The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 70-71, 20 februarie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

SUB ZODIA TRAGICULUI

    Nu prea am trimis eu scrisori de dragoste, nici măcar nu le-am scris. (Am scris misive de-adio, da, aici sînt meşter, îmi place să las în urmă regrete.) Asta fiindcă mi-e imposibil să înşir o grămadă de platitudini îngrozitoare, cu unicul scop de-a convinge pe cineva cît mi-e de dragă. Mi-am spus întotdeauna – dacă e deşteaptă, va înţelege, iar dacă nu, chiar că n-are nici un rost. Cred, în definitiv, că dragostea presupune inteligenţă. L-am văzut, de curînd, pe conu’ Alecu Paleologu într-o emisiune televizivă, zicînd ceva asemănător (adică, „nişte imbecili”, aici în sens de „animale”), cu aerul lui cam ştrengăresc, dar în esenţă boieresc. Mi-am adus aminte că posed cîteva cărţi dedicate lui (de către Ion Negoiţescu, Mihai Ursachi etc.), cumpărate dintr-un anticariat, şi m-am întrebat dacă nu cumva rămăseseră la vreo fostă metresă tomitană, fiindcă-mi părea improbabil ca însuşi conu’ Alecu să-şi vîndă „dedicaţiiile” la anticar. Mai am cîteva astfel de cărţi, unele de-o vîrstă venerabilă. Pe una de versuri scrie „To dear Lotte, with much love. Brighton, Christmas 1909”. Îmi place să descopăr, dincolo de conţinutul propriu-zis, asemenea indicaţii paratextuale, care între timp şi-au pierdut semnificaţia iniţială şi pot, prin urmare, accepta orice sens (adică poveste) încercăm să le atribuim. Cum a ajuns, de exemplu, această carte din Brighton pînă în Flohmarkt-ul vienez de unde am cumpărat-o, după mai bine de 80 de ani? A zăcut decenii în biblioteca lui Lotte, pînă cînd descendenţii ei, într-o bună zi, au făcut „ordine” între volumele prăfuite, întrebîndu-se uimiţi cine-o fi fost acest „domn Schuster”, hotărînd apoi să doneze cărţile „nefolositoare” unei societăţi de binefacere, care le-a vîndut la o chermeză unei tinere studente vieneze evreice, refugiată în timpul războiului? Ce căi a străbătut acest superb Canto general al lui Neruda, publicat prin anii 60 în Argentina, pînă la ochiul meu care scotocea rafturile anticariatului? A fost ascuns oare în geamantanul vreunui emigrant politic marxist care îşi lua tălpăşiţa din Argentina totalitară spre Franţa lui Sartre şi a revoluţiei anarhisto-maoiste din 1968? Mă încearcă o imensă dezamăgire cînd recunosc, în vreunul din tot mai puţinele anticariate constănţene, o carte pe care eu însumi am lăsat-o acolo acum cîţiva ani (mi s-a întîmplat chiar să o cumpăr din nou, aşa, doar pentru că nu mă lăsa inima). La fel stau lucrurile şi cu scrijeliturile amoroase de pe bănci, copaci, ziduri sau din toalete. Toate poartă în sine o poveste, alta pentru fiecare „cititor” în parte, una simplă sau, dimpotrivă, foarte complexă. Uneori contextul e ridicol de uşor de reconstituit – „Ion s-a... cu Maria” (ori „s-a...” cu adevărat – şi, ce-i cu asta? -, ori se laudă prosteşte) – altădată treci realmente prin chinuri hermeneutice pentru a „reconstitui” povestea – de pildă această inscripţie de pe o bancă din Sch÷nbrunn, „don’t fuck there” (cine, şi de ce să nu?). Cele mai frumoase scrisori/inscripţii amoroase sînt, cred, cele în care nu avem prea multe amănunte despre fiinţa concretă a protagoniştilor lor. Ion şi Maria, de exemplu, au fost nişte persoane cu totul ignare din moment ce au lăsat o asemenea „capodoperă”. Cînd a terminat Romeo şi Julieta, Shakespeare trebuie să se fi plimbat seara pe străzile Veronei (cu toate că „ştim” că n-a fost niciodată la Verona), şi să fi auzit doi soţi sau amanţi certîndu-se din motive „casnice”. Numai că „omorîndu-i” pe Romeo şi Julieta, Shakespeare a săvîrşit în esenţă un act textualizant, care s-a impregnat în memoria colectivă cu mult mai puternic decît dacă cei doi ar fi trăit pînă la adînci bătrîneţi. Într-un fel, inscripţia cu Ion şi Maria ne poate înfiora numai dacă rezonăm la „tragicul” efemerului existenţei lor – ei există pentru noi doar prin acea inscripţie, sînt umbre care trec, iar această „trecere” a omului comun este în definitiv tragică. Cred că tocmai din acest sentiment tragic al existenţei comune n-am „comis” răvaşe de-amor. Ele ar echivala, într-un fel, cu recunoaşterea incapacităţii de a transcende banalul existenţial, cu „impotenţa” de-a te realiza tragic altfel decît în mundan, în „viaţa mizeră”. Spuneam că dragostea presupune inteligenţă. Iar inteligenţa presupune, şi ea, discreţie, simţ al ridicolului, fineţe şi nuanţă. Asta înseamnă că, în genul epistolar, nu există scrisori de dragoste (ele sînt de fapt răvaşele, bileţelele etc. – în care nu întîlnim nici fineţe, nici nuanţă), ci scrisori de dragoste (texte scrise cu simţ literar). Primele sînt banale, puerile, lăcrămoase, stereotipe, dar interesante dacă încercăm să le reconstituim contextul (ne putem închipui, de exemplu, că Ion şi Maria sînt doi... extratereştri – şi ce delicii poate stîrni reprezentarea actului sexual la extratereştri!). Celelalte sînt rafinate, ocolite, ironice, nuanţat retorice, ele sugerează mai mult decît comunică direct. Cînd Eminescu îi scrie Veronicăi „tu eşti singura princessă şi singura proletară”, ştim că el se referă la „Împărat şi proletar” – scrisoarea transmite astfel mai mult decît înţelesul literal.
    Perspectiva este cel mai adesea „vinovată” de transformarea răvaşelor de-amor în scrisori de dragoste şi viceversa. Dacă acordăm atenţie inscripţiilor din toalete, o facem inevitabil din punct de vedere literar. Există, însă, şi scrisori cu intenţie literară care nu valorează, estetic vorbind, mai mult decît mîzgălelile de pe ziduri. În definitiv, tocmai această ambivalenţă fundamentală face ca viaţa să fie, oricum am lua-o, frumoasă - dar şi aflată sub zodia tragicului. Căci şi în derizoriu, şi în sublim, există mereu acest zbucium tragic al formei muritoare care se chinuie, cum poate şi ea, să acceadă la fiinţa ce-i este dată.

 

LUCIA VERONA

DRAGOSTEA ŞI VIROZA

    După cum bine ştim din istorie, literatură si viaţa personală, iubirea poate avea consecinţe catastrofale (bibliografie: Shakespeare, Opere complete, precum şi operele incomplete ale altora, mai mici). Un exemplu de dată recentă, puternic ancorat în realitatea secolului 21, este povestea de dragoste dintre doi reprezentanţi ai tinerei generaţii de azi, foşti şoimi ai patriei, foşti pionieri, actualmente oneşti contribuabili neafiliaţi politic. Ea este ziaristă la un cotidian, el lucrează ca inginer de sistem. Ei se întîlnesc într-un chat şi simt imediat ca sunt făcuţi unul pentru celălalt. Iubirea lor creşte zi de zi, ca şi, vai, factura telefonică, pentru că foarte repede vor trece de la scris (chat şi e-mail) la oral (ah, vocea lui, cînd o sună la două noaptea, repede, pînă nu vine nevastă-sa din baie). Ei, da, el are şi-o nevastă, el are şi-o nevastă, hei, hai leliţa mea, el are şi-o nevastă. Dar, dupa cum veţi afla, nu nevasta este de vină pentru consecinţele catastrofale pe care le aşteptaţi cu sufletul la gură, ci altcineva sau altceva, poate soarta nemiloasă care se opune, pentru a cîta oară in istoria multimilenara a omenirii, unei mari iubiri. Cum spuneam, iubirea lor se desfăşoară (ce mîndru sună acest cuvînt) platonic, plutind în marele Web sau grăind cu glas duios la telefon. Uneori glasul e mai puţin agreabil, soarta nemiloasă de care vorbeam îi face să se certe, ea plînge, el suferă, dar ce dulce poate fi împăcarea!
    De dragul acestor minunate împăcări, ea şi el se despart şi se regăsesc de nenumărate ori, utilizînd aceleaşi moderne mijloace de comunicare. Uneori, în momentele lor de mare euforie şi optimism, cei doi visează o întîlnire concretă, abia aşteaptă să se vadă, să se îmbrăţişeze... dar, vai, exact atunci vine doamna soartă nemiloasă sau vreun drăcuşor sau cine ştie cine şi-i face să renunţe la orice întîlnire, să se despartă definitiv şi irevocabil, mai bine acum decît mai tîrziu, cînd ar putea fi prea tîrziu. Aşa că, într-o noapte caldă de iarnă, decid împreună să-şi continue vieţile separat. Despărţirea e grea, plină de jale şi de suferinţă, ea ratează un reportaj de pagina întîi, el, de supărare, nici nu-şi dă seama că a căzut serverul, ea primeşte o sancţiune de la redactorul-şef, el e dat afară, dar ce contează aceste fleacuri pe lîngă disperarea lor… Peste o zi sau două el nu mai rezistă, revine, iubirea e prea mare, nu poate renunţa, aşa că-i trimite, în semn de împăcare, un e-mail gingaş şi suav ca Windows 98, cu un attachment floral animat cu inimioare roşii. “I love you”, scrie el în mesaj. Ea e fericită, el e fericit, toata lumea rîde, cîntă şi dansează (film sovietic), fericirea e generală, dă pe-afară, spre bucuria Romtelecom care numără impulsurile. 
    Dar vai, abia acum vine catastrofa, îndelung pregătită off line, ca să nu zic în umbră. El, de fapt, nu voia sincer să se împace, a, nu, ci să se răzbune pe ea, care refuzase să fie a lui, iar aşa-zisul e-mail de împăcare conţinea o armă letală. Iar ea, eroina noastră, în naivitatea ei de îndrăgostită, nu-şi dă seama imediat de perfidia lui, nu înţelege ce pericol reprezintă pentru sănătatea populaţiei de calculatoare şi transmite mesajul de amor prietenelor (care fuseseră alături de ea în momentele grele ale despărţirii), pentru ca acestea să-i impărtăşească bucuria. Care prietene la rîndul lor trimit florile cu inimioare altor prietene şi prieteni, care…
    Molima se răspîndeşte cu repeziciune, cuprinde toată ţara, tot globul, omenirea e şocată de consecinţele nefaste ale acestei poveşti de dragoste şi nimeni nu mai îndrăzneşte să-i spună iubitei sau iubitului “I love you!” nici măcar în glumă.
   
Aşa s-a sfîrşit o frumoasă poveste de dragoste online. În schimb Norton, McAffee, RAV, AVX, Panda, AVP şi mulţi alţii vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţi…

 

ŞTEFAN CARAMAN

GAME OVER

    Mă surprind uimit cît de incoerent pot fi, cît de pueril. Ar trebui să-ţi spun că mă simt precum un adolescent la prima iubire, dar te-aş minţi. Dimpotrivă, mă simt ca un aproape bătrîn, un bărbat care adulmecă deja orizontul senectuţii şi pe care o refuză disperat. Drept pentru care mă agăţ precum înecaţii de orice îmi aminteşte de fiinţa mea inferioară, de tinereţea mea trupească, atît cît mă va mai recunoaşte. Sînt perfect conştient de ceea ce mi se întîmplă, ego-ul meu cinic mă încalecă bine şi-mi rîde în urechi. Ştii ce-mi spune? “Looser, eşti un looser!” Deloc comod ego-ul meu cinic…
    De la o vreme începi să-ţi judeci viaţa prin prisma succeselor sau ratărilor, ele îţi conferă un orizont previzibil, controlabil, cum îţi spuneam, mai multă siguranţă.
    Astăzi mă simt dintr-o dată nesigur. Mi-am pierdut ritmul şi evoluez pe sîrmă. Trec peste farmecul rezidat de această postură - riscul conţine întotdeauna o doză de plăcere, mai mult sau mai puţin vinovată. Vreau să-ţi spun doar că mă dezobişnuisem să-mi pun întrebări alături de viaţa mea, să mă tem de altceva în afară de moarte, să-mi doresc atîtea lucruri de care am crezut că m-am dispensat pentru totdeauna, să mă întreb, finalmente, dacă nu cumva a venit vremea unei mari schimbări. Pur şi simplu să o apuc pe altă cale decît cea convenită deja, să mă lansez într-un viraj extrem de periculos dar la fel de jutifica(n)t în ceea ce priveşte sensul aşezat oarecum nesigur la baza existenţei mele. Cînd mă voi opri? Mîine? Săptămîna viitoare? Peste o lună? Poate că nici nu meriţi atîta. Dar, vezi, există o particulă a viitorului care depinde de mine. Eu o pot ucide sau o pot cultiva - oricum ambele alternative pot fi suspectate de alianţă cu absurdul. Fiind stăpînul clipei am dreptul să-i fiu şi tiran…
    Nu-mi fac iluzii. Steaua sub care m-am născut e norocoasă doar parţial. Adun fără efort materia, sînt un exemplu printre rude, scriu cărţi bune, întîmpin aparent vertical rătăcirea, dar nici o femeie de care m-am îndrăgostit (nici una!) nu mi-a fost permisă (iar tu vei spune că nu le poţi avea pe toate, iar eu voi spune că stăpînul lumii trebuie să le aibă pe toate). Uneori aş renunţa la toate numai ca să primesc dragostea pe care o pot oferi; nu mai mult…
    Este dificil să scrii despre lucruri imposibile, dar ce s-ar face viaţa mea fără iluzia că, într-o zi, acestea pot fi învinse. Am un autor favorit - e vorba de Vaclav Havel- şi omul acesta a spus, “este, într-adevăr, greu de spus de ce trebuie să trăieşti”. Chiar, de ce trebuie să trăieşti? Dacă nu poţi avea parte de ceea ce îţi doreşti; dacă femeia pe care o iubeşti (chiar şi efemer) îţi refuză prezenţa; dacă toate îţi sînt împotrivă…
    S-au întîmplat atîtea. Mă gîndesc dacă nu cumva zilnic mi se întîmplă prea multe, dar nu am niciodată starea potrivită ca să le primesc. Monotonia aceasta ucigătoare, perspectiva tot mai redusă (mă gîndesc cu groază că, în cel mai optimist orizont, mai am de trăit în jur de 30 de ani, dar numai maximum 10 în care mai pot exersa fervoarea; urmează senectutea, ca o prelungă boală, ca o invitaţie la sinucidere…) pur şi simplu mă orbesc…
    Cîndva, într-un moment de acalmie, poate ai să mă laşi să-ţi vorbesc despre prietenii mei, despre prietenie în general, dar şi despre faptul că adevăratele prietenii se trădează (lucru care nu le distruge ba chiar le conferă un parfum sublim dar şi aproape imposibil de suportat - am crezut întotdeauna că prietenia este accesibilă doar marilor oameni, învingătorilor şi mă iluzionez cu ideea că sînt unul dintre aleşi) Da? (Şi tu spui, poate). Îmi doresc să ne vedem cît mai rar, iar întîlnirile noastre să fie întotdeauna primele. Marile iubiri se hrănesc cu lipsuri şi nu cu împliniri, am experienţa şi măsura acestei afirmaţii. Este îngrozitoare şi total lipsită de sens prelungirea unei mari iubiri şi transformarea ei într-o obişnuinţă. Micile timidităţi, delicateţea, atenţia, toate acestea transformate într-un fel de menajerie în care hălăduiesc ca nişte animale de pradă : mirosurile, gesturile necontrolate şi impudice, plictisul, dependenţa şi obişnuinţa, nostalgia singurătăţii ori a unui trecut care nu se va mai întoarce niciodată…
    Vibrez la gîndul că eşti undeva, departe, fără să te cunosc, dar numai în interior la o adîncime accesibilă doar propriei introspecţii, la suprafaţă sînt perfect, comunic decent, nu las nici o şansă indiscreţiei şi disoluţiei. Faptul că nu te-am văzut niciodată şi că, probabil, aceasta nu se va întîmpla nici de acum încolo, nu se mai transformă într-o naivă pasiune fierbinte, într-o stare de dezmăţ cerebral, ori într-o vînătoare nebună de mistere şi magie feminină acum îmi pot stăpîni foamea (deşi o am la fel de prezentă, chinuitoare), adun precum un contabil sentiment cu sentiment, amintire cu amintire, frustrare cu frustrare, sub forma unei iubiri superioare, ţi le întind pe jos precum un covor roşu de caşmir pe care mă tăvălesc leneş în aşteptarea mîngîierilor tale. Care vor veni, trebuie să vină…
    Trec prin ceea ce se numeşte “perioada albastră a lui Ştefan”, obsesiile vechi sînt înlocuite cu altele mai actuale, ca cea a bătrîneţii. Vîrsta aceea cînd eşti urît, incomod şi inutil. Îmi este frică, îmi este pur şi simplu frică. Tot ce am avut mai aproape de mine - să fiu îndrăgostit, viril, să pot alerga după o minge, să mă pot bucura de lucruri ca de ceva inedit, să nu mă plictisesc, să vreau să trăiesc - se va transforma într-un chin perpetuu, într-un mormînt reavăn lîngă care fizicul meu uscat măcinat pe dinafară de boli iar pe dinăuntru de un suflet obosit, pregătit să migreze, va sta într-o atitudine resemnată aşteptînd să vină cineva şi să pună punct… cineva care să pună punct… Iar cînd ţi se dăruieşte este păcat să refuzi, este imoral…
    Am un gust amar în gură, este vina mea desigur şi te implor să nu te culpabilizezi cu măcar o centimă, ai greşi. Eu am declanşat asta, eu trebuie să o închei într-un fel. Poate că ai dreptate, poate că fac rău, poate că ating nişte mecanisme fine care refuză alteritatea, sau mai ştiu eu ce. Îţi mulţumesc din inimă pentru tot, inclusiv, sau mai ales, pentru faptul că m-ai făcut să scriu rînduri atît de frumoase unei femei necunoscute la fel de frumoase - începusem să uit. Game Over.

 

MUGUR GROSU

KITSCHURA ŞI DRAGOSTEA

    Zilele trecute, prietenul meu Dănuţ Drafta, coleg de redacţie la fotomagazin.ro, mi-a trimis un e-mail din Frankfurt cu cîteva extrase din anunţurile matrimoniale ce umplu meleagurile Internetului prin aste vremuri zburdalnice, pline de ameţeală erotică. Sigur, ar fi mai demne de comentat într-un talk-show, avînd ca protagonişti - în colţul cu scaunul rupt - pe Sfîntul Valentin, - în colţul acoperit de reclame - pe bad-boy Cupidon iar, ca moderator, pe Adrian Copilu’ Minune (în direct de la tarabă, dintr-o casetă-pirat). Dar cum talk-ului îi prefer taclalele onorabile şi nepreţuite din cerdacul troleului, iar talcul nu mi-a plăcut din fragedă pruncie (cel mult făina pe care i-am turnat-o în cap onorabilei mamzele F. imediat după ce-am descoperit că unele doamne îşi văruiesc obrazul doar pentru a-i ascunde părţile nesimţitoare...) mă voi mulţumi să transcriu aici cîteva astfel de strigăte înjungheate de-amor:

    Băiat stilat, dulce şi simpatic caută fete gingaşe. Dacă ai faţă de firma mea... fă-te încoa.
    Prietena mea
(30 ani) din Maramureş ar dori să emigreze printr-o căsătorie formală. Dacă cineva este dispus, rog să mă contacteze şi să-mi comunice suma.
   
Caut femei cu bani, care să mă întreţină pînă îmi găsesc o slujbă bună. (Dacă este posibil să fie între 25 şi 35 de ani).
   
Deci sînt inocentă, deci sînt marfă de marfă, deci scrie-mi, deci dacă eşti şi tu marfă de marfă şi nu eşti penibil, păi atunci vreau să te cunosc, deci dacă eşti din Ontario, deci dacă eşti drăguţ şi de gaşcă şi între 20 şi 30 de ani, păi atunci ce mai aştepţi? (Deci ştiu şi alte cuvinte în afară de deci, în caz că te întrebai...)

     ...Deci am putea să o ţinem aşa pînă la capătul lumii, spre dulcele (f)aliment al lui Cupidon şi al partidului ce-i şifonează sistematic săgeţile, dar mai am în buzunar şi alte savarine pe care, în caz că (nu) mă întrebaţi, le scot oricum ca să nu se turtească siropul ori să, doamne fereşte, expire, păi atunci ce mai aştept? ...Deci: tot prin e-mail am primit o consiliere paradoxistă în materie de gîngureli de-amor de la prietenul nostru, al tuturor, deci Florentin Smarandache: VARIAŢIUNI PE O COARDĂ SENSIBILĂ: "Fată mare, fii cuminte" / că te Kunta Kinte. / La-nceput era vioară / şi-a plecat pe la acel. / La-nceput era vioară / Şi-a rămas violoncel. / Iubirea să şi-o facă publică / Un himeneu ea publică / Într-o gradină publică / "Fată mică fii cuminte"/ Pleacă domnu' Kunta Kinte. ...Deci dacă nu îndrăzniţi să suflaţi în Trompa lui Eustache a partenerei dvs. astfel de şoapte avangardiste, uitaţi, daţi-o încolo de trompă! Încercaţi să vă concentraţi asupra firului de nisip castrat în mod nefiresc! ...Cu prilejul festivalului de creaţie literară EroTICA, Asociaţia ASALT a interceptat şi cîteva obiecte zburătăcitoare neprihănite (încă) de bagheta oficială a muzei Erato. Puteţi fi chiar dvs. adrisantul acestor stihuri şi n-aţi aflat încă: ...mai / îmi este teamă / ...să te iubesc aievea / aşa cum poţi fi / în lucrurile de peste Noi, / în banalul fir de nisip / castrat nefiresc, / mereu, / în noi. Dacă nu v-aţi convins încă, ar fi bine să aflaţi că nu mai am putere, / purice vicios, / să galopez înspre tine, / să-ţi amintesc / cum în visul de azi-noapte / nu fugeai ca acum, / ci, cu sărituri mari, / veneai înspre mine, / la patul / în care m-ai lovit / - de trăznet, / şi-mi aduceai / de pelin / vorbe vindecătoare / de Rusalii... Curat scrisoare pierdută, coane cetitorule, dacă nu numai adrisantul e necunoscut dar şi conspirantul: cine sînt eu / cînd te ating / asemeni unui vrăjitor, Bagheta? / Cine este prezent / pentru că prezentul devine Trecut / iar eu nu mai cunosc trecutul... / Îmi cunosc Meseria!... Hait! Pierdut una bucată adrisant, pierdut una piesă aspirator, pierdut-luminiţă-tunel-timp, recuperat Bagheta şi una brăţară de aur (meseriaşă) pe carosabil. Trebe făcut de urgenţă proces verbal cu una bucată creion clătit între dinţi sau călare / pe calul meu imaginar, / de scaun, / cu frîul în mînă / de pix cu arc; / las coama / de hîrtie / să tremure în vîntul de tine, / prin camera / cu pelin pe pat / contra cine-ştie-ce/ de Rusalii. ...În tot acest timp, Joe Crollo - premar de Miami (prin perfida Florida), pierzîndu-şi uzul (na)raţiunii şi-avînd o napraznică nevoie epistolară, expedie către chipul consoartei sale un ceainic de teracotă... Cucuiul, măsurat cu unelte americane specifice, era exact cît o mingiucă de golf. Dacă-l măsurau cu scule româneşti, adică semi-populare - poetice, iar Florentin Smarandache se deplasa în mod paradoxist din New Mexico direct la faţa locului, procesul verbal, scris direct pe faţa victimei, ar fi sunat cam aşa: Ea cînta des, / el descînta, / Ea era-n adolescenţă, iar el în convalescenţă / Ea: singurică singurea / păsărică păsărea / El: singuric şi singurel / păsăric şi păsărel... Date fiind: efectul de seră, globalizarea şi sinergia fronturilor celeste prin meandrele simţirii concrete, conchidem că ne vom obişnui, în cele din urmă, şi cu chiciura. Dacă bagheta mamzelei Erato lipseşte la inventar, estimăm că preţul umbrelelor va creşte spectaculos. Fiţi gospodari şi faceţi din timp provizii. O umbrelă nu strică nimănui. Nu cere de mîncare, nu latră, nu muşcă... Pentru a nu mai vorbi de ce ştie să facă într-o fotografie.

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

ZEI ŞI SFINŢI

    Sfîntul Valentin a intrat la noi neaşteptat şi nechemat, dar cu un succes care a trezit reacţii mai mult sau mai puţin justificate. Strategic aşezat între sărbătorile iernii şi luna mărţişorului, sărbătoarea Sfîntului Valentin, alias “Ziua îndrăgostiţilor”, a intrat în calendarul tinerilor balcanici cu nostalgii occidentale, purtat de culorile unei televiziuni anume. Dacă este un lucru rău sau bun, nu face obiectul acesor rînduri. Dar se impune o identificare a originilor acestei sărbători, preluată de noi atît de superficial, de plat, de lumesc.
    
La origine, se pare că nu este vorba de nici un Valentin, şi cu atît mai puţin de un sfînt. Era o festivitate a păstorilor în care era sărbătorit Faunus (grecescul Pan), în mitologia latină, zeu al cîmpurilor şi al păstorilor, fiul mai mare al zeului Saturn. Oamenii ţineau această sărbătoare pentru a aduce fertilitatea asupra cîmpurilor şi animalelor lor, cît şi asupra lor înşişi. Mitologia romană îl identifică uneori pe Faunus  cu Lupercus, zeu italic care avea importantul rol de a izgoni lupii şi a proteja turmele. În cinstea lui (ca şi a lui Faunus, cu care era identificat) se ţinea sărbătoarea Lupercalia, la data de 15 februarie, tot lui fiindu-i închinată şi o peşteră (Lupercal, alis) într-una din cele mai faimoase coline dintre cele şapte ale Romei, Palatinul. Treptat, după extinderea tot mai decisivă a creştinismului în Imperiul Roman, Lupercalia a fost înlocuită cu sărbătoarea celor doi sfinţi martiri cu numele de Valentin, martirtizaţi în timpul persecuţiilor din secolul III. Nu se ştie foarte multe despre aceste enigmatice personaje creştine, dar cert este că data prăznuirii lor, la 14 februarie, a dus la suprapunerea celor două sărbători într-o interesantă atribuire Sfîntului Valentin (la singular) a semnului fertilităţii. Această “amnezie” a numărului celor martirizaţi, cît şi identificare Sfînului ca protector al îndrăgostiţilor indică maniera specifică în care poporul îşi asuma creştinismul fără a putea renunţa la cutume ce-l precedau. Una dintre cele mai timpurii referiri la această sărbătoare devenită creştină o găsim în lucrările lui Geoffrey Chaucer, care a trăit în a doua jumătate a secolui al IV-lea, curtean al regilor Edward al III-lea şi Richard al II-lea şi unul dintre părinţii literaturii engleze. El va fi cel care va consacra imaginea perechii de îndrăgostiţi ca o pereche de păsări amorezate şi care imagine a pătruns la noi cu mult înainte de sărbătoarea însăşi. 
   
Mărturisesc că nu cunosc istoria acestei sărbători în România; nu pot spune dacă a existat în perioada interbelică, dispărînd sub comunism, sau a apărut abia acum, cu toată impetuozitatea şi frivolitatea noutăţii “la modă”. Dar este cert că se mulează pe o disponibilitate ancestrală, întrucîtva latină, dar mai ales omenească, decupată din profilul pastoral al românului cît şi din cel efervescent al îndrăgostitului. Semnul fertilităţii şi alungarea lupilor, adîncurile peşterii de sub colina Palatină (simbol al eroticii feminine, ce aminteşte de rămăşiţele uitatei perioade a matriarhatului), toate vin să oprească din avîntul protestatar al celor care văd în comercialul de azi al sărbătorii unei singure generaţii, un simbol al lipsei de identitate.
   
Deşi îngropată sub inimioare rozalii, chefuri tîrzii şi semnul importului ieftin, sărbătoarea în sine trezeşte în carnaţia spiritului autohton rezonanţe ascunse.

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

NU-L CUNOSC PE VALENTIN

    În ultima vreme, cînd se apropie ziua de 14 februarie, lumea începe să se-agite. De ce oare, s-ar întreba un om mai “nescos în oraş”? Pentru că aceasta este Ziua Îndrăgostiţilor, i-ar răspunde un negustor vîrîndu-i sub nas cîteva prostioare şi făcîndu-l să se creadă un blasfemator de vreme nu cunoaşte şi nu ţine această sărbătoare. Contrariat şi amărît, omul şi-ar lua pungile cu suveniruri care i-au fost băgate pe gît şi, odată ajuns acasă, s-ar repezi glonţ la calendar căutînd înfrigurat ziua de 14. Stupoare!! În această zi calendarul ortodox arată că sînt pomeniţi Sfinţii Cuvioşi Auxenţiu, Marcu şi Avraam. Nici un Valentin. Şi tot mergînd el cu ochii pe calendar ar mai da cu ochii şi de data de 24 iunie – Sînzienele, zi pomenită cu acest nume de calendar şi despre care el ştia că ar fi ziua celor ce se iubesc. Confuzia este totală. Se holbează… Văzuse bine, este un calendar ortodox, se mai uită odată cu bănuieli tainice… nimic: este editat de Patriarhia Română. Şi atunci?
    Treaba nu e nici pe departe atît de complicată. Românii nu duceau lipsă de o zi a îndrăgostiţilor. Aveau una, dar problema era că ea nu coincidea cu cea a lumii întregi. Şi atunci… şo pe ei, ziseră marii consultanţi economici ai firmelor avide de pieţe. N-au românii Valentine
’s Day - le dăm noi! Nici măcar nu trebuie să fim mai subtili să traducem numele şi să zicem Ziua Sfîntului Valentin. Ei, cum i-aşteaptă pe capitalişti de atîta vreme, nu vor avea nimic de obiectat. Important e să creadă că dacă au această zi, trăiesc bine, nu mai au nevoie de nimic şi sînt americani. Sau nu chiar, pînă nu vor avea şi Haloween. Dar nu e timpul trecut. Aşa gîndesc marile companii. Şi românii se comportă neşteptat de bine, neavînd şi ei măcar o cît de mică iniţiativă ca să nu se poată spune că au copiat totul.
    Ideea este că, din nefericire devenim din ce în ce o colonie şi nu oricare… ci bananieră (cum ne numea unul printr-un talk-show prin America; gura păcătosului…) Cum altfel, de vreme ce e plină în general cu maimuţe. Credem că tot ce vine de la americani e în regulă, de vreme ce ei trăiesc bine şi noi nu. Oameni buni, ei nu trăiesc bine că au aceste sărbători, ci pentru că au economie de piaţă, sînt harnici, democraţi etc. Nu sărbătorile populare dau bunăstare unui popor, căci altfel Bangladeşul ar fi Germania, iar România, Canada. Să fim serioşi. Această sărbătoare – şi ţin să spun că nu e nimic urît în mesajul ei original – este doar o marfă. Nu are nimic comun cu ethosul românului, care de veacuri şi-a sărbătorit ziua dragostei altă dată. Numai că nu poate fi bulversat un întreg sistem economic global, axat pe acest tip de comerţ, numai că românii ar vrea să aibă în continuare Valentinul lor pe 24 iunie. Ce, aşa cum chinezii sînt printre primii la nivel mondial atît ca piaţă, dar şi ca producători de suveniruri de Crăciun, fără să aibă habar cine e Iisus Hristos şi cu ce se mănîncă, nu pot şi valahii să aibă Valentine
’s Day fără să aibă cu adevărat nevoie de ea? Şi dacă n-au idee cine e Sfîntul Valentin, le spunem noi. Tipărim mii de broşuri, le vindem, facem ce facem şi îl trecem şi în calendarul ortodox, iar dacă îndărătnica şi conservatoarea Biserică nu va permite, îi trecem pe toţi la catolicism şi cu asta basta.
   
Războiul banilor este unul înverşunat, pe viaţă şi pe moarte. Este genul de război lipsit de orice fel de onoare, în care o Convenţie de la Geneva este de neimaginat. Aici nu se fac prizonieri, nu au loc armistiţii şi pacturi. Aici e care pe care. Şi, pînă una alta ei sînt pe noi de multă vreme şi nu prea au de gînd să se dea jos. Eu nu am nimic cu sărbătorile altora, cu timpurile lor sfinte (vorba lui Eliade). Şi pot chiar să-mi şi vîndă şi suveniruri, dacă ţin ei neapărat. Dar să nu-mi spună mie că aceasta e şi sărbătoarea mea, cînd eu nu simt că e aşa. În general pentru un om care iubeşte şi care e iubit, tot anul e o sărbătoare, dacă e să spunem lucrurilor pe nume. Iar dacă vreau să sărbătoresc, am o grămadă de sărbători, atîtea cîte nu au ei. Mă întreb, dacă tot se încearcă acreditarea ideii că sărbătorile sînt aceleaşi peste tot, de ce nu ne batem şi noi cu roşii o dată pe an cum fac spaniolii. Pentru că la noi roşiile sînt douăzeci de mii kilul. Dacă ar fi după mine, mai mult mi-ar plăcea această sărbătoare. Poţi face atunci ceea ce convenienţele nu te lasă: să trînteşti o tomată pe mutra oricui te enervează.

 

STĂRI
ANDREEA ROXANA LUCA

SĂ PRIVIM (DE SF. VALENTIN) ŞI ÎN OGRADA NOASTRĂ

    Devine tot mai evidentă această progresivă şi inconştientă distrugere a miturilor, această evadare haotică ce ne dezbracă de trecut şi ne îmbracă într-un viitor care, fără să ne dăm seama, „nu ne este pe măsură”. Sîmburele inconştient al acestui val distructiv nu poate rezulta decît dintr-o acută lipsă de informare, căci momentul trecerii la o credinţă în mituri străine poate fi determinat ori de plictisul ce-l aduc cele proprii, după un studiu îndelungat (caz rarissim), sau cel mai frecvent de necunoaşterea acestora.
   
Temeiul sărbătorii Sfîntului Valentin nu se regăseşte nici în religia noastră tot aşa cum ar fi inutil să-l căutăm în legendele sau miturile noastre, ne este străin prin esenţa lui şi a devenit cunoscut doar prin manifestare. Receptarea sărbătorii de-a lungul timpului s-a generalizat, fenomenul luînd amploare şi răspîndindu-se, mondializîndu-se rapid. Nu este dealtfel singurul mit care a depăşit graniţele ţării ce l-a enunţat, dar acolo unde a fost asimilat cauzele receptării ar fi normal să nu se rezume la simpla motivaţie: „ce idee bună”. Nu omul reprezintă simbolul, ci simbolul pe om.
    Nu o să mă avînt în critici sau dizertaţii pe tema existenţei acestui mit al Sfîntului Valentin în paralel cu Ziua Îndrăgostiţilor pentru că nu-i cunosc nici provenienţa, nici cauza, doar efectul şi acesta exclusiv mă interesează. Nu este indicat nici să critici, dar tot atît de contraindicat poate fi şi să sprijini ceea ce nu cunoşti decît „din auzite”. Sînt convinsă că nu reprezint un unicat în dezinformarea mea cu referinţă la întreaga poveste a Sfîntului Valentin, doar că sînt tot mai puţini cei ce realizează că, odată ce nu-i cunoşti semnificaţia nu-ţi poţi asuma sărbătorirea în adevăratul ei sens. Şi chiar cunoscîndu-i această menire, raţiunea este obligată să ne împiedice de la a deveni, din impuls, asimilatori ai „noului” fără vreo motivaţie întemeiată, permiţînd să fim influenţaţi fără a opune cea mai mică rezistenţă. Mă întreb totodată dacă o limbă atît de bogată în proverbe şi zicători nu a reuşit încă să ne înveţe nimic, dragilor: „nu tot ce zboară se mănîncă” (nu tot ceea ce străluceşte-i aur…etc. etc. cum vreţi să- i spuneţi).
    Ni s-au distorsionat proporţiile atît de mult încît pierdem contactul cu realitatea şi învîrtim scara de valori pe mii şi mii de părţi convingîndu-ne de fiecare dată că orice nouă “poziţie” este mai bună. Intr-adevăr, nu deţinem un procent total de participare la aceasta deranjare a “receptaculelor”; odată scoşi din orbirea comunistă am cunoscut un număr mic de culori, doar cele ce ne-au fost permise, iar aprecierile noastre, implicit, s-au conturat în funcţie de acest aspect. E simplu să realizam cine a îndeplinit rolul “paletei de culori”: mass-media (televiziunea, radioul) pentru că deja, singurele resurse din “perioada de aur”, cărţile, au fost radical înlăturate în favoarea unor noi metode, aparent mai reuşite, de comunicare.
    Societatea de consum ne-a destrămat, iar singurul lucru care se pare că mai reuşeşte să ne ţină împreună este naivitatea noastră de copii abia scoşi în lume, tocmai buni pentru a răspunde afirmativ unui ambient atît de mass-mediatizat. Se mediatizează orice, de la cal la politician şi acest divertisment este gustat de nişte oameni care altă mîncare nu-şi mai amintesc să fi încercat: preţul neasumării trecutului. Aşa a apărut Sfîntul Valentin: pe o piaţă de desfacere care veşnic va cere încă o mie de Sfinţi Valentini, în mijlocul unor oameni dezorientaţi şi amăgiţi veşnic că vor găsi o orientare, un sens. (S-au plantat păpădii pe un pămînt roditor fără a se şti că acolo a crescut şi grîu, şi porumb şi că încă se mai poate face agricultură).
    Uităm ce am avut, şi ce încă nu s-a pierdut (pînă cînd nu îl vom da noi pierzaniei în totalitate). Avem mituri, avem legende şi dacă ne îngăduim un studiu, nu foarte aprofundat, asupra lor, am putea descoperi rădăcinile propriei noastre educaţii, din cele mai vechi timpuri, înrădăcinată şi transmisă, sub alte forme dar cu aceeaşi esenţă, din generaţie în generaţie. Uşurinţa identificării ar fi mult mai mare, ar fi totodată însoţită şi de o împlinire sufletească rară această înstrăinare de noi înşine, dezrădăcinarea aceasta fără rost va sfîrşi prin a ne irosi forţele şi a ne lăsa tot mai săraci şi mai dezorientaţi. Atunci vom fi dat înt-adevăr “pasărea din mînă pentru cea de pe gard…”

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: ╬n lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator