiorul îşi asumă exteriorul). Nu poţi spune că mi-aş fi însuşit teorii şi lucruri ce nu-mi aparţineau ci, dimpotrivă, am mers pe dos: am contrazis teorii şi lucruri care mă frămîntau. Cînd majoritatea îndeplinea o directivă (politică, socială, artistică), eu exploram inversul. (Don’t go with the crowd - Nu te asimila mulţimii.) Deoarece trăisem în epoca comunistă, şi eram foarte circumspect la orice suna oficial. Unde-i criticul ăla, bursier Herder, care să mă sfătuiască cum să scriu, că mi-ar face o plăcere infinită să mă manifest în sens opus. Citeam cu interes cărţi how to privind scrisul, dar nu pentru a le urma, ci pentru a investiga exact contrariul. Citeam cu interes despre curente literare şi artistice, dar nu pentru a le urma, ci pentru a investiga exact contrariul. Culmea e că am uitat de limite, şi-am trecut pragul la matematică, iar de curînd la fizică - atrăgînd, la rîndu-mi, oprobiul altora (!). Vroiam totuşi o negare pozitivă, nu neapărat distrugere – precum dadaismul şi lettrismul. Îmi surîdea să-i pun faţă în faţă pe oamenii de cultură (şi ştiinţă chiar, de pildă în fizică - unde-s mai multe ipoteze contradictorii) cu idei opuse (mai ales că fiecare “demonstra” că el are dreptate; şi-ntr-adevăr, toţi aveau dreptate şi erau falşi în mod simultan!), un fel de philosophia perenis. Am şi un articol în curs de publicare, numit: “Neutrosophy, a New Branch of Philosophy”.
   
     pARadOXisMul (scrierea pe dos, scrierea dinafara scrierii; arta pe dos, arta dinafara artei) ar fi ca un dreptaci care scrie cu mîna stîngă, ori ca un pictor care nu-şi poate controla pensula. Spre deosebire de celelalte curente, care au murit, paradoxismul va exista permanent sub diverse forme, deoarece este în firea omului şi-a naturii: întotdeauna vor exista procedee, metode, stiluri, aforisme, metafore, teorii opuse şi adevărate simultan. Şi ce vreţi voi de la mine: să mă dau de-a bush-ilea în artă tocmai acum? La început v-am rugat cu frumosul (în artă), pînă m-aţi făcut mai tîrziu să vă rog cu urîtul (tot în artă). Nu sîntem în epoca victoriană. Se poartă în non-artă o de-picturalizare, o de-sculpturalizare, iar în literatură o de-literaturizare, mergînd pînă la înstrăinarea artisticului şi literarului altor domenii epistemologice. Nu accept nici să scriu cărţi repetitive cu nemiluita (vreau să zic în acelaşi stil), precum Mihai Beniuc de pildă (cu excepţia “mărului” său “de lîngă drum”). Păi, hai să vă întreb eu acum: după dadaism, de ce-a mai fost nevoie de lettrism? Primul făcea distrucţii la nivel de cuvinte, celălalt la nivel de foneme/litere. De ce mai era nevoie de Teatrul Absurd al lui Ionesco – nu era o formă de dadaism? Ori, de ce Teatrul Crud al lui Arrabal (care tăia în mod real gîşte vii pe scenă - mă gîndesc ce-ar fi zis cei cu drepturile animalelor din America?)? Ori manifestele lui Ozenfant (pictor) şi Le Corbusier (arhitect) din 1918: ei incercau desprinderea de cubism în aşa numitul “purism”. De ce? Pentru că se plictiseseră de acelaşi stil, epuizaseră sursele de inspiraţie. N-o să mîncăm mereu iahnie de fasole ori postmodernism! Ce, nu se mai făcuse dadaism înainte de Tzara, Marcel Iancu, Hugo Ball, Richard Huelsenbeck, Jean (Hans) Arp, Hans Richter? Texte incongruente existau din Evul Mediu, dar nu li se dăduseră o interpretare destructivă, anti, o conştientizare. Nu existau scrieri naturaliste înainte de Zola? (Cel puţin în corespondenţă privată între anonimi, nepublicată.) Obiectul artei sau literaturii existase în diverse forme înaintea iniţiatorilor, dar teoretizarea şi conştientizarea lui nu. Poate de aceea Van Gogh devine mai intrigant: scrisorile sale către frate-său Theo sînt devastatoare, dar şi parte a teoriei artei: “încerc să exagerez esenţialul şi să las restul vag”; “în loc să reproduc exact ce văd în faţa ochilor, folosesc culorile mai arbitrar”. Mişcările se fac prin teoretizarea unor critici sau a artiştilor/scriitorilor înşişi. Altfel ar putea trece imperceptibile la public. Uite, în literatura română, există Şcoala de la Tîrgovişte (M. H. Simionescu, Radu Petrescu, Costache Olăreanu, Tudor Popa, etc.); nu consider că sînt aşa diferiţi de alţii, dar s-au găsit unii care au “demonstrat” (I. Buzera, etc.)… Impresionismul (1863) a rezultat dintr-o deviere a realismului (vezi Manet, care expusese la “Salonul Refuzaţilor”!): scăderea clarităţii, înceţoşarea imaginii şi a contururilor (Renoir, Monet, Pissaro, Bazille, Sisley). Cine l-a denumit? Păi, un critic (Louis Leroy)! “Dispariţia” progresivă a formei (Seurat, Cèzanne, Signac) a dat naştere post-impresionismului. Cine l-a denumit? Tot un critic (Roger Fry)! Pe urmă, şi-au şoptit atunci în barbă artiştii: hai să lucrăm şi la conţinut, să găsim noi principii de sintetizare. Şi-au format simbolismul (Moreau, Chavannes, Redon, Gaugin). Multe avangarde s-au impus prin scandal – pentru că se opuneau vechii ordini artistice. Un curent apărea ca o reacţie împotriva altuia: “Doar cel ce înnoieşte rămîne fidel” (Nietzsche). Pascin, pictor bulgar la Paris, s-a sinucis (1930) chiar în ziua deschiderii unei mari expoziţii a sa – deci artiştii încearcă imposibilul, recurg la gesturi disperate deseori, pentru a fi luaţi în seamă. Van Gogh şi-a tăiat urechea şi-a trimis-o în plic logodnicei lui, fiindcă aceasta afirmase că admira cel mai mult la el urechea-i! Iar, pentru a-l semi-parafraza pe Brassaї, fotograf ungur din Transilvania, spun că “încerc să inventez şi imaginez imposibilul în artă”, okay?
   
     Graniţa dintre curente nu e precisă. Un cubism, cu formele sale colţoase, însă ceva mai potolit e numit purism. Ba între cubism şi futurism s-a format cubo-futurismul. Ori altul: fovismo-cubismul (Delauney). Non idem est si duo dicunt idem = de multe ori ceva miroase a muscă dar, de fapt, sună a brînză! Ce mare diferenţă între suprarealismul organic al lui Miro şi reziduurile lui Picasso? Avangarda în America este considerată “underground” (dedesubt, marginală). Recent Hugh Fox a editat 34 de scriitori de avangardă in “The Living Anthology: A Prose Anthology”, 2000, în care consideră că aceşti scriitori avangardişti au fost marginalizaţi. Am avut “schimburi de experienţă” cu avangardişti americani, precum Stanley Berne (mi-a expediat volumul său de proză, cu dedicaţie, “At One with Birds”) şi Arlene Zekowski (ultima a publicat o carte în 1999 intitulată “Împotriva dispariţiei literaturii”!) din Santa Fe.
   
     Mărturisesc că agreez kitsch-ul, fiindcă în grupurile de discuţii nadir_latent şi fotomagazin pe internet, moderatori Dan-Bogdan Suceavă şi respectiv Dinu Lazăr, la care sînteti “listaşi” (cuvînt nou pentru mine, nostim şi ridicol) toţi se exprimau împotrivă-i – iar mie îmi place să mă opun majorităţii; şi anti-calofilia. Diferenţa dintre artistic şi neartistic este ambiguă, vagă, ba chiar trecînd la arta contemporană putem spune că “există, dar lipseşte cu desăvîrşire”!
   
     Nu vreau să respect Teoria Obiectelor Spaţiale a lui Cèzanne, nici Teoria Culorilor lui Chevreul. Mutaţii şi mutanţi vor fi continuu în litere, artă, ştiinţă (aici mă gîndesc la logicile moderne: intuiţionistică, paraconsistentă, fuzzy, neutrosofică). Părea, spre sfîrşitul secolului XIX, că în fizică se descoperise totul – mai rămîneau mici goluri de umplut pe ici şi colo. Dar, odată cu descoperirea microcosmosului atomic, fizica cuantică, multe principii clasice s-au dat peste cap şi-un nou cîmp de cercetare se deschidea. Determinismul a fost infirmat – vezi mişcarea browniană. Etc. Se zguduia tradiţionalismul ştiinţific din temelii…
   
     Ce părere aveţi de cîntece de muzică populară românească interpretate cu texte englezeşti? Discutînd cu prietenul Şerban Nereju (Necula), în lagărul de refugiaţi politici din Istambul, i s-a părut foarte şic, iar cînd a emigrat in Australia a pus în aplicare ideea şi-a scos un CD, transmis şi la un post de radio din Sydney. 
   
     Privind Oul lui Columb: da, însă contează şi cine are curajul sau nebunia să-şi expună “(non)arta lui Smarandache” {prin definiţii (gen proxim + diferenţă specifică), teorii, manifeste, delimitări de alte avangarde, în afara obiectului artistic – şi acela necesar ca exemplu}, iar eu mi-am asumat acest risc. Mulţi or să zică: “ţţţ, aşa ceva puteam face şi noi…” Păi de ce n-aţi făcut?! Domnii mei, eu vă trimit avangardă, dar să nu vă mai supăraţi pe mine. Şi, fiindcă văd că nu aţi intitulat interviul “Un oltean (de) dat dracu’!”, cum mi-era frică, ci “o nouă (dez)ordine culturală” - aha, mai la subiect -, să vedem ce zic economiştii referitor la (dez)ordine sau (dez)echilibre.
   
     Leon Walras vorbeşte despre un “echilibru stabil” (în economie, desigur, el nu se înămoleşte ca mine prin umanistică) – dar ne permitem să-i transpunem conceptul în lumea artelor şi literelor; Keynes descrie o “economie a dezechilibrului” – noi înlocuim “economie” prin “artă”/”literatură”; Anghel Rugină introduce o Tabelă Orientativă, prin care afirmă că un sistem (economic, dar poate fi şi artistic) are un procent de echilibru şi altul de dezechilibru. Hai să mergem mai departe, considerînd că “sistemul este neutrosofic”, adică are un procent de echilibru, altul de dezechilibru, şi altul nedeterminat. Cam asta se întîmplă şi-n artă/literatură: un curent artistic/literar este ca un sistem, stabil la început. Apoi se dezechilibrează - factori interni şi externi “ajută” la asta - adică artiştii/scriitorii devin eretici şi dezertează din mişcare. Şi acest curent este înlocuit de altul, în care se mai simt influenţe din precedentul. Dar, întotdeauna, vor fi manifestări PRO şi CONTRA acestui curent (de exemplu a paradoxismului), şi asta-i Tabela lui Rugină iar, mai general, ca la vot: vor exista, pe lîngă aceste manifestări, şi atitudini indiferente (NEUTRE), şi-am dat în logica neutrosofică pe care n-o suferă Mircea. Chestia pe care mi-ai spus-o cu Marin Mincu, “poezia e cel mai greu de scris fiindcă se scrie cel mai uşor”, s-o generalizăm la: “pictura o face uşor cel care nu ştie să picteze” - adică eu (!)… Apropo, de ce l-au mătrăşit din rectoratul universităţii?
   
     MG: ...Pentru asta ar fi de citit cartea “Balul pufuleţilor”, a lui Florin Anastasiu Dacă nu vei reusi să dai de ea (cîteva fragmente găseşti în arhiva noastră, aici), va trebui să te mulţumeşti cu răspunsul ăsta: M.M. este o fire periculoasă pentru pufuleţii-obraznic-de-mici - şi-de-temători-pentru-substanţa- plină-de-aer-a-creieraşelor-lor... Acum să revin la ce spui că am spus - şi de fapt nu am zis chiar aşa! Marin Mincu, într-o şedinţă a Cenaclului de Marţi, apostrofase o jună “poetesă”, ori “textieră” ce turna cu nemiluita fraze calofile: “fetiţo, a scrie poezie e, poate, cel mai greu lucru din lume!” Tocmai pentru că pare aşa de simplu! Şi nu ştiu dacă e fericit exemplul acesta, să-l citezi pe Marin Mincu în absenţa domniei sale, căci prezenţa sa nu poate fi recuperată în cuvinte; cuvintele reflectă într-o prea mică măsură înălţimea gurii ce le-a generat – şi mă simt obligat să aprind beculeţul în dreptul acestei drăgălaşe răstălmăciri... Încerci să deturnezi “paradoxist” moneda cu chipul Cezarului. A ieşit cap iar tu spui că e pajură! Să-i dăm atunci şi lui Brutus ce e al lui Brutus... Leonardo scria prin Tratatul său de pictură că artistul nu trebuie să se ferească de opinia vulgului, pentru că, deşi sînt rari cei ce pot “aşeza” o imagine izbutită pe pînză, oricine poate aprecia dacă un nas e bine proporţionat sau dacă artistul l-a aşezat aiurea pe chip. (Nici el n-a spus, însă, că a picta e un lucru la fel de facil ca “lectura” unei imagini...) Dar şi asta ţine de un context bine precizat, de înălţimea precisă a unei guri! Mă-ndoiesc că merită să căutăm şi aici ombilicul unei axiome paradoxiste... (Sînt chiar indispus că-mi revine rolul stupid de-a veni mereu cu radiera în mîini!). Deci, pe de o parte, (non)arta” este întreg spaţiul descris în afara frontierelor actuale (oficiale) ale artei. Nu ştiu de ce, tu plasezi aici şi teritoriile deja anexate conceptual, aproape canonizate... În fine... O parte din aceasta felie de hartă revenea, deja, artei brute, de pildă... Dar dacă (non)arta e pretutindeni, (non)artist este doar posesorul unui nivel de conştiinţă specific. Nu? Cînd Dubuffet lărgea frontiera, exalta arta brută exact pentru personajele cu un nivel de conştiinţă neconsolidată, neinstituţionalizată, nepervertită de teorii şi concepte... Tu introduci, mai întîi, algoritmul democratic –totul este artă, deci şi non-arta!” (amintind de jocul acela celebru de idei – ”nu crezi în Dumnezeu – deci ateismul e religia dumitale”) – dar asta numai pentru a introduce în lumea bună” un outsider. Odată făcute prezentările, musafirul dumitale rămîne în pragul uşii şi spune, hlizindu-se către cei dinlăuntru “de-aici de unde mă aflu mi se pare că dvs. sînteţi cei de afară... În timp ce eu sînt la fel de înlăuntru pe cît sînt de afară!... În fapt, oricît s-ar deplasa lumea în jurul tău, pragul despre care vorbeşti va fi de netrecut pentru că este trasat de propriul tău personaj, se mişcă odată cu personajul! Eşti singurul care îşi poate permite să nege sau să anexeze, după propriul său chef, să decidă ce stă în stînga sau în dreapta. Paradoxul, atunci, se aplică doar individului, nu poate fi obiectivat! Cînd merg cu trenul metroului şi aud că staţia următoare are peronul pe partea stîngă se poate întîmpla ca în acel moment să stau cu spatele la cursul de mers şi să cred că peronul va fi acolo unde e stînga mea! Să propovăduiesc această convingere către cei din jur e un gest înduioşător sau interesant ca experienţă periferică, accidentală..., chiar ca sofism, însă nu se va confunda niciodată cu drumul, nu va deturna coordonatele reale ale sistemului în care evoluez, căci peronul nu se va muta de cîte ori găsesc eu de cuviinţă să mă rotesc prin tren... La fel de simplu va fi să încerci, personal, să contrazici programatic tot ce înseamnă know-how artistic În mod normal ai ajunge, în timp, la o slăbire desăvîrşită a conştiinţei coordonatelor tale culturale, din moment ce înlăuntrul şi dinafara sînt tot un drac. Că încerci să faci vizibil un personaj, e de înţeles. Dar ca sistem - propovăduieşti intangibilul! Ce poate fi proaspăt în povestea asta? Doar un aport individual de tensiune ontologică, un fel de erou romantic coafat punk... În rest, dacă pierzi din vedere faptul că singurul reper axiologic pe care-l propui este propriul tău personaj (cu teribilul său deranj...) – ai putea evalua, empatic, cum s-ar putea aplica un astfel de sistem în afara voinţei şi graniţei pe care aceasta o trasează-n sistem? Căci, asemeni celorlalţi actori ai cîmpului cultural, vei fi victima propriilor tale refuzuri şi îndoieli, rob al propriilor tale gusturi şi obiecţii- ce fac savoarea individuaţiei elementare... Recent, de pildă, mi-ai spus de Marus Ianuş că nu scrie poezie ci face zgomote de decor. Ce-nseamnă, în acelaşi context, “a face poezie”? Accepţi să aplici axioma ta pe o arie largă sau doar contextual? Să acceptăm că Marius Ianuş refuză să scrie poezie cultă”, gîdilătoare de urechi, astfel încît diverse categorii sociale îl expectorează alegru undeva, în afară”... Şi el practică astfel o (non)scriere... Poate că nici nu “ştie” cum se scrie o poezie! Cine ştie, de fapt, cum se scrie poezie? Cum poţi evolua astfel încît permanent să te situezi în coordonate perfecte – înăuntru, afară, ori pe hotar? Sistemul tău propune o axiologie, poate edita o astfel de performanţă? Cine o poate omologa, performanţa aceasta? (Punctul de sprijin, s-a convenit cîndva, ar trebui sa fie afară pentru a răsturna Pămîntul...) Ce sistem de valori aplici cînd judeci faptele (non)culturale ale celorlalţi? Insist să te întreb – cine şi cum operează acest sistem, cum se invalidează, în raport cu acesta, alte tipuri de discursuri şi de ce?
   
     Revenind, acum, la povestea de la început... Majoritatea avem viciul oralităţii, uneori şi al sporovăielii (in)culte... Uneori lecturăm cu aceeaşi frivolitate cu care flecărim. Şi putem muta aceeaşi frivolitate în zona semnelor pentru a ajunge la ticurile ironizate de acea frază a domnului Marin Mincu. Ajungem, deci, şi la calofilie”... Cum din primele ore ale şcolii, cînd incepem joaca cu beţele, bastonaşele, amestecăm semiotica şi semnificanţii cu caligrafia... În timp, dorinţa de “a scrie frumos” poate să inunde cu uşurinţă semnificanţii doar din ambiţia nemăsurată de a lăsa urmele trecerii noastre zglobii printr-un decor recognoscibil... Aici tronează cu voioşie textierii sau poetesele despre care vorbeam mai devreme... Pe-aici hălăduieşte jovial, partinic sau chiar arogant însuşi kitsch-ul pe care cu haz îl evocai mai devreme. Însă năravurile acestea au fost, deja, exploatate cu multă sîrguinţă de-o seamă de mişcări revolute ce şi-au croit pîrtii gălăgioase prin zona asta minată.... Crezi că mai are haz, dincolo de prospecţia individuală, reinventarea şi implementarea “industrială” a unui astfel de sistem? (Amintesc, la plezneală, de cîteva nume de la jumătatea veacului trecut, J. Chamberlain in USA, César prin Franţa ori de Grupul Independent din Londra – cu Richard Hamilton în vîrf de băţ... Încă nu s-au răcit nici ăştia, crezi că lumea e atît de nerăbdătoare să îşi vadă clonaţi şi rebotezaţi atît de curînd puişorii teribili? ...O întrebare retorică într-un borcan de chestiuni retorice... Nici nu o să se vadă...) Deci multe din isprăvile avangardei, odată epuizate, nu mai sînt... avangardă. Au lăsat victime şi epigoni, dar nu pot cunoaşte aceeaşi intensitate, evident, ca pînă acum, adică nu la nivel de gaşcă, de sistem cultural... Sînt istorii adjudecate, parafate, consumate... Îmi amintesc că şi eu, pe la 14 ani, cînd nici nu-mi tocisem încă bine stiloul Flaro cu primele texte mai răsărite, mă apucasem să încropesc manifeste “neo(necro)avangardiste” despre scrierea solemn-alandala şi ridicarea la ceruri a unor struţocămile dadaistorenascentiste! Mai tîrziu am aflat că, dincolo de traumele personale ale asumării unei misiuni obscure “pe frontul” unei zone cu profil umanist existau tot atîtea individualităţi ce îşi urmau propriile lor reflexe, după tipare indescifrabile, irepetabile... Are sens să încerci a anexeza spiritual nişte continente atît de îndepărtate, manipulînd nişte hărţi a căror actualitate e îndoielnică?... Personajul picaresc pe care-l propui are coloratură, sînge şi muşchi. Cum va arăta cînd vei reuşi să-l clonezi? Va ieşi o armată, un regiment, o falangă?
   
     FS: Să vin cu pluri-răspunsuri acum, şi s-o iau încet ca Dolănescu? Ce-aş putea replica la un eseu, un contra-eseu? Ne bazăm pe standarde ca să ne înţelegem reciproc, trăim într-o lume a convenţionalismului. Cînd afirmi că a ieşit cap iar eu spun că e pajură, depinde din ce unghi priveşti. Dacă te uiţi de sus: este cap, insă dacă te apleci niţel şi priveşti de jos: este pajură. De ce să nu analizăm din toate perspectivele artistice sau non? Ca la o muzică de jazz: la fiecare audiere/simţire s-apară diferit; ori ca la comedia del arte, chiar dacă implicată în improvizaţii. Nu toate avangardele au caracter distructiv: de pildă Pop Art este bazată pe reclame, colaje, comercial - fără negaţie; iar NonArta chiar încearcă să transforme în artă exteriorul ei, luînd ceea ce nu e nici urît nici frumos: neutro-soficul/neutro-artisticul. Paradoxismul, prin negare, nu distruge, ci explorează latura inversă. Nu Voltaire afirmase că legile în artă sînt făcute pentru a fi încălcate? Privind actualitatea îndoielnică sau nu: este adevărat că pe vremea dictaturii avea mai multă aderenţă, deşi manifestul fusese oral fiindcă eu nu puteam să public mai nimic (pînă şi matematica îmi interzisese Inspectoratul Şcolar Dolj în revistele ce le edita) - de aceea am şi Fugit/Jurnal de lagar în Turcia. Fondul social-politic a implicat forma paradoxistă. Iată nişte idei simplificate, ne pe gustul lui Mircea: Paradoxismul a pornit ca un protest anti-totalitar împotriva unei societăţi închise, România anilor 1980, unde întreaga cultură era manipulată de un singur grup. Numai ideile lor contau. Noi, ceilalţi, nu puteam publica aproape nimic, trebuia doar să-i aplaudăm pe ei. Şi-atunci am zis: hai să facem literatură fără a face literatură! Să scriem fără să scriem nimic. Cum? Simplu: literatura-obiect. Zborul unei păsări, de pildă, reprezenta un poem natural, pe care nu mai era nevoie să-l scrii, fiind mai palpabil şi perceptibil decît nişte semne aşternute pe hîrtie, care, în fond, ar fi constituit un poem artificial: deformat, rezultat printr-o traducere de către observant a observatului, iar orice traducere falsifică într-o anumită măsură. Maşinile uruind pe străzi - un poem citadin, ţăranii cosînd - un poem semănătorist, visul cu ochi deschişi - un poem suprarealist, vorbirea în dodii - un poem dadaist, conversaţia în chineză pentru un necunoscător al acestei limbi - un poem lettrist, discuţiile alternante ale călătorilor, într-o gară, pe diverse teme - un poem postmodernist (inter-textualism).O clasificare pe verticală - poem vizual, poem sonor, poem olfactiv, poem gustativ, poem tactil. Altă clasificare în diagonală: poem fenomen (al naturii), poem stare sufletească, poem obiect/lucru. În pictură, sculptură analog toate existau în natură, de-a gata. Deci, un protest mut am făcut! Mai tîrziu, m-am bazat pe contradicţii. De ce? Pentru că trăiam în acea societate o viaţă dublă: una oficială propagată de sistemul politic, şi alta reală. În mass-media se promulga că viaţa noastră era minunată, dar în realitate viaţa noastră era mizerabilă. Paradoxul în floare! Şi atunci am luat creaţia în deriziune, în sens invers, sincretic. Astfel s-a născut paradoxismul. Bancurile populare, la mare vogă în Epoca Ceausescu, ca o respiraţie intelectuală, au fost surse de inspiraţie superbe. Non-ul şi Anti-ul din manifestele-mi paradoxiste au avut un caracter creativ, nicidecum nihilistic (C. M. Popa). Trecerea de la paradoxuri la paradoxism a descris-o foarte documentat Titu Popescu într-o carte clasică asupra mişcării: Estetica paradoxismului (1994). Pe cînd I. Soare, I. Rotaru, M. Barbu, Gh. Niculescu au studiat paradoxismul în opera mea literară. N. Manolescu se exprima despre un volum de versuri al meu că este “în răspăr”. Nu am avut un premergător care să mă fi influenţat, ci m-am inspirat din situaţia pe dos care exista în ţară. Am pornit din politic, social, şi treptat am ajuns la literatură, artă, filozofie, chiar ştiinţă. Prin experimente bazate pe contradicţii s-au adus termeni noi în literatură, artă, filozofie, ştiintă, chiar şi noi proceduri, metode, algoritmi de creaţie. Într-unul dintre manifeste propusesem deturnarea sensului, de la figurat la propriu, interpretări în contra-sens ale expresiilor şi clişeelor lingvistice, etc. Avangarda rezultă şi prin inversarea criteriilor axiologice. Dacă în teoria măsurii (estetice) schimbăm norma? Trebuie să fii la curent cu ce nu se scrie şi ce nu se face în artă ca să ocupi acel teren viran, să-l desţeleneşti...Uite, căutarea unui nou suport de transmitere a literaturii, artei, culturii. În prezent se poartă cel electronic: nu se simte pe-aproape chiar o artă electronică? [comuniune stranie de termeni]. Ne folosim de e-mail, e-grup, e-carte. În tragedia antică, în romanele poliţiste, intriga, misterul dominau; a venit Beckett, En attendant Godot, şi nici o intrigă nu mai există, iar spectatorul pieselor sale se plictiseşte de moarte. Cultura se repetă, ca şi viaţa, dar la un nivel superior, diferit. Romantism, neoromantism, clasicism, neoclasicism, realism, neorealism, paradoxism acum, neoparadoxism mîine… Cultura se repetă în comparaţie cu ştiinţa care creşte exponenţial. Din fericire, ştiinţa influenţează cultura, dîndu-i noi suporturi, noi metode şi instrumente de creaţie. Deci, cultura nu se repetă. Ce zici de pictura (cinetică): cu motoraş şi videocasetă? Centrul Cultural Georges Pompidou din Paris (arhitecţi: Richard Rogers şi Renzo Piano) arată ca un Bauhaus întors pe dos, pe care l-am vizitat în vara anului 1992, avînd aspectul unei rafinării (de petrol)! Unii artişti francezi erau revoltaţi de această neobrazată imixtiune a tehnicii în artă. Marinetti a respins trecutul, slăvind maşina (1909-10). Umberto Boccioni, în futurismul său, a-ncercat să exprime noul sens de spaţiu (cu a patra dimensiune: timpul), dat de Minkowski şi Einstein, din fizică în pictură: Dinamismul unui ciclist (1913). Arhitecţii sînt oameni de ştiinţă şi artişti. Sculpturile lui Heleman Ferguson se compun din corpuri geometrice, precum benzi Mobius, toruri - proiectate pe calculatoare grafice după formule şi algoritmi matematici. Ce-am încercat eu în pictură. Vor fi mereu avangarde, altfel arta, literele ar muri. Experimente vechi vor reveni cu prefixul neo-, ca-n spirală (neo-dada, neo-impresionism, neo-expresionism, neo-?). Chiar crezi că va dispărea noul? Există şi mişcări mai puţin cunoscute: Color Field Painting, Action Paint, Informal Art (care nu înseamnă artă fără formă), Fluxus (în performanţă dramatică, 1960-70, Joseph Beuys, Paik, etc.), Arta Conceptuală (ideea primează înaintea obiectului în vizual). Transformări mai mici, transformări mai mari? Barochiştii împopoţonau arta cu tot felul de floricele şi brizbrizuri, suprematiştii au redus-o la cîteva elemente (nişte linii drepte, două culori, simplitate vezi Dreptunghiurile, care nu erau prea dreptunghiuri, ale unui Malevici). John Cage, cu care am avut onoarea să schimb nişte epistole, muzician experimentalist american, a compus odată, la un concert, un cîntec mut! Adică, atunci cînd s-a anunţat titlul partiturii sale, numită 4.30 (patru minute şi treizeci de secunde), nu s-a cîntat nimic în acest interval de timp. Publicul în sală era contrariat, aştepta să înceapă melodia. Dar, foitul şi zgomotele spectatorilor au constituit ele însele partitura! Gurile răuvoitoare au comentat că asta a fost cea mai bună compoziţie a sa (!) Cînd eram în lagărul turcesc, refugiat politic, alături de sumedenie de marinari constănţeni de-ai voştri, care săreau în Bosfor, am participat la un concert simfonic dat de L’Institut d’Ètudes Français d’Istambul. Acolo, un cîntăreţ japonez, emigrat în Franţa, în loc să cînte pe coarde bătea cumva primitiv în lemnul instrumentului.
   
     Crizele artistice au rolul lor, şi datorită acestora apare progresul. Dacă prapastie n-ar fi, nu s-ar observa muntele. Nimic nu e constant ori static în afara schimbării. Necesară! Deci: tot răul spre bine! Aceasta acuză că s-a mai făcut, o poţi arunca cu uşurinţă asupra oricui. Devine chiar o prejudecată. Există cineva în totalitate original? Haida-de! Ca să fiu mai clar (ori, dimpotrivă, să confuz mai rău), expun deosebirea dintre Arta Brută (1945) şi NonArtă (1990):
   
     a) Arta Brută era făcută din suflet, chiar dacă de copii şi alienaţi mintali care o făceau stîngaci, încît arăta neprelucrată, necoaptă, frenetică, într-un cuvînt brută NonArta e facută din rutină, obiect care nu avea la început destinaţia de artistic şi aparţinea unor domenii din afara artei.
   
     b) În Arta Brută se încercă exprimarea frumosului, deşi reprezentat la nivel elementar de amatori, fiecare cum se pricepea; în NonArtă se exprimă urîtul aşa cum e, iar frumosul este urîţit; se mai releveaza şi neutrul (noţiune între frumos şi urît).
   
     c) Arta Brută era voită, NonArta este accidentală. 
   
     d) Arta Brută folosea ca o eliberare a subconştientului, în special pentru alienaţi, era ca o terapie (vezi de pildă: psiho-dramaturgia, psiho-arta, psiho-literatura); în felul acesta psihiatrii puteau studia obsesiile pacienţilor (chiar şi ale copiilor, deseori în imposibilitatea de-a mărturisi ce-i neliniştesc), căutînd diminuarea lor, deci o metodă de tratament; NonArta foloseşte conştientul, planificat, organizat, direcţionat spre viaţa reală 
   
     e) Deosebirea esenţială consta în faptul că Arta Brută era totuşi cu intenţie, în sensul că subiecţii desenau şi pictau conştienţi de acţiunea lor; NonArta este fără intenţie, de exemplu: în Outer-Art “non-desenele” (pg. 92-96), “anti-desenele/schi
ţele” (108-114) la început nu au fost decît nişte simple ciorne în maculatorul meu în care-mi notez sarcini cotidiene, fără nici o legătură cu arta. Abia mai tîrziu, răsfoind ciornele să văd ce sarcini către mine-însumi mai rămăseseră (cumpărături de făcut, încercări de demonstrări ale unor teoreme matematice pentru articole de cercetare, reparaţii necesare la maşină, softuri noi de învăţat şi încărcat pe computer, telefoane de dat, plătirea bill-urilor, notarea adreselor unor prieteni) am constatat cu uimire că unele pagini aveau o formă mai deosebită liniile care tăiau sarcini realizate păreau vesele ca nişte desene, semnele de întrebare (la nerezolvare) îngreunau privirea - le puteam considera compoziţii în arta “modernă”. Tot ce e “deosebit” astăzi, se numeşte modern! Mai sărat decît sarea (?) Ori “măzgăliturile” (la propriu!), mai ales partea a doua, numite şi “ante-artă (atenţie, nu “anti”) sau “post-artă “Scribblings” (pp. 57-87) au rezultat din acelaşi maculator, pe care îmi ştersesem pensula pe paginile cu formule matematice ori cu însemnări la întîmplare, fără ca la început să le fi dat vreo interpretare. Erau pur şi simplu gunoaie. Multe din aceste ciorne le-am aruncat. Nici prin gînd nu-mi trecuse iniţial că le-aş putea da vreo conotaţie (non)artistică! Spre deosebire de Junk Sculpture sau Asamblare, care mixau deşeuri dezagreabile într-un întreg agreabil, NonSculptura prezintă gunoiul ca, bineînţeles, gunoi! Iarăşi Oul lui Columb! Iar NonPictura “Decorativă” este graffitiul făcut cu spray pe ziduri în California de copiii şi adolescenţii din ganguri pentru a face rău ori a batjocori: poate şi-o metodă de protest social. Dincolo de filosofi există filosofie, dincolo de artişti (ca tine) există arta neartistică (facută de mine şi alţii fără să-şi dea seama!), ca să mă citez cu multă “modestie”. Non-poezia de-acum poate însemna poezia de mai tîrziu. Destui au facut avangardă de dragul avangardei, poate din vanitate. N-aţi dedus latura politică a paradoxismului? Eu aşa am simţit atunci, paradoxismul s-a născut singur, nimic forţat, totul a decurs organic: în protest şi dedublare. Voi n-aţi simţit dictatura, doar puţin miros, eraţi pufoşi pe-atunci, de-aceea nu ne-nţelegeţi pe noi, bătrînii. Pentru mine: el a fost o răsuflare, precum bancurile politice de-atunci care acum nu mai au căutarea şi savoarea din acele timpuri. Cînd interzici ceva, interzisul devine mai dulce, mai misterios, în mod paradoxal ajunge să trezească interes, s-atragă. Uneori luaţi lucrurile prea mot-á-mot. Sistemele în artă sînt ca nişte amoebe: fără forme fixe, ci mişcătoare. Desigur, toţi sîntem subiectivi (ţiganul îşi apără ciocanul), controlaţi de simţuri. Totul este îndoielnic la urma urmei. În jurul unora, promovaţi de la centru, se face mai multă gălăgie de aceea privesc cu scepticism şi reticenţă (moştenire comunistă?) centralismul cultural românesc. Te spui că “singurul reper pe care-l propui este personajul tău”, dar Dubuffet n-a format el singur un curent (numit Arta Brută)? În colecţia sa pariziană, începută în 1945, ceilalţi expozanţi erau anonimi. Şi, totuşi, n-ai văzut antologiile paradoxiste, într-a doua sînt cuprinşi, hai să zic şi eu textieri (în loc de non-poeţi, ori experimentalişti), 100 de literaţi de pe glob, cu scrieri în diverse limbi, iar în a treia circa 40 (cu distihuri paradoxiste pînă şi-n chineză!). Refuzul face parte din artă, este mai plastic, mai incitant şi atractiv decît acceptul. Refuzul este mai artistic decît acceptul. John Chamberlain este reprezentant al Artei Construcţiilor şi Asamblărilor, unde nu se mai ştie dacă rezultatul este o sculptură sau altceva! Cu părţi dezmembrate dintr-un automobil (din nou ştiinţa şi tehnica) re-membrează un obiect (din deşeuri inutile, obiecte de artă utile cumva; din vechi se formează noul). Această procedură se aseamănă cu Junk Sculpture [un alt exemplu de imposibilitate a graniţelor în arte de unde necesitatea excesului de conştientizare publică a (non)artisticului]. Îmbină materialele diverse (metal, sfoară, lemn, etc.). Rauschenberg, de pildă, combină chiar pictura (un tablou) cu asamblarea (o pernă, un postament şi suport de lemn), Odalisk, 1955-8. Ori Louise Nevelson, categorisită de asamblistă (în lemn), dar şi envaironmentalistă (Arta Mediului Înconjurător). Să luăm Arta Pămîntului (Earth Art), sculptură a mediului înconjurător, adică la nivel mega (de cîteva mile dimensiune) în comparaţie cu sculptura anterioară limitată în spaţiu. Şi această Artă a Pămîntului a fost posibilă tot datorită ştiinţei şi tehnologiei (maşinării care permiteau aceste construcţii) de pildă Debarcaderul în spirală, de Robert Smithson, din 1970, care are 457,2 m. lungime, în Great Salt Lake, Utah. Tot aici trebuie amintit şi bulgarul Christo (Javacheff) devenit cunoscut pentru învelirea/împachetarea (temporară numai, atît era posibil) unor insule cu ţesături festive, decorative. Şi aici doar doi reprezentanţi există deci nu numărul persoanelor implicate într-un stil de creaţie dictează valoarea. Cît despre Richard Hamilton, acesta face parte din Pop Art (1950), cultura comercială - rezultată din colaje bazate pe reclame, imixate cu nuduri, satire, ilustraţii, fotografii de personalităţi ale zilei, benzi animate în speţă din spaţiul anglo-saxon - urmaşă a lui Marcel Duchamp. Nici una de mai sus nu-i apropiată NonArtei. Arta Rococo este de fapt un Baroc tîrziu în artele decorative. Ambiţia nemăsurată de a lăsa urmele trecerii noastre “zglobii” este exactă: toţi artiştii suferă de vanitate, de aceea probabil şi voi îmi luaţi acest interviu, de aceea probabil şi eu vă răspund? Cine susţine contrariul este mai vanitos şi ipocrit.

ianuarie 2001

 

ATELIER CU FERESTRELE ÎNCHISE
ŞTEFAN CARAMAN

Atelierul meu cu ferestrele închise. Este unul dintre puţinele locuri pe care mi le mai permit şi singurul care îmi aparţine cu totul. Aici sînt numai eu, deţin puterea absolută asupra realităţii, proprie, de asemenea fără pereche, încărcată de farmec şi sens. Fiind în afara timpului şi a spaţiului (sau într-un spaţiu şi un timp ale căror coordonate diferă de cele clasice, pămîntene), nu pot vorbi de un orar anume, sau de o anumită sucesiune a evenimentelor care să se ordoneze într-un discurs, o dialectică. Drept urmare, acestea curg de-a valma aşa cum tot de-a valma fac cale întoarsă, nu au o logică aparentă, nu sînt cauzate de nimic şi nu generează efect, sînt atît de intim legate de fiinţa mea biologică încît, expuse la soare, în ploaie sau - în cel mai rău caz - în public, pot genera catastrofe. Inside & outside. De aceea atelierul meu are ferestrele închise. În interiorul lui se întîmplă lucruri extraordinare şi lucruri terifiante, dincolo de puterea de înţelegere a altcuiva.
        Structura atelierului meu este astfel concepută încît rezistă oricărui tip de intemperie sau atac. Toate alcătuirile care s-au lovit de zidul atelierului meu au simţit pe propria lor piele forţa acestuia. Zgomotele urîte ale nopţilor fără lună, urletele furtunilor de pe mări, vuietul greţos al stelelor nu sînt decît exitusurile victimelor care au pierdut lupta. Pereţii sînt înconjuraţi pe dinafară de grămezi de oase şi zdrenţe a căror vechime nu mai recunosc timpul. Practic, Universul cunoscut nu a putut imagina o armă atît de puternică încît să ne distrugă. Sînt înconjurat de moarte şi asta îmi dă putere. Sînt unicul învingător împotriva disoluţiei. Iar atelierul meu este singurul loc în care entropia este o simplă lege fără fundament. De cîte ori o recitesc, rîd.
        Un reflex ancestral, căpătat într-un moment de rătăcire a fiinţei, cel mai probabil atunci cînd mă complac în a fi om, mă obligă, uneori, să părăsesc acest loc fără adresă şi să ies afară, în lumea confuză şi acră a nonexistenţelor. Plutoane întregi circulă de-a lungul şi de-a latul acestei lumi, o populează cu forţa şi trebuie să fac adevărate exerciţii de zbor pentru a le evita influenţa. Am şi eşuat. Cîte un val mai înalt, mai violent, reuşeşte să-mi atingă cîteodată aripile şi să mi le murdărească cu mirosul scîrnav al nimicului. Atunci mă transform în parte a acelei materii aparente şi evoluez aproape sincron împreună cu ceilalţi - pentru că descopăr, uimit, că aceste nonexistenţe aduc mult cu mine. Se încheagă pe loc contacte, senzaţia unui sentiment al bucuriei pare a-mi acoperi orizontul, desfac braţele… dar totul nu a fost decît o iluzie - cum poţi comunica cu o nonexistenţă?
   
     Trist, revin în lumea mea unică şi reiau procesul dureros al reinventării propriului sine. Nici pînă astăzi nu am aflat dacă nu cumva, de fiecare dată, devin altcineva.
   
     Cicluri întregi, specii dintre cele mai luxuriante şi inutile, supernove şi quarci, cîteva Big Bang-uri declanşate în grabă, Dumnezei călcîndu-se pe picioare, lacrimi fără gust aterizînd direct pe covor, un pahar cu apă şi gheaţă, biologic şi mineral, energie şi informaţie, ritmuri subtile generînd viaţă, niciodată oameni… Acesta este atelierul meu cu ferestrele întotdeauna închise - o declaraţie de război împotriva umanităţii.

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

CASINO

        Stătea prostit, neştiind ce să facă, uitîndu-se la tovarăşul lui zgîlţîit de puterea celor cîteva sute de volţi ce i se scurgeau prin trup. Vedea că lîngă sine se destramă o viaţă, că moartea îşi înşfăcase victima şi apariţia aceasta surprinzătoare în imediata lui apropiere îl aflase nepregătit. Ştia de asemeni, ca oricare dintre noi, de existenţa ei, însă o înţelegea ca pe ceva exterior, întotdeauna îndepărtat şi nesigur, ca un subiect de ziar ori ca un reportaj TV. Acum cînd ea era lîngă el strîngîndu-l din ce în ce mai tare în braţe pe camaradul lui, moartea nu i se mai părea ceva depărtat. Duşmanul se afla acolo – nu s-ar fi gîndit să i se întîmple chiar lui una ca asta – îi simţea răsuflarea pestilenţială pe obraz, rîsul sarcastic îi bubuia în urechi. Da, duşmanul era în faţa lui, omorîndu-i pe îndelete prietenul, satisfăcut de încremenirea şi lipsa de reacţie pe care o declanşase în bietul om prin simpla lui prezenţă, sigură şi arogantă. Toate acestea se întîmplau cu doi instalatori ce meştereau pe un stîlp de electricitate. Într-o urbe necunoscută, lîngă oameni care se perindau pe trotuarele aflate la cîţiva metri sub platforma de lucru şi care nu ştiu nici astăzi că în apropiere a fost moartea. Sau tocmai, poate ştiu (şi nu se mai agită) că ea este întotdeauna undeva acolo.
   
     A vorbi despre un astfel de subiect este pentru oricine mai mult un exerciţiu de fantezie. Nimeni nu va putea spune niciodată ce înseamnă cu adevărat să mori, pentru că nimeni din cei care au murit nu se întorc să povestească (sper că nu credeţi în strigoi!) şi chiar dacă prin absurd ar fi făcut-o nu cred că ar fi putut să zugrăvească acea trăire ultimă (ironic, nu?). Vreau să vă spun că cel electrocutat n-a murit. Nu pot fi însă atît de absurd încît să spun că a scăpat. Am stat şi m-am întrebat, încă mă mai întreb, dacă are vreo însemnătate pentru el această amînare. Şi dacă da (sau nu), ce mă interesează pe mine. Afli oare răspunsuri noi în clipa aceea a luptei disperate cu moartea? Sau fiinţa ta filiformă nu e decît un ţipăt de singurătate şi durere? Cred în răspunsuri, cred că unii ştiu, iar alţii nu. Vor avea însă şansa ca, vreodată, să-i întrebe cineva dacă au ştiut? Şi ce-au ştiut? Şi de ce-au ştiut? Auzeam zilele trecute o întrebare care m-a obligat să privesc în jur la ceilalţi: “Dacă ignoranţa este o binecuvîntare, de ce totuşi oamenii aleargă după cunoaştere?”. Şi am şi răspunsul într-un mic poem anonim: “Îngerii nu au întrebări / Şi de aceea zboară. // Îngerii / Nu ştiu totul / Şi totuşi nu au întrebări”. Nu vreau să vorbesc de un blestem. Ar fi prea comod şi revoltător de uşor. E vorba de ruletă. Da, un simplu joc de noroc este scenariul după care viaţa noastră este sau nu este. Pariem în fond toată existenţa noastră, toată cultura, toate speranţele, toată dragostea, toată bucuria şi tristeţea pe privilegiul nesigur ca totul să nu fi fost “vînare de vînt”. Vrem cu voinţă tainică, fiecare din noi ca – dacă vom avea şansa să ne întrebe cineva, cîndva – să avem ce-i răspunde. Şi ce-L întreba. E nevoia mea, poate şi a dumneavoastră de scandal existenţial, de tragere la răspundere pentru o sumedenie de neajunsuri, dar şi de bucurii. Pînă la urmă, ştiu că ne dorim cu toţii ca totul să nu se termine, să mai fie ceva – chiar o judecată – ne e mai mare groază de moartea definitivă, moartea aceea cîntată de atîţia, a disoluţiei, dar în care de fapt nimeni n-a crezut.
   
     Cînd scriu acestea este ziua Sfîntului Nicolae şi mă întreb acum dacă într-adevăr poate fi considerat bine ceea ce făcea Sfîntul. Dacă era bine să ajute pe săraci, fără să le spună cine îi fericea. Dacă nu îi condamna în fond la o viaţă searbădă în care să nu aibă bucuria de a fi recunoscători pentru o binefacere. De multe ori primim lucruri bune, dar nu ştim că le-am primit. Alteori nu ştim de la cine le-am primit. Şi, eu cel puţin, nu găsesc nici o bucurie dacă nu mulţumesc. Dar cui? Şi care e în fond adevărata mulţumire: un cuvînt, o amintire, o rugăciune? Nu mai ştiu dacă în ultimă instanţă nu e vorba doar de dorinţa adîncurilor noastre terifiate de posibilul nimic final de a avea cît mai multe repere, cît mai multe motive de a se dovedi demni de a nu fi non-existenţi. Şi cînd mulţumim şi cînd urîm, nu facem decît să trăim. Cum putem explica altfel golul rămas şi sentimentul zădărniciei din sufletul celor care toată viaţa au avut un vrăşmaş de moarte şi pe care – în cele din urmă – l-au ucis? Se bucură? Cu prea puţină convingere, căci presimt că ceea ce le umplea viaţa nu mai există. Şi nu ştiu dacă cineva îi va întreba vreodată, cu orice consecinţe, cum a fost viaţa lor. Căci măcar acest dialog înseamnă de fapt că moartea nu există.
       
Au fost aici alte şi alte întrebări ce se adaugă la universul întrebător al omului. Răspunsurile există. Dar nu ştiu dacă mă va întreba cineva vreodată dacă le-am avut. Mă aşez totuşi la masa cu pluş verde pe care pariez lîngă doi electricieni şi lîngă Sfîntul Nicolae şi lîngă…dar nu vreau s-o privesc în faţă.

 

STARI
ANDREEA ROXANA LUCA

SOCIETATEA ORFANĂ

        Sentimentul meu este că, deşi ar fi de aşteptat să fie mînaţi de „avant”-ul (sau “avîntul”) avangardist, tinerii de acum sprijină o retrogradă masivă. Îmi este totodată frică şi ruşine de consecinţele atitudinii lor deoarece, fără să dorească poate aşa ceva, umbresc toată bruma de dezvoltare - în mare parte intelectuală – a societăţii româneşti din ultimele două veacuri. Dar nu este nicidecum numai cazul lor, al tinerilor, este o trăsătură moştenită şi lăsată de data aceasta să se manifeste în condiţii sociale prielnice. Se numeşte simplu: delăsare.
   
     Progresul tehnic în lume (ajuns şi in ţara noastră) în paralel cu regresul economic, distrugerea clasei mijlocii şi apariţia extremelor sociale (foarte bine definite): bogaţii şi săracii, conduc cu multă siguranţă spre o anihilare a valorilor spirituale, morale şi la o apariţie nocivă a materialismului în sensul lui cel mai josnic: „banul cumpără totul”. E un concept vechi şi inutil de dezvoltat aici, singurul aspect care mă interesează fiindu-i ataşat - împuţinarea intelectuală în beneficiul îmbogăţirii materiale. Reapariţia ciocoilor, ei înşişi exemplu de contrast între aparenţă şi esenţă, aduce un aport de snobism adăugat ignoranţei şi superficialităţii deja existente şi înaintate. Într-o astfel de situaţie dezechilibrată nu întrevăd vreo dezvoltare culturală atîta timp cît fiecare trage pentru el şi pentru nimic. Deja au dispărut cu desăvîrşire idealurile, iar de data asta spiritul distructiv al avangardei se manifestă (în sens invers) fără a fi însă conştientizat… sau, mai mult decît atît - pregătit. Există prea multă confuzie şi dezorientare pentru ca o “revoluţie” intelectuală să mai poată exista; în primul rînd e necesară o „listă de revendicări”, în lipsa căreia se poate ajunge cu uşurinţă la „răscoală populară” ori la utopie (foarte nepotrivită timpurilor non-idealiste în care trăim) - iar în ambele cazuri rezultatul este nul. În al doilea rînd existenţa acestei “revoluţii” depinde de cît de mult este ea necesară, cerută, căci fără să vrem pasivitatea ignorantă a societăţii ne influenţează. Poate pe vremea lu’ Ceaşcă s-ar fi născut mişcări mult mai puternice, deoarece atunci mulţi vroiau, ori simţeau un fel de explozie de voinţă (chiar dacă negativă); acum am devenit un popor resemnat care trage să moară intelectual şi nu este conştient că are nevoie de doctor.
   
     Poate exagerez dar au apărut prea multe dovezi a-culturale pe piaţa de consum şi dispar tot mai mult şi mai repede focarele de cultură: literatură, artă, muzică etc. Să creezi pentru un grup restrîns? Riscăm să devenim oficial o minoritate; nu putem accepta ca întreaga cultură să devină un sport printre multe altele. Nu putem accepta dar în acelaşi timp este riscant şi dificil orice gest cînd te afli pe „nisipuri mişcătoare” - te poţi cu atît mai mult scufunda cu cît încercările tale sînt mai radicale. Părerea mea este că a venit timpul să ne ridicăm uşurel şi strategic privirea asupra adevăratei probleme; o societate se duce de rîpă şi ar fi o laşitate să nu admitem asta. Imaginaţi-vă, scumpi literaţi, oare izolîndu-vă, dispariţia lui “celălalt” (a interlocutorului social) nu o va determina şi pe a domniilor voastre? Societatea a devenit un copil orfan şi rebel care s-a convins de izbînda sa prin forţe proprii. Ceea ce nu ştie încă este că întotdeauna această “absenţă a tatălui” are consecinţe dezastruoase, pe termen lung.
   
     Aş propune să mai schimbăm „puţin” tactica, să ne însuşim, uşor schimbat, dictonul lui Alexandru Lăpuşneanu: „dacă voi nu ne vreţi, noi vă vrem”, pentru că prin realizarea unor fronturi distincte ambele vor termina prin a se anihila reciproc. Societatea fără cultură sau cultura fără societate devin pure mecanisme fără schelet sau fundaţie. Cred că, deocamdată, stă doar în puterea „părinţilor” (a se citi: a intelectualităţii) să-şi recapete „copilul pierdut” (reprezentat de societate) pentru ca acesta să nu ajungă pe mîinile „serviciilor sociale” (cunoscute şi sub denumirea, mai haioasă, de „la voia întîmplării”). De ce nu-şi mai acceptă copilul părintele regăsit? Pentru că în gîndirea sa s-a solidificat convingerea că se poate descurca foarte bine şi singur: la ce avem nevoie de intelectualitate? Muncitorul se poate descurca şi fără proiectul inginerului… România se poate reface fără Europa (vezi rezultatul alegerilor, din zona extremei!); acestea sînt doar cîteva exemple ale mentalităţii actuale.
   
     Atunci, abia atunci scriitorii îşi vor purta/păstra în esenţa lor „titlurile” pentru că cel puţin vor avea în raport cu cine să o facă tot atunci s-ar dovedi potrivita apariţia unor inovaţii culturale,…dacă dorim să construim, măcar să avem pe ce anume. E necesară o mişcare radicală a intelectualităţii, nu formarea unor „secte”… acestea ar reprezenta într-adevăr simbolul resemnării, al laşităţii, marele abandon.

 

CINEMARŢI
GEORGE VASILIEVICI

UZINA DE VISE MINATE

Am scris o vreme (e adevărat scurtă) despre film. În mod normal mi-am pus întrebarea “de ce?”. Exista ceva ce stătea la baza acestei porniri sau pur şi simplu îmi plăcea să-mi văd numele sub un articol ? Pentru că, dacă nu este vorba de aşa ceva, cu siguranţă există ceva ce mă face să exult în această artă sau ceva ce mă enervează la culme. Nu neg şi nici măcar nu insinuez că ar fi existat filme care să nu ma şocheze sau pur şi simplu să-mi placă, dar impresia cu care am rămas după absolut toate este aceea că ni s-a vîrît pe gît o pastilă, uneori dulce, alteori amară - dar mereu sub aceeaşi formă de comprimat.
        Există ecranizări ale unor cărţi celebre, ori există filme ce prezintă viaţa unor personalităţi care au căpătat cu timpul (şi poate şi cu ajutorul acestei industrii) statutul de idoli, după cum există şi producţii ce au la bază un scenariu izvorînd de nicăieri de altundeva decît din imaginaţia scenaristului. Dacă în ceea ce priveşte prima şi a treia categorie doza de real ce poate fi turnată este oarecum limitată de diverse scrieri (pentru că şi scenariul nu este altceva decît tot o operă literară, dar fără caracter final, fiind mai mult un instrument decît un scop în sine), în ceea ce priveşte cea de a doua categorie, aceasta beneficiază de o elasticitate limitată doar de subiectul ce urmează a fi prezentat, şi anume - o viaţă de om. S-au făcut ecranizări dupa viaţa lui Morrison, a lui Rimbaud, Andy Kaufman (şi exemplele ar putea continua la nesfîrşit), care încearcă să ne facă pentru cel mult două-trei ore contemporani cu idolii noştri. Şi tocmai aceste două ore nu fac altceva decît să confere filmului caracterul de comprimat, înlăturînd din viaţa idolilor exact acele momente care i-ar fi apropiat probabil foarte mult de noi, făcîndu-i comuni.
   
     Val Kilmer afirma că pentru el a fost o mare onoare să interpreteze rolul lui Morrison în celebrul The Doors al lui Stone. Dar nu a făcut nimic altceva, în afară de a se simţi onorat şi a încasa cîteva milioane de parai, decît să contureze o imagine legendară în mintea unor adolescenţi, dîndu-i chipul său, după care s-a refugiat în propria-i viaţă. Oare am aflat ceva despre oamenii pe care pretindem că-i idolatrizăm, în urma acestor ecranizări? Poate că da, poate că nu, dar ceea ce este esenţial, şi anume că în cea mai mare parte a vieţii lor, exceptînd cîteva momente, ne-au semănat întrutotul, asta n-o să se spună sau filmeze niciodată. Cîştigurile s-ar diminua spectaculos, fanii şi-ar pierde obiectul idolatriei şi ar fi nevoiţi să se întoarcă spre propria-i conştiinţă. Idolii generaţiei trecute ar înceta să mai fie şi idoli ai generaţiei mele sau ai celor viitoare. Oricum, pe această cale nu se promovează decît nişte clişee, private de realitate, care se explică tocmai prin comprimarea, prin încapsularea lor în acele două-trei ore. Dacă ar fi să apară idoli noi, măcar să existe pe bune, să le fie reconstituită şi redată viaţa cum a fost ea. Pentru că, oricît de absurd ar părea, ar fi sublim ca filmele de această natură să dureze exact cît viaţa personajului. Cu siguranţă că abia atunci meseria de actor ar atinge apogeul, iar arta cinematografică ar înlătura definitiv barierele timpului, ele devenind perisabile în aceeaşi măsura ca şi omul. De-abia atunci ar fi ceva cu adevărat tragic, de-abia atunci am renunţa poate la superficialitate şi am înţelege şi noi ceva. Poate că numai văzîndu-l pe Val Kilmer născîndu-se, fugind de acasă ca un hoţ cu argintăria mamei sale, urlînd la public şi murind la 27 de ani, meseria de actor nu va mai fi legată de verbele “a juca” şi “a imita”. Atunci se va trăi, dar atunci nu va fi niciodată.
   
     În vreme ce aceste filme, bune sau rele, se vor mărturii istorice, nefăcînd altceva decît sa încerce să reconstituie, celelalte au rolul de a distra, de a îngrozi şi de a surprinde. Paradoxal, tocmai aceste stări nu mi-au mai fost induse demult de către vreun film. Ele au încetat să mă mai surprindă, indiferent de natura lor, datorită unei economii interne potrivit căreia toate acţiunile sau gesturile interpreţilor sînt canalizate spre un scop final bine definit. Nimic nu se petrece la întîmplare. De cîte ori aţi fost martorul vreunei scene care să fie pe cît de reală, pe atît de lipsită de sens în economia filmului? Telefonul nu sună ocupat niciodată, decît în măsura în care are vreo legatură cu acţiunea, personajul nu se întîlneşte cu nimeni total aiurea, nu poartă nici o discuţie fără sens în context, şi tocmai lipsa acestor insule savuroase de cotidian scoate filmul din sfera veridicităţii. privîndu-l astfel de elementul surpriză. Aş scrie cu cea mai mare plăcere despre un film în care personajului principal să nu i se raspundă la telefon, să nu i se deschidă la nici o uşă la care bate, să rămînă fără benzină şi fără bani să-şi cumpere - şi nu aş face altceva decît să scriu despre mine şi despre o zi obişnuită din viaţa mea. Pentru că, despre orice am scrie, pînă la urmă tot despre noi înşine scriem.

 

POŞTA REDACŢIEI
MUGUR GROSU

Prin bunăvoinţa domnului Ştefan Caraman, am primit înainte de încheierea ediţiei un mesaj de importanţă capitală. Se pare că la originea acestui gest de-un civism nepreţuit stă o iniţiativă remarcabilă, la urma urmei, din moment ce, după toate probabilităţile în vigoare, ar aparţine unui domn ascuns cu dezinvoltură sub numele cvasimemorabil F. Goptarov. Asociaţia ASALT mulţumeşte şi pe această cale atît celor nominalizaţi mai sus cît şi, în genere, celorlalţi cetăţeni ai României Virtuale, pentru meticulozitatea cu care monitorizează toate aberaţiiile de sistem ce traversează existenţa telurică şi cărnoasă a firavelor noastre făpturi... (M.G).

“Dacă recepţionezi un e-mail intitulat "Badtimes", şterge-l imediat!!! Nu îl deschide!!! Aparent este un virus foarte nasol. Nu numai că va şterge tot ce ai pe hard-disk(uri), dar de asemenea va şterge totul pe orice disc pe o rază de 20 de metri în jurul calculatorului tău: Demagnetizează toate cărţile tale de credit. Reprogramează codul tău de la bancomat, de asemenea îţi reprogramează videoul şi utilizează armonici ale cîmpurilor subspaţiale pentru a şterge orice CD încerci să asculţi. Va programa toate quick-dial-urile de pe noul tău telefon cu numărul soacrei tale. Acest virus va inocula antigel în acvariul tău. Va bea toată berea ta... (Pentru Dumnezeu, omule, asculţi ce-ţi zic?!?) Va lăsa şosete murdare pe măsuţa din sufragerie cînd aştepţi oaspeţi. Te va determina să te joci cu foarfecele într-un mod care pare distractiv pînă cineva va rămîne cu un singur ochi. Virusul va rescrie toate salvările tale, schimbînd toate verbele la perfectul compus şi va încorpora indetectabile greşeli de ortografie, care vor schimba complet sensul propoziţiilor. Îţi va înlocui şamponul cu gel şi gelul cu prenandez exact cînd te pregăteşti pentru sindrofie. Dacă mesajul "Badtimes" este deschis sub Windows 95/98, va lăsa capacul de la toaletă ridicat şi uscătorul de păr periculos de aproape de cada plină. De asemenea, va îndeparta toate documentele tipărite în dublu exemplar pentru siguranţă, cît şi matreaţa de pe pernă, va unge clanţele cu SuperGlue şi le va conecta la reţeaua distribuitorului local de energie electrică (mai precis, exact la orele cînd reteaua este la varf - 50Hz). AVERTIZEAZĂ CÎT MAI MULŢI OAMENI POŢI ! Dacă nu trimiţi asta la 5000 de oameni în 20 de secunde vei fi blestemat prin cuvinte grele. Trimite trimitetrimite!!!...
        P.S.: În caz că eşti blondă, asta este o glumă!!!”

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator