The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 76-78, 10 aprilie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

MANELE "OPTZECISTE"

    Acum cîţiva ani, nu prea mulţi, făceam autostopul de la Buzău spre Constanţa alături de doi prieteni. Nu-i vorba că greşisem drumul şi ajunsesem, pe seară, tocmai în Brăila, de unde ne luase o dubiţă pînă la intersecţia spre Feteşti, iar de-acolo un camion hodorogit pînă la podul de la Cernavodă. Plictisiţi de zdruncinăturile din camion şi de viteza lui (făcusem vreo oră şi), am luat-o la pas pe şoseaua care ducea spre pod, am mers vreun kilometru aşa, prin noapte, pînă cînd, la un colţ, am dat peste un Aro vechi rămas în pană. Cum ne-au văzut, cei doi care se învîrteau în jurul maşinii au exclamat ceva despre faptul că Dumnezeu ne-ar fi adus, ne-au rugat să le împingem rabla şi, pînă la urmă, ne-au urcat înăuntru. Veniseră la o nuntă cu altă maşină, aia se stricase, iar acum cică se întorceau s-o remorcheze acasă. După ce-am schimbat două vorbe, şoferul a ţinut să pună nişte muzică de chef şi, ay, ne-a servit Adrian Copilul Minune! Am ascultat atunci cu atenţie caseta respectivă, dedicată unui anume Leo din Strehaia (un fel de mecena al lu’ Copilu’ Minune), schimbînd între noi, pe-ascunselea, sticla cu whisky ieftin cumpărată-n Buzău. Din acea noapte – căci tocmai în miezul ei am ajuns în Constanţa - mi-au rămas în memorie două versuri („îmbrăcat la patru ace / după moda lu’ Versace”), actualizate recent de o emisiune televizivă cu fete-cîntăreţe, care descîntau cam aşa: „ca un macho mexican / coboară-te din Merţan”.
   
Pentru mine, unul, aceste versuri sînt autentic populare. M-am mirat foarte, citind că o cunoscută cîntăreaţă de muzică populară, acum deputată, este acuzată de a fi dat-o, la nunţi, pe melodii mai „deocheate”. Erau reproduse alăturat şi versurile cu pricina, de o forţă sugestivă la care, oricum am lua-o, leşinăturile de la televizor nici nu visează. Tot deunăzi, ascultam la radio un interviu luat, cică, unui „celebru rapsod” popular, care povestea cum îşi culege meterialul. Ei bine, ăsta spunea nici mai mult nici mai puţin decît că înlocuieşte versurile mai „tari” cu formule de-a gata, de genul „vino, bade, la izvor”, în binecunoscuta limbă de lemn a „tezaurului folcloric”. Ar fi meritat să rup antena radioului, doar ca să nu mai ascult asemenea baliverne. Stînd strîmb şi judecînd drept, cam aşa a procedat şi Alecsandri cu ale sale „poesii populare” prelucrate, apărute la Paris între 1852-53, între care cea mai importantă este, fireşte, Mioriţa. Să ne gîndim doar că variantele ulterioare ale Mioriţei nu mai vorbesc de „nunta cosmică”, ci de plecarea „în cătănie” a eroului, după o „fată de maior”, forţînd astfel un conţinut arhaic-sedimentat să se adapteze realităţii contemporane (deşi aici simbolismul „maiorului” este încă transparent, etimologic). Este vreo diferenţă altfel decît evolutivă, la nivelul simbolic, între acest „maior” şi „macho”-ul mexican, „îmbrăcat la patru ace”, un fel de desperados valah? De ce imaginarul colectiv nu preia, în plan simbolic, „soldatul universal” sau „terminator”-ul ca proiecţie eroică? Cred că răspunsul este simplu: fiindcă aceste proiecţii nu sînt, nici măcar în mod comercial, tragice.
    Mie personal nu mi se pare că manelele ţin de o modă. Să nu confundăm faptul că ele se află acum în prim plan (ba chiar, o chestie intitulată pompos Premiile Industriei Muzicale Româneşti le-a şi „consacrat”), cu existenţa lor propriu-zisă. Ascultam „manele”, deşi nu ştiam că aşa se cheamă (am şi aflat foarte tîrziu), încă din anii 80, pe scările blocului din micul orăşel de provincie în care m-am născut. Nu-şi mai aminteşte nimeni astăzi de nume precum „Azur” sau, mai apoi, „Fraţii Peşte”? De „prinţişorul meu / te iubesc mereu”, sau de „erai frumoasă ca regina nopţii / cînd apăreai rîzînd în faţa porţii”? Ce-i drept, acestea erau încă nişte cîntece cu „melodie”, şi prin urmare erau lesne confundate cu muzica folk. Mai tîrziu, acest gen de muzică s-a întîlnit cu cea lăutărească, grecească etc. –  ba chiar şi cu reziduurile tehno-ului ori hip-hop-ului - rezultînd ceea ce astăzi numim „manele”: nişte chestii sacadate, care în afară de refren n-au aproape nici o linie melodică, sau, dacă o au, ea este în toate cazurile cam aceeaşi. A venit şi explozia „industriei muzicale”, concertele şi turneele, mediatizarea, de la televiziunile de gen pînă la tarabele cu casete ori CD-uri, şi a fost suficient ca manelele să explodeze şi ele în prim-planul atenţiei publice. Propriu-zis, însă, manele au existat şi vor mai exista timp de încă cel puţin o generaţie. Dacă ar fi să fixăm aproximativ momentul apariţiei lor, eu aş opta pentru anii 80, adică pentru perioada cînd generaţia care a rezultat în urma decăderii satelor, prin dublul proces de colectivizare şi urbanizare forţată, a ajuns la maturitate. Ca şi fiii lui Moromete, aceşti oameni s-au trezit că locuiesc nu în oraş, ci într-o imensă mahala care, încet-încet, se revarsă astăzi asupra centrului. Intervenţia artificială asupra satului românesc a avut rezultate catastrofale nu numai în mediul rural, ci şi (sau, mai ales) în actualul mediu urban, iar consecinţa directă este climatul de insecuritate socială, de mizerie morală şi materială în care evoluăm azi cu toţii, deopotrivă orăşeni sau mahalagii. Manelele nu sînt decît expresia „artistică” a acestui switch social prin care folclorul s-a mutat la oraş (mai precis, încă la periferia acestuia). Va trece încă destulă vreme pînă cînd ele se vor retrage de unde au venit, adică în cîrciumile de mahala, pînă cînd oraşul, altfel spus, îşi va asimila periferiile – dacă nu cumva îl vor înghiţi acestea pe el.
    Ar mai rămîne de remarcat, cu ironie, un lucru. Dacă am estimat corect momentul de apariţie al manelelor, mă întreb cum se face că exact în aceeaşi perioadă se impune în literatura română un nou val, declarat pro-occidental şi pro-american? Să fie vorba oare de o nouă criză a formelor fără fond? Sau, în extensia sa intelectuală, această promoţie nu este decît o expresie, echivalentă în absolut cu manelele, a aceluiaşi proces social distructiv?

 

MIHAI GRIGORE

NOUĂ NU NE CONVINE

    Văzui de curînd o emisiune despre manele. Bănuiesc că ştiţi ce-s alea. Şi am folosit verbul la perfectul simplu pentru că am dobîndit un reflex. Cînd văd olteni – aşa cum e moderatorul emisiunii pomenite – folosesc verbele la perfectul simplu. Ce stereotipie!
    Manelele sînt melodii orientale pline de aleanul acela care a fascinat generaţii de artişti şi visători la tainele Răsăritului crucificat pe minarete. Aşa sună cel puţin – cu un pic de stilizare – definiţia pe care o dau dicţionarele. Muzica pe care însă o denumeşte astăzi conceptul de “manea” este oarecum diferită de cea descrisă în definiţie. Oricum analiza mea se vrea a fi numai una culturală.
    Se plîng intelectualii oropsiţi ai zilelor noastre – şi cînd nu au fost oropsiţi intelectualii? – că sînt asaltaţi în solitudinea şi fragilitatea bunului şi diafanului lor gust de această inflaţie de manele, care nu ne mai dă pace de vreo doi ani. În sfînta lor cruciadă de a elibera locurile (comune dealtfel) sfinte ale artei de plaga turcească, ei se grăbesc să vorbească de o subcultură a manelelor, ceea ce este de două ori greşit: 1. cînd spui subcultură nu vorbeşti neapărat de ceva rău; 2. manelele nu sînt subcultură – ar vrea ele! – ci modă, ceea ce înseamnă ceva mult mai efemer şi fără substanţă. De ce să uităm toate etapele post-decembriste ale coclaurelor muzicale de la noi? De am ascunde acum sub obroc atitudinea blazată şi ofensată a muzicienilor “consacraţi” pe vremuri şi care, izbiţi în încremenirea lor păguboasă şi sterilă de valul noilor stiluri occidentale, s-au repezit, proşti de gură, să le clasifice drept incultură, kitsch etc. Ştim cu toţi că pînă la urmă banii pe care i-au cîştigat adoptînd noile stiluri le-au oblojit cu îndestulător succes rănile.
    Aşadar manelele sînt o modă la nivel naţional. Va trece aşa cum a venit, pe nesimţite. Sînt, la scară redusă, ceea ce înseamnă noul curent latino care a pătruns peste tot – auzeam undeva şi de nişte bucăţi simfonice condimentate cu acorduri de salsa… Vade retro! Manelele sînt muzica oraşelor noastre, a oraşelor greceşti, bulgăreşti, turceşti, sîrbeşti etc. Ele sînt muzica oraşelor balcanice. Pentru că, orice s-ar zice, cultural intrăm în marele bloc al Balcanilor. Care formează o unitate încă de la romani încoace, care e plin de suflet şi mai are încă multe de spus în materie de artă. Lăutarii de astăzi cîntă orăşenilor ce le place. Şi ce poate plăcea unui popor urban al cărui sînge acoperă o arie ce se întinde de la Taşkent la Budapesta? Dacă vă spun în ce locuri selecte şi neaşteptate am auzit muzică de manele – care, reţineţi, nu se cîntă numai la noi – o să ziceţi că mint. De aceea mă mulţumesc numai a vă informa că Adrian Copilul Minune are contracte grase în Anglia. Deci manelele sînt fireşti în oraşele noastre, care păstrează încă urma cosmopolitismului de colonii greceşti, de factorii ale negustorilor romani, de cetăţi bizantine, raiale turceşti. Este un fenomen explicabil şi căruia nu prea avem ce să-i facem. Nu discut aici, după cum aţi oservat, despre estetica sau profunzimea mesajului manelelor, care de multe ori – fie vorba între noi – depăşeşte iodlerele tiroleze sau cîntecele “de halbă” bavareze.
   
De vină pentru nervii noştri zdruncinaţi este poziţia geostrategică a regiunii. Şi poate că tocmai de proastă ce e această muzică veţi fi nevoiţi să fugiţi în Germania unde veţi asculta Tarkan în prima braserie. Speriaţi, vă veţi lua tălpăşiţa în Franţa, undeva în fundul Normandiei unde negustorul de suveniruri vă va vinde tobiţe africane şi casete cu Enrico Macias. Înnebuniţi treceţi oceanul şi vă aşezaţi uşuraţi pe o terasă, cu un hamburger şi o Coca Cola în faţă. Nu i-aţi observat însă pe acei mariachi diabolici care se apropie cu gînd să vă cînte “Cielito Lindo”. Caramba!!!

 

SILVIU DANCU

OOOOOOOOOOHHH, VIAŢA MEAAA!

    “Subiectul de săptămîna asta este despre manele!” Cam aşa suna, lapidar şi neacademic, mesajul-avertisment pe care mi l-a trimis, pe telefon, Mugur. Şi trebuie să recunosc că nu mi-a părut bine; consider subiectul deja inactual, cumva trecut, ca o matroană ale căror farmece se mai păstrează doar în poveşti şi prestigiul trecutului. Dar cum, personal, nu am contribuit cu nimic la profilul noului număr al Suplimentului, îmi asum chenotic şi monahal, votul ascultării.
    Îmi amintesc că discuţia despre manele, (singura discuţie reală dusă cu cineva pe această temă) am început-o cu Mircea pe plaja “Modern”, în început de seară şi cu cîte-o bere pe masa de plastic, înclinată pe nisipul ce devenise deja rece. Trebuie să recunosc că a fost frumos; chiar neverosimil de pictural. Pe marginea apei, bărcile pescăreşti, cu vopseaua pierdută, mesele goale (la un moment dat rămăsesem doar noi pe “terasă”), becurile agăţate deasupra frigiderului cu bere şi a celor două mese de biliard asaltate de cîţiva puşti, un amurg încet care mai lăsa să se vadă umbrele Portului “Tomis”, briza prietenoasă. Discuţia noastră a început indiferentă şi cam într-o doară, dar s-a aprins treptat, neştiut, devenind polemică a continuat pe treptele de la “Esplanada”, pe strada Mircea cel Bătrîn, pe Tomis. S-a oprit acolo, la intersecţia dintre parcul Teatrului Ovidiu şi librăria de pe colţ. S-a terminat fără concluzii, în oră de noapte. Tocmai de aceea simt că acum continui acea discuţie şi păstrez tonul polemic (nu neprietenos) încercînd să conturez o finalitate decentă, tardivă, unei zile de vară trecută. 
    Aşadar, în faţa afirmaţiei mele că manelele ţin de subcultură, că sînt forma împlinită şi matură a kitsch-ului, că sînt o producţie sincretistă şi inadecvat asumată, şi tot aşa, Mircea a ridicat obiecţia că, în fapt, manelele sînt o formă autentică de exprimare muzicală momentană a românului; un folclor nou, firesc şi viu, care nu are pretenţii intelectuale şi se naşte direct din ironia şi amarul cotidianului României contemporane. Ca atare, alungarea manelelor la coşul de gunoi al valorilor culturale poate fi un gest prematur asumat şi neatent verificat. Cam asta ar fi esenţa discuţiei noastre, în caz că nu i-am denaturat sensul prin simplificare.
    Nu trebuie uitat că discuţia noastră preceda valul acela de emisiuni care a ridicat problema într-o manieră, aş spune… “manelistă”, implicînd un important aport de efort intelectual şi sentimental (de ce nu, şi pragmatic) şi explicaţii venite din toate părţile, părţi niciodată indiferente sau obiective, mereu implicate, grupate în jurul lui “pro” şi “contra”. Explicaţiile veneau din unghiuri inedite şi atacau perspective nebănuite: etimologii legate de o anume “manea”, ban cu care se plăteau ţiganii cîntăreţi prin crîşme de epocă, de unde şi ideea că ei sînt primii manelişti, sau cum că manelele de azi nu sînt autentice, Maria Tănase fiind o “manelistă” prototipală ori lăutarii ce mai definesc încă, în practică, noţiunea de taraf. Vedete ale genului, demni reprezentanţi ai muzicii populare (care chiar ar fi cerut scoaterea genului “impostor” în afara legii), reprezentanţi mai citiţi şi talentaţi ai populaţiei majoritar-minoritare, toţi s-au întîlnit pe rînd sau împreună sub reflectoarele emisiunilor de succes, sub presiunea şuvoiului de CD-uri şi casete ce se vindeau şi urlau pe la colţuri de stradă şi la chefurile ţării. A apărut chiar şi un fel de “schismă”, existînd manelişti care se deziceau de numele disputat, afişîndu-se sub ambiguitatea unui concept ad-hoc, de “dance balcanic”, care a venit să încurce şi mai mult povestea. Cert este că, toate aceste emisiuni nu au lămurit nimic; dimpotrivă! O confuzie şi mai mare, nuanţată pînă la rafinamente groteşti, a despărţit contextual, auditoriul. Dar dacă este ceva ce mi-a rămas clar, acesta constă în două lucruri: singurii adversari reali ai manelelor au fost “hip-hop”-ul (prin fanii săi mai mult decît prin reprezentanţi) şi muzica populară tradiţională (mai mult prin reprezentanţi decît prin ascultătorii săi). Al doilea lucru clar este acela că, manelele au o reală dimensiune socială, putînd fi privite, pînă la un punct, ca un veritabil (deşi inconştient) manifest cultural-politic. Le iau pe rînd. 
    La primul punct voi începe cu adversarul numărul doi pe care-l văd, la nivel de discurs, iremediabil învins. Muzica populară a călcat în ring apretată, strălucind cu frumuseţea, cam expoziţională, a porturilor tradiţionale, glăsuind grav şi condescendent despre ritmuri şi întortocheate cuvinte de prin academiile muzicale, prin glasul aşezat şi sfătos, reţinut dar totuşi vizibil tensionat, al vedetelor sale. Nimeni nu a sprijinit-o, însă. Maneliştii gelaţi, cam nedumeriţi despre ce vor să zică cîntăreţii populari, îmbrăcaţi în costume negre, urechişti sinceri şi cu inimă mare, au cîştigat auditoriul. Ori, semnalul care se trage aici este acela că, probabil, ori muzica populară nu mai are susţinători (de unde şi izolarea evidentă de care au avut parte reprezentanţii consacraţi ai acestui gen, în disputele televizate), ori dacă are susţinători, aceştia nu fac diferenţa între muzică populară şi manele, de unde şi tăcerea la fel de nedumerită (poate) ca cea a maneliştilor, a consumatorilor de muzică populară. La acest punct trebuie să accept că Mircea ar cam avea dreptate; pentru omul de rînd, maneaua este muzică populară, adică ţine de cheful şi dănţuiala vulgului, de problemele şi realităţile lui. Dar asta dacă ne oprim aici. Primul adversar menţionat, genul “hip-hop” este mult mai puternic; este mai îndîrjit, produs teribil al cartierelor-gheto, mustind de “ă”-uri şi “î”-uri de tip Pantelimon, marcînd adolescenţa liceelor de oraş. De altfel, vedetele “hip-hop”, aproape că n-au comentat concurenţa manelelor, în timp ce fanii genului s-au aruncat încrîncenaţi în luptă, desfăşurînd un aport de forţe ce aminteşte punctual de străvechea dispută dintre adepţii “rock”-ului şi cei ai lui “Depeche Mode”. Dar dacă are o vitalitate efervescentă, ca şi manelele, “hip-hop”-ul “suferă” totuşi de o prea mare consecvenţă faţă de sine; muzică neagră, americană, este un import sincer, un “bonjour-ism” vulgar care prinde la o anumită clasă socială şi la un anumit segment de vîrstă. “Maneaua” nu are această problemă incertă etimologic şi stilistic, adunînd de peste tot orice, sub unitatea unui demers lipsit de orice pretenţii scrobite, “maneaua” este o himeră, un gest în sine. Rezonanţele ei balcanice (sau latine), familiare, din ambele privinţe, românului pus pe chef şi jale, ea nu atacă probleme specifice (ca “hip-hop”-ul), nu se rezumă la geografia unui cartier sau la sociologia unei clase anume, ci plonjează în sentimental şi teme lipsite de originalitate, un cîntec mereu familiar, lipsit de geniu dar cunoscut, rezonînd arhetipal la suferinţe luate parcă, din manuale istorice prăfuite, slăvind mioriticul învins al unei cardiologii bolnăvicioase şi ipohondre: “Oooooohhh, inima meaaaa!!!” urlă “Copilul-minune” al genului, din dorul şi cheful unui balcanism latinesc, care întoarce spatele tendinţelor spre Occident. În asta constă, după mine, valoarea de manifest cultural-politic a “manelei”. O reiterare a conflictului ce defineşte România, de la naşterea ei paşoptistă încoace, răstignită între Paris şi Stambul. Despre valoarea ei sociologică se poate vorbi cel mai bine prin comparaţie cu alt scandal actual: cîinii vagabonzi: acelaşi gen de pasiune, aceleaşi temeiuri. Cîinii “comunitari”, ca şi “manelele” sînt produsul unei istorii recente, sînt – inevitabil - corcituri şi apelează la sentiment mai mult decît la raţiune. Mă opresc aici, din temerea de a nu mă pierde în alte aspecte şi de a nu abuza de spaţiul Suplimentului: Dar, dacă mi se cere o concluzie (pe care de altfel am promis-o), o voi da pe următoarea: da, Mircea, “maneaua” este folclor real, contemporan şi atinge o latură specifică românului de azi, dar cred sincer că este un folclor doar contextual, de modă (ce deja parcă se stinge) şi care indică un chip destul de mutilat al stării noastre de spirit. A o accepta sau nu ca valoroasă în plan muzical sau cultural, rămîne în mod necesar, la latitudinea fiecăruia. Opinia mea... o cunoşti deja.

 

ÎN JURUL COZII
"LEXICONUL NEGRU"

 

MIRCEA ŢUGLEA

UN "LEXICON"?

    Mărturisesc că n-aş fi dedicat un număr al Suplimentului de Marţi, mai ales în contextul pascal, Lexiconului negru, dacă nu mi-ar fi parvenit, prin intermediul mai multor liste de discuţii pe Internet, un „protest” semnat de prietenul şi colaboratorul nostru Dragoş-Bogdan Suceavă. După cum am aflat de acolo şi din schimbul ulterior de mesaje avut cu autorul, protestul a şi apărut, între timp, în revista „Contemporanul” (alături de un text al lui Cătălin Ţîrlea), a fost „retransmis prin listele de e-mail nadir_latent, fotomagazin, nettime-ro, nonfiction, societatea_de_mîine”, iar o copie a lui a fost trimisă “editurii Humanitas, precum şi redactorului cărţii, Vlad Russo”, iar mai departe direct autoarei Lexiconului negru. Sînt nevoit, înainte de toate, să citez (cu încuviinţarea autorului) cele mai imporante pasaje din această “Scrisoare deschisă” adresată lui Gabriel Liiceanu, directorul editurii Humanitas: “Editura dumneavoastră a publicat de curînd volumul Doinei Jela intitulat Lexiconul negru, subintitulat Unelte ale represiunii comuniste. Din prefaţă aflăm că autoarea şi-a propus un “dicţionar al anchetatorilor, temnicerilor şi torţionarilor comunişti. La pagina 266 putem citi astfel: Suceavă Ion - şef de post în comuna Nucşoara, în anii '50, cînd s-a declanşat prigoana împotriva partizanilor din Munţii Făgăraş, ai lui Arsenescu-Arnăuţoiu. Acesta este întregul pasaj şi nici o altă precizare nu mai însoţeşte această includere. Întrucît este vorba despre tatăl meu, este de datoria mea să aduc în atenţia editurii Humanitas grava greşeală de documentare comisă de autoare. În realitate, Ion Suceavă nu a fost niciodată implicat în nici o acţiune de prigoană împotriva partizanilor din Munţii Făgăraş, în particular împotriva celor din grupul Arsenescu-Arnăuţoiu. E cunoscut faptul că întreaga acţiune a avut loc în anii '50, iar capturarea partizanilor a avut loc în 1958. Subofiţerul Ion Suceavă, pe atunci în vîrstă de 21 de ani, a ajuns în comuna Nucşoara pe 1 aprilie 1959, cînd întreaga acţiune a Securităţii împotriva grupului Arsenescu-Arnăuţoiu se încheiase de un an. E imposibil ca autoarea să se refere la alte acţiuni din anii '50 (să precizăm foarte clar cronologia: Ion Suceavă e născut în 1938); încearcă oare Doina Jela să ne sugereze că un adolescent ar fi fost unealta represiunii comuniste în Nucşoara, Argeş? Daţi-mi voie să argumentez că ne aflăm în prezenţa unei erori de documentare. Martorul principal este Elisabeta Rizea (verişoară a bunicii mele, Veronica Banu), al cărei volum de mărturii a fost publicat acum un deceniu de editura dumneavoastră. A întrebat-o Doina Jela pe Elisabeta Rizea asupra acestui detaliu neclar, sau a publicat un pasaj fără acoperire şi documentare riguroasă? În fapt, Doina Jela citează cartea Elisabetei Rizea. Dar unde, în acel volum sau în altă referinţă, este menţionat Ion Suceavă drept torţionar comunist în anii '50? Să clarificăm lucrurile: nicăieri. În realitate, în anii 1957-1958 şeful de post din Nucşoara a fost un ofiţer de Securitate sub acoperire; numele său, real sau atribuit, era Ispas. Acest nume nu este inclus în Lexiconul negru, marcînd o lacună importantă în documentarea Doinei Jela.”
    Spuneam că n-aş fi dedicat un număr întreg volumului scris de Doina Jela, asta deoarece, pe de o parte, am mai făcut acest lucru cu ocazia apariţiei Drumului Damascului, iar pe de altă parte priveam Lexiconul negru mai mult ca un fel de “sinteză” a activităţii autoarei din ultimii ani, în general bine documentată şi argumentată. Existenţa cel puţin a unei grave erori ne obligă, însă, să acordăm o atenţie specială premiselor acestui “lexicon” (n-ar strica nici să ne oprim asupra semnificaţiei numelui, “lexiconul” desemnînd de obicei un dicţionar de termeni rari sau care se află în afara normei lingvistice). Primul lucru pe care l-am observat, lecturînd cu maximă circumspecţie, să zicem, un eşantion alcătuit din primele litere ale alfabetului, este frecvenţa stranie a unor “intrări” care nu sînt “explicate” sau “definite” decît foarte imprecis. De exemplu, despre “Căldare (?)” ni se spune doar că a fost “plutonier la Craiova”, la fel ca şi Borş Ion, dar “la Iaşi”, iar despre alţii aflăm că au fost “subofiţeri de Securitate în 1958”, ba chiar un nume este preluat de pe “lista de torţionari a lui Cicerone Ioniţoiu”, cu indicaţia expresă: “fără altă precizare”. Lipseşte, cum este de observat, fie perioada de referinţă (“la Craiova”, “la Iaşi” – dar cînd?), fie locul (“în 1958” – dar unde?), nemaivorbind de cazurile cînd ambele strălucesc prin absenţă. O altă caracteristică a Lexiconului este includerea, practic, a întregii liste de angajaţi ai Direcţiei Regionale a Securităţii Poporului Bucureşti, înfiinţată în 1948, printre care o aflăm şi pe o anumită Badea Maria, “femeie de serviciu”! Majoritatea unor astfel de imprecizii au, în opinia mea, două surse: preluarea nediscriminatorie a unor liste deja existente (care par, pur şi simplu, că nu trimit către alte surse verificabile), întocmite de regulă de filiale ale Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, şi în al doilea rînd importanţa acordată “mărturiilor orale”, neconfirmate nici ele din alte surse. Riscul unor imprecizii este, în aceste condiţii, imens. Problema cea mai importantă este că, totuşi, acesta nu pare a fi asumat de către autoare decît pe jumătate, atunci cînd mărturiseşte, în prefaţă, că ar fi urmărit să realizeze “o lucrare literară făcută din bucăţi asamblate de real” (s.m.)! Să încercăm să credem că Lexiconul negru este un fel de roman non-fictiv, la fel ca şi Cazul Nichita Dumitru? Pentru mine, unul, acesta este ultimul lucru la care m-aş fi gîndit. În Cazul Nichita Dumitru, ca şi în Drumul Damascului, era vorba de o subiectivitate asumată, dublată de documentar, fie a autoarei, fie a celui care se mărturisea (Franţ Ţandără, de pildă). Cum ar mai putea ea funcţiona în cazul unui “lexicon”? Deseori, în paginile sale, există portrete “reuşite” ale torţionarilor, care ar alcătui ele singure un fel de “antologie a ororii”. Antologate, aceste relatări transmit oroarea, însă deasupra lor se află ochiul critic al antologatorului, care, în aceste condiţii (fiindcă este vorba de viaţă şi nu de literatură), pur şi simplul nu are dreptul la subiectivism. Cum să vorbim de un “lexicon” al “uneltelor represiunii comuniste” ca despre o “lucrare literară”? Consider acest lucru absurd, şi sînt nevoit să mă întreb dacă nu cumva Doina Jela încearcă să mascheze, astfel, insuficienţa documentară. Ar fi un lucru foarte grav la o autoare pe care o respect, şi cu care mă aflu (să zic încă?) în relaţii amicale.
    Să închei cu o ultimă precizare. Se insinuează că, una peste alta, tatăl lui Dragoş-Bogdan Suceavă ar fi fost “general de Securitate”, şi că, deci, ar fi meritat oricum să fie “băgat” în Lexiconul negru. Problema este, în opinia mea, “rezolvată” în mod cel puţin straniu. Adică, dacă Ion Suceavă ar fi meritat să figureze în Lexiconul negru, fiind în realitate “unealtă a represiunii comuniste”, atunci de ce n-a fost inclus ca atare? Greşeala Doinei Jela ar fi cu atît mai mare! Iar dacă Ion Suceavă n-a avut nici o tangenţă cu partizanii lui Arnăuţoiu, şi includerea lui în “lexicon” nu s-ar justifica altminteri în nici un fel (fie c-a fost general de Securitate, fie că nu), atunci cineva ar trebui să-şi ceară scuze…

 

DOINA JELA

"PROCESUL COMUNISMULUI" ESTE O HIMERĂ

    G.Ş.: În primul rînd cîteva cuvinte despre acest proiect ambiţios, aş putea spune, care este Lexiconul negru, primul dicţionar al torţionarilor comunişti, care cuprinde peste 1700 de fişe de dimensiuni variabile. Cît timp s-a copt şi cît de uşor s-a materializat?
   
D.J.: O precizare, la început. În cartea asta nu am înregistrat doar torţionari propriu-zis, ci, cum spune manşeta, „unelte ale represiunii comuniste”. Vreau să spun ca printr-o opţiune pe care n-a agreat-o toată lumea am inclus aici şi oamenii de serviciu şi dactilografe care participau la secretul crimelor comise sub ochii lor şi păstrau acest secret ca să-şi păstreze slujba. Eu am considerat că rolul lor nu este nici el neglijabil în rezistenţa atîţia ani a redutabilei maşinării de ucis. Am lucrat la Lexicon aproximativ trei ani, dar am adunat material în cei aproape 10 ani de cînd citesc aproape exclusiv acest fel de literatură.
   
G.Ş.: A fost prefigurat în vreun fel de Drumul Damascului – Spovedania unui fost torţionar?
   
D.J.: Cred că a fost prefigurat de toate cărţile scrise înainte, poate în mai mare măsură de Drumul Damascului, dar trebuie spus că atunci cînd am scris Drumul Damascului lucram deja de o bucată de vreme la Lexicon... şi l-am întrerupt ca să consemnez sumbra „histoire de vie” a lui Franz Ţandără.
    G.Ş.:
Într-adevăr, mulţi oameni sînt „ostili ideii oricarei rememorări şi examinări a trecutului” negru,  a gropii comuniste în care am alunecat cu toţii... Mai dureros este faptul că cei mai tineri nu receptează epoca decît ca pe un „accident sumbru”, dar fără profunzimile tectonice ale unui cutremur care  a rupt lumea în două: Est vs. Vest. La un alt nivel, scriitorii sînt tot mai puţin interesaţi să răscolească arhivele şi să producă trecut. Credeţi că  procesul comunismului stă sub semnul unei crize?

    D.J.: „Procesul comunismului” este o himeră şi pe cît de necesară este realizarea lui pe atît este de irealizabil altfel decît prin gesturi izolate: o colecţie la Humanitas purtînd acest nume, un muzeu realizat la Sighet de „Academia civică” sau proiectat la Jilava de fostul director al revistei „Memoria”, extraordinarul Banu Rădulescu, acum dispărut dintre noi, şi continuat azi de prietenii lui fideli; un curs de istoria totalitarismului comunist la Cluj, al Ruxandrei Cesereanu, „Diagonalele” Monicăi Lovinescu, intervenţiile în presă ale foştilor dizidenţi, cantitatea apreciabilă de cărţi de memorii de închisoare apărute la numeroase edituri din ţară. E drept că scriitorii profesionişti se ocupă puţin la noi de trecutul recent. Nu înţeleg prea bine de ce trebuie să-l „producă”, sau mă tem de asemănarea termenului cu acela de  „a inventa”, ceea ce nu e cazul. E suficient să fie consemnat, trecutul acesta, apoi să vină specialiştii să-l analizeze. Cît despre tineri, atîţia cît am întîlnit eu nu mi s-au părut insensibili la trecut. Dar posibilitatile cărţii de a ajunge la ei sînt limitate, tinerii ar trebui informaţi prin şcoală, prin televiziune, prin biserică, prin toate instituţiile statului, chiar prin Internet, asupra trecutului.

    G.Ş.:
În introducere notaţi că „pe autorii subînţeleşi ai dezastrului uman rezultat din aceste pagini am optat să nu-i înregistrez” (de exemplu Walter Roman, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, ş.a.m.d). Totuşi, pentru cei foarte tineri, n-ar fi trebuit aliniaţi în lexicon?
   
D.J.: Ar fi trebuit consemnaţi si ei, dar cum am spus, asta ar fi fost o altă lucrare, cu alte surse de informaţie, alte dimensiuni, alt volum de muncă şi timp. Trebuia să-i intervievez direct, dacă desigur acceptau sa vorbească, cei care mai trăiesc, sau rudele lor, să cer acces la arhivele de familie, la cele ale C.C.-ului, care nu şi-au găsit încă odihna în vreun loc statornic, ca să zic aşa, despre fiecare dintre ei ar trebui însă cîte o monografie. De pildă noi vom traduce acum una despre Ana Pauker, vor apărea fără îndoială biografiile lui Dej, Ceauşescu, Brucan a scris deja el, etc. Ce aş mai putea spune e că dicţionarul ăsta poate fi luat ca punct de plecare pentru altcineva şi să scrie altul în care să-i cuprindă pe toţi. Sau pe mult mai mulţi.
   
G.Ş.: Citind acest dicţionar mă întrebam daca nu cumva au scăpat şi temniceri neînregistraţi... Poate suporta vreun upgrade acest volum ?
   
D.J.: Cred că am răspuns mai sus. Personal, nu cred că voi mai reveni asupra lui. Dacă se face o a doua ediţie, desigur că voi face toate corecturile pe care trebuie să le fac, urmare a scrisorilor şi observaţiilor primite, dar dacă nu, oricine are voie să facă „altul mai trainic şi mai frumos”.
   
G.Ş.: Ma gîndeam că acest op nonficţional poate fi urmat de o lucrare asemănătoare, care să-i cuprinda - de exemplu - pe torţionarii morali, pe cei care au fost informatori, colaboratori sau angajaţi ai fostei securităţi (5000 de pagini n-ar fi de ajuns!). Întrebarea mea este: o să recidivaţi cu un proiect asemanator?
    D.J.:
Nu voi mai recidiva. Este destul de nesănătos să stai ani de zile cufundat într-un atît de sumbru univers.
   
G.Ş.: Cum a fost receptat pînă acum Lexiconul negru?
   
D.J.: Cei mai mulţi dintre cititori au înţeles cartea exact aşa cum am dorit s-o înţeleagă, chiar semnalîndu-i limitele. Am citit o singură cronică negativă, dar care nu m-a convins şi nu m-a neliniştit. Cronicarul aproape că se întreba ce căutau acolo securişti care n-au dat în viaţa lor decît “cîteva scaltoace”, ca şi cum cel mai normal şi mai curent lucru este să primeşti scaltoace de la poliţie cînd nu-ţi place regimul sub care trăieşti şi faci imprudenţa să o spui. Au fost nemultumiţi unii cititori de introducerea în dicţionar a victimelor-călăi de la Piteşti, dar în descrierea perversităţii regimului acest tip anume nu cred că putea să lipsească. De altfel, am povestit pe larg cum au ajuns sa devina călăi. În rest imperfecţiunile unei asemenea cărţi mi se par inerente. Eu sînt conştientă de ele şi am ales: decît să nu se facă deloc mai bine s-o fac imperfectă. Repet, a fost receptat bine, nu mă pot socoti decît răsfaţată şi onorată că au scris despre el oameni ca Monica Lovinescu, Dan C. Mihăilescu, Ioan Pop, Mircea Mihăieş, Dan Stanca, Gabriel Liiceanu. Alţi ziarişti cunoscuţi au făcut cu mine interviuri şi m-au invitat la emisiunile lor: Teodora Stanciu, Ara Şeptilici, Neculai Constantin Munteanu.
   
G.Ş.: Vă mulţumesc.

 

GRIGORE ŞOITU

ÎNCHIDEREA CERCULUI

La lansarea volumului „Lexiconul negru - Unelte ale represiunii comuniste” procurorul Dan Voinea (fostul şef al parchetelor militare...) spunea că, în afară de Doina Jela - autoarea cărţii -, nu a primit nici o altă cerere de verificare a dosarelor din partea vreunui scriitor român. Afirmaţia acestuia nu mă miră... Într-o societate umbrită de boli (sărăcie, şomaj, corupţie), priorităţile par a fi cu totul altele.Un singur lucru uităm cu toţii: toate acestea nu sînt decît efectele (întîrziate!) ale bombei ideologice comuniste. Efectele (nedetonate pînă la capăt...) spasmodicilor ani şaizeci, nebunilor ani şaptezeci, groteştilor ani optzeci, ş.a.m.d. O lume de fiere pe care vrem s-o îndulcim usor, ca pe o ceaşcă de cafea, s-o turnăm pe gît şi să trecem mai departe. Amnezia noastră e contrafăcută, nu necesită spital zăbrelit! Dar să nu transform cronica asta într-un editorial senzitiv... Aduc din introducere un argument pragmatic, prin care procesul comunismului, sub orice forme ar apărea el, este mai mult decît o datorie de viitor: „Sînt cititori care, invocînd dreptul la imagine, se vor întreba ce caută aici avatarurile postdecembriste ale personajelor: un fost director de închisoare şi inspector în Ministerul de Interne, întreţinînd în presa naţionalistă imaginea unei securităţi româneşti inocente, asasinii lui Gheorghe Ursu în staff-ul băncilor şi în miezul scandalului FNI, izbucnit la zece ani după pretinsa demantelare a aparatului represiv, un reeducator ameninţîndu-i în scrisori deschise pe foştii deţinuti politici [...] - există însă riscul de a se acredita ideea că falimentul actual este altceva dacît au vrut şi au sperat ei, şi să rămînă în memorie cu chipul radios şi senin pe care îl arătau lumii [...]”. Cartea Doinei Jela este deci memorialul atrocităţilor comise din ordinul Partidului Unic (şi al Marelui Frate...) pe parcursul celor patruzeci şi patru de ani comunişti, un dicţionar care înghite în paginile lui peste o mie şapte sute de „unelte ale represiunii comuniste” - torţionari, călăi, martori mincinoşi, şoferi, dactilografe, etc. -, adică participanţii la comiterea crimelor, autorii direcţi & indirecţi. Sursele pe care le foloseşte autoarea pot fi grupate pe trei paliere, astfel:
    
- primul şi cel mai important este cel de natură livrescă, cuprinzînd cam toată literatura memorialistică despre comunism, apăruta la noi, plus publicaţiile - Analele Sighet, Dosarele istoriei, Memoria, etc. - („Am vrut să rămîn consecventă cu proiectul: o lucrare literară făcută din bucăţi ansamblate de real.”).
     - al doilea este, ca în orice proces modern, de natură probatoare şi cuprinde mărturiile celor prinşi în malaxorul comunist, în perioade diferite (Gh. Andreica, Petre Mihai Băcanu, Fronea Bădulescu, Cicerone Ioniţoiu, Dorin Tudoran, H.R. Patapievici...).
     - ultimul este cel al culegerilor de documente plus documentele de arhivă (ASRI, Fond D...).
    Lecturînd acest lexicon veţi învia  faptele eroice ale unor colaboraţionişti acerbi ai regimului cum ar fi: Albon Augustin (colonel M.A.I. care l-a executat pe deţinutul Ion Dumitrache în lagărul de la Peninsula), Borcea Liviu (comandant la Capul Midia, care a comis o serie de atrocităţi la Canal), Brînzaru Emil (fost boxer catrgoria grea, şeful echipei de bătăuşi din Direcţia de Cercetări Penale a Securităţii), Burloi Gheorghe (colonel de securitate care i-a anchetat în 1989 pe ziariştii şi tipografii de la „România liberă” – Petre Mihai Băcanu, Mihai Creangă, Anton Uncu, Al. Chivoiu; actualmente colonel SRI...), Ciolpan Vasile (comandant al închisorii Sighet, 1950-1955), Crăciun Gheorghe (comandant al închisorii Aiud, iniţiatorul perversei reeducări), Doicaru Nicolae (şef al Direcţiei Regionale Constanţa, a condus alaturi de N. Ceauşescu represiunea ţăranilor care s-au opus colectivizării), Drăghici Alexandru („cel mai longeviv şi mai puternic ministru de interne comunist –1952-1965”), Dumitrescu Alexandru (directorul închisorii Piteşti în 1949-1951), Teohari Georgescu („primul ministru de interne al României comunizate”; avea doar şcoala primară...), Goiciu Petre (colonel de securitate, comandant al închisorii Gherla în 1957), Homoştean Gheorghe (a fost între 1978-1987 ministru de interne; pe seama lui este pusa ”lichidarea fără judecată a celor trei tineri care sechestraseră un autobuz plin cu călători şi încercaseră să-şi negocieze trecerea frontierei”), Lazar Tiberiu (comandant al închisorii de la Peninsula; „într-un ipotetic clasament stabilit după gradul de cruzime al temnicerilor, Lazar Tiberiu s-ar situa probabil pe primele locuri”), Macri Emil (general de securitate; „a condus operaţiile de reprimare a minerilor din Valea Jiului în august 1977”), Ţurcanu Eugen (pionul reeducării din „experimentul Pitesti”), şi mulţi alţii... Şi îi veţi rememora şi pe păpuşarii acelei lumi întunecate („Dacă infernul ar exista, s-ar putea spune, în cea mai adîncă bolgie a lui ar sta poate nume nepomenite aici: Gheorghiu-Dej, Iosif Chişinevschi, Gheorghe Apostol, Miron Constantinescu, Chivu Stoica, [...] Walter Roman, Silviu Brucan, Dumitru Popescu, Nicolae Ceauşescu.”).
    Cartea a fost bine primită, şi, cu cîteva excepţii (Dan Petrescu în ziarul Naţional şi Nicolae Motoc în Tomis), pot spune că a avut chiar cronici encomiastice (Mircea Mihăieş în Cuvîntul). Din păcate, cronica d-lui Motoc, apărută în ultimul număr al revistei Tomis, se încheie cu o interogaţie lunecoasă (în genul întrebărilor cu care activiştii de partid îşi încheiau şedinţele), încercînd să abată atenţia de la fondul problemei: „Nu crezi că intransigenţa ta, de care ai avut nevoie să-ţi scrii cărţile împotriva comunismului, merge prea departe dacă te referi la ceea ce se întîmplă în societatea  românească de azi sau în cea de mîine ?”. Îmi permit să vă răspund că ceea ce se întîmplă acum în societatea românească de azi nu este decît un semn al anilor irosiţi de generaţia d-voastră fluturînd cu mîna la piept tricolorul prin şedinţele organizaţiilor de bază... Iar această lume care v-a otrăvit (sub)conştientul v-a făcut prizonierii ei.
    De curînd, pe lista de discuţii a revistei virtuale Scriptmania, a apărut un mesaj al scriitorului Bogdan Suceavă, intrigat de eroarea de documentare comisă de Doina Jela, care l-a inclus pe tatăl său (Ion Suceavă), „pe o listă a torţionarilor”. El nu ar fi fost ”şef de post în comuna Nucşoara, în anii '50, cînd s-a declanşat prigoana împotriva partizanilor din Munţii Făgăraş”, ci cu cîţiva ani mai tîrziu. În opinia sa acesta nu ar fi trebuit să fie inclus în Lexicon. Cred că aici este într-adevăr o regretabilă eroare de redactare/redare a materialului documentar, referitoare la situarea în spaţiu/timp a unui anumit actant, şi care poate fi corectată postfactum, printr-o erată... O eroare pasabilă, ţinînd cont de zecile de mii de documente consultate. Însă de aici şi pînă la neincluderea în Lexicon a unui subofiţer de miliţie - în 1958 - care a  ajuns general de securitate mai tîrziu, este o cale prea lungă & spinoasă.
    Scriitura Doinei Jela este puternică, androgină şi se înrudeşte doar cu cea a lui Llosa din Istoria lui Mayta. Farmecul ei este nonficţiunea umanizată, o invenţie a autoarei, brevetată de primul ei op, romanul nonfictiv Cazul Nichita Dumitru, apărut la Humanitas în 1995. Literatura noastră memorialistică despre universul concentraţionar comunist, a evoluat în cei zece ani de existenţă: de la mărturiile directe ale deţinuţilor politici la  romanele nonfictive, sever structurate, ale unor cercetători profesionişti  şi poate va  evolua către mărturiile torţionarilor, scrise de ei înşişi. Abia atunci cercul va fi închis şi cei care vor mărturisi vor gusta poate din bucuria simplă a penitenţei.

 (text apărut iniţial în revista Scriptmania)

 

BOGDAN SUCEAVĂ

PRECIZARE 

    În textul lui Grigore Şoitu s-a strecurat o greşeală: Ion Suceavă nu a fost niciodată general de Securitate. Mai serios încă, Ion Suceavă nu a lucrat niciodată în Securitate. Pentru detalii asupra carierei sale militare, există lucrarea memorialistică "În numele adevărului", Editura Venus, 1991, care oferă absolut toate detaliile şi documentele necesare şi sînt sigur că un comentator interesat s-ar fi putut lesne documenta la sursă. La vremea respectivă cartea a epuizat un tiraj de ordinul miilor de exemplare.
    Am dorit să aduc unele erori din "Lexiconul negru" în atenţia opiniei publice şi nu mă tem absolut deloc de discutarea subiectului. Nu am nimic de ascuns şi voi oferi oricînd toate precizările necesare oricăror clarificări de natură istorică, în eventualitatea în care detalii asupra lui Ion Suceavă ar fi relevante unui anumit studiu. Întrucît Ion Suceavă nu a fost niciodată implicat în activitatea de represiune politică a regimului comunist, includerea numelui său în "Lexiconul negru" nu se justifică prin nimic.
    Raţionamentul pe care Grigore Şoitu îl propune este curios: chiar dacă un anume personaj nu a fost şef de post în anii '50, el tot trebuia inclus în "Lexicon" pentru alte fapte. Culmea este că motivele invocate de Grigore Şoitu nu sînt adevărate şi nu fac decît să sublinieze componenta de credibilitate pe care o putem acorda "Lexiconului negru" şi unora dintre comentariile pe marginea sa.

East Lansing, 14 aprilie 2001

 

ATELIER CU FERESTRELE ÎNCHISE
ŞTEFAN CARAMAN

CREPUSCUL

    Scriu acum ca şi cum mi-aş cere iertare. Nu am acest obicei, detest regretele pentru că nu fac decît să consfinţească un eşec, dar acum îmi calc peste inimă şi dedic aceste rînduri tuturor victimelor cărţilor mele. Pentru că - am constatat uimit - ele există, trăiesc şi - culmea - mă înnobilează cu un soi de adoraţie surdă, îndîrjită, lipindu-şi existenţele lor reale de existenţa mea reală, refuzînd doar parada narativă prin lumile născocite de mine între diferite furii, depăşindu-şi condiţia de simple personaje (sau poate nu chiar simple personaje).
    Pentru ca gestul meu să capete semnificaţie ar trebui să le numesc, să le ofer legitimitatea pe care o pretind, dar pentru prima dată, repet, pentru prima dată mi-este frică. Curajul din atelierul meu cu ferestrele mereu închise refuză să mă urmeze şi afară, cinismul, superioritatea, toată artileria personalităţii mele rămîne înăuntru, mă trădeaza discret, cu argumente şi nu-mi ramîne decît ca, la suprafaţă, să joc rolul individului mic, atent la nuanţe şi baleind periculos pe marginea dintre afirmaţie şi negaţie.
   
Am primit un telefon ciudat de la o doamnă pe care nu am cunoscut-o înainte. Medic, locuind departe, într-un alt oraş. Dorea să-mi vorbească, ţinea foarte mult, numai pentru atîta lucru străbătînd 200 şi ceva de km. Doamna aceasta era soţia unui fost prieten care, habar nu mai am dacă întîmplător sau nu, figura ca personaj într-una din prozele mele ceva mai deochiate. Iar ea venise de departe cerîndu-mi socoteală (şi mi-a cerut-o aproape imperativ )- dorea să ştie dacă cele scrise acolo (o întîlnire fierbinte cu o prostituată) erau adevărate. Am negat. Chiar şi atunci cînd mi-a mărturisit că oricum divorţaseră (prietenul meu era un individ fără talent casnic). I-am spus că nu erau decît fabulaţii proprii, pornind de la o seară nevinovată în care băuserăm ceva mai mult, la lansarea uneia dintre primele mele cărţi. Nu ştiu cît de convingător am fost, mi-a fost arareori dat să mint, mă simţeam în clipele acelea mic şi stupid, aflasem că rîndurile scrise au avut o contribuţie mare la divorţul celor doi, femeia plîngea, nu trebuia să îi spun decît că…mă iluzionam cu gîndul că o protejez, că amănuntele frivole nu puteau decît să o arunce şi mai adînc în prăpastia unei aporii existenţiale… nu trebuia decît să îi spun adevărul.
    Nu i l-am spus. Am pus înainte de toate un calcul superficial, m-am comportat ca un laş şi, mai mult decît atît, m-am introdus fără voie în matricea unei solidarităţi pe care fostul meu prieten nu o merita. Mi-am negat curajul iniţial, inconştenţa poate, finalmente mi-am negat ego-ul. Şi toate acestea rece, cinic, privindu-i lacrimile, ascultîndu-i vocea, acceptîndu-i prezenţa.
    Am mai conversat o vreme, am schimbat numerele de telefon, am rămas oarecum prieteni, ne-am promis că ne vom mai suna… dar acum ştiu, niciodată nu voi mai fi atît de sigur pe neutralitatea scrisului meu, niciodată nu voi mai scrie un rînd fără să-l cumpănesc cu dublă măsură, fără să îl acopăr cu un strat consistent de dubitativ, niciodată nu voi mai scrie o proză cu curajul celui care desţeleneşte…
    M-am întors acasă mai puţin trist decît mi-aş fi putut permite. Priveam tăcut înăuntrul meu, îmi iscodeam neputincios maturitatea, arborele ei bine priponit în solul generos al slăbiciunii mele, al predispoziţiei spre decrepitudine, găseam uşor, aproape natural, argumente bune să-mi susţină - în realitate - contrariul credinţei care m-a însoţit 30 şi ceva de ani, faptul că opusul fiinţei mele, duşmanul sortit să-l înfrunt îmi este aliat, că m-am transformat atît de mult încît singura şansă de a supravieţui este aceea de a accepta noul ego, micul monstru care am devenit, pachetul de complexe şi isterii scos la înaintare pentru ce, pentru victorii mici, eşecuri suportabile, finalmente o realitate lejeră funcţionînd pe principiul perfuziei.
    Mă tem că lumea mea a intrat într-un bizar crepuscul, iar eu sînt muribundul acoperit cu rămăşiţele acesteia.

 

JURASIC ART
MUGUR GROSU

ZILELE ŞI (MAI ALES) NOPŢILE "URMUZ" LA TULCEA
(fragment)

    30 martie 2001 – h.15.28 – autogara Tomis III: burduşit de călători şi paporniţe, microbuzul de 15.30 cu destinaţia Tulcea îmi fuge de sub nas. Undeva, în preajma peronului 8, silueta mea gesticulează hazliu a pagubă; privite de sus, cu ochii lui E.T. sau, mai precis, ai lui Spielberg, creaturile rămase pe peron mărturisesc o constantă dramatică a omenescului: traista. Atîrn şi eu la capătul unei paporniţe, şi încă una considerabilă, de peste un metru înălţime. O tanti cu un coş de nuiele -în care probabil ascunde albumul de familie al Gallinăi Blanca- mă scanează cu oarecare interes: în ciuda cîrpelor domneşti ce-mi aproximează profilul urban, sunt incontestabil un soi de lider zonal al purtătorilor de traistă: uriaşa-mi paporniţă de rafie aruncă bezele condescendente în stînga şi-n dreapta către suratele-nghiontite regulamentar prin mulţime. Preţ de vreo cinci minute o las să socializeze suav, supraveghind-o discret; sunt niţel îngrijorat pentru lucrurile pe care i le-am încredinţat spre păstrare: o sumă de obiecte de lemn extrem de fragile (cu care ar trebui să îmi fac porţia de expoziţie la manifestarea urmuziană din Tulcea): Moara de carne - un îngeraş de lemn, cu 3 perechi de satîre pe post de aripi –şi-un stol de linguri de lemn preparat”, menit să fluture peste ţestele vizitatorilor... Dar pentru asta ar trebui mai întîi să ajungă acolo; îmi iau tălpăşiţa pînă la “agenţie” (o coşmelie prevăzută cu tanti şi geam – ambele rabatabile, dar nu 100% sigur că ambele...), înhaţ un bilet pentru ora 16; mai fac nişte salturi specifice prin împrejurimi (după ţigări & de-ale gurii valuri), mai socializează niţel şi paporniţa, vrrrumm, apare subit microbuzul, înghite un metru din masa de oameni şi traiste, abia apuc să aşez un sărut pe gura Lucianei şi sar pe ultimul loc rămas liber; autogara ne expectorează tabagic, apuc să mai fac un cerculeţ cu degetul în dreptul urechii sperînd că voi fi observat: un semn Lucianei să-l sune pe Caraman, să-l anunţe de întîrziere. Ieşirea din Constanţa. Ca de obicei în astfel de momente, pendulez între amorţeală şi exaltare: ceva îmi şopteşte de fiecare dată că asta s-ar putea dovedi partea cea mai interesantă a drumului. Preţ de vreo 15 minute pîndesc cu răbdare mişcările aerului din împrejurimi; zumzetele flutură ca nişte fire de praf, apoi planează alene, unul cîte unul, spre podeaua maşinii. Dicolo de geamuri, Dobrogea îşi umflă fustele cenuşii. Aţipim. Telefonul se-agită niţel pe la brîu, nu-l mai aud, îl ia şi pe dînsul flama, adoarme. Peste o oră, la Babadag, cîţiva pasageri coboară, călăuziţi de paporniţe, alţi oameni şi alte traiste completează recuzita; la 17.30 mă trezesc subit şi zăresc Tulcea hlizindu-se pe lîngă mine. Mă precipit etilic spre uşă, cobor chiar în ghearele lui Caraman, era cît pe ce să ratez şi momentul ăsta! Scurtăm ceremonialul şi ne umplem iar mîinile, eu cu paporniţa cea uriaşă, el cu micuţa Alexandra; călcăm lăbărţat în urma frazelor ceva mai grăbite, ajungem în piaţă. Salată, ridichi, ceapă verde. Alte gîşte, alte traiste şi socoteli; de data asta exagerez! Pe unde calc, şi oricum m-aş roti, aglomerez locul, mai am puţin şi-o să răstorn cu paporniţa mea vreo tarabă; Ştefan se mişcă iute, îndeasă cîţiva snopi de verzituri într-o plasă, evacuăm locul, sărim într-un taxi. În ce mă priveşte, cam greu cu săritul prin Tico, abia reuşesc să îndes bagajul pe bancheta din spate, împing din şale şi-aproape-am ajuns înăuntru. Unul din picioare îmi rămîne afară, îl apuc cu mîinile şi îl trag după mine, aproape am reuşit. Cu ţeasta proptită-n tavan, niţel siderat, respir economic şi azvîrl cîte-un sunet, mai mult de sanchi. În fine (ce mică-i Tulcea!), ajungem. Aceleaşi mişcări în sens invers, ceva mai inteligent: ies cu spatele, extrag şi paporniţa; la final, portiera mă pocneşte-n obraz. Las’ că Stefan a plătit taxiul...; evoluăm pe scări fără resentimente. Iată şi casa lui Caraman! Acum, că m-am lepădat de bagaj, încep să respir în voie: alunec prin încăperi, Ştefan gesticulează, multe tablouri în casă, niţel cam domestice pentru măseaua mea; cad pe spate abia cînd observ pereţii: micuţa Alexandra a evoluat liber pe dînşii, cu creta colorată. Deduc nişte pîlcuri de oameni şi case, linii brutale, sănătoase, plezneli colorate, puternice, libere. E frumos la Tulcea, bine te-am găsit, coane Urmuz! Înfulecăm iute, iarăşi gesticulăm, stropiţi din belşug cu muzică grea, fraze întretăiate. Ieşim cu King Crimson în ceafă deşi, nu ştiu de ce, chiar în acele momente mă sîcîie Requiem for what’s his name, încerc să fredonez din Marc Ribot/Rootless Cosmopolitans, bine că nu se-aude, navigăm iar pe stradă. Alt Tico, alte genuflexiuni. Apropo de Poesis (venise vorba), de mult nu mai merg la nici o-ngropare... Nu ştiu cui i-a venit pe limbă, dar vorbeam de Urmuz: oricît de bine te-ai feri, tot la parastas ajungi cu evenimentele astea. Mergem acum să-i întîlnim pe doi dintre cei care cred că merită încercat: Vasile [Drăguşanu] şi Titi [Sâmbeteanu], gospodinele Urmuz-ului din acest sezon. Pătrundem într-un local cu (prea) multe pulpe fierbinţi [organizarea asta chiar lasă de dorit!]: exact pe lîngă masa noastră se scurg într-o veselie splendorile săltăreţe-ale locului; frazele lungi, serioase, se sting în sosul acelor trupuri alunecoase. Începem vreo 30 de subiecte, probabil şi înţelegem despre ce discutăm, schimbăm cîteva replici de fond, probabil şi aerul ar musti de inteligenţă dacă l-am lua cît de cît în serios. Vasile şi Titi, încă plini de bunăvoinţă, încearcă şi chiar reuşesc să lipească un afiş cu evenimentul: Artă şi Dezordine. Urmuz fie cu voi –şi plecăm spre localul lui Suzi. Urmuz se pare că se luă după noi: afară, un morman de nisip în care se văd două tălpi adînci, ceva mai încolo o cărămidă introvertită... Interesant că ambele urme sunt ale piciorului drept. [Am vrut să scriu ale unui picior drept; dar asta cu dreptatea nu prea merge, că umblă cu capul spart de obicei, părerea mea!]  Suspinăm amuzaţi, Titi scoate Zenitul, trage cîteva fotografii. Mai sunt 26 de ore pînă la 1 aprilie. Spectacolul însă a-nceput deja.

    31 martie – h.12.30. Cum profeţise Ştefan, planurile de peste noapte s-au prăbuşit (ei, nu chiar aşa, dar îmi place cum sună). Vorbisem cu Vasile [Drăguşanu] şi Titi [Sâmbeteanu] să ne vedem de dimineaţă la Casa Cărţii, pentru a-mi aşeza tihnit lucrările în expoziţie. Fugim ca apucaţii (eh, iar un fel de a spune, în fapt fuge taxiul: iarăşi un Tico, iarăşi paporniţa...). De trezit, ce-i drept, nu ne trezisem exagerat de tîrziu, dar cum muzica, frazele-ntretăiate, cărţile, comentariile... Năvălim în Casa Cărţii, o scară-melc ne trage pînă la ultimul etaj, am şi ochit locul (nu-mi trebuie mult...), va trebui sa fac o reţea de sfori de la o balustradă la alta, lingurile suspendate descriind un tunel de-asupra scării. Pînă atunci dau o raită prin spaţiul oficial al simezei (mititel spaţiu –mă felicit în gînd că mi-am propus să aduc o instalaţie”; nu mi-ar fi plăcut pereţii) –majoritatea lucrărilor sunt deja acolo. Pe peretele din dreapta, o carcasă de televizor de pe vremea lui Yabba Dabba Dooooo...; pe ecran, o muieruşcă în costumul lui Adam (sau Adam în costum de muieruşcă, nu-mi amintesc bine), pictată rugos sub tradiţionala invocaţie clocotită, apare şi numărul cu 8989..., iaca şi pătrăţelul roşu... Un cadet mai meştereşte încă la tuşele de rafinament, sub cîrîiala binevoitoare a unui adult. Ridic sprînceana, sprînceana îl găseşte pe Titi, nu mă pot abţine să nu comentez, Titi-mi spune că sigur, supralicitarea, abuzul... Eu cîrîi în continuare şi mai găsesc o lucrare, Pro patria, cu o statuetă de gips masacrată şi reîmpopoţonată, la baza soclului picotesc nişte ştiuleţi de porumb, tolăniţi printre cîteva cărţi de căpătîi ale materialismului dialectic (asta cu de căpătîi am dedus-o observînd alături şi-o bască; aşa cum sta printre pănuşi ai fi putut crede, cu puţin efort, că e un scalp de-al toaşului...). Iată şi-o lucrare haiku, o altă statuetă de gips, evident, o femeie, un smoc crud de ierburi marchează pubisul; peste el, aşezată pudic, o frunzuliţă... Mda, şi ce titlu interesant: primavera... Ceva mai în stînga, un banc de tablou: Gioconda trasă la xerox, i-a fost ataşat un lăcăţel pe guriţă, are lipită de mînă o lingură de plastic, mai jos, sub xerox, o cărpă portocalie pe post de ştergar. E enervant titlul, tautologic, scris mare pe cartonul gazdă: Femeia ideală. Iarăşi sprînceana spre Titi, ce-i drept hlizindă, domnule, de la mustaţa pe care Duchamp i-o aşeza MonaLisei pe chip şi pînă astăzi să credem că doar atît s-a schimbat? Păi vezi, Mugure, e şi asta o chestie, supralicitarea supralicitării, de ce nu... Şi-apoi cadeţii... [Mda, majoritatea lucrărilor din acel spaţiu sunt asigurate de elevi ai Liceului de Artă din Tulcea] Şi-apoi tema pentru Urmuz 2001 este Artă şi dezordine... [Mda, mă gîndesc însă că tipul ăla – de altfel foarte simpatic - care i-a pus Giocondei lacătul pe gură şi polonicu-ntre deşte gîndea altceva; poate ordine şi disciplină ar fi sunat niţel mai jucăuş –şi nu doar pentru această lucrare...] N-aş putea spune că lipseşte anecdoticul dintre acei pereţi. Ba chiar supurează de anecdotic... Pînă să dau în icter sau diabet mai surprind amuzat o măsuţă plină de ierburi şi mărunţişuri; în mijloc – o colivie din care fluieră insolent o păsărică zglobie. Cel puţin asta nu-i playback, apuc să-mi zic, cu gîndul la cele domneşti; ce duioase vor fi cuvîntările, la vernisaj, pe aşa ciripituri pricepute... N-apuc să mă înduioşez de tot că dinspre Titi sare un chiot: să mai spuneţi că nu-i încă viu Urmuz... Şi ne-arată o sticlă de bere cu eticheta pusă invers, cu scrisul în sus. L-am trimis pe fiu-meu să ia o bere, orice, cum naiba de-a nimerit-o chiar pe asta, nu ştiu... În ce mă priveşte, de ce nu mă miră chestia asta, chiar ştiu... Mă întorc liniştit şi-ncep să-mi întind şi eu sforile, vernisajul trebuie să înceapă-n curînd...

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator