The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 72-73, 6 martie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

PATRU DIMINEAŢA

    Am primit prin Internet două romane neterminate de la Ovidiu Vulc din Tîrgu-Mureş, dintre care unul SF. I-am răspuns, după o lectură fugară care m-a convins de veridicul scriiturii sale, că nu cred în existenţa unui SF românesc. Căci, într-adevăr, nu-mi amintesc să fi citit un singur text SF made în România care să mă fi „marcat, ştanţat, să-mi fi schimbat într-un fel viaţa” (cum bine zice Patrick Süskind într-un eseu intitulat – şi din care tot citez de la o vreme - Amnesie in literis). De aici o lungă discuţie prin poşta electronică despre romanul actual, cu următoarele premise: ce şanse mai are romanul astăzi, ca specie, să domine cîmpul literar? a căzut, ori va cădea, el în declin? dacă da, ce specii îi vor lua locul? ce romane se mai citesc şi cum rezonează ele cu cititorul contemporan? mai pot fi citite azi romane “care încep într-un hambar şi se termină într-o şură”, ca să amintim un manifest “postmodernist” scris cu nerv(i), dar fără fineţe, al lui Ion Manolescu? există romane fractalice, secvenţiale, hipertextuale, şi se pot numi acestea romane? ori, dimpotrivă, cititorul simte nevoia de a se reîntoarce la story, la poveste, după atîtea experimente moderniste si post-? Articolele care urmează sînt rezultatul acestui “taifas virtual” (ca să citez iarăşi din cineva) de mai bine de două săptămîni, ţinut pe lista de discuţii a Suplimentului de Marţi.
    În ce mă priveşte, cred că două sînt modalităţile de abordare, din perspectiva noastră specifică, anume “mai este romanul actual?”, şi “cum stă romanul românesc astăzi?”. Dacă a doua întrebare s-ar părea că nu necesită analize, răspunsul fiind evident (adică “stă foarte prost” – dovadă un “top” alcătuit de una dintre revistele noastre culturale, care-i plasa pe primele locuri numai pe scriitorii “clasicizaţi” de manualele şcolare), vom vedea totuşi că
încercînd să discernem ce anume face actual un roman, se vor lămuri multe şi-n „cestiunea” actualităţii romanului românesc. Dar, dacă tot am folosit atît cuvîntul „actual”, nu strică să aruncăm o ocheadă îndărăt în istorie. Ei bine, o constatare care se impune de la bun început este aceea că romanul nu există dintotdeauna şi că, în mod firesc, cîndva va trebui să decadă. De la antici abia dacă ne-au rămas vreo trei „romane”, şi acelea din antichitatea romană (de unde vine şi termenul - din romanicus, deci) care, adesea, abia dacă este „schiţa în mic” a celei greceşti. Aluzia directă la „Banchetul” platonician, în cazul „romanului” Satyricon al lui Petronius, este suficientă, dacă ne gîndim că, folosind această grilă, mai toate dialogurile lui Platon ar putea fi la o adică să fie luate drept „romane”! (Cum de nu s-a găsit nimeni să „demonstreze” chestia asta?) Din Evul Mediu, în afară de „romanele” cavalereşti ale căutării, care-l vor da mai tîrziu pe Don Quijote, nu ne-a rămas mare lucru. Poate Gargantua şi Pantagruel, cu mult, însă, diferit de ceea ce astăzi înţelegem prin roman. Clasicismul propulsează ca formă dominantă discursul dramatic, şi, dacă facem abstracţie de englezi, abia în romantism avem „romane” (dar nu romancieri – ei se vor înmulţi odată cu realismul). Ajunşi aici, să ne oprim un moment la cazul Alexandre Dumas (tatăl şi fiul) sau, mai tîrziu, la cel al lui Jules Verne – succesul romanelor lor indică de fapt apariţia unor „clase” sociale relativ cultivate, în ascensiune, care se autolegitimează prin educaţie şi, de aici, prin literatură (pînă nu de mult o îndeletnicire aproape exclusiv aristocratică) – deci apariţia unui public avid de literatură. O dublă tendinţă poate fi observată: pe de o parte acest public vede în cultură  atît „recunoaşterea” ascensiunii sale sociale, cît şi o cale de acces către lustrul aristocratic, pe de altă parte literatura „coboară” către acest public cu instrucţie medie furnizîndu-i texte pe înţelesul său, atrasă irezistibil de o nevisată, pînă atunci, audienţă. Acesta este, de fapt, momentul apariţiei efective a romanului (şi a romancierului) într-o poziţie a vieţii culturale pe care n-a mai părăsit-o pînă astăzi – cea dominantă. El răspunde unei nevoi sociale pe care o putem denumi ca fiind de „consum cultural”, şi, deşi nimeni nu mai caută astăzi în romane vreo autojustificare a poziţiei sociale, funcţia lor de compensare a imaginarului (vizibilă, la modul cel mai brut, în cazul telenovelelor) este aceeaşi.
    Astfel văzut, romanul este practic în întregime o invenţie modernistă, căci fenomenul pe care tocmai l-am descris (apariţia unui public motivat, dubla mişcare a acestuia către literatură şi a scriitorilor către el – prin foiletonistică, subliteratură, dar şi prin predilecţia pentru structuri narative laxe, deformalizate, cum sînt cele ale romanului) corespunde unor mutaţii socio-culturale care vor institui paradigma cunoscută astăzi sub numele de modernism. Nu întîmplător, scriitorii care au distrus acest „pact de lectură” (în fapt, foarte comod) între romancier şi publicul său, care au cultivat structuri narative complicate, adesea paradoxale, tipuri de discurs incoerente sau absurde (Joyce, Beckett etc.) – ei bine, aceştia sînt acum revendicaţi de postmodernism. Problematizînd în exces, romanul nu-şi mai îndeplineşte funcţia sa compensatorie, ci mai degrabă stîrneşte imaginarul, deşi la acest stadiu cititorul comun nici nu mai are acces. Înalt formalizat, destructurat, reformalizat şi deconstructivizat - romanul şi-a pierdut practic publicul. De aici reîntoarcerea către story, către acea „plăcere a textului”, de aici redescoperirea oralităţii, lucruri care abia ele, socotesc eu, ţin cu adevărat de postmodernism. Numai că, între timp, publicul dezamăgit s-a orientat către alte forme, ce-i drept astăzi la îndemîna oricui, de „alinare” a imaginarului – butonul telecomenzii, altădată al radioului, mîine al mouse-ului (un mîine care-a început deja). Ca să scot şi eu o vorbă de duh la ora asta tîrzie de noapte cînd scriu (aproape patru dimineaţa), ceea ce căuta publicul în roman era, în realitate, un fel de romanţ.
    În această ordine de idei, este de domeniul evidenţei că romanul românesc a apărut înaintea publicului corespunzător, după principiul de atîtea ori verificat al formelor fără fond. Simplul fapt că romanele noastre de „mistere” nu au dat nici o capodoperă (cum să fi dat, ne putem întreba, dacă abia le putem număra pe degetele unei mîini?), că funcţia „romanţului” a fost preluată în cea mai mare parte de traduceri, indică faptul că a existat de la bun început o ruptură între romancier şi publicul său (noi, de fapt, avem romancieri înainte de a avea romane!). În ţările româneşti situaţia a evoluat exact invers – în absenţa unei intelighenţii reale, clasa de mijloc abia apărută şi-a căutat modele culturale în exterior, adică în Occident. Abia cînd acestea au fost asimilate, cînd publicul românesc a avut acces la tehnici narative mai avansate, deci în perioada interbelică, s-a produs şi mult aşteptata întîlnire cu formele literare autohtone care, fără prea multe probleme de conştiinţă, săriseră direct la modele de ultimă oră din Occident. Este adevărat că această „ardere a etapelor” specifică nu numai culturii, dar şi întregii societăţi româneşti, are în mare consecinţe benefice. Nu-i mai puţin adevărat, însă, că datorită ei literatura română ajunge între cele două războaie să fie receptată ca o „periferie” a celei franceze (nu degeaba Istrati, Tzara, Cioran, Ionescu şi alţii devin scriitori de limbă franceză), fiind considerată „actuală” nu în raport cu propria tradiţie culturală, ci cu modelele culturale europene... În fapt, problema care domină această perioadă este tocmai cea a „inventării” unei tradiţii culturale (Iorga, Lovinescu, Călinescu), scriitorii români încercînd – şi cîteodată chiar reuşind – un miraculos exerciţiu sofistic – acela de a se autojustifica ei printr-o presupusă tradiţie culturală şi publicul ei implicit, şi nu publicul prin frecventarea acestei tradiţii – care nu exista! Rezumînd, putem spune că, încă de la începuturile sale, romanul românesc nu a jucat niciodată vreo funcţie compensatorie (ci, mai degrabă, autocompensatorie) – cu excepţia dictaturii comuniste, cînd publicul căuta în literatură rudimente ale dizidenţei politice – şi, prin urmare, el a fost accesibil doar elitelor. Cititorul comun nu se recunoaşte în formele literare autohtone decît prin lecturile şcolare – are însă şi aici sentimentul vag că ele îi sînt impuse de o instanţă exterioară, că ar fi într-un fel justificate de datoria sa de cetăţean de a cunoaşte „literatura naţională”. Cînd este vorba să se recunoască pe bune în vreun model cultural propus, cititorul de la noi optează fără ezitare pentru cele occidentale, care cel puţin nu l-au „trădat” niciodată, aşa cum fac elitele de la noi care-l consideră, mai direct spus, incult şi cam necioplit. De aceea, romanul românesc contemporan nu contează pentru cititorul comun, de aceea de la Marin Preda nu mai există romancieri celebri, nici măcar romancieri pur şi simplu... Ce să mai vorbim despre „romanele fractalice” preconizate de Ion Manolescu? Mofturi elitiste, stimabililor...

   
Mă opresc aici... Şi, încerc să cred că romanul mai poate recupera ceva din „romanţul” care-i lipseşte, din naraţiunea sa fermecată, chiar dacă „începe într-un hambar şi se termină într-o şură”. În definitiv, nu hambarul sau şura sînt importante, ci felul cum acestea pot acţiona în concret, mai abitir decît telecomanda, radioul sau mouse-ul. Iată, scriu de cîteva ore bune şi-mi voi trimite articolul, după ce-l voi corecta, mîine dimineaţă prin e-mail. Ar fi fost el diferit dacă l-aş fi bătut la maşina de scris? Poate că da, dar pe voi nu v-ar fi interesat lucrul ăsta (cum l-am scris), ci ce anume citiţi.

 

ŞTEFAN CARAMAN

ROMANUL LUI CARAMAN

    Scriu aceste rînduleţe nu pentru că m-ar tenta în mod deosebit tema (deşi am tot brodat pe marginea ei în discuţiile grupului de pe net), dar Mircea Ţuglea a ţinut din tot dinadinsul să mă incite punîndu-mi cîteva întrebări. Evident nu le voi aminti aici (nu e articolul lui) dar le voi răspunde poate şi într-o încercare, tardivă ce e drept, de a-mi lămuri chiar mie cîteva lucruri parşive (de vreme ce, iată, au ieşit subit la suprafaţă şi-mi arată limba).
   
Am scris un roman. Adică un soi de text extins, în care nu am dezvoltat cine ştie ce teme fundamentale şi nici nu  am desăvîrşit un construct maiestuos, labirintic, prin care cititorul să se lase rătăcit vreme de două-trei săptămîni (atît spun statisticile că ar fi necesare pentru parcurgerea unui text de 4-500 de pagini). Este povestea - pentru că există una - ultimelor cinci zile ale unui muribund, decis să înscrie într-un jurnal toate experienţele intime prin care este obligat să treacă pînă la iminenta dispariţie. Individul este paralizat, imobilizat într-un fotoliu şi îşi consumă porţia brusc limitată de existenţă nu doar scriind ci consumîndu-şi ultimele forţe pe răbdarea celor rămaşi aproape: soţia şi mama. 
   
De ce l-am scris aşa 1. lung, 2. licenţios?
   
1. Numărul de pagini oarecum ridicat este foarte puţin legat de voinţa celui care le-a scris. Este adevărat că atunci cînd am început să-l redactez rumegam ideea de a produce, în sfîrşit, un text extins, primul din scurta mea carieră de scriitor. Nu mi-a fost greu (în general scriu uşor, preparativele durează însă mult mai mult) mai ales şi pentru faptul că traversam în acea perioadă (iarna anului 1997) un moment greu, un punct de inflexiune al vieţii mele, punct marcat de moartea tatălui şi de plonjonul într-un soi de iubire fără şansă (acele iubiri care te macină şi te irosesc tocmai pentru faptul că încep cu sfîrşitul şi nu se mai termină niciodată…) Încărcătura energetică atingea atunci limita superioară în astfel de momente nu-ţi trebuie decît un fitil. Sînt rare momentele cînd mă felicit pentru faptul că scriu - acel moment este unul dintre ele.
   
2. Licenţios pentru că, din nou, aşa a trebuit să iasă. Într-o discuţie recentă cu acelaşi prieten Mircea Ţ., acesta punea la îndoială un minor exerciţiu de logică la care apelasem şiret şi în virtutea căruia concluzionam că, într-adevăr, măturătorul ştie cel mai bine ce înseamnă o mătură, romancierul ştie cel mai bine ce este un roman şi paraliticul ştie cel mai bine ce înseamnă să fii paralizat. Ceea ce nu i-am spus atunci a fost faptul că, într-un anume fel, am experimentat eu însumi, nu măturatul, nu romanul şi nici măcar paralizia, ci chiar moartea. Am asistat la moartea tatălui meu. Am fost lîngă el şi l-am ţinut de mînă. Simţurile mele încordate au fost martore cinic de atente la tot ritualul ce însoţeşte de obicei o moarte liniştită pe patul unui spital: răceala care urcă de la picioare către cap, agitaţia tot mai stinsă a muribundului, cîteva gemete inconştiente şi, finalmente, exitusul. Am simţit cum ceea ce a rămas viu din el se ridică precum un abur spre tavanul scorojit al instituţiei, i-am intuit nedumerirea şi spaima şi m-am lăsat părăsit. Cu aceste două lucruri am rămas agăţat de memoria tatălui meu: cu spaima şi nedumerirea de a pleca aşa, dintr-o dată şi perspectiva destul de ambiguă a ceea ce avea să se întîmple cu el acolo unde urma să aterizeze, probabil pentru totdeauna. Iar romanul respectă aproape întrutotul (desigur, într-o cheie pur personală) prologul unei astfel de experienţe. Dacă ar fi să rezum în două cuvinte starea romanului, acestea ar fi,  simt nevoia să repet, spaimă şi nedumerire. 
    Şi totuşi, atunci cînd am consimţit să-l tipăresc (editura Paralela 45, Braşov, 2000), nu am avut curajul să-l las singur între coperţile (la rîndu-le, voit urîte) cărţii şi i-am “anexat” alte trei proze, evident mai soft, ba chiar purtătoare ale unui umor aproape deplasat faţă de spiritul iniţial al acesteia. După un an de la data cînd l-am scris, recitindu-l, mi s-a părut atît de violent încît am avut îndoieli cu privire la oportunitatea scoaterii lui la lumină. Dar era atît de tentant… Măcar şi pentru faptul că anunţa un scandal bunicel (vezi reacţia revistei Tomis, sau a unor cititori din Franţa care l-au lecturat pe net, ba chiar şi recenta scoatere forţată din vînzare la o librărie din Tulcea pentru faptul că e prea pornografic). A trebuit să recurg la un compromis ce s-a dovedit pînă la urmă păgubos - romanul şi încă trei proze.  M-am simţit nesigur şi brusc interesat de feedback sau, mai ales, de partidul său reactiv, opozant. Am intrat, mai mult sau mai puţin cu voia mea, în pielea omului raţional, calculat şi am acţionat ca atare. Pentru că ştiam că cititorii vor judeca înainte de conţinutul cărţii, coaja lui, înainte de poveste, circumstanţele ei şi, înainte de erou, autorul cărţii.
    Amurgul romanului? Iată un moft teoretic pentru neiniţiaţi. Îmi vine să mă întreb (şi nu doar ca să salvez un final de articol ratat), ai trăit experienţa? De ce să nu o împarţi?

 

OVIDIU VULC

SCRISOARE DESPRE AMURGUL ROMANULUI

    …care nu se referă, zic eu, doar la producţiile româneşti. Cred că fenomenul este mult mai amplu decît pare la o primă analiză. În primul rînd, faptul că în Occident sau prin alte părţi ale lumii se scriu multe romane, nu înseamnă că romanul nu este, ca să mă exprim sentenţios, în declin. Cantitatea nu constituie o regulă. În al doilea rînd, ca să abordăm frontal o asemenea temă, trebuie să atacăm şi alte teme oarecum adiacente. Iar aici sîntem obligaţi, dacă dorim sa fim riguroşi, să “operăm” conform principiului neextinderii peste necesitate. Intrăm aşadar direct în fenomenologia romanului...
   
Un punct de plecare ar putea fi, în opinia mea, raporturile romanului cu literatura, sau mai exact: cu ceea ce unii numesc beletristică. Romanul e o “experienţă” culturală care a ajuns să se despartă, părerea mea, de literatura propriu-zisă... Vreau să fac o precizare: trebuie să găsim un roman tipic, să-l “definim” şi să-i deconspirăm sincopele. O să para straniu, o să zici ca bat cîmpii cu ilustră demnitate, dar eu consider că un astfel de roman tipic, roman exemplar dacă vrei, este “Metamorfoza” lui Kafka. Povestirea asta este pe nedrept considerată nuvelă. Diferenţa dintre un roman şi o nuvelă nu apare la nivelul întinderii (cantitatea este irelevantă), ci la nivelul structurii. Fără s-o întind prea mult, “Metamorfoza” e prea complexă pentru a fi “taxată” drept nuvelă. Nuvela, ca şi simpla povestire scurtă, chiar dacă, la nivelul textului, operează polifonic, are un număr restrîns de coordonate pe care se mişcă atît scriitorul, cît şi personajele. Ar fi o primă observatie. A doua e că personajele (impropriu numite personaje, deoarece opinia mea e că aici Kafka nu creează efectiv un personaj, ci o tipologie, o sumă de tipologii care nu trebuie confundată cu tipul - acesta aparţine unei scriituri realiste de tip Balzac, de care nu poate fi vorba la autorul “Procesului” - oricum, aceste tipologii fac să crească exponenţial complexitatea operei citate) sînt ele însele prea complexe pentru a fi privite ca simple personaje de nuvelă. A treia observaţie e legată de chiar structura internă a “Metamorfozei”. Cred că abordînd această chestiune strict din perspectiva formală a criticii, adică fără o interpretare aşa-zis “hermeneutică”, nu vom rezolva nimic, nu vom aduce nimic nou. Asta chiar e o problemă care merită cercetată şi care cere timp...
   
În fine, mai sînt si alte observatii pe această idee. Metodologic, dacă reuşim să definim romanul exemplar (cu toate inexactităţile definirii), vom putea merge mai departe. Gîndul meu (care nu am pretentia că e nou), e că romanul a ajuns, graţie unei îndrituiri imanente lui, unei dialectici proprii, interne, să devină un gen cultural autonom, să se rupă de literatura-mamă. Pentru mine, nuvela, poezia, povestirea sînt specii culturale, nu sînt genuri. Aici discuţia e mai lungă... De pildă, în poezie, în nuvelistică, poţi face şcoală. Ce înseamnă însă a face şcoală? Speciile amintite pot fi integrate în curente literare, culturale, sau cum vrei tu să le numeşti. Admit o anume stabilitate internă, în ciuda distincţiilor subiective de limbaj. Romanul e un gen prin excelenţă de criză, care răspunde unor paradoxuri insurmontabile şi se construieşte pe paradoxuri insurmontabile. Un roman nu e niciodată o rezolvare, iar eu nu cred în aşa-numitele romane-fabulă. În esenţă, îl văd pe romancier ca pe un fel de descendent direct al profeţilor, în sens biblic. Kafka, Becket, Joyce, Mann, Sabato, etc., sînt mai aproape de Ioan Botezătorul decît de Esop... Nu poţi spune cărui curent aparţine Joyce decît dacă accepţi nişte reducţii atît de grosolane încît rişti să “desfigurezi” opera. Romanul descinde nu din fabulă, ci din pildă (tot în sens biblic).
   
Şi aici ajungem la gîndirea magică, la modurile în care această gîndire s-a “ascuns” în istorie. Magicienii şi vrăjitorii,. observă Culianu (şi alţii), nu au dispărut. S-au ascuns... Societatea nu poate renunţa la ei şi cu atît mai putin spiritul. Remarca e valabilă şi pentru profeţi. Dar există şi aici distincţii despre care e greu să vorbeşti, trebuie să o faci cu atenţie. Recursul la teologie devine inevitabil, deoarece teologii au definit cel mai riguros modul cum operează instrumentele care “scot” spiritul din istorie în supraistorie. Îţi repet: nu vreau să ai impresia că spun inepţii. Romanul pleacă de la o stare iniţială (şi iniţiatică) sinonimă revelaţiei, şi se multiplică pe parcursul scriiturii prin intermediul unui număr transfinit de intuiţii. Dar revelaţia - definită teologic - e participarea divinităţii la o acţiune care presupune umanul, pe cînd intuiţia e o favoare făcută, tot de divinitate, aşa-numitelor naturi carismatice. Ai putea replica: Becket nu era credincios. Asta nu spune nimic despre problema în cauză. “Scrieri de nefiinta” ar putea fi interpetate şi ca o odisee iniţiatică a spiritului înaintea întrupării. Godot nu e mort, el pur şi simplu nu mai participă... Moartea este starea de dinainte de-a ne naşte - zice Stănescu.
   
Toate astea au o legatura directă cu romanul. Sînt descripţii ale romanului, ţin de fenomenologia lui internă. Desigur, discuţia e mult mai amplă... Cred că romanul este cel mai reprezentativ gen cultural pentru epoca în care trăim. Comuniştii au fost nişte cretini intratabili cînd au crezut că socialismul are “stomacul atît de tare că poate înghiţi orice”. Nu ştiau că există pe lumea asta romanul, al cărui “stomac” digeră bazaltul... Romanele care aparţin speciei “literatură” nu sînt romane... Şi încă n-am vorbit despre evoluţia romanului de la specie la gen, despre relaţia directă a acestui gen cu istoria, despre decadenţa romanului şi implicaţiile acesteia... Nu mai am răbdare. Voi spune doar că SF-ul poate fi unul dintre ultimele bastioane pe care el se poate regrupa. Are atuul pe care acelaşi Culianu l-a înţeles prea bine: SF-ul este singura modalitate în care se mai poate face metafizică în mod coerent în aceste timpuri...
   
Nu spun că am dreptate. Nu sînt posesorul adevărului universal. M-ar interesa alte opinii. Sînt prea obosit ca să scriu un eseu pe această tema şi nu mă simt în largul meu decît în momentul cînd citesc sau scriu ce ţi-am trimis. Teoreticul nu mă fascinează decît ca un joc extern care nu implică scrisul. Am un proiect de care doresc să mă apuc după ce termin 5001... şi Accident..., un SF în care voi încerca, dacă voi mai apuca, să tratez cele spuse mai sus. Sper din tot sufletul să nu prind căderea acestui ultim bastion al romanului, SF-ul. Dar mi-e milă de copilul meu, mi-e groază pentru el, pentru că el îl va prinde cu certitudine... Vezi bine, îmi permit să fiu patetic!... Cu bine,

 

ANDREEA ROXANA LUCA

PROPĂVĂDUITORII

    În măsura în care relativa publicitate necesară oricărui produs dispare, comercializarea lui devine totodată mai dificilă, în special în mijlocul unei societăţi în stare de amorţeală excesivă. Astfel nu putem pretinde unor oameni preocupaţi de propriul lor domeniu de interes să fie pasionaţi de literatura nouă atîta timp cat cei care au ales studiul ei în general o ignoră şi o minimalizează tot mai mult. Mă refer bineînţeles la cadrele didactice care, convinse fiind de perfecţiunea cunoaşterii lor refuză studiul elementelor noi apărute pe parcursul propriului lor profesorat, considerînd că este destul ceea ce au asimilat la timpul lor în cadrul universităţii. Mai mult decît a se mulţumi, ei reuşesc să convingă cu uşurinţă de faptul că ştiu şi oferă destul. Putem denumi atît delăsare cît şi dezinteres atitudinea lor, iar cauzele ei, de natură materială, este inutil să le aducem în discuţie atîta timp cît sîntem cu toţii conştienţi că elementul material nu a produs numai aici efecte grave.
   
Atîta timp cat avem libertatea de a alege avem şi obligaţia de a ne asuma consecinţele alegerii noastre, fapt care se pare că este în majoritate ignorat şi tot ceea ce întîlnim se poate rezuma la o “plîngere de mila “continuă. Profesorii, singurii capabili de a propaga literatura nouă în rîndurile noii generaţii prefera să o îngroape în spatele unei auto-suficienţe a cunoştinţelor lor. Rezultatul: dezinformare.
   
Nu a murit romanul (ar fi într-adevăr tragic aşa ceva), au murit spiritele care trebuiau dacă nu să-l facă iubit, cel puţin să-l facă cunoscut. Acele spirite, acele voinţe de fier care fără să vrea, sau să o ştie întotdeauna au condus intr-un fel sau altul generaţii spre ceea ce au ajuns, le-au indicat un drum, dar cel pe care îl indică acum pare mai degrabă incert, dubios de incert.
   
Treptat, odată cu dispariţia cenzurii propriu-zise a apărut cenzura democraţiei care a permis totuşi transformarea în simple maşini a unor oameni care înainte ar fi dat orice să poate să-şi enunţe credinţa. Acum “se respectă programa” refuzîndu-se cat se poate de tacticos orice implicare în studiul mai aprofundat al altor elemente străine de ea. Putem spune în acest caz că nu s-a prezentat toata marfa cumpărătorului pentru că distribuitorii nu au reuşit să o catalogheze în totalitate. Clasici se citesc… s-au citit şi se vor citi, dar ar trebui să se ofere ocazia şi altora să devină “clasici”, nu? Ceea ce se scrie nou rămîne în umbră, în aşteptarea cîtorva cititori răzleţi care nu au nevoie de reclame pentru a căuta, aceştia sînt pasionaţii; dar potenţiali cititori ar putea fi şi acei “adolescenţi îndobitocizaţi (sau miopi)” dar aceştia din urma reuşesc să fie ţinuţi intr-o lumină obscură, minimalizîndu-li-se curiozitatea într-atît încît ea se transformă în dispreţ şi ignoranţă deseori. Interesul n-a dispărut, el trebuie doar trezit, dar cei ce şi-au luat aparent această sarcină au uitat treptat datoria pe care o au şi s-au complăcut în situaţia actuală.
   
Poate un număr mai mare de păreri ar duce la o critică mai buna, treptat la o triere mai atentă şi în final la eliminarea “încercătorilor” şi la apariţia unor mici-mari profesionişti care ştiu intr-adevăr ce fac şi nu scriu un roman în week-end pentru că finul sau nepotul e redactor şef la o revista şi îl poate publica! Dar pentru apariţia părerilor avem nevoie de oameni care să le enunţe, şi mai întîi de cineva care sa-i informeze că au ce să studieze.
   
N-a apus romanul, au apus “propăvăduitorii” lui.

 

MIHAI GRIGORE

LA UN ÎNCEPUT DE CARTE

    Fumurile se învolburează dement urcînd spre cer, hăpăind cu poftă norii albi şi moi. De ce oare şi, în acelaşi timp, de ce nu, întotdeauna cînd auzim vorbindu-se de fum, fiinţa noastră ascunsă tresare şi îşi aminteşte de destin? Apele mari, înfricoşătoarele pustiuri de ape, se aştern ca un covor sub purtarea pe deasupra lor a Duhului.În fond nimic nu s-a schimbat, iar lumile care se perindă înaintea ochilor lui Dumnezeu nu sînt decît nişte civilizaţii de apă, care se nasc, trăiesc şi mor asemeni valurilor. Îngerii poposesc fie pe un promotoriu, fie pe treptele unui aşezămînt gotic, acelaşi lucru.
   
M-aţi arde pe rug dacă v-aş spune că nu sîntem decît nişte peşti cu orgoliu şi cu Dumnezeu?

    Multe opere – şi vorbesc aici despre cele mai mari – ajung să rezoneze, să se “monumentalizeze” în sufletul tău înainte de a le citi sau de a le vedea. Renumele lor le precede asemeni unui buzdugan zmeiesc, care loveşte cercevelele sufletului nostru; se află prezente în sufletul tău cu mult înaintea contactului direct. Straniu – stranietate şi fatalism – acest destin al unei opere – de orice fel, însă în cazul de faţă al uneia literare – vizavi de cel care o citeşte. Şi, pentru a îndepărta definitiv aceste formulări generale, voi spune: este covîrşitor felul în care o bucată literară mare, de mult familiară din auzite, vine şi-mi bate la poarta sufletului.

    Presimt că o carte este un musafir, într-un sens mult mai concret decît pare la prima vedere. Şi nu orice fel, ci unul care te provoacă este vizitatorul pe care-l cunoşti bine din spusele prietenilor, pe care l-ai invitat să-ţi calce pragul, aşteptîndu-l într-o stare indefinibilă: curiozitate amestecată cu puţină indiferenţă, speranţă şi frică, o uşoară teroare, niţică revoltă şi, bineînţeles, nelipsitul scepticism, hărăzit omului de Creator pentru a-l face să-şi suporte mai uşor nimicnicia. Ei bine, iată că acest vizitator bulversant se află, în sfîrşit, în faţa uşii tale, apoi pătrunde în interior, se aştern primele fraze, se naşte conversaţia… Nu-ţi dai seama că eşti plictisit de banalităţile – sau cel puţin clişeele – debitate atît de tine cît şi de celălalt, nici nu apuci să-ţi scoţi la lumina conştienţei că de fapt invitatul tău e ordinar, decît în momentul uluitor al unei revelaţii pe care ţi-o oferă musafirul.

    Nu ştiu cît de oportun a fost tot preambulul acesta, însă o gîndire rudimentară îşi formulează mai uşor ideile prin parabole. În orice caz, cărarea ne-a adus în preajma unui conflict: cel născut între mine şi unul din musafirii mei misterioşi.
    Bănuiesc că oricare om cu o satisfăcătoare pregătire – ar fi deja o impietate să vorbesc aici de un intelectual – a citit romanul “Mizerabilii” de Victor Hugo. Unii încă din şcoala generală, alţii din liceu, cred însă că nimeni nu a depăşit pragul de bun simţ al facultăţii. Spre amara mea ruşine, unită cu o covîrşitoare doză de pocăinţă, e cazul să vă spun că m-am apucat să lecturez acest monument literar, indispensabil (cred eu) formării oricărui om de spirit, abia după ce mi-am dobîndit licenţa, aşadar la o vîrstă la care scuzele nu-şi mai află nici un fel de fundament demn de a fi luat în seamă.
    Să păşim însă mai departe…
    Cine nu a auzit de “Mizerabilii” sau nu a văzut ecranizările romanului, cîţi nu au fost sau sînt cei care studiază temeinic, profesional, avizaţi, această operă de literatură universală şi, conştienţi de valoarea ei, au aşezat-o la locul cuvenit în pantheonul – fericit cuvînt al vremurilor noastre idololatre – spiritului mondial? Înţelegînd realităţile acestea toate, sprijinindu-mă apoi pe lecturile mele precedente din acelaşi autor – pe care trebuie să mărturisesc că-l iubesc undeva între Dostoievski şi Tolstoi – la tot pasul purtînd pe umeri regretele unei purcederi atît de întîrziate, am început să citesc, folosind ediţia din 1981 a Editurii Cartea Românească. Mărturisesc că asemeni altor cărţi importante care m-au dezamăgit, şi cea de faţă – trecînd peste oazele unui geniu ce nu se dezminte – nu m-a năruit la pămînt (o exprimare eufemistică a unei ziceri de prin mahalalele noastre). Cu alte cuvinte, pînă să ajung la pagina 260, singurul fragment care m-a provocat a fost cuvîntul de motivaţie al scriitorului de la începutul romanului. Consider că vina îmi aparţine exclusiv: la pomul lăudat, sacul meu s-a dovedit a fi al unui nesătul.

    Soarele ne-a potopit, camarazi, la poalele deluşorului acestuia. Uitaţi-vă la el cum ne arde şi ne pălmuieşte obrajii asudaţi. În aşa fel numai un soare plictisit se poate purta cu nişte fărîme de piatră ca noi sau ca munţii de colo; numai un soare ce nu vede nimic nou în grădina acesta uscată prin care hălăduim şi căreia îi zvîrlim în obraz numele de “lume”.Oamenii nu sînt făcuţi de Dumnzeu să se schimbe aşa cum Jean Valjean, amicul nostru, a făcut-o. Asta pentru că el nu era sfîntul Pavel – de exemplu – iar monseniorul Bienvenu, în ciuda prezenţei sale angelice, nu era Mîntuitorul. Cît despre drumul Damascului, el nu e prezent decît întru cu totul diafan alegorism.
   
Ştiu desigur toţi cei care au parcurs romanul că sus pomenitul Jean Valjean, un biet curăţitor de pomi de pe întinsul marii Franţe, împins de foamea lui, dar mai ales a surorii şi a pruncilor ei, sparge vitrina unei brutării din care fură o pîine. Deznodămîntul e uşor de bănuit: justiţia isteaţă şi oarbă, pe care Revoluţia Franceză abia o adusese, cîntăreşte faptele şi, deşi ridică sabia, mîniată de atare hrăpire, dă dovadă de clemenţă, mulţumindu-se să o scape pe picioarele amărîtului înfometat: cinci ani de ocnă. Dar numai cu ajutorul destinului şi al prostiei umane, cinci ani se pot transforma în nouăsprezece, căci vorba aceea, o mie de ani înaintea Domnului sînt ca o singură zi – nici nu-şi dă seama cînd au trecut. Aşadar, în urma unor evadări nereuşite, pedepsite cu alţi şi alţi ani, Valjean petrece în detenţie aproape douăzeci de primăveri. E bineînţeles o perioadă de crunte încercări ale condiţiei lui de om, care ajunge la nivelul unei pîlpîiri de candelă. Ura devine natura lui, iar societatea care-l dispreţuise şi-l condamnase la înec, duşmanul lui de moarte.Ocnaşul evadează şi vrea să nimicească totul în drumul său de proscris însetat nu de dreptate, ci de răzbunare.
    Din această stare nevolnică, Jean Valjean este scos de episcopul de Digne, “un om drept”, după spusa lui Hugo, care reaprinde în el divinitatea şi dreptatea originară. Această reabilitare se constituie în premisa unei ispăşiri de factură absolut creştină, cum ne zice şi Mîntuitorul în Evanghelia de la Matei, capitolul XXV. Deşi nu e Dostoievski, Hugo ne poate răni aspru cu personajele lui titanice. Omul nostru se îmbogăţeşte, devine un filantrop, un binefăcător, un părinte al unui întreg ţinut pe care-l fericeşte. Lumea îl iubeşte, îl alege primar etc. Toate acestea fără a-i cunoaşte trecutul.

    Domnul Madeleine – aşa cum se numea incognito Jean Valjean, şi căruia din comoditate îi vom spune de acum “domnul M.” – află de la inspectorul de poliţie Javert că un oarecare bătrîn Champmathieu fusese arestat şi, fiind recunoscut – probabil datorită unei asemănări poznaşe – de unii deţinuţi ca Jean Valjean, este acuzat atît de evadare cît şi de o recidivă a acestuia, fiind prin urmare pasibil de muncă silnică pe viaţă.
    DILEMA:Ce trebuie să facă domnul M.: să se autodenunţe ca un om cinstit şi nobil sau să lase pe Champmathieu să moară în temniţă, pentru a nu renunţa la importantul lui apostolat social, de care depindea viaţa unei regiuni?
    Iată ce spune autorul descrind procesul interior al eroului:
    
“Simţea [domnul M.] că episcopul era de faţă, că, deşi murise, episcopul era totuşi prezent şi-l privea drept în ochi, că de-aci înainte primarul Madeleine, cu toate însuşirile sale alese, îi va fi nesuferit şi că ocnaşul Jean Valjean va putea sta senin şi neprihănit în faţa lui. Oamenii îi vedeau masca, dar episcopul îi vedea adevăratul chip. Oamenii îi cunoşteau viaţa, dar episcopul îi cunoştea sufletul. Trebuia, prin urmare, să se ducă la Arras, să-l pună în libertate pe falsul Jean Valjean şi să-l denunţe pe cel adevărat! O, era cea mai mare jertfă, cea mai dureroasă victorie, cea mai cumplită încercare! Trebuia totuşi s-o facă. Ce tristă soartă! Nu se putea purifica în faţa lui Dumnezeu decît dacă devenea un nemernic în ochii oamenilor!”.
    Pe de altă parte, domnul M. se gîndeşte:
     “O, dar pînă acum nu m-am gîndit decît la mine, nu am ţinut cont decît de situaţia mea. Îmi convine să tac ori să mă denunţ, să-mi apăr pielea ori să-mi mîntuiesc sufletul, să fiu un funcţionar nemernic dar respectat, sau un ocnaş ticălos, dar vrednic de stimă. Nu mă gîndesc decît la mine, la mine şi numai la mine! Dar, Doamne Dumnezeule, asta nu e altceva decît egoism! Sînt forme diferite de egoism, dar tot egoism rămîne. Dacă m-aş gîndi puţin şi la alţii? Cea dintîi datorie creştinească este să te gîndeşti la aproapele tău. Ia să vedem: lăsîndu-mă pe mine la o parte, uitînd de mine, ce s-ar putea întîmpla? Dacă mă denunţ? Pun mîna pe mine, îi dau drumul lui Champmathieu, mă bagă din nou la ocnă. Bun. Şi pe urmă? Ce se întîmplă pe-aici? Aici este un ţinut întreg, un oraş, sînt fabrici, o industrie, bărbaţi, lucrători, femei, oameni bătrîni, copii, lume săracă. Eu le-am creat toate astea, prin mine trăiesc toate; oriunde se află o vatră din care iese fum, eu i-am pus lemnele în foc şi carnea în cratiţă am adus bunăstarea pretutindeni, am făcut să circule banul, am dat credite; înaintea mea nu era nimic din toate astea; am pus în valoare, am înviorat, am însufleţit, am făcut să prospere întreaga regiune. Dacă nu mai sînt eu, nu mai e nici o viaţă aici. Mă duc eu, toate se duc.”
   
Hugo gîndeşte în termeni dualişti. Omul nostru are în faţă mult mai mult decît un autodenunţ, decît o misiune socială de binefăcător, are chiar viaţa. Dincolo de principii, are de luptat cu viaţa în sensul ei existenţial.

    Un om fericit şi mulţumit este domnul M. Este bogat şi se dăruie celorlalţi. Bogăţia lui este pentru alţii. Salvează prostituate din abjecţie şi le ajută să-şi recapete copiii, construieşte spitale, şcoli, este modest – smerit chiar cu desăvîrşire – ba mai mult, tiptil ca un Sfînt Nicolae al Galiei secolului XIX, pătrunde ştiut doar de Dumnezeu în casele săracilor cărora le lasă pe colţul mesei o monedă de aur şi un zîmbet de apostol. O figură cu adevărat demnă de un sinaxar.
    Da, domnul M. este un om fericit!
    Ce devine însă acest simţămînt de cerească şi bună mulţumire cînd ştie că trebuie să se autodenunţe? Căci, cu adevărat, nu concepe alt drum.Ah, cruntă sfîşiere: o fericire la care renunţi ca s-o păstrezi şi pe care de fapt ştii că nu o vei mai avea. Conştiinţa ta împăcată nu este nici pe departe acelaşi lucru. Fericirea aceasta despre care vorbim aici va trebui să o părăsescă pentru simplul motiv că altă cale nu concepe. Prizonier al principiului, pentru domnul M. alternativele nu sînt decît jocuri ale fanteziei. Fericirea aceasta nu ar deveni o stare de cumplită mizerie a remuşcărilor, după cum am fi tentaţi să credem, în cazul că el nu s-ar preda. Nu, ea este fericire oricum, paradoxul sfîşietor fiind că, independent de starea lui, omul se va autodenunţa. Este un determinism al existenţei sale: nu contează că vrea sau că nu vrea, el o va face pentru că “altfel” nu există. Totuşi Jean Valjean ştie că prin încarcerarea sa condamnă la mizerie o sumedenie de amărîţi. Merită însă ca pentru asta să distrugi viaţa unui om?Ca să nu mai amintim şi de faptul că cetăţeanul nostru ezită şi datorită acelui banal instinct de conservare. Cine te consideri tu stimabile Jean Valjean, atît de religios şi de plecat Domnului, ca să cutezi a te ridica împotriva creaţiei tale, care te-a înzestrat cu un instinct de conservare?
    Domnul M. prin autodenunţ dă curs unui principiu pe care l-a adoptat şi sub semnul căruia a evoluat. Principiul însă îşi păstrează acest nume atît timp cît nu devine lege. Da, principiul e viaţă, nu literă şi singura lege valabilă e viaţa.
    M. se află pe muche de cuţit, căci orice va face, va ucide: fie pe cei care depind de el, fie sufletul său,fie pe Champmathieu. Starea lui de fericire -pe care şi-o merită dincolo de orice îndoială – dobîndită cu suferinţă, speranţă şi dragoste, nu va răcni la cer cînd va fi sacrificată pentru un principiu absurd, nedefinit şi, deci, primejdios? Domnul M. nu-şi mai aparţine; aparţine fericirii sale, adică celor cărora se dăruieşte. Toate acestea însă nu înseamnă că Champmathieu trebuie să putrezească în beciuri pentru o confuzie ce poate fi uşor îndepărtată printr-un act de demnitate elementară.
    Domnul M. nu-şi mai aparţine. Oricum va muta, moartea va fi consecinţa acţiunii sale, este în poziţia de “pat” a şahului. Pe tabla cu multe pătrăţele, regele este înconjurat fără scăpare. Armurile pionilor, pavezele nebunilor, crenelurile turnurilor, piepturile înzăoate ale cailor formează un inespugnabil zid ce-l împrejmuie. Ce face regele în acest moment şi domnul M. împreună cu el? Va ridica privirea în sus. Iată că cerul e liber şi dacă va avea gură să strige, va striga lui Dumnezeu după ajutor. Acesta este singurul spaţiu pe unde se poate strecura. Nu mai putem vorbi aici de acel instinct de care am pomenit, al conservării. Eroul nostru ştie că omul nu are instinct, ci suflet. Mai ales cînd te pregăteşti să te aburci pe treptele cristaline, de lacrimi şi de implorări, în cer, ştii că singurul bagaj acceptat e sufletul pe care-l cari în spate ca pe o boccea tragică. Omul n-ar trebui să se complacă în vecinătatea noţiunii de instinct. Unde mai pui că unii şi-o asumă? Ce-aţi spune, bunăoară, dumneavoastră dacă aş veni cu o formulare de genul “instinct de sacrificiu”?
    Să revenim…
    Există momente în care fie că eşti ateu sau nu, dacă vrei să mai ai o soluţie, apelezi la ultimul for. Aşa va trebui să facă şi domnul M. Va arunca povara grea de pe umerii săi pe umerii puternici ai lui Dumnezeu.Ce ne mai interesează ce va face El apoi? Chiar dacă va orîndui lucrurile omorînd aparent într-o parte şi cruţînd în alta, totul de fapt nu mai aparţine nivelului nostru de percepţie. Altele sînt măsurile cu care se judecă la Dumnezeu, iar moartea şi viaţa la El sînt altceva decît ceea ce sînt la noi – ca să nu mai pomenim de faptul că noi niciodată nu am ştiut prea bine nici ce e moartea, nici ce e viaţa.

    M-am oprit din citit la pagina 260 şi m-am apucat să scriu aceste rînduri. Am înţeles că de fapt nu mă mai interesează ce deznodămînt va da autorul zbaterii lui Jean Valjean (alias Madeleine). Mi-a fost destul să ghicesc ceva în desiş şi m-am aşezat pe piatra aceasta de la marginea drumului, aşteptînd să treacă domnul M. Rămas bun, domnule M.! Nu ţi-am oferit o soluţie, ci un substitut. Ce ai numai de făcut este să răcneşti din toţi bojocii şi să plîngi. Bate cu putere în poartă, domnule M.! Bate tare! Bătaia asta zgomotoasă e pentru nimicnicia ta, e recunoaşterea neputinţei umerilor tăi osteniţi de condiţia de om. El te-a auzit demult, dinainte să ciocăni. Te aştepta însă de vreo două mii de ani (sau de două zile) pironit pe-o cruce. Nu contează că eşti ateu. Dacă vrei să-ţi termini treaba începută, ce mai poţi face?

 

OCHIURI
MĂDĂLIN ROŞIORU

ŞTEFANIADA CEREBRHORORGASMICĂ SAU D(R)AMA CU CAMELII

    Piano Man, apărut în 2000 şi-n colecţia 80/seria proză a editurii Paralela 45, însumînd trei proze scurte şi-un roman, e o carte de apreciat cu ochii închişi (la savuros-scandaloasele, pe undeva, suave crudităţi lexicale, dezrădăcinate à la Henry Miller, oricum, afară cu pudibonderia!) şi deşteptaţi lăuntric (până în străfundurile semiobscure ale aparatelor digestiv şi excretor şi ale sistemelor reproducător, respectiv foarte foarte nervos). În ciuda cîtorva mici obiecţii, Ştefan Caraman are fudulii măreţe de prozator şi un discurs pe măsură, care propune prin avatarul său intratextual, homonim şi homosexual, un lirism bolnav, incoştient şi intens, nevindecat (nici măcar) de febra tuturor cinismelor de limbaj ori actanţiale, cu vitalitatea nesăţioasă a spasmelor orgasmatice sau ale unui muribund. (De altfel, zguduirea ultimă a morţii n-ar fi decît spasmul suprem – uneori – vertical: vezi mandragorele iţite sub villoneştile spînzurători de altădată.) Dacă e adevărat că zona erogenă cea mai productivă a omului e scoarţa cerebrală, protagonistul (termen protagonadic cu conotaţii luigimalerbiene) romanului central şi eponim al acestui volum dovedeşte cu prisosinţă că acelaşi lucru e valabil cu foaia şifonată de hîrtie pe care îşi transcrie cu (prea) tîrzie fidelitate pulsiunile sexuale exacerbate de biciuirile sadic-excitante ale morţii: mi-a fost dat să citesc cu încîntare şi groază cea mai cutremurătoare consemnare a unei agonii (superlativul e fireşte relativ). Paralizat, cu excepţia capului şi a mîinii drepte, cam ca doctorul din Luni de fiere al lui Pascal bruckner, cu care manifestă de altfel şi alte surprinzătoare afinităţi, şi înnebunit de prezenţa suprasexuală a soţiei sale, Ştefan îşi rememorează cu violenţă imprecatorie alternată cu scurte momente de lirism cu atît mai intens întreaga viaţă, aceea a unui ratat desăvîrşit care nu va lăsa nimic în urmă. În plan actanţial şi langajier el devine un monstru aflat în stare înaintată de decompunere fizică şi morală căruia totul îi pute – la propriu şi la figurat – şi care îşi descarcă frustrările – nu puţine – asupra tîrfei de soţie improvizată în infirmieră. Simbolic pentru risipirea lui totală e onanismul lui definitiv şi definitoriu, manual de descompunere sau descompunere manuală, practicată cu îndîrjire din fragedă pruncie pînă în momentul instaurării bolii, faptul că îi este avortat copilul apare ca o adevărată pedeapsă divină, iar el nu se poate răscumpăra decît scriind pînă în clipa din urmă, cu aceeaşi mînă cu care se masturba. Delectatio morosa... Morosa, sed delectatio. Citez: „Prin pixul acesta se scurge viaţa mea, picătură cu picătură,şi viţa mea se aşterne pe nişte foi de hîrtie pe care le va citi vreodată mama, cea care mi-a dat viaţă şi cea care, într-un fel, mi-a luat-o”. Din momentul în care asistă la sodomizarea mamei sale de către tatăl său, schema psihanalitică o ia razna cu o naturaleţe desăvîrşită. Ştefan devine Iov (post)modern căruia o plagă inexplicabilă îi macină nu doar trupul, ci mai ales sufletul. De preferinţă extras mental din carte sau de sub escortă, Piano Man e un roman crîncen de citit cu sufletul la gură şi pielea găină, cu oroare şi admiraţie: discursul exhibiţionist totuşi (încă suficient de) neobişnuit la noi se estompează însă cu naturaleţe extremă într-o scriitură perfect omogenă.
   
În Ştefan cu măr, povestirea care descheie volumul, ca şi în Al patrulea ciob de singurătate, autorul amalgamează cu humor humoral convenţiile clasice, (post)moderne sau pur şi simplu ale limbajului de toate zilele (lunile anilor optzeci-nouăzeci), parodiindu-le (sau parodiindu-se) savuros: textul său e hiperconştient de  sine şi pivotează într-un picior, ca la şotron, pe cîte un procedeu stilistic oarecare. În cea dintîi irumpe la un moment dat, desprins parcă din Ficele focului ale lui Nerval imaginea Cameliei muşcînd cu o poftă biblică dintr-un măr şi nu numai, de unde titlul. În cea de-a doua, calculatoarele protagoniştilor conspiră întocmai ca dalmaţienii din desenul animat al lui Disney pentru (a)cuplarea stăpînilor – invariabilii Ştefan şi Camelia. Tehnicismul lor excesiv e cu siguranţă inteligent dar pe undeva devine monoton. Ştefan care tot sare direct în paragraful următor cu mintea lui pe bigudiuri şi poante trase de păr devine cam obositor pînă la urmă. În Poveste maghiară, care încheie volumul, Caraman reia din fericire tonul cursiv-confesiv din Piano Man şi tema baudelairiană din À une passante, întrerupînd pentru o clipă paradigma ratării şi ciclul sterp al comodităţilor şi concepînd un vis plăcut nu cu etern-feminina Camelie, ci cu o unguroaică numită poate simbolic (şi ironic) Beata: fericirea lor de passage se ţese între două discursuri perfect paralele, ca dialogul unor surzi într-o piesă absurdă. Drama incomunicabilităţii aminteşte uneori de marile iubiri imposibile, în genul Luceafărului: „ne căutăm disperaţi... Ne găsim? Nu ne găsim?” Deşi autorului i se poate reproşa, cu regret şi de altfel pe bună dreptate, că nu a publicat separat romanul Piano Man, cele trei povestiri care-l escortează timid deşi par, în comparaţie cu acesta, naive exerciţii de stil  (pentru mîna - cea cu pricina - dreaptă a pianistului coborît la rangul de simplu acordeonist), nu reprezintă totuşi nicidecum Trei starturi ratate, ci nuanţează un Suflet de rocker sfîşiat de contraste dureroase, transcriind cu voluptate uneori masochistă, ecartelantă, întotdeauna visceral şi eviscerant de sinceră, experienţe capitale ca moartea sau iubirea, sau pur şi simplu trecute  prin filtrul purificator al unei arte izbăvitoare. Ca între rockeri aş spune că other bands play, manowar kills: nu altfel proza tăioasă alui Ştefan Caraman, în momentele ei sublime de glorie indecentă. 

 

LA TABLĂ
AUREL GHIOCA

METASTAZE. TRECE ARIEGARDA

    Dacă avangarda se identifică cu o anumită stare de spirit atunci această stare de spirit personifică instinctivul impuls al umanităţii pentru radicalism. Ce ar putea fi mai frumos decît această sublimă emoţie înălţătoare prin însăşi etimologia cuvîntului („avant” implică neapărat şi „excelsior”), ivită în minţile unor tineri uimiţi a descoperi că sînt deplin stăpîni pe gîndurile şi pe voinţa lor. Fiecare a făcut parte în existenţa lui dintr-un anume fel de avangardă şi găsesc că asta este un lucru pozitiv şi chiar sănătos avînd în vedere că avangarda reprezintă mai mult sau mai puţin o etapă în evoluţia individului: le mal du siecle, hippy, jazzul toate au fost un fel de avangardism la vremea lor. Bineînţeles că avangarda ca sentiment persistă, nici nu ar fi putut să dispară şi nici nu va dispărea prea curînd. Cele ce îi lipsesc pentru a deveni ceva mai mult decît un sentiment sînt direcţionarea (nici nu mai vorbim de unanimitate) şi implicit amploarea. Iată dar de ce nu există o avangardă propriu-zisă în literatură.
    Mai este însă şi un alt mod de a argumenta această afirmaţie: „Cum ar putea exista o avangardă atît timp cît însăşi literatura îşi trage de ceva timp ultimele suflări?”. De fapt nu este foarte dificil să constaţi asta. „De ce?” vă veţi întreba desigur aşa cum ne-am întrebat şi noi. De ce nu se mai scrie literatură? Avem la dispoziţie mai multe variante de răspuns:
    Prima ar fi o altă întrebare („Cine să mai scrie dom’le în ziua de azi?”). Acest răspuns este absurd din punct de vedere logic şi totuşi dureros de verosimil, dacă nu adevărat, din perspectiva bunului simţ comun. Putem nega? Din păcate nu. În ultima vreme visul american devine din ce în ce mai real: o societate uniformă de imbecili şi agramaţi, insensibili la orice formă de manifestare a artei şi îndopaţi cu filme ieftine şi legume crescute  în azotaţi. Comunismul pe care ne lăudăm că l-am răpus îşi rîde de noi de pe înaltele culmi ale educaţiei naţionale şi mondiale pe care se lăfăie în voie: „Gîndiţi ce vrem noi”.
    A doua variantă, într-un fel şi mai pesimistă ar fi: „De ce să ne văităm degeaba? De vină nu este declinul societăţii şi probabil s-ar găsi cine să scrie dacă ar avea ce.” Chiar aşa să fie? Cine poate şti? Dar sentimentul apăsător că totul  a fost deja spus devine tot mai bine conturat şi oricît de tragic ar suna, această afirmaţie are o parte de adevăr.
    Nu de aceeaşi părere sînt adepţii unei a treia opţiuni care de fapt pare cea mai plauzibilă : „Există încă oameni apţi cu idei bune care ar putea scrie literatură dacă li s-ar da voie” . Curios lucru… Cine i-ar putea împiedica ?… Simplu – conjuraţia imbecililor.
    Vă mai amintiţi de Swift, nu? Orice om de geniu care ar încerca să se remarce este imediat înglobat de o conjuraţie a imbecililor ce are grijă să-i înăbuşe elanul. Constatăm cu uimire că această perfidă instituţie mai dăinuie încă şi în zilele noastre numai că şi-a schimbat oarecum înfăţişarea. Locul celor mulţi, nespălaţi şi idioţi a fost luat de nişte persoane relativ stilate, snoabe şi arogante cu pretenţii de critici literari. Îi veţi întîlni desigur, dacă nu aţi făcut-o deja, prin cenacluri, catedre de română, facultăţi… Au existat probabil dintotdeauna, dar acum, din păcate, sînt majoritari şi se apropie cu paşi repezi de cvasiunanimitate. Acţiunile lor sînt devastatoare. Fiecare timidă încercare literară ce le cade  în mîini este minuţios dezbătută, stilul catalogat ca neo… ism şi tot ce poţi obţine de la ei sînt aprecieri în genul: „Ştii, dragă, exprimarea asta cam seamănă cu Verlaine”. Ceea ce este şi mai amuzant e că după ce opera este măcelărită sub privirile îngrozite ale autorului, novicele este sfătuit cu nişte zîmbete binevoitoare de superioritate „să nu se dea bătut pentru că scrie bine”. În aceste situaţii oricine s-ar lăsa descurajat.
    Poate că foloseşte la ceva şi această analiză detaliată, nu vreau să fiu înţeles greşit dar gîndiţi-vă numai că în acest fel este distrus tot farmecul actului creator şi tot meritul imaginaţiei. Oamenii nu pot fi uimiţi de ceva ce cunosc în amănunt iar uimirea înseamnă mai devreme sau mai tîrziu respect şi apreciere. Ca aceşti umili critici care îşi închipuie că le ştiu pe toate să fie surprinşi ar trebui să li se prezinte ceva complet nou şi extraordinar iar asta nu  prea văd cum s-ar mai putea întîmpla. Să nu uităm totuşi că aşa ceva s-a mai petrecut. Nu ne lipseşte calitatea, cît cantitatea avînd în vedere că de la romantism încoace mai toate curentele au fost generate şi conduse de cîte o mînă de oameni. Ne lipseşte amploarea şi trebuie să recunoaştem că înainte de acesta mînă moartă a literaturii, în care ne aflăm acum, fiecare a scris cam ce a considerat el de cuviinţă. De ce să  nu admitem că nu mai există curente literare şi că nici nu vor mai exista probabil în viitorul apropiat. Şi dacă am ajuns la această concluzie cum am mai putea vorbi de un precurent literar, adică de o avangardă?
   
O întrebarea se înalţă de pe buzele crispate într-un zîmbet sinistru: „Ne vom mai reveni vreodată din această stare? Care va fi deznodămîntul?”. Răspunsul nu sînt eu în măsură să-l dau, dar nu mă pot abţine să nu fiu puţin tragic: „Doamnelor şi domnilor, chiar voi domnişoare timide ce vă ascundeţi pudic în spatele mamelor, priviţi şi consternaţi-vă! Trece ariergarda. După ea, potopul…”

 

CINEMARŢI
GEORGE VASILIEVICI

ILUZIONIŞTII

    Prin primăvară am întrebat un prieten “cine este Andy Kaufman”, şi răspunsul lui a venit după un moment de nehotărîre “tipu’ din Taxi , Latka”. Dacă mi s-ar pune astăzi aceeaşi întrebare foarte probabil aş da acelaşi răspuns. Cine a fost Andy? Nu ştiu. Mi-am asumat o mare responsabilitate apucîndu-mă să dezbat acest subiect şi m-am găsit în imposibilitatea de a dezbate unul clar, acesta ramificîndu-se continu de-a lungul cercetărilor mele. Despre cine va trebui să scriu mai întîi: despre Kaufman copilul care îşi creează propriul tv show în  propria sa cameră avînd un public imaginar, despre adolescentul excentric ce cade pradă alcoolului şi drogurilor şi a cărui viaţă nu se îndreaptă nicăieri, despre Kaufman poetul şi nuvelistul care deşi a absolvit printre ultimii din clasă şi în ciuda unui coeficient de inteligenţă normal a reuşit să atragă atenţia tuturor editurilor importante din SUA, despre comicul ce urăşte comedia, sau despre actorul ce nu a făcut niciodată parte din “familia” Taxi? Orice subiect aş alege ar fi la fel de dificil. Kaufman nu şi-a trăit viaţa, el şi-a regizat-o, sau poate că el este unul dintre aceia care şi-au trăit-o cu adevărat. Născut în 1949 în New York începe în jurul vîrstei de cinci ani să dea reprezentaţii, mai întîi în sufrageria familiei şi pentru membrii acesteia ca mai tîrziu să devină animator la petrecerile colegilor de şcoală, uimindu-şi parinţi prin încăpăţînarea de a refuza recunoaşterea unor valori universal acceptate (“era foarte dificil să încerci să-l convingi pe Andy de un lucru evident, te aducea la exasperare. L-am întrebat odată ce parere are despre faptul că unu şi cu unu fac doi şi el a spus că acest lucru  nu este necesar” - Stanley Kaufman). Cel ce afirmă despre sine că nu este altceva decît un om-care-cîntă-şi-dansează continuă să fie mereu altul, în fiecare etapă a vieţii sale fiind interpretul altui personaj, îmbrăcînd o nouă personalitate, pînă cînd publicul ajunge să se întrebe dacă Andy Kaufman este sau nu Andy Kaufman? Ajutat de prietenul său Bob Zmuda pe care îl cunoaşte în 1973 în urma unei reprezentaţii a celui din urmă, reuşeşte să dea viaţă unor personaje ce vor asigura mai tîrziu consacrarea mitului Kaufman prin apariţia lor şi după moartea artistului. Andy îşi uluieşte publicul împingînd totul dincolo de orice limită, iar din acest public au făcut parte şi cei ce au participat efectiv la viaţa sa. Odată intrat în showbusiness devine imprevizibil şi de necontrolat, punîndu-şi colegii în situaţii umilitoare, obligîndu-i practic să se îndepărteze de caracterul personajelor interpretate şi să-şi descopere în faţa camerelor de luat vederi adevărata personalitate. Neagă cu desavîrşire orice legătură cu personajele pe care le interpretează în diverse spectacole, afirmînd că aceşti indivizi doar s-au folosit de numele său, ceea ce în fond nu este deloc bine pentru cariera lor. În preajma lui Kaufman nu eşte niciodată sigur dacă ceea ce vezi este real sau nu. Omul care a debutat pe un post naţional imitîndu-l pe Elvis se dovedeşte un fin psiholog şi treptat rolurile se inversează, Andy devenind propriul său public în timp ce ceilalţi nu fac altceva decît să-l distreze prin reacţiile lor la situatiile cu care acesta îi confruntă. Nimeni nu mai crede nimic iar furia generală atinge paroxismul în decursul celor patru ani în care devine campion absolut la lupte cu femei. America descoperă că se află la picioarele unui mitocan laş, lipsit de orice formă de virilitate, care nu face altceva decît să îi provoace pe cei mai slabi decît el. Noţiunea de spectacol dispare cu desăvîrşire, publicul îl urăşte pe Andy iar Andy se distrează de minune sperînd că pînă la urmă va fi înţeles. Creează situaţii de o mare încărcătură nervoasă pe care mai apoi, cu ajutorul lui Zmuda, le demască, oferind celor din jur întreaga paletă sentimentală pentru a-i readuce la viaţă. Îşi permite în sfîrşit să fie el însuşi, dar adevărata sa personalitate nu poate sparge barajul celorlalte, şi astfel Kaufman devine victima unor personaje create de el. Dar oare nu asta a urmărit? Oare a existat un Andy Kaufman cu adevărat? Bolnav de o rară formă de cancer la plămîni, în vîrstă de numai treizeci şi cinci de ani, îşi trăieşte singur drama, ceilalţi nefăcînd altceva decît să privească un nou spectacol dat de hilarul lor prieten. Kaufman nu mai reuşeşte să atragă atenţia şi nimeni nu îl crede pînă cînd într-un reportaj transmis de la Cedars-Sinai Hospital este anunţată moartea artistului. Toată gama de caractere pe care le-a afişat, nevrotic, violent, sensibil, laş, nu au avut alt rol decît acela de a dezvălui un complex, iar acest complex nu este reprezentat numai de el ci se află în fiecare din noi. Omul a carui moarte a fost privită ca o glumă şi urmarită ca atare şi-a iubit publicul poate mai mult decît oricine şi nu numai publicul ci oamenii în general. Iar această descoperire a complexului uman i-a făcut pe mulţi să se întrebe dacă Andy a imitat viaţa sau viaţa îl imită pe Andy.

 

ULTIMA ORĂ
MIRCEA ELIADE

 INTELECTUALII DE RASĂ

    Dumneata îi cunoşti, ca şi mine, din frumoasele publicaţii săptămînale sau lunare. Ei scriu întotdeauna cu vervă, dovedesc adînci cunoştinţe în literatura franceză, sînt cîteodată nuanţat sentimentali, întotdeauna accentuat ironici, iar cînd polemizează – păstrează o perfectă politeţe, o fermecătoare bunăcreştere. Sînt intelectualii de rasă, elita eflorescenţei a două provincii (pentru că nu se dezvoltă decît în Iaşi – ah! Iaşul – şi în Bucureşti), bărbaţii care au pogorît în sălbaticele noastre tîrguri nostalgii şi maniere apusene. Cît ne sînt de inaccesibili în evidenta lor superioritate!
    Dumneata îmi mărturiseşti: “nu scriu, pentru că n-aş găsi nicăieri o revistă care să-mi publice revizuirile; sînt personale, manieră forte, intransigente”. De toate aceste păcate trebuie să te lecuieşti. Învaţă cum să compui revizuirile (şi de ce numaidecît “revizuiri”? îmi dai voie să te bănuiesc de prezumţie) citind şi recitind frumoasele pagini ale domnilor pe care îi ştim. Înţelege că e nostim să revizuieşti, dar cu drăgălăşenie. Revizuieşte în aşa fel încît să nu se supere nimeni; pentru că aşa trebuie să revizuiască un critic manierat. De ce să afirmi hotărît un lucru de pe urma căruia nu poţi cîştiga nimic? Priveşte cu luare aminte ceea ce fac intelectualii noştri de rasă cînd revizuiesc, sau critică, sau polemizează: ei nu se supără niciodată, nu irită publicul, ci numai înţeapă fin şi himenoptiric. În acest caz toată lumea înţelege cît sînt de superiori, pentru că ei spun: Goethe a gîndit astfel, ceea ce e frumos din partea lui Goethe, dar putem gîndi şi contrariul, ceea ce face dl… (un intelectual de rasă) sau putem gîndi amîndouă contrariile cu tot riscul de a se supăra dl… (alt intelectual de rasă), sau putem să nu gîndim deloc problema, pentru că e prost pusă şi ni s-a transmis printr-un fenomen istorico-cultural analog mitului clasicismului, dar, dacă se supără dl… (primul intelectual de rasă), atunci o putem gîndi din nou: la urma urmelor est-que ça nous importe tant?
    (…) Învaţă să fii binecrescut, adică: drăgălaş, zîmbitor, cu gîndirea potolită (e semnul maturităţii), cu vocabular potolit (semnul rafinamentului). Niciodată nu spune lucrului pe nume; fă ceea ce fac băieţaşii foarte binecrescuţi care denumesc “aia” o anumită parte a trupului cu un anumit rost. Fereşte-te de adjective “tari”, pentru că astfel intelectualii te vor osîndi aşa după cum meriţi; te vor denunţa în public că “înjuri ca la uşa cortului”, ceea ce va fi dureros pentru dumneata, chiar dacă n-ai avut încă prilejul să te convingi de imposibilitatea plastică şi efectivă a insultei.
    Intelectualii de rasă nu “înjură” niciodată sau dacă o fac, apoi îşi iau toate precauţiile ca cel înjurat să fie mort şi celebru. Îţi va trebui mult timp pînă să pricepi toată logica ascunsă aici. Deocamdată vei înţelege că e jenant să “înjuri” o celebritate cu care te poţi întîlni pe stradă sau la ceaiul unui critic, care ţi-ar putea răspunde direct sau prin secretari, care îţi va seca laudele unor anumite şi mult citite reviste şi îţi va pogorî pe frunte injuria gravă că l-ai “înjurat” să-i uzurpi gloria sau din invidie.
    Dumneata vrei să scrie “personal şi intransigent”? Foarte rău. Poate vrei să foloseşti în criticile d-tale şi pe malfamatul “eu”? Trebuie să-ţi spun că acolo unde vrei să ajungi – în lumea stăpînită de intelectualii puri – se înţelege altfel termenul “personal”. Poţi fi personal vorbind despre o operă sau un autor dintr-un punct de vedere inedit, fără însemnătate, fără rost chiar, dar inedit. Cînd încerci o valorificare integrală a operei sau îţi mărturiseşti sincer rezervele faţă de un autor – atunci nu mai eşti personal, ci “unul”, “mojic”, “zăpăcit”, “ridicol”, “gazetar”, “dărîmător de idoli” etc. Urmări imediate: ţi se refuză manuscrise, dacă ai naivitatea să mai trimiţi. Urmări imediate: nu vei găsi editori, recenzenţi, critici timp de trei pînă la zece ani. Bagă, deci, bine de seamă. De ce vrei, cu orice chip, să fii dumneata? Ai atîtea posibilităţi de metamorfozare, de pe urma cărora vei căpăta bani, glorie, volume tipărite şi volume dedicate, catedre univeristare, misiuni şi banchete.
   
Se cheamă intelectual de rasă acel intelectual despre care nimeni nu poate spune: “e un prost!” sau “e o forţă!”, ci numai “admirabil, interesant, puternic, just, fin, adînc, pătrunzător, original”. Neavînd duşmani, i se deschid toate porţile şi e chemat la toate mesele. Ei ajung mai toţi profesori universitari, directori de reviste cultural-literare, se îmbogăţesc şi vieţuiesc mulţi ani în pace şi fericire, între prieteni, prietene, artciole, cărţi şi polemici gingaşe. Despre ei se spun multe lucruri frumoase şi lăudabile. De aceea, înainte de a păşi în capitală şi în publicistică, dumneata meditează asupra admirabilei şi profund umanei calităţi a intelectualului de rasă. Cred că nu-ţi va fi greu să te convingi de adevărul spuselor mele şi vei socoti ca o datorie extirparea oricărui elan de sălbatică “originalitate”, precum şi adaptarea perfectă la unul dintre liderii culturii şi literaturii noastre contemporane. Poate dumneata vei avea norocul să fii privit într-o zi drept un intelectual de rasă, şi atunci îmi vei mulţumi pentru sfaturile pe care astăzi mă grăbesc a ţi le trimite. Îţi urez noroc şi carieră fericită.

(Cuvîntul, 14 decembrie 1927)

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator