The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 74-75, 20 martie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

ULTIMA SPERANŢĂ

    În primele luni de după decembrie 89, cînd micii întreprinzători erau atît de mici încît abia puteau fi zăriţi ascunşi în spatele dozatorului de citronadă, cînd visul actualilor miliardari de carton era de-a deschide şi ei o sifonărie, ceva, şi cînd foştii securişti abia haleau în fugă cîte-o bere cu banii din conturile secrete, atunci s-a deschis, la cîteva străzi de blocul meu, un magazinaş cu numele „Ultima speranţă”. Era ţinut de doi bătrînei, care făceau cu schimbul zi şi noapte tricotînd sau citind îndărătul geamului, şi care-ţi răspundeau cam morocănoşi, indiferent de ora la care ai fi venit. Căci, am uitat să vă spun, magazinaşul era unul deschis non-stop, şi tocmai asta îl făcea atractiv într-o vreme în care toate chioşcurile, alimentarele şi bufeturile se închideau cel mai tîrziu la opt. Da, mai tineri cititori (de parcă eu aş fi foarte bătrîn, dar aşa îmi place mie să vorbesc, doct al naibii) au existat şi astfel de vremuri, şi încă altele şi mai rele: vremea foametei, a unor ierni cumplite, cînd mi-au murit străbunicii îngropaţi sub nămeţi, vremea aşteptării americanilor, a închisorilor politice în care ultima împărtăşanie se dădea ciocănind pereţii în alfabetul morse, vremea construcţiei canalului, slăvit mai încolo în hit-ul „magistrala albastră”, vremea colectivizării şi-a rezistenţei armate în munţi... A venit apoi „iepoca de aur”, mai ales ultimul ei deceniu, cu criza alimentară, raţionalizările demente de curent electric şi de căldură, vreme în care pentru-a hali şi altceva în afară de crabi vietnamezi românii stăteau nopţi întregi la coadă, după ce se prosteau seara urmărind la televizor cele două ore regulamentare de „Cîntarea României”... Şi iată că, în primele luni de după 89, în vreme ce alte mii de români mai puţin naivi năvăleau în vestul sălbatic şi încă plin de lebede, doi bătrînei aflaţi probabil pe ultima sută de metri deschideau acest magazinaş numit „Ultima speranţă”. Ţin minte şi acum serile cînd, rămas fără ţigări sau cafea, ori vrînd pur şi simplu să ronţăi nişte biscuiţi, coboram alene către morocănoşii de la „Ultima speranţă”. După încă o vreme, cînd s-au prins şi alţii că treaba cu deschisul non-stop poate aduce ceva bănişori, moda s-a extins într-atît încît a născut şi mici monstruleţi, de genul „bar de zi non-stop”. Ar fi fost chiar ridicol atunci să-ţi mai botezi magazinaşul cu numele pompos de „Ultima speranţă”, cînd puteai spune mai pe înţelesul românului „Chicken Time”, de exemplu. Prin urmare, nu ştiu ce s-a întîmplat cu morocănoşii. I-am amintit aici doar de chestie.
   
Am fost şi eu, acum cîţiva ani, pe punctul de a mă dezrădăcina. Tot mai des mi se întîmpla, în lungile călătorii cu autocarul, să simt intrînd într-o altă ţară că mă întorceam acasă. Şi tot mai des mă trezeam că nu înţeleg cum de realitatea românească poate fi atît de mizeră, cum de oamenii pot vieţui între atîtea gunoaie materiale şi morale, şi mai ales cum de nimeni nu observă aceste lucruri. Cu toate astea, mai tresăream cînd auzeam, în capitala străină, vorbindu-se pe stradă româneşte, mai lăcrimam cînd vedeam steagul românesc la intrarea în vamă (deşi ştiam că urmau să vină nişte domni pîntecoşi care aveau să-mi scotocească bagajele doar ca să le dau şi lor o ciocolată). Am crezut şi eu că aici vor mai rămîne „doar cei care vor stinge lumina”, că doar ei vor vedea, cum am scris într-un poem, „crahul, sfîrşirea şi chinul” (tot acolo am scris ca ţara mea este „cea mai mare bombă pusă vreodată de terorişti”, una care „nu se cuprinde pe sine” şi „nu poate fi dezamorsată”). Dar, cît de departe voi fi fost, locul unde m-am născut şi limba maternă au însemnat mereu, pentru mine, un fel de „ultimă speranţă”. Ştiam, condiţionat şi de specificul meseriei, că ultima mea sută de metri avea să ducă vrînd-nevrînd către limba maternă. Şi ştiam că, atunci cînd ratarea mea va fi fost completă în străinătate (a şi fost, oarecum), aveam cel puţin unde mă întoarce, că puteam oricînd coborî alene scările către România mea morocănoasă. Nu ştiu ce se va întîmpla cu ea - va fi vreodată la modă o Românie „deschisă non-stop”? Dar în ea, în felul meu naiv şi sentimental, cred.

 

ŞTEFAN CARAMAN

DE CE ÎI DETEST PE COMUNIŞTI

    Afirmaţia mea ar putea fi catalogată cam extremistă, sau cel puţin desuetă. S-ar găsi, desigur, voci care să-mi spună că ei, comuniştii, m-au învăţat carte, că ei m-au făcut cel de azi, ei mi-au dat o pîine şi tot ei au vegheat la marginea copilăriei mele. Trec peste toate acestea şi încerc să argumentez.
   
Cei care mă cunosc au ştiinţă de faptul că sînt un mare amator de muzică rock, posed o colecţie de discuri însemnată şi că, în trecutul nu foarte îndepărtat, am activat pe la diverse reviste de profil din ţară. Pierd şi acum foarte mult timp audiind albume celebre (sau mai puţin celebre), urmăresc atent spre ceea ce se întîmplă în muzica modernă, mă informez în virtutea unui reflex asupra căruia nu reflectez prea adînc - mi-e teamă să nu-mi dau seama de inutilitatea lui. Dar ce legătură au comuniştii cu muzica rock…
    Deunăzi ascultam - nu ştiu pentru a cîta oară - unul dintre marile hit-uri ale lui Bob Dylan (Mr. Tambourine). Instantaneu mi-a venit în minte imaginea maselor imense de tineri americani depopulînd deliberat oraşele, retrăgîndu-se în parcuri şi clamînd - naiv dar frumos - libertatea totală, pacea. Sau, mai exact, mi-a venit în minte imaginea a ceea ce credeam că s-a întîmplat în anii aceia nebuni, citind prin cărţi şi vizionînd în filme - nu am fost acolo!
    Anii ’60, cei care au adus într-un punct de inflexiune istoria. Abia acum lumea recunoaşte că atunci s-a produs marele pas către postmodernitate, postistorie, Aquarius, oricum către altceva, imens, fascinant şi monstruos în acelaşi timp, nemaiîntîlnit înainte. Tinerii de atunci, care experimentau LSD-ul, artele comparate, misterele cosmosului, noncombatul, sinele, conduc acum lumea - au învins. Nu o fac nici mai bine nici mai rău decît altădată în istorie, o fac doar altfel. Dar conduc lumea!
    Detest comuniştii pentru faptul că ne-au scos din aceste cărţi. Timp de 50 de ani ni s-a hărăzit să ne transformăm într-o populaţie de cîrtiţe fanatice, de nulităţi isterizate de tot ceea ce înseamnă altceva decît bucata introdusă cu forţa şi măsura în gură. Şi încă 20 de ani de inerţie, ani pe care tocmai îi traversăm. Îi detest pentru cuşca în care ne-au închis (pe părinţii mei, prietenii mei, pe mine), pentru crima de a ne arunca într-o istorie paralelă, fără sens. Iar ceea ce doare cel mai mult este că nu prea conştientizăm fractura. Falia concretă care ne desparte pe noi, cei de aici, de ei, cei de acolo; dincolo de politică, sensibilităţi ori hazard.
    Astăzi, în capul turmei sînt aceeaşi oameni care s-au înfruptat temeinic din cadavrul umanităţii noastre reprimate. Îi întîlnesc pe stradă, le văd moacele la televizor, la petreceri, în grupurile selecte de V.I.P.-uri. Acelaşi dispreţ pentru mine, aceeaşi privire crudă, aceeaşi perspectivă viscerală asupra vieţii, acelaşi mare nimic.
    De toate acestea, prin fire nevăzute, sînt dependent şi simt că nu am nici o putere să le împiedic sau măcar să le reduc influienţa. Precum o boală incurabilă ce mai poate fi dusă pe picioare. Măcar pentru atîta lucru îmi voi sfătui fiica, atunci cînd va creşte, să părăsească locul. Şi să mă uite.

 

GEORGE VASILIEVICI

RECONCILIEREA

    Dragă prietene, mîine-poimîine împlinesc douăzeci şi trei de ani şi încă nu sînt convins că acest fapt impune o oarecare privire restrospectivă. Mă mulţumesc doar cu un oareşce trecut imediat care a reuşit printre altele să mă îndepărteze de tot ceea ce consideram că-mi este aproape, lucruri şi oameni ce mă întîmpina contrar asteptărilor mele cu o ostilitate destul de incomodă faţă de atitudinea cu care eram obişnuit. Iar tocmai acest lucru depăşeşte cu mult capacitatea mea de înţelegere. Dar la ce altceva ar fi buni prietenii dacă nu să te lase baltă tocmai în momentele tale de înfrîngere? Şi deşi cunosc acest lucru încă mă simt trădat, încă mă simt dezamăgit. Pentru că între a-ţi face un prieten inferior, sau cel puţin egal, şi masturbare nu văd nici o diferenţă. Cei slabi se asociază mereu cu cei mai puternici şi în majoritatea cazurilor tot ei sînt cei ce trădează. Dar încă nu sînt în stare să intuiesc cum stau raporturile în cazul meu, cu toate că dezamăgirea şi trădarea o resimt iar în cazul lor nu poate fi vorba de aşa ceva. În toată această harababură , singura femeia îşi are totuşi locul cel mai de cinste, nefiind capabilă să perceapă virilitatea decît în imediata ei apropiere, trădarea în cazul ei nu se aplică. Uitarea da. Şi din prisma acestui fapt nu poate fi învinuită. Poate din cauza asta nu m-a interesat decît ca amantă. A pierde un prieten este echivalent ca intensitate sufletească cu a pierde un idol dar nu în sensul dispariţiei lui cît mai ales în sensul decăderii. Pentru că ce altceva aş putea aştepta de la el dacît superioritatea cu care tratează situaţiile cărora eu nu le fac faţă. Şi ce altceva aş mai putea să le cer cînd momentul căderii mele i-a îngrozit mai tare decît pe mine, şi nici măcar în virtutea grijii ce mi-o purtau? Din ceea ce ţi-am scris s-ar putea întelege că din toata povestea asta am ieşit cam terfelit. Ei bine, nu este adevărat absolut deloc. Terfelit nu, singur da. Şi dacă cei pe care îi iubeşti te pot răni cu uşurinţă, cred că lucrurile sînt valabile şi în sensul celălalt. Cu toate astea sînt liniştit. Poate sînt liniştit pentru că am luat cunoştinţă în cel mai direct mod de sinceritatea aceea nealterată de care sînt capabili cei dragi în momentul refuzului lor. Poate că sînt linşitit doar pentru simplul fapt că stau de vorba cu tine. Poate… cine ştie? Oricum am scăpat de o naivitate destul de nocivă. Pentru că nu de mult m-ai întrebat ce-o să fac dacă or să mă prindă. Ce-o să fac? Or să mă pupe undeva! Şi am fost foarte uimit să aflu că lucrurile nu stau chiar aşa. De fapt nu stau aşa deloc. Dar poate există şi alte motive care-mi provoacă această stare. Încă deschid uneori sertarul în care păstrez scrisorile voastre şi oricît de stupide sau de inteligente ar suna, mereu rămîn uimit că în spatele acelor rînduri se ascunde o persoană în carne şi oase de care odinioara m-a legat ceva. Dar tocmai acest m-a legat îmi macină credinţa. Nu cred în Dumnezeu şi în Diavol, îi iubesc pe amîndoi deopotrivă, cum îmi iubesc şi prietenii decedaţi în sensul că uneori îmi este dor de ei. Pentru a crede în Dumnezeu, trebuie să crezi în primul rînd în oameni iar mie tocmai asta îmi este imposibil. Cît despre moarte… chiar nu am chef de ea.

 

SILVIU DANCU

CĂ... SAU ÎN...

    Cred că… sau cred în…! Conceptul acesta abstract şi extrem de subiectiv, angajat în dinamica unui verb dualist, simultan certitudine şi relativitate. Este un aspect ce nu merită pierdut din ochi, acest joc al prepoziţiilor, care mută accentul de pe metafizic pe opinie personală conjuncturală, fără pretenţii de certitudine. De la “că” la “în”. Nici un crez religios nu începe cu “Cred că..”. Toate încep cu “Cred în..”. Este nuanţa dintre impersonal, abstract şi ceea ce este, concretul pe care-l poţi percepe în termenii spaţialităţii, în ai lui “în”. O certitudine ce pretinde penetrarea, in-trarea în obiectul credinţei. Cine ştie cum s-a transformat un cuvînt grecesc ca dokein, ce se traducea prin părere personală, în întunecata, intransigenta şi infailibila dogmă. Drumul de la “că” la “în” asumat de istoria Bisericii, a sinoadelor, crezurilor, credeurilor şi ereziilor lumii. Dar acestea sînt speculaţii mai mult sau mai puţin nocturne, care vin cumva din nevoia de introducere, cumva din sentimentul că trebuiau spuse. Dar, în acelaşi timp, dorinţa lui Mugur de a ne face să ieşim pe scena sincerităţilor, inevitabil cosmetizate de riscul publicării, mă face să evit o disertaţie hedonist susţinută în complicitatea dată de singurătatea în-scrierii celor de faţă. Aşa că încerc o aplicare la concret, dar într-o deviere convenabilă spre crezul altcuiva, pe care să-mi sprijin în mod declarat, articolul. Şi vorbesc de un proaspăt prieten, sosit de la Paris pentru a turna în bronz, mai ieftin, cîterva lucrări ale sale. Deşi are vreo 30 de expoziţii la care a participat, amicul Nazim Spire, cum se cheamă cel în cauză, pluteşte – în ochii mei – în aburii unei relativităţi teoretice, dezolantă. Ancorat în palpabilul obiectului, al fragmentului cotidian, desprins volitiv cu îndîrjire de orice adevăr recunoscut ca atare, avîndu-şi astfel propriile adevăruri fabricate în constrîngerile limbajului coerent, se regăseşte extrem de fericit în obiectele pe care le fabrică, susţinute de o fascinantă lectură asumată la cei 23 de ani ai săi. Poate că începe deja să sune a critică de rutină, dar – sincer - am avut discuţii (pe care fără exagerare le putem numi certuri) pe marginea ideilor ce stau la baza gestului artistic, discuţii care deveneau sterile doar atunci cînd aveau ca suport doar plăcerea rostirii lor; în realitate, s-au sprijinit cel mai adesea pe problema sincer ridicată, smulsă din sentiment sau, măcar, din străfundurile cimentate ale minţii, problema facerii de artă. Întotdeauna şi inconştient legată de problema adevărului, religiosului, a lui “cred în”. Cel puţin aşa “cred că”! Dar, în afară de discuţii, amicul s-a purtat pînă aici într-un Renault utilitar obosit, a dormit prin vreo 12 locuri, a mîncat la noi cînd a putut, înarmat cu vin şi ciocolată, a făcut duşuri prin vreo trei apartamente, a lăsat femei străine să-i spele lenjeria intimă, a înfruntat penuria materială a atelierelor româneşti sub fascinaţia improvizării de care acestea dădeau dovadă, a lucrat în bronz. Nu-i prea mulţumit, azi, cu o seară înainte de plecare, dar pot spune că mi-a oferit cea mai inedită expoziţie de care am avut parte, sub lumina felinarelor de stradă, pe trotuarul băltit, în faţa maşinii din care scotea pe rînd, pentru măsurare (în vederea vămii) obiectele încă nefinisate complet. Se agita în jurul lor vorbind în franceză, engleză, şi ceva româneşte, cu pantalonii largi căzuţi pe fese, cu haina de instalator, cu o ţigară în colţul gurii. A fost prima oară cînd pot spune că am avut parte de o expoziţie cu “note şi comentarii” reale, venite spontan din dorinţă şi din crez. Şi cred că, de fapt, arta este acea expoziţie ad-hoc, stradală, publică, ce aduce între liniile convenţionale ale urbanităţii utilitare, formele himerice ale unui concret “cred în”. Nechemat, nebănuit, chiar ne-frumos. De unde şi privirile mirate ale puţinilor trecători, întîlniţi de expansiunea unui moment niciodată previzibil. Ca şi farmecul tarabagiului gregar şi vesel ce a intrat cu noi într-o discuţie de colţ nocturn de cartier.
    De fapt, nu cred că ăsta ar fi vreun adevăr; dar cred în.

 

MUGUR GROSU

HÎRŞTI

    Culmea ştiţi care e? Că tocmai mie, care am ţinut la acest subiect de discuţie ca la ochii din cap îmi este cel mai greu să deschid gura; de 14 ţigări m-am ghemuit în liniştea asta, fumez şi tac şi mă zgîiesc după fumul care se duce în sus şi nu se mai întoarce, a trecut o noapte înfricoşător de lentă, cu tot fumul ăsta de-asupra capului, ştiu că dacă aş începe să vorbesc nu m-aş mai putea opri, aş pleca de nebun cu vorbele în spinare şi nu m-aş mai opri, aşa cum îmi vine uneori, dimineaţa, cînd sar pe bicicletă şi simt pedala fierbinte, şi simt undeva, dincolo de zgura şi zoaiele blocurilor, cerul abia mijit cum se ridică pe picioarele din spate, clefăind miop şi adulmecîndu-mă straniu, încă nehotărît dacă să se tolănească iar la capătul orizontului ori să năvălească spre mine - muşcînd din toată făptura sa carnea şi fierul acelui om, acelei biciclete, trag aer în piept, strîng degetele pe coarne şi aud cum pocneşte sîngele-n ţevile pline, o fiară nebănuită îmi creşte deodată în piept şi apasă, scurmă, izbeşte cu clonţul greu, pînă cînd izbitura sa încovoiază şaua, ricoşează-n genunchi şi se-nfige-n cătuşa gleznei, acum, acum ar trebui să o las să treacă dincolo, să rupă ultimul fier, bipeda cu spiţe se va cabra şuierînd, roata din faţă zvîrlind-o-nspumată în sus, trahaha, cum ar ţîşni ea de iute, ar lua-o direct în sus, spărgînd brizanţii norilor, stratosfera şi paralaxele, nu, cu siguranţă că nu m-aş mai întoarce niciodată aici...
   
14 ţigări una după alta. M-am zgîit după fum pînă l-am văzut trecînd prin tavan în partea cealaltă. Cîte-o ţigărică pentru fiecare an de concubinaj cu tutunul, nu ştiu de ce, nu simt nimic cînd vorbesc despre cifre, dar îmi aparţin, mă confund cu ele, atunci? În fapt a dispărut sub următorul strat de fum, şi dacă mă încordez mai mult pot să aud cum toate straturile adunate acolo se freacă lent de burta plafonului; 14 ani de priveghi tabagic, lipind debil şi smucind docil în fiecare noapte bucăţile pe care mi le-a dezmembrat ziua, singur şi plin de cheaguri pe bot şi pe labe, sălbăticind la loc ce fusese domesticit cu japca ori vorba călduţă ,cu cizma pe nas sau chiar cu vreo blăniţă cochetă strecurată sub şale (precum plicul sub uşă); cineva, poate nu eu personal în toate aceste cazuri (ce plictisitor că nici macar nu-mi aduc aminte cu certitudine) a stat ghemuit în cubul 42 cu geam de la etajul 3 , cu plăcile astea tectonice din fum de ţigară frecîndu-se lent pe de-asupra capului; m-am întrebat uneori cît mai ţine pojgjiţa aia subţire, coaja ori aţişoara ce le face pe toate să stea cuminţi în somnul lor –acum, cînd am scris asta, chiar am simţit în ceafă adierea unei căderi; dacă va fi tocmai acum, mă va izbi în ceafă şi mi-este teamă de asta; nu-mi place să scriu, pentru că ochii îmi sînt aplecaţi în jos, e ca şi cum ai adormi în genunchi, e ca şi cum glonţul te-ar îngheţa pe la spate; vreau ca în clipa aceea, măcar clipa aceea să mă prindă-n picioare, să fiu treaz, să fiu lemn de treaz. Şi nimănui să nu-i pese iar mie să-mi placă asta, că nu e nimeni să-i pese. Asta, de fapt, strică toată reprezentaţia, mereu se găseşte cineva treaz, îl apucă regretele în al 14-lea ceas şi strică spectacolul. Trag de tine, îţi strecoară bani de drum în buzunar, bagă rugăciuni şi pile pe la ăia de sus. Ca să nu mai vorbesc de cherlălăieli. Cînd mă gîndesc la cherlălăieli chiar că mi se şterge filmul: inseamnă că nici ei, nici ceilalţi nu sînt cu adevărat siguri ce se va întîmpla cu tine, îi chinuie îndoielile chiar şi în clipele alea? Bocelile de la final probează cît sîntem de singuri, chiar şi în clipa aia, cu norodul prosternat în jurul cărnii fără contururi.
   
În ultima vreme totul se-ntîmplă în lipsa mea: aburii dimineţii, seismele şi zăpezile, dragostea. Chiar şi dragostea. Dacă nu ea, atunci surîsul femeilor, moartea. A trecut, cu siguranţă a trecut pe lîngă mine şi nici măcar ea nu s-a descurcat. A luat pe altul în sac, a semnat de predare-primire cu martorii oculari şi gata. Poate nici n-au fost martori, cu siguranţă le-a imitat semnătura, să scape mai repede. Am ratat, am ratat spectacolul. Atîtea pregătiri, cîte nopţi irosite. De-acum s-a zis cu mine, altă moarte nu mai pup. Unde naiba am umblat, cît să fi fost plecat, dacă-i pe-aşa? Am lipsit, am lipsit mult. O fi sunat aia odată, de două ori. Iar eu cu bipeda de fier, pe te miri ce coclauri. Petrec prea multă vreme prin lume, prin gura lumii, fumat la rece; o ţigară din 14; trebuie să mă aşez iar la rînd, încă n-am căzut din pachet. Simt deja cum încep să ard, trage, trage mai iute, să nu se stingă! Cît să mai dureze, trebuie să se audă hîrşti undeva, spre final, hîrşti cu ţigara asta, zdup cu talpa pe ea; la partea asta cu hîrşti mă pricep cel mai bine, o ştiu pe de rost; e ca mersul pe bicicletă, nu ştii cînd ai învăţat treaba asta dar nu o mai uiţi niciodată. Unde mai pui cît m-am antrenat, ce detalii, ce rafinamente! Domnu Grosu, cum reuşiţi treaba asta, spuneţi-ne, luminaţi-ne? Vă spun şi vă luminez, dar să fie ultima oară, că-ncep şi eu să le-ncurc dacă stau să mă gîndesc; schema se-aplică firesc, cum o pereche de foarfeci pe o bancnotă vezi ăia 100 de dolari? Hîrşti, nu-i mai vezi. Ba îi văd! Ba nu-i mai vezi, ei sînt tot acolo dar nu-i mai vezi; de-aia şi boceşti în halul ăsta; de ce boceşti? Ia o batistă, un şerveţel, curăţă bine locul, urmează altceva, altcineva, nu te pierde în amănunte, nu te opri din producţie. Vezi, vezi că poţi? Asta da, asta e o certitudine, lasă-mă să-ţi mai arăt odată. De ce nu mă laşi? Tot trebuie să înveţi şi tu chestia asta, uite, se taie, se curăţă, iar se taie, iar se curăţă, tot ce tremură se amputează, tot ce se clatină, tot ce se hîţînă, tot ce atîrnă, nu se lasă nimic, tamponăm cu şerveţelul, apoi iarăşi hîrşti, tamponăm, azvîrlim, nu mai sta să cîrpeşti, nu se vede nimic de acolo, azvîrlim o găleată de apă, cu două, cu trei, cîte găleţi cere locul ca să-l facem curat, să o luăm de la capăt. Din clipa următoare tăierii, imediat următoare tăierii, ne ridicăm, cu siguranţă ne ridicăm în picioare, începem să nechezăm iar, nu trebuie oprit nimic, să zbîrnîie ţevile, mergem cu ce-a mai rămas, ne tîrîm, ţopăim, tragem tare din cur şi înaintăm. Asta e regula, cui nu-i mai place nu mai pupă nimic, nu mai doarme, nu mai înghite. Povestea se-ncheie simplu, tragem cortina, concediem publicul, pe cei aţipiţi îi scoatem în şuturi; aerisim, lăsăm locul gol şi curat, inclusiv hainele, verighetele; cît despre lumină, asta se-nchide singură la plecare; putem să fim siguri de asta: lumina nu rămîne niciodată aprinsă din oficiu.

 

FOAIE VERDE
CASANDRA CRISTEA

CĂLĂTOR PRIN ŢĂRILE ROMÂNE

    Nu cu mult timp în urmă, deşi de aici par vremuri imemoriale, scriam despre experienţele românilor pe meleaguri străine, mai bine spus despre peregrinul transilvan pornit prin oraşele labirintice ale Italiei. Scriam îndeosebi despre unul care lăsa impresia unui disneyland provocator, viu şi înşelător totodată, era, spuneam atunci, Perugia mea, adică un spaţiu cucerit şi însuşit. Ca român, te uimeau eventual noutăţile tehnologice, dar totul: fizionomii, limbă, caractere, locuri, crea mereu o copleşitoare senzaţie de “acasă”; un “acasă” cu un sentiment nou de normalitate, pe care aici, la noi, cu greu îl mai regăseşti. Şi, ca orice pelerinaj ritualic, totul s-a încheiat cu un drum înapoi, lipsit însă de elementul eroic.
    Pentru a întoarce vizita peregrinului, în Clujul lui prăfuit i se trimite un mic “abate de Marene”, momit de neînţelese descrieri ale ţării lui Dracula, pentru el singurul punct de referinţă. E nevoie de mult curaj pentru un asemenea parcurs, mai ales cînd el durează luni de zile şi foloseşte un limbaj nou, care i se spune că e o limbă neo-latină, dar în care nu înţelege de ce articolul se pune la final şi se mai şi declină. Însă îndîrjit, ca orice “abate” cu misiune – de această dată antropologică, călătorul nostru aspiră la statutul de insider. Aici, este avertizat, asta se plăteşte scump, adică te trece prin nesfîrşite probe iniţiatice care în final îţi vor da statutul de observator participant. Micului “abate” încep să i se întîmple, fără a se lăsa nimic pe dinafară, toate cîte îi fuseseră profeţite, astfel că are de la început senzaţia de a fi ajuns într-un fel de Napoli românesc, unde totul este contrafăcut, într-un lanţ de “păcăleli”, de la hainele cu inscripţii false de Nike, Adidas, Panasonic etc, la valuta falsă, preţurile incredibile cerute de taximetrişti – pentru că pelerinajul modern nu se mai pretează, nu, la mersul pe jos, şi pînă la orarele de apă caldă ce nu se respectă niciodată.
   
Probabil că laitmotivul pe care va ajunge să-l îţeleagă va fi “La noi totul costă şi totul e scump”, asta pentru a reuşi să îşi explice de ce pîinea nu i se dă în pungi de hîrtie, de ce camera nu are jaluzele, de ce cearceafurile sînt scurte etc. De fapt, cu veşnica noastră inventivitate, toţi aceşti curajoşi plătesc o frumoasă sumă în dolari pentru ceea ce li se vinde ca fiind un cămin pentru străini, dar care în realitate nu e decît un vechi bloc spoit în alb şi nu lăsat, ca celelalte, în ruina igrasiei. Spoiala e deja o notă definitorie a Clujului, transformat cu o rapiditate uimitoare într-o paiaţă tristă, ale cărei culori vii anihilează, fără sens, ceea ce mai era frumos din vechimea clădirilor.
    Povestea pelerinajului antropologic ar fi trebuit să se numească, mult mai potrivit, “De la Ana la Caiafa”, deoarece orice birou, bancă, oficiu etc, te trimit la alte zeci de birouri, bănci, oficii, dînd senzaţia unei conspiraţii care nu e nici măcar clasica birocraţie, ci absurdul ce îşi forţează limitele. Speranţa, tragi-comică şi pe moment salvatoare, e că măcar aşa micul “abate” nu se va plictisi, că această rătăcire forţată îi va solicita mereu creativitatea pentru a ieşi din impas. “Românii nu sînt făcuţi pentru afaceri”, concluzionează, deşi ei cred că sînt foarte pricepuţi. Toate astea sînt doar primele impresii – cele finale nu cred să le infirme, pentru noi vor fi doar confirmări ale unor aşteptări pe care am obosit să le mai aşteptăm.
    Dincolo de o inutilă paradă de simboluri ale obsesiilor naţionaliste – steagurile tricolore, inscripţia ce anunţă o Columnă traiană în mărime naturală, Clujul văzut prin ochii unui străin devine o mică Românie pe ruinele căreia, ca să citez cuvintele unui alt peregrin nostalgic, “şezui şi plînsei”, amestecînd sentimentul de romantic macabru cu cel al unui naturalism ce îngrozeşte.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

OUTER-ART. AVATARURILE UNUI COMENTARIU CRITIC

    Se spune că un reprezentant al şcolii Ukiyo-e obişnuia să se semneze Hokusai – cel nebun după desen. Sunt nevoit să folosesc sintagma se spune că deoarece merg pe mîna celor ce popularizează  semnalele îndepărtate ale lumii artelor plastice. Mircea Eliade ne-a inoculat obsesia că fără acces direct la sursa citată ne asumăm riscuri penibile. Aşa este. Iar tu, cititorule, trebuie să mă crezi pe cuvînt ori să te îndoieşti, după cum ţi-e nevoia. N-am avut niciodată privilegiul să ating cu privirea o gravură sau o pictură de-a lui Katsushica Hokusai, deşi personalitatea sa mă interesa în cel mai fin amănunt, măcar pentru a percepe cît mai fidel acele resorturi ascunse care unesc şcoala japoneză de impresionişti, apoi pe impresionişti de arta modernă şi celelalte... Nu pot rămîne în sînul frazelor dubitative cînd vreau să pătrund anumite semnificaţii. Fără de voie, sunt robul uneltelor meşterite deja în timpuri pe care privirea  nu mai poate să le străpungă. Farmecul discret al culturii stă, poate, chiar în acest şir de voaluri pe care şi le-aşterne singură pe obraz cu trecerea timpului. Obiectele sale dispar în timp, îşi pierd carnea şi oasele, din locul concretului imediat, trivial, ţîşneşte o jerbă de mitologii pe care le alimentăm cu fervoare. De unde această insaţiabilitate? Demitizăm, deflorăm, degajăm, telurizăm, disecăm, popularizăm, profanizăm, demascăm, deconspirăm, comentăm, traducem, trădăm – cîte cuvinte pentru un spaţiu atît de strîmt, mereu acelaşi... După ce golim cămara, măturăm rafturile, aruncăm toate borcanele goale, aliniem frumos restul pe raft, îi punem fiecărui obiect un nume nou, lipim etichetele şi... o luăm de la capăt. Am făcut această lungă înşiruire în loc de introducere pentru ceea ce urmează: o prezentare a albumului lui Florentin Smarandache, Outer-Art -Ed. Abaddaba, 2000: experimentation in paintings, drawings, drafts, computer design, collages, photos – 100 coloured, 15 black/white pictures. Autorul lor, ce-şi spune simplu The (non)artist, a generat în ultima decadă o serie de manifeste culturale pe seama cărora nu vreau să mă (mai) exprim. Aş fi restrîns toată această poliloghie la o semnătură: F. S. – cel nebun după experiment. ¿Por qué?¡Por qué no! – ar spune însuşi F.S. În fapt, după ce veacul va scoate vălurile de la naftalină şi le va aşeza frumos peste obrajii fleşcăiţi ai contemporaneităţii, s-ar putea ca polologhia să lase locul mitologhiei, monomania artistului să devină stereomanie prin pungile de sub ochi ale activiştilor culturali, şi din aburii ciorbei atunci sleite să mai rămînă doar aceste cuvinte, bune de cusut pe ştergare la vreun parastas academic: F.S. – cel nebun după experiment. Cei ce vor oficia vecinica sa pomenire vor hîţîna calorimetre defecte în loc de cădelniţe, primadonele epocii vor scoate zbierete calofile, indispensabile, corifeii administraţiilor (non)culturale îşi vor demonstra abilităţile şi virilitatea ţintind cu salivă în dreptul accidentelor lui biografice, alţii vor sări să îi ia apărarea şi vor înfiinţa o ligă pentru propăşirea non-artei şi paradoxismului, impunînd prin greve spontane şi blocări de autostrăzi introducerea speciei în manualele alternative de caligrafie, cîţiva studenţaşi la arte/filosofie/litere/cifre vor proba noul gadget în vreo teză sinucigaşă –motiv pentru care vor fi exmatriculaţi iar apoi vor primi burse şi premii de la organizaţii occidentale, un industriaş isteţ va turna cîţiva kilometri de peliculă pe la Hollywood, cu multe scene de sex/violenţă şi efecte speciale (paradoxiste), de unde poporul american va devora tot felul de picanterii despre Florentin şi frumoasa lui, Ely, pe care a fost nevoit să o lase acasă, înecată-n batiste-olteneşti, în timp ce el fugea peste graniţă urmărit de-o armată de securişti –scene pentru care se vor consuma cîteva tone de muniţie iar bugetul va fi depăşit de situaţie (producătorul va face infarct şi 3 figuranţi vor muri în timpul filmărilor –alţi 7 sau 8 vor fi răniţi intenţionat pentru-a menţine isteria presei), sigur că totul se va sfîrşi cu bine, Ely îl va regăsi pe El undeva prin America, poporul american va ieşi clefăind de la cinematograf, mîndru că a contribuit iar la salvarea civilizaţiei planetare, motiv pentru Academia Română va lua atitudine, va pune în mişcare o armată de funcţionari belicoşi (dar, inevitabil, peltici) pentru a-i recupera osemintele, vor fi înălţate 20 de monumente (paradoxiste), la Bălceşti se vor desfăşura anual seminarii internaţionale şi alte festivităţi costisitoare pentru celebrarea planetară a smarandachismelor de orice natură, copiilor li se vor organiza concursuri de desene pe-asfalt cu nasucul iar mamicile lor vor fi îngrijorate doar ca nările plozilor nu vor sîngera suficient de puternic pentru a-i califica în semifinale... Doamne, cum te pot fura frazele... Au trecut cîteva zeci de rînduri şi nu v-am spus nimic despre Outer-Art. Poate doar în acele ultime fraze, unde-aminteam de o scenă reală, în care Florentin Smarandache pictează cu nasul: asta-i buba sa naturală, îi curge sînge pe nas şi, printr-o mişcare bruscă, de spadasin (non)artist, a deturnat accidentul acesta spre experiment artistic; alte accidente, mai mult sau mai puţin premeditate, mai mult sau mai puţin gestualiste, minimaliste, antimaniheiste sau procedurale s-au pus sub aceeaşi pavăză experimentalistă, s-au lăsat ambalate-n fiţuici teoretice, teancurile s-au strîns în grămezi specifice, au fost legate, împachetate, despachetate, strînse fedeleş şi expediate la o editură. Despre conţinut e mai greu de vorbit. Conţinutului i se opune din răsputeri anecdoticul: F.S. cel nebun după experiment. Nu ştiu dacă lui Florentin Smarandache îi este hărăzit să urmeze traiectul postum descris din scenariile de mai sus. Nu ştiu de ce mi-a venit să vorbesc despre asta. Ba ştiu. Florentin Smarandache faţă cu inerţiunea nu îşi plăteşte cauţiunea; faţă cu starea de a nu fi are o obiecţie importantă –fie ea şi (non)artă el îşi celebrează nonparastasul chiar dacă pentru asta mai trebuie să picteze cu nasul...

    Recitind rîndurile de mai sus, scrise în urmă cu 3 săptămîni, am încercat un bizar sentiment de regret; spun bizar pentru că pe mine, care locuiesc într-un soi de periferie, nici măcar sentimentele de regret nu se înghesuie să mă viziteze (ba aş îndrăzni, cu şi mai mare regret, să spun că absenteismul acesta s-a extins asupra tuturor sentimentelor) –bănuiesc că din pricina cîinilor. Seara, cînd îmi strîng cioburile împrăştiate prin lume şi le-mboldesc alene spre casă, cînd intru pe Strada Cişmelei şi văd contururile deşănţate ale blocurilor, îmi pare că numai lătratul şi colţii cîinilor le mai ţin în picioare, altfel ar fi căzut de multă vreme din picioare –din lene, subnutriţie sau plictiseală. Cotesc cu bicicleta prin ultimul gang şi-n bezna de-aici mă pîndeşte un soi de linişte umedă pătrund în ea ca-n fălcile băloase ale unui cîine, înaintez tăcut şi de fiecare dată mă mir cînd ajung teafăr în faţa scării. Iau bicicleta-n spinare şi-ncep să urc scările pînă la etajul 3, călăuzit cu indiferenţă de lumina scărilor care se stinge brusc, fără nici un preaviz, chiar înainte de ultimul etaj; restul mişcărilor le fac mecanic, pe întuneric, scot primul rînd de chei, deschid uşa de la uscător, las bicicleta, închid uşa, urc mai departe, scot alt rînd de chei, deschid uşa, intru în casă, alunec prin hol, pătrund în cameră, dau să aprind lumina, instalaţia sughiţă în somn, bîjbîi după priză, aprind o veioză, în sfîrşit, un boţ de lumină. Odată cu ea apare şi camera mea, o jumătate goală, de sus pînă jos, colţul spre care pot să privesc inocent ca un prunc, în cealaltă jumătate se află totul, teancuri de cărţi şi de obiecte înghesuite geometric, toate acele lucruri strînse aiurea prin cele mai recente sau mai îndepărtate năpîrliri ale lumii atinse în treacăt de conturul făpturii mele; de undeva, din jumătatea aglomerată, extrag după cîteva nazuri un obiect, de data aceasta volumul Outer-Art al lui F. S. [cel nebun după experiment], îl duc dincolo, în jumătatea goală, pun pereţii goi să-i dea roată, îi las cîteva minute singuri şi ies să-mi procur o cafea. Mă întorc şi, puţin mirat, găsesc lucrurile la locul lor, nimeni nu vorbise cu nimeni în lipsa mea. Pereţii-mi zîmbesc subţire, cu smalţul căzut, parcă cerîndu-şi scuze, cartea-i la locul ei, pe podea, lucioasă şi îmbufnată, întind mîna şi o deschid la întîmplare, pagina 47. Vjjjjj, dreptunghiul galben traversat de un soi de dreptunghi cu părul roşcat. Uşor înclinat spre dreapta, cel galben; uşor, imperceptibil încovoiat în jos cel cu părul roşcat; în fapt nu s-au atins nici o clipă unul pe altul; roşcatul trecu levitînd de la stînga la dreapta, niţel cam grăbit, cu părul în ochi, cu ochii-n pămînt, nici nu s-au salutat; doar o dîră de aer rece a dislocat geometric, de la stînga la dreapta, cîteva fire de galben din dreptunghiul galben; şi nu ştiu de ce, am senzaţia pentru o clipă că cel roşcat şi-a trecut repede cu degetele prin păr, mimînd indiferenţa, chiar înainte de ieşire; acolo, în colţul din dreapta sus, la capătul intersecţiei, un abur tardiv tulbură-ntreaga pagină. Dacă privesc cu atenţie, cel galben a întors privirea în ultima clipă spre cel roşcat, pare că s-ar fi dezlipit de bună voie de-acolo dac-ar fi îndrăznit, dacă celălalt i-ar fi dat un cît de mic semn de bunăvoinţă; roşcatul însă n-a mai ridicat ochii; doar umbra încovoiată din tîmpla dreaptă mărturiseşte un soi de regret ascuns; s-ar putea chiar urî pe sine pe-ntru-aceste regrete. Încordată în propriile sale unghiuri, camera mea ridică ochii din pagină; aerul rece ne traversează iute şi poate chiar acum, această trecere încovoiază şi umbreşte, însă foarte discret. Dincolo de ferestre, luminile blocurilor au prins să se stingă, una cîte una; în bezna clară, geometrică, nimeni nu mai traversează pe nimeni. Pot de pe-acum să dau pagina zilei viitoare.

 

CE MAI MIŞCĂ
CAMELIA DEDU

PRIMĂVARA POEŢILOR

    Chiar zilele acestea, Franţa pluteşte în Poezie (sau Poezia în Franţa?), în cadrul unui festival intitulat „Primăvara poeţilor” care se desfăşoară din 26 martie pînă pe 1 aprilie. Pentru al treilea an consecutiv, această „Primăvară” îşi propune să se adreseze atît poeţilor-cetăţeni cît şi cetăţenilor-poeţi, astfel încît viaţa fiecăruia să poată fi marcată, măcar pentru cîteva zile, de atingerea poeziei. Iniţiativa acestui proiect aparţine, de trei ani încoace, ministerului educaţiei şi celui al culturii, şi de trei ani el se desfăşoară cu succes, deoarece corespunde unei aşteptări/aspiraţii a publicului larg, care-şi caută proximitatea cu autorii-actori. Un alt minister, cel al transporturilor, s-a implicat în editarea unui volum de poeme avînd ca temă călătoriile (la noi ar fi de aşteptat implicarea ministerului sănătăţii, avînd în vedere tonurile apocaliptice ale poeziei ultimei decade), volum ce reuneşte poeţi contemporani precum Jacques Bonnaffé, Robin Renucci, Claude Piéplu, Jean-Claude Dreyfus, Martine Pascal ş.a.m.d. Cît despre „Primăvara” de anul acesta, tema sa va fi poezia transpusă în cîntec. Poezia va ieşi astfel din cărţi şi va fi cîntată pe stradă. Ne putem gîndi ce-ar însemna, la noi, să auzim, în loc de texte gen „liberă la mare”, transpuneri ale unor poeme autentice. Deşi asta ar presupune un efort financiar minim, nu ştiu cîte case de discuri ar fi dispuse să-l facă. Oricum, poezia „de cartier” a lui Marius Ianuş, de exemplu, ar putea fi uşor pusă pe ritmuri hip-hop...
   
În cadrul mai franţuzeştii „Primăveri a poeţilor”, raportarea obişnuită la cotidian va fi înlocuită de o lectură poetică a lumii, bazată de ludic şi alternarea discursurilor, chiar în situaţiile cele mai banale ale cotidianului. Primăvara este prin excelenţă un simbol al noului, al renaşterii, deci şi al creativităţii („O, primăvară, vreau să scriu!”, zicea Corbière), corespunzînd unei durate a vremii noastre în care poezia, ameninţată de „profan” şi inesenţial, se oferă ea însăşi drept cale de schimbare. Pentru o săptămînă, mulţi francezi se vor „antrena”în poezie, lecturînd-o, recitînd-o sau compunînd-o la locul de muncă, în şcoli, universităţi, în mijloacele de transport, în teatre, săli de cinema sau în restaurante. Vor declama pe scene deschise, în pieţele publice sau direct pe marile artere comerciale, ba mai mult, vor cere verdeaţă la piaţă în versuri, vor achita notele de plată la restaurant în poeme... Pînă şi plecarea sau venirea trenurilor, în gări, va fi anunţată tot în versuri. Poezia va fi afişată în vitrine, pe autobuze, folosindu-se bannere luminoase. Se vor transmite poeme prin poştă, e-mail, ele vor fi imprimate în magazine pe sacoşe, tricouri, hîrtii de împachetat, facturi şi chitanţe... Se vor reconstitui traseele „biografice” ale marilor poeţi, vor fi parcurse la pas străzile pe care se plimbau ei meditînd, şi se vor lansa baloane colorate inscripţionate cu poemele lor. Există deci mii de feluri de a participa la „Primăvară”, după cum aflăm dintr-un site dedicat evenimentului. Lucru care, însă, nu ar fi fost posibil fără un efort organizatoric imens, şi iată că astfel ieşim din poezie şi devenim prozaici întrebîndu-ne cînd va avea loc o „Primăvară” (sau o „Toamnă”?!) şi la noi, dacă ea poate fi organizată şi dacă noi sîntem capabili de aşa ceva... Ar fi suficient să amintim şi „Literaturexpress”-ul de anul trecut, care, din motive încă neelucidate, a ocolit România...

 

ULTIMA ORĂ
ION POTOPIN

DESPRE ADERENŢA POETULUI LA DESTIN

    Definiţia poetului tinde să fie salvată din hăţişul incertitudinilor. Ea caută să-şi afle autenticitatea permanentă, să-şi umple cu alte cuvinte tiparele destinate. Că mai sînt glasuri zănatice, potrivnice, aceasta dovedeşte că treptele de ascensiune n-au fost toate depăşite, deci poetul n-a ajuns la acea expresie a plenitudinilor existenţiale, încă mai aplecîndu-şi urechea la anumite chemări de profundis ce-l detaşează precaut din sacra bijuterie a visului. Nu este încă perimată marea dramă anonimă a poetului de a nu putea fi sub bolta destinului său decît un ecou de alamă îngheţată, de a nu-şi putea aduce ritmurile sufleteşti într-o arcadă de simetrii simfonice, valabile întotdeauna, dramă pe care poetul o trăeşte ca un actor identificat cu un rol imposibil. Dar această dramă fiind lipsită de orice legătură fără aderenţe la viaţa poetului, neavînd nici un argument pentru consumarea ei, se desfăşoară totuşi cu o aprigă insistenţă sub privirea îngrozită a fiecărui trubadur al fetelor morgane. Bîntuit de ştimele visului, invitat sub un absolut imperativ să asiste la dansurile lor stihiale, poetul - s-a spus, este un spectator atemporal, fără dimensiunea realităţii, deci condamnat implacabil la acelaşi rol ce-i încătuşează mîinile printr-un verdict absurd: morganatica logodnă cu visul îl ancorează în neant! Dar, fiind un paşnic reprezentant al serafilor, poetul, trăieşte nu numai pentru cer. Latenţele divinităţii dintr-un suflet poetic să fie însă adversare unei vieţi fructuoase? Ar părea afirmativ, deoarece poeţii în cea mai mare parte şi-au consumat viaţa deficitar; au lăsat să treacă vremea peste ei, nu prin ei! Din soare au luat numai aurul razelor, nu şi sărutul lui fecund din cer, au luat numai albastrul suav nu şi sanctitudinea înălţimilor; iar din pămînt numai somnul aromat al florilor, nu şi adîncimile de genună unde sînt zăcăminte de comori şi pînă unde nu pătrund nici vîrfurile celor mai îndrăzneţe rădăcini. Poetul a ales, aşadar, numai suavitatea cosmosului, nepervertind cu intervenţia sa legile dictate în eternitate.
   
Aceasta era credinţa despre poet - fiind socotit un lux inutil nu putea fi preţuit. Dar aşa să fie? Poetul, un lux inutil? Nu! O tăgăduiesc însăşi mîinile lui Dumnezeu, ce-au stăruit cu dragoste asupra creaţiei. Fără poet miracolul dumnezeiesc ar fi rămas o simplă zestre gratuită a omului pe care nu se întreabă dacă o merită sau nu, dar pe care o jigneşte profund neştiind ce atitudine să ia. Poetul a justificat singurul creaţia prin dragostea infinită pe care Dumnezeu o are faţă de oameni. Fără această dragoste - axă a euritmiei cosmice - lumea de mult s-ar fi surpat în neant. Şi atunci poetul, fiind, nu reprezentantul lui Dumnezeu pe pămînt cum credeau cei vechi, ci puntea de legătură dintre cer şi pămînt, se mai poate spune că acceptarea lui în sînul colectivităţii este un lux inutil?
   
Am notat la începutul acestor rînduri că definiţia poetului tinde să-si capete caracterul certitudinal. Aceasta vrea să însemne că similitudinea dintre poet si cer, a început să-şi cîştige preţurile adecvate… Incontestabil, aceste notaţii sînt destul de fugare, dar cred, suficiente pentru a legitima adevărurile exprimate. De poet se axează certitudinile sufleteşti. Aceasta este justificată si de faptul că „poezie există pretutindeni ca şi Dumnezeu”. De aceea, prin numărul tot mai mare al poeţilor, eu am văzut frecvenţa intervenţiei dumnezeieşti în mijlocul nostru. Pe fruntea poetului poţi descifra întotdeauna pecetea aleşilor. Poetul are splendidul destin de a îmbrăca stiharele visului pentru a psalmodia sacrul cîntec Laudas Domini. Prin poezie, poetul, trebuie să întreţină, ca şi logodnicele focului sacru, mereu vie, flacăra nostalgică a paradisului pierdut. Astfel unele poezii au o mireasmă atît de desăvîrşită, încît parcă ţi se scutură în ferestre cetina stelelor! Desigur, aceasta este poezia privită prin perspectiva divinităţii, şi cum este o deplină identitate între această poezie şi imaginea cerului oglindită-n spiritul poetului, toţi cei cari o vor ceti vor avea emoţia unei revelaţii supraterestre.
   
Dar perspectivele poetice sînt multiple. Nu este locul aici să le discutăm. Nota mea are numai un rol constatativ. Ea vrea să proceteze numai, în conştiinţa lunarilor peregrini, (…) profilul unei certitudini: că din poetica actuală se desprinde tot mai clară, aderenţa poetului la uluitorul destin de luceafăr.
   
Dar numai a poetului isbucnit din plenitudini euforice. Cel plămădit din acorduri telurice, nu va purta niciodată pe frunte stema suavului demiurg. De aceea trecînd prin poezia poetului aderent la destin, va spune: Et în Arcadia, ego.

(Festival, nr. 3/1939)

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator