The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 79-80, 24 aprilie 2001

MIRCEA ŢUGLEA

CU MOBILUL LA JAMBIERĂ

    Aud că, într-un meci din a cinşpea divizie, la noi, un jucător a întrerupt executarea unei lovituri libere din pricină că i-a sunat telefonul mobil, prins cu elastic la jambieră. Arbitrul a aşteptat şi el liniştit ca respectivul să-şi termine convorbirea (era vorba despre vînzarea unor miei, afacere importantă, ce mai!), după care a fluierat. Chestia, mai degrabă haioasă, spune totuşi cîte ceva despre interferenţa dintre joc şi realitate. Cum afirma Huizinga, jocul (ca şi ritualul) este mai degrabă un fel de halucinaţie colectivă, în care actanţii se autoinclud ştiind însă că, în definitiv, pot ieşi oricînd din spaţiul său consacrat. Ţîrîitul mobilului l-a racordat imediat pe acel jucător la real, suspendînd pentru cîteva momente regulile unei realităţi paralele, aceea a jocului, în care intrase benevol şi într-un fel conştient de inconsistenţa ei. La un nivel cam vulgar, acest exemplu confirmă însă forţa fantasmatică a proiecţiei jocului în real. De cîte ori n-am resimţit dureros, în copilărie, întreruperea jocului din cauza plecării unuia dintre participanţi, chemat în casă de părinţi? De cîte ori n-am trăit acelaşi sentiment la ieşirea uneia dintre echipele noastre de club din competiţiile europene? De cîte ori nu ne-am simţit „pedepsiţi” în realitate din cauza unor eşecuri sportive? Şi de cîte ori nu s-a afirmat că, într-o perioadă nenorocită precum cea pe care a traversează astăzi România, sportul este singura satisfacţie a „cetăţeanului comun”? În fapt, am putea afirma că societăţile (sau vîrstele) care acordă mai multă consistenţă „realităţii jocului”, care nu fac o distincţie destul de clară între timpul său suspendat şi cel real, sînt prin excelenţă premoderne. Această „consistenţă” a fantasmei acţionează în dublu sens: pe de o parte se transferă împlinirile din joc în plan real (de ce, de exemplu, în ultimii ani ai dictaturii comuniste singurele transmisii directe care ieşeau din grila de program erau cele de la meciurile internaţionale de fotbal? poate şi pentru că acestea confereau o aură de legitimitate regimului care reuşea astfel de performanţe în jocul de fotbal), iar pe de altă parte eşecurile în plan sportiv sînt percepute drept contraperformanţe ale realităţii sociale. În aceste condiţii, deci cînd jocul are miză în imaginarul social, nici nu se poate vorbi propriu-zis de spectacol sau profesionism. Important este, înainte de toate, rezultatul, inclusiv atunci cînd el nu poate fi obţinut decît prin manifestări violente, chiar huliganice. (Este de semnalat, între altele, şi că la origine fotbalul se trage dintr-un fel de rugby, numai că în evoluţia sa jocul propriu-zis a eliminat violenţa strămoşului său). Nu este loc prea mult nici pentru fair-play sau fineţuri actoriceşti (care trimit la ideea jocului ca spectacol), ci se recurge mai degrabă la tîrguieli şi prefăcătorii mărunte. De asemenea, accentul se transferă de la echipă (mecanism contextual care mizează pe strategie, joc colectiv, echilibru) către o personalitate dominantă care face legea, într-un fel sau altul, pe teren, conform unei viziuni paternaliste specifice imaginarului premodern. Toate acestea facilitează apariţia unor mitologii impresionante, care depăşesc de multe ori în amploare realul social. De exemplu, întreruperea transmisiei televiziunii din 13 iunie 1990 a creat îngrijorare mai degrabă din cauza ratării unui meci al echipei naţionale la campionatul mondial decît din cauza evenimentelor care se întîmplau realmente în stradă.
    Ce mai rămîne din joc, în zilele noastre? Cum i-ar sta vreunui fotbalist celebru, de exemplu, dacă în timpul unui meci ar vorbi la telefonul ţinut la jambieră? Sînt totuşi convins că mult mai bine decît dacă l-ar lovi sau scuipa pe arbitru, numai ca să nu piardă un meci. Prefer jocul în ipostaza sa gratuită, meciurile de pe plajă, de exemplu, decît jocul ca surogat social al unei realităţi mizere.

 

SILVIU DANCU

"HAI BĂII!... HAAI!"

    Ieri am fost la meci; România-Italia. Rezultatul dezastruos, 2-0 pentru italieni, dar asta nu interesează acum. Cert este că n-am mai fost de-o veşnicie pe stadion. Ultima dată am fost tot pe “Ghencea”, la un derby Steaua-Dinamo, un adevărat duel de echipă şi galerii. “Cîinii roşii” mai buni de gură, mai organizaţi, mai estetici. Galeria stelistă, puternică, majoritară (dar nu copleşitoare), prea haotică. Ca un conflict între o armată dezorganizată, (deja înfrîntă, dar bravă), de barbari şi o legiune romană. Nu mai reţin rezultatul exact al partidei, dar ştiu că “Steaua” a învins. Ieri a fost altfel. Cătălin m-a luat de-acasă devreme, la 18:30 (meciul începea la 21:30), ajungem pe lîngă stadion, ne strecurăm pe lîngă cordoanele atotputernice ale poliţiştilor, căutăm un loc de parcare pe care-l găsim cam departe, dar convenabil. O oră de aşteptare în frigul serii, în febra aşteptării, la punctul unde tramvaiul 41 face stînga pe Ghencea, spre cap de linie. Mai veneau din cînd în cînd oameni rupţi de atmosfera strigătelor, a goarnelor, a grupurilor sporadice de “galerişti” ce-şi urlau crezul serii. Întrebau uniformele negre ale jandarmilor, dacă mai circulă tramvaiul. Răspunsul venea ironic sau sec, dar lipsit de răutate, din spatele grilajelor puse ca baraj: “Nu!” Seminţele se vindeau 3 pacheţele la 10 mii, iar mai sus, spre Billa, doi tipi vindeau steagul tricolor cu 50 mii bucata. Nu prea mult, dar nici puţin. “M-ai făcut la bani” rîde la plesneală un cumpărător, poate mai lasă din preţ. Mă tentează să iau şi eu unul, oamenii simt nevoia de însemne clare, de o adeziune colorată, oficială, un mijloc vizibil de a-ţi flutura convingerile; renunţ indecis. Sau pragmatic. Plecăm. “Cît e steagul?” întrebă altul; “50!” “Eu am auzit 40”, încercă şi el. Răspunsul, o negaţie, se pierde în vînt şi-n gălăgia străzii blocate, circulate doar de ambulanţe grăbite, maşini cu permis, poliţie şi autocarele jurnaliştilor. Cînd trec, se ridică praf. Apoi cele ale echipelor, mai întîi cel al României, apoi, mai fumuriu, al Italiei. Noi aşteptăm, biletele sunt la Edi, care întîrzie pentru că a lăsat la hotel Ambasador un bilet pentru Adrian Enache. Cătălin dă o mie de telefoane, dă tot felul de coordonate celorlalţi cu care trebuia să ne întîlnim, nu e prea clar, aşteptăm vreo oră, începe să se lamenteze. Apoi intrăm.
   
Privit de la “poale”, stadionul este incandescent; luminile albe-aburii ale reflectoarelor ard într-un interior încă ascuns ochilor, din care răzbat în afară, la noi, valuri de strigăte şi urale sporadice, parcă în trecere. Forfotim agitaţi, oarecum emoţionaţi, pe lîngă zidul nu foarte înalt, pete negre, discutînd aprins sau zgribulite sub atingerea frigului, învăluite de întunericul ce înconjoară contrastant stadionul luminat. Urcăm treptele tocite de piatră trecînd cu braţele ridicate prin ultimul filtru de jandarmi care ne pipăie mai mult de convenienţă, în căutarea eventualelor obiecte periculoase. Pe scări zac jupuite şi vechi, căştile jandarmilor. O femeie în uniformă, corpolentă, “zace” rezemată de balustradă, încercînd un dialog cu colegul său prin fluxul neîntrerupt de spectatori. Urcăm şi am sentimentul că acced pe o scenă, că sunt spectator şi actor totodată, combatant al vechilor arene, spectator al Colosseumului din timpul lui Vespasian şi Titus. Ajungem pe crenelurile stadionului; la Colosseum acestea ar fi fost de lemn, pînă în anul 223, cînd sunt refăcute în piatră. Lumina ne învăluie abrupt, urletele stadionului ne devin aproape, ale noastre, ne adună în anonimatul unui trup viu, cu mii de ochi şi gesturi individuale, dar acordate la un ritm unic, fremătînd. Încă mai avem ceva din personalitatea proprie, ascunsă sub epiderma muşcată de atmosfera ireală căutăm pesimist locurile noastre. Eu am locul 14, rîndul 12, sector 2; aşa cum am bănuit, locurile noastre sunt ocupate, intruşii nu vor să plece. Două fete se opun ideii de a ceda în faţa revendicărilor noastre al căror bun simţ pare grobian în indiferenţa aceea de masă, sub amorfizarea de care suferă personalitatea în mustul ameţitor al gloatei: “nu vreau să plec, n-aveţi decît să chemaţi gardianul!” Urlăm de mînie şi pentru a ne face auziţi în larmă, cei din jur ne privesc cam uimiţi şi parcă atinşi de curiozitate în faţa unor specimene străine: "aici nimeni nu stă pe locul lui. Doar cei care au venit cu două ore mai devreme!” Cedăm în faţa inevitabilului şi găsim nişte locuri mai proaste, dar în acelaşi sector. Destul de aproape de teren, se pot vedea chipurile celor de pe gazon. Aşezaţi pe scaunele din rîndul 4, murdarite de bucăţi de ziar transformate în confetti şi de coji de seminţe, putem contempla stadionul. Dreptunghiular, fără pistă de atletism, cu tribune adunate pînă aproape de spaţiul de joc, cu lojele oficiale ridicate majestuos, la trei nivele peste tribuna 0. Ferestre antifonice, fumurii, prin care se ghicesc indecis fotoliile roşii, încă libere. Luminile îmi bat chiar în faţă, nu sunt deranjante, gazonul prost, noroios, emană parfum de iarbă strivită şi udă. La centrul terenului doi indivizi se străduiesc să redea cercului de centru un contur cît mai vizibil; folosesc pentru asta o căldare cu vopsea în care înmoaie o mătură cu care mîngîie gazonul. Comentarii: “penibil, n-au nici măcar o maşinuţă de trasat liniile…!” “Ce gazon groaznic! puteau şi ei să-l protejeze de ploaie cu prelate militare. Doar sunt clubul armatei, nu?” “Ceauşescu l-ar fi uscat cu elicopterele!” Comentariile trec de la unul la altul, din gură în gură, sunt molipsitoare, nasc reacţii care pier repede, discuţii la fel de repezi şi efemere. Undeva, la peluza din dreapta noastră (stînga în imaginile televizate), galeria începe să scandeze inopinant desfăşurînd un drapel gigantic ce creştea dus de mîinile ridicate deasupra capetelor. Mii de steaguri, apar ca din senin, dintre rîndurile de capete aliniate în ordinea scaunelor, şi flutură ca un răspuns înmiit, miniatural şi colorat adus în cinstea marelui tricolor ce învelea sute de scaune servile. Se urlă din răsputeri! Pe gazon, cei care se ocupau cu publicitatea făcute sponsorilor naţionalei, aruncă mingi în tribune, premiu dăruit celor mai zgomotoase gîtlejuri. Oamenii se agită, tropăie, strigă, poate, poate, mingea va zbura în direcţia lor. Cînd acest lucru se întîmplă (în urma alegerii omului cu microfon, însoţit de o mascotă îngreunată la mers de labele imense), oamenii se aruncă buluc peste scaunele unde cade fatidica minge. Norocosul este mai degrabă temerar, nici o minge nu a fost a celui care a atins-o primul. La un moment dat, rumoarea cuprinde rîndurile din stînga noastră bătaie! Căştile albe se reped, combinezoanele sunt un singur trup, în cîteva secunde se face ordine; unul dintre turbulenţi încasează o lovitură peste obrazul stîng. Are un aer destul de inofensiv, de altfel, aduce cu un student atins de nebunia momentului. Vor mai fi încă vreo trei incidente de genul acesta, care vor izbucni în zona noastră tumori accidentale în sînul acestui organism gigantic, “vindecat” în mod violent şi operativ de “anticorpii” cu căşti albe. Galeria italiană este mică şi destul de anemică, strigătele lor se pierd ca un condiment presărat cu vîrful cuţitului într-un ceaun imens. Este decupată printr-un gard de jandarmi care-i izolează de context şi prin cromatica steagurilor ce-aduce verdele într-un contrast insuficient cu roşul-galben-albastru ce animă tribunele. Cînd meciul începe, totul fierbe; de fapt, toţi urlăm şi ne golim arsenalul verbal, de cînd au intrat echipele pe teren. Primii au fost italienii; huiduieli, fluierături, înjurături. În faţa noastră stau doi dintre prietenii cu care am venit; unul dintre ei, arădean cu o figură blondă, decolorată şi cu faţa roşie. Îi înjură pe italieni în limba lor, cu un debit care impune. Cei din jur fac deodată linişte, ca-n faţa unei revelaţii, apoi încep să-l îndemne: “spune băi, că spui bine! Dă-i în ….. mă-sii!” Şi amicu’ nu se lasă rugat. Observă mirarea noastră, explică: “m-au învăţat curvele!” Cînd intră ai noştrii, triumf; strigăm şi tropăim, luaţi de valul entuziasmului. Dacă există un loc bun unde să-ţi defulezi toate reţinerile, acela este stadionul. Funcţionează ca o supapă de presiune care lasă să curgă spre centrul terenului toate interdicţiile civilităţii: înjurături, glume vulgare, flegme, hîrtii; chipuri vopsite sau surprinzător de “inofensive”, feţe schimonosite, grimase şi gesturi. Bucurie, emoţie, ironie, răutate, se ciocnesc în răcnetul comun. La un loc, profesori, “băeţaş’ dă cartier”, medici, avocaţi, teologi, artişti, pungaşi, bărbaţi şi femei, copii şi adulţi, români şi italieni; facem valuri. Braţele se ridică într-un impuls care electrizează tribunele. Stadionul nefiind circular, ci dreptunghiular, dă “valului” un aer cumva nefiresc; se naşte neaşteptat şi cam timid şi apoi capătă amploare ce atinge apogeul sre sfîrşitul unei tribune, se “izbeşte” de colţul stadionului; renaşte în tribuna următoare. Şi tot aşa.
   
Un lucru este clar; cele mai intense momente într-un meci cu miză sunt cele de la începutul meciului sau cele din momentul înscrierii unui gol; de către “ai noştri”! Prima parte a fost epuizată restul e ştiut. La primul gol înscris de italieni, cel anulat, o nedumerire scurtă, oftată într-un freamăt, a îngheţat veselia. Italienii se bucură anemic, sub privirile noastre încărcate de aversiune. Galeria lor dădea impresia, aşa puţină cum era, unui şoricel ce rîde de prăbuşirea unui elefant. Anularea golului ne readuce pe val; revenim ruşinaţi de panică şi începem să sufocăm bucuria “macaronarilor” cu urlete de încurajare; pentru echipă, dar şi pentru noi. Ceva se pierduse, nu ştiu exact ce, poate credinţa în miracolul care să ne dea doza de naţionalismul acela primar, elementar, sentimentul că “NOI” am cîştigat. Primul gol valabil a venit dramatic; iarăşi cădem într-o tăcere care nu mai e chiar surprinsă. De data asta se aud înjurături; nu prea multe, nu pre rele, unele chiar impersonale. Cele personale nu-i mai vizau pe italieni. Ciudat, galeria lor nu se mai bucură prea tare. Începeau să primească oferta jocului cu un aer imperial, salutînd aproape cu tandreţe dansul de triumf al jucătorilor italieni în faţa tribunei lor. Galeria noastră începe să dea semne de bărbăţie şi fidelitate, îi urmăm fără aceeaşi tragere de inimă. La al doilea gol, meciul e terminat; la fel şi noi. Iarăşi înjurături, reale, personale, cad peste echipa naţională. A noastră. Lîngă mine era un bătrîn tăcut care a rămas aşa tot timpul. Se frămînta însă în el, frecîndu-se de scaun. Nu sare, nu zbiară. În spatele lui, un domn cu figură decentă. Zbiară zbiară din răsputeri. La pauză aflu lucruri inedite din viaţa intimă a lui Stelea, mi se arată un alt chip al jucătorilor noştri. Nu mai sunt aşa de buni ca la început; de fapt, parcă nu sunt buni deloc. Zeii salutaţi la începerea meciului s-au dovedit impostori; idoli falşi. Meritau tot dispreţul nostru: ei ne-au furat dreptul de a urla, şi a ne bucură cît mai gălăgios cu putinţă. Şi-am terminat şi seminţele. Cojile le-am scuipat pe scaunul şi haina arădeanului care a uitat limba italiană. La pauză, Cătălin pleacă acasă, rămîn oarecum izolat. Stadionul nu mai e furios, se consolează prin ironie. Apar primele semne de refugiu în bancuri şi manifestări de “înţeleaptă” recunoaştere a superiorităţii echipei peninsulare. Dacă nu urlăm, măcar să rîdem şi să arătăm că suntem deştepţi. Doar domnul cu chip decent nu vrea asta; el urla din răsputeri în insula de linişte, care trosneşte semniţe între dinţi. Aflu şi despre antrenori cîte ceva. Arbitrii germani sunt singurii care scapă sunt chiar apreciaţi de tribunele ce-ncep să simtă frigul serii. Repriza a doua începe fără entuziasm, atacurile noastre se arată incoerente. Noi strigăm mai mult de dezamăgire sau furie; unii rîdem cu răutate. Un tînăr din faţa noastră se ridică şi încearcă să ne încurajeze, lovit de bun-simţ: “Haaai Româniiiiaa!” strigă el spre noi încurajator, mustrător chiar: “Hai băi! Haaiii…!” “Ce hai? De unde? De ce? Stai, bă, jos!” se-aude. Unul aruncă bucăţile de ziar rupte sub formă de confetti şi strigă parodiind entuziasmul. Rîde: “măcar să le-arunc pe toate”. Rîdem şi noi.
   
Cu cîteva minute înainte de final, grupul nostru pleacă. Să scăpăm de-nghesuială, s-ajungem la maşini. Oricum, n-a mai fost nici o “fiesta”. Oamenii plecau la fel de înghiţiţi de-ntuneric ca la venire şi comentează. Mai ţipă sporadic, trist, cîte o goarnă. Un sentiment de resemnare agitată mă încearcă. Asta e. Am pierdut. EU am pierdut; n-am avut motiv să urlu mai mult, să mă bucur zgomotos, agitat, să scap cît mai adînc de rutina normalului în care am reintrat, ieşind de pe stadionul rămas luminat, dar obosit şi murdar. Reflectoarele ard gazonul mocirlos, frămîntat. A rămas doar galeria italiană, aşa cum le ceruse în difuzoare o voce feminină. Teama de conflict. Inutilă, suntem din nou “civilizaţi”.

    Ar fi trebuit să vorbesc despre Hagi; nu prea ştiu ce, sau ştiu, dar deja nu mai am timp. Şi cumva, parcă simt că am vorbit totuşi. Sau nu?

 

BOGDAN SUCEAVĂ

APOTEOZA SFEREI

    Îmi aduc aminte de primul meci de fotbal la care tata m-a dus la stadion. A făcut-o cu deferenţa cu care se comunică un mare şi esenţial secret. Era probabil în sezonul 1974-1975 şi F.C.Argeş, marea mea dragoste, primea vizita echipei F.C. Constanţa. Îmi aduc aminte foarte bine culorile tricourilor: violet versus galben; îmi aduc aminte şi scorul: F.C.Argeş a cîştigat cu 3-0, la pauză 1-0. Din cînd în cînd tot stadionul exulta: Do-brin! Do-brin!” Aveam să trăiesc, în anii ce au urmat, momente extraordinare de fericire pe stadionul din Trivale, fie de-ar fi să amintesc numai de glorioasa îngenunchere a Valenciei cu 2-1 (cu Mario Kempes în teren) sau a echipei A.E.K. Atena, cu un 3-0 care spune totul.
   
În viaţa privată, Nicolae Dobrin ştia să-şi poarte celebritatea cu graţie şi cu un respect faţă de aproapele său singular în lumea sportivă, unicul lucru pe care generaţiile mai recente de fotbalişti nu l-au învăţat de la el. Nu se exprima prin măscări, suduieli sau înjurături, ci prin torsiuni, ironii atriale şi ventriculare dansate în jurul sferei, prin acţiuni aparent ilogice asupra mingii care conţineau în ele o doză intrinsecă de umor şi inteligenţă. Nu doar din cauza acestui fel de limbaj, triumf al jocului asupra materiei, Nicolae Dobrin rămîne cel mai mare jucător român de fotbal din toate timpurile.
   
Imaginaţi-vă portarul ieşind în întîmpinarea atacantului şi pregătindu-se să pareze şutul. Deodată, forţa antigravitaţională smulge mingea de la sol pe traiectoria unei bolte impracticabile hominizilor pentru a-i găsi odihna veşnică în plasă. Portarul nu putea face nimic. Nu avea nici o vină. Fusese spectator la o fază la care rîul, ramul, vruseseră să fie gol glorios.
   
După o astfel de ispravă, Rică Răducanu (care apăra pentru Rapid), l-a fugărit pe Dobrin pînă la jumătatea terenului: cum poţi să faci una ca asta ? Nu poţi să dai şi tu goluri normale ?
   
Orice, dar asta nu. Numai normal n-a fost golul din minutul 90 în meciul de graţie din 1979 cînd F.C. Argeş a învins pe Ştefan cel Mare echipa plenipotenţială Dinamo cu scorul de 4-3 şi a adus titlul naţional în Trivale. Un şut la semiînălţime de la peste 30 de metri, pentru luarea aminte că numai sferele puterii nu ar trebui să fie suficiente ca să devii campion. Mai trebuie şi altceva: graţie, inteligenţa jocului, o eleganţă a paselor în adîncime care se desenau pe planşetele gazonului de la Piteşti, şi care au dat mirabil rod în generaţia de fotbalişti care au purtat România către un anume ceas de glorie abia în anii ’90. Pentru că generaţia lui Gheorghe Hagi a fost precedată de o alta absolut superbă. Probabil e adevărat în general că fiecare mare împlinire se zideşte pe un fundament de muncă şi seriozitate imprimat de generaţia precedentă. În decursul anilor, i-am auzit exprimîndu-se elogios la adresa lui Nicolae Dobrin atît pe Gheorghe Hagi cît şi pe Ilie Dumitrescu sau Florin Radu Răducioiu sau alţi jucători profesionişti care s-au bucurat de o mult mai mare libertate profesională în anii de după 1989. Şi ei l-au visat în copilăria lor, seara, la culcare, pe Nicolae Dobrin.
   
Se făcea că dansează pe o mare violet, în jurul unei sfere albe, că nu avea trup vizibil ci numai o gheată neagră cu crampoane aurii şi nişte jambiere lăsate. Terenul vălurea sub impulsuri variaţionale controlate telepatic, iar fundaşii adverşi cădeau seceraţi, căci totul le lucra împotrivă. Lovituri cu călcîiul, pase prin deviere, sărituri peste minge, stopuri impecabile, nimic omenesc nu-i era străin. Se făcea că ascunde mingea, că o strecoară printre picioarele adversarului, printre ochii lui, printre speranţele lui, că o absoarbe pe nas şi-o scoate pe urechi, că o teleportează către neantul plasei cînd şi de unde doreşte.
   
A fost odată ca niciodată F.C. Argeş, o echipă de tigri (nu pisoii de azi, pe care Celta Vigo i-a lapidat cu foarte mult la zero), în care portarul era total (Ariciu, Cristian sau Speriatu), fundaşii se înţelegeau din priviri iar vîrfurile de atac care definitivau chirurgical loviturile de graţie fabricate de Nicolae Dobrin se numeau: Mircea Ţurcan, Doru Nicolae sau Radu II.
   
De pe stadion, în zilele de mare claritate ale atmosferei se văd într-o parte dealurile pînă la Ştefăneşti, iar către munte se vede pînă către Nehoiu. Să nu pierdem din vedere imaginea de ansamblu. Totul este o sferă.

East Lansing, 17 aprilie 2001

  

JURNAL DE CITITOR
MIRCEA ŢUGLEA

CEI CARE TRAVERSEAZĂ VS. CEI CARE TOACĂ VARZA

    Încep acest şir de note sub impresia, covîrşitoare, a „Jurnalului de scriitor” al lui Dostoievski. Nu ştiu cîţi vor fi gustat în amănunt această, nu mă sfiesc să o spun, capodoperă. Nu a genului jurnalistic, fiindcă Dostoievski are aerul de-a neglija chiar regulile lui elementare, şi de multe ori articolele scrise pentru revista Grajdanin (Cetăţeanul) par însemnări desprinse dintr-un flux al scriiturii care ocoleşte evenimentul cotidian, dîndu-i tîrcoale totuşi de la distanţă. Dincolo de această „rezervă” intelectuală, se străvede în fiecare rînd al articolelor respective o „implicare”, cu atît mai valoroasă cu cît aparţine unui mare creator. Nemaivorbind că, aproape automat, cititorul cît de cît autorizat poate recunoaşte, chiar din primele rînduri, un rafinament intelectual paradoxal, parcă specific dostoievskian. Însă, deşi recunosc că am citit cu încîntare „Jurnalul”, ştiind că era scris de autorul „Fraţilor Karamazov”, nu aceasta este problema care mă interesează. M-am întrebat de multe ori cum se face că, din lectura unor cărţi extrem de reuşite tehnic, am rămas doar cu vagi amintiri, asemănătoare celor rămase în urma romanelor detectivistice. Cum, de exemplu, romanul cel mai bun al lui Vargas Llosa, „Conversaţie la Catedrală”, mi-a lăsat în minte doar o „atmosferă” (ce-i drept, dată de rafinamentul tehnic) şi fotografia care, pe coperta primei ediţii româneşti, aproape că rezuma „subiectul” cărţii: două pahare de bere privindu-se faţă-n faţă, pe masa unei cîrciumi ce, am aflat din roman, se numea „Catedrala”. Şi cum, din lectura unui alt roman, „Un veac de singurătate” al lui Garcia Marquez, am rămas cu impresia devastatoare (deşi, în amănunt, nu-mi amintesc mare lucru din „subiectul” cărţii) a irealităţii definitive. Care sînt cărţile care „izbesc” cititorul şi prin ce reuşesc ele, care sînt cele care stîrnesc admiraţia, care mizează pe procedeu, pe tehnică, şi prin ce se disting ele de celelalte – iată premisa acestui şir de note. Am să încep, fiindcă aşa este şi normal, printr-un citat din maestrul invocat, respectiv din „Jurnalul de scriitor” al lui Dostoievski:

    „Zilele acestea traversam bulevardul Nevski Prospekt de pe partea însorită pe partea umbrită. Se ştie că întotdeauna Nevski Prospekt trebuie traversat cu băgare de seamă, altfel eşti strivit într-o clipită te strecori, te uiţi atent, prinzi momentul cînd te avînţi pe acest drum plin de primejdii şi aştepţi ca măcar un pic să se mai rărească trăsurile care trec în goană, în două sau trei şiruri. Iarna, cu două sau trei zile înainte de Crăciun, de exemplu, traversarea este deosebit de interesantă: rişti enorm, mai ales dacă asupra oraşului s-a lăsat încă din zori o ceaţă albă, geroasă, căci la trei paşi abia-abia îl zăreşti pe cel care trece pe lîngă tine. Iată, ai reuşit să eviţi cumva primele şiruri de cupeuri şi birje, care zoresc spre podul Poliţeiski, şi te bucuri că nu te mai temi de ele; tropotul, huruitul şi apostrofările răguşite ale vizitiilor au rămas în urmă, totuşi n-ai timp să-ţi savurezi bucuria: de-abia ai ajuns la jumătatea traversării periculoase, şi mai departe te aşteaptă riscul şi necunoscutul deplin. Te uiţi repede şi febril într-o parte, în alta, şi, îngrijorat, calculezi în pripă cum să te strecori şi pe lîngă cel de-al doilea şuvoi de echipaje, care gonesc de data asta în direcţia podului Anicikov. Dar simţi că nu mai ai timp să stai pe gînduri, şi că te zăpăceşte ceaţa asta infernală: răsună doar tropotele şi strigătele, dar de văzut nu poţi vedea decît la un stînjen de jur împrejur. Şi iată că deodată răzbat din ceaţă nişte sunete repezi, dese, care se apropie tot mai mult, care ţi se par înspăimîntătoare şi lugubre în această clipă, semănînd grozav cu ţăcănitul pe care-l fac şase sau şapte oameni care toacă varză cu satîrele într-o copaie. «Unde să mă refugiez? Înainte sau înapoi? O să am timp sau nu?» Şi ai avut noroc că nu te-ai mişcat din loc: din ceaţă, la numai un pas de tine, se detaşează deodată botul sur al unui trăpaş cu răsuflarea fierbinte, care goneşte turbat, cu viteza unui expres; zăbala îi e înspumată, arcul e gata-gata să sară, hăţurile sînt întinse, iar picioarele lui viguroase şi superbe îşi măsoară iute, cadenţat şi ferm, fuleul de un stînjen. O clipă, strigătul disperat al vizitiului şi – totul a trecut, a zburat ca vîntul din ceaţă în ceaţă şi pe urmă totul, tropotul şi tocatul şi răcnetele, toate au dispărut din nou ca o nălucă. O adevărată nălucă petersburgheză!”

    Nu ştiu de ce, dar mie această scurtă povestire îmi aminteşte de o „anecdotă” relatată de scriitorul albanez Ismail Kadare: „Mi-am dat seama că ceva s-a schimbat în Albania cînd am văzut un ambuteiaj la o intersecţie, în Tirana...” Faptul nu cred că e lipsit de relevanţă: mi se pare că, în ambele cazuri, regăsim un „ceva” familiar care ţine de apartenenţa noastră la modernitate, de invenţia ei exclusivă care este „oraşul-furnicar”. Pe nevăzute, intrăm (prin cuvinte ca „a traversa”, „bulevard”, „parte însorită” şi „parte umbrită” – care denotă prezenţa clădirilor înalte) în atmosfera cunoscută nouă, (post)modernilor, a unui mare oraş. Încă nu ştim care e acesta (şi, să nu ne iluzionăm că toţi cititorii Cetăţeanului ştiau, dacă ne gîndim doar la faptul că ziarul era citit în întreaga Rusie) – abia spre sfîrşit aflăm că este vorba de Sankt-Petersburg. Chiar această „detaşare” stilistică ne face să ne gîndim că, de fapt, Dostoievski nu s-a referit la un oraş anume, ci la oraşul modern în sine. Verbul „se ştie” („Se ştie că întotdeauna Nevski Prospekt trebuie traversat cu băgare de seamă„) nu are decît rostul de a-l integra pe lector unei atmosfere deja familiare, iar folosirea persoanei a doua singular („altfel eşti strivit într-o clipită”) îl şi individualizează ca personaj: de acum încolo cititorul va traversa bulevardul, aşa cum fac de o sută cincizeci de ani încoace mai toţi „modernii”. Iată-ne deci pe marginea sau chiar în mijlocul bulevardului, încercînd temerar să ne aflăm o cale către celălalt mal. De aici, din „oraşul-furnicar”, Dostoievski revine către mediul autohton introducînd două elemente noi: gerul şi ceaţa. Abia acum cititorul (cel care încă încearcă să traverseze bulevardul) îşi dă seama că se găseşte într-un mare oraş rusesc. Sentimentul celui aflat în mijlocul străzii, între trăsuri (sau maşini) care trec în goană, este absolut identic în Sankt-Petersburg-ul de acum o sută de ani şi în New York-ul zilelor noastre. Numai că Dostoievski ni-l redă deopotrivă ca pe un sentiment universal şi ca pe unul îndepărtat, rusesc (pentru cititorii săi de atunci trebuie că relaţia era oarecum inversă), reuşind să ne facă într-un fel „familiară”, şi în acelaşi timp „străină” atmosfera iernii petersburgheze. Este, în esenţă, „specificul” autohton care nu iese din universalitate (temă care ţine încă, de vreo sută şi mai bine de ani, afişul dezbaterilor româneşti).
    Cum reuşeşte Dostoievski să transmită atîtea lucruri în mai puţin de o pagină? Răspunsul, cred, devine întrutotul vizibil în următoarea frază: „deodată răzbat din ceaţă nişte sunete repezi, dese”, „semănînd grozav cu ţăcănitul pe care-l fac şase sau şapte oameni care toacă varză cu satîrele într-o copaie”. Deşi sugestia auditivă este directă, puternică („toacă”, „satîre”), ne putem întreba ce legătură are varza cu vuietul trăpaşilor în goană. Pare evident că această comparaţie nu putea fi gîndită pe moment, şi că ea survine în urma unei distanţări auto-ironice faţă de evenimentul propriu-zis. Altfel zis, naratorul este deopotrivă în povestire şi în afara ei, se priveşte tandru-ironic în oglindă şi, odată cu el, noi înşine străbatem acest traseu reflexiv, oprindu-ne în mijlocul bulevardului Nevski Prospekt, între vehicule în viteză, şi meditînd asupra asemănării dintre tropotul cailor (sau scrîşnetul roţilor) şi varza tocată. Simpatizăm astfel, ca moderni, cu avatarurile deseori absurde ale vieţii citadine, neuitînd totuşi nici un moment că este vorba despre un oraş rusesc. Poate că o parte din „efectul de real” survine tocmai din această contradicţie „şocantă”: ce-are a face oraşul rusesc cu cel modern? Prin afinitatea pe care ne-o stîrneşte fragmentul citat, răspunsul la întrebare ocoleşte demonstraţia logică. Şi de fapt, pur şi simplu, neliniştea celui aflat în traversare, atunci cînd îşi spune „Unde să mă refugiez? Înainte sau înapoi? O să am timp sau nu?”, pare să nu reflecte altceva decît nehotărîrea între două stadii de mentalitate, cea arhaică şi modernă. Simpatizînd, cititorul va opta fără probleme pentru cea de-a doua – altfel spus, pentru o Rusie modernă.
   
Textul, deşi construit remarcabil ca tehnică, nu impresionează totuşi prin ea. Mai degrabă, sentimentul covîrşitor de simpatie transmis ne determină să aderăm mai uşor la un model ideologic implicit – cel al liberalismului moderat. O aură voioasă, tandru-ironică, ne face să ne simţim afini, ba chiar să participăm cu toţii la „traversarea străzii” – care înseamnă, cum am văzut, mult mai mult decît o simplă traversare. Ne vor opri, oare, „şase sau şapte oameni care toacă varză cu satîrele într-o copaie”?

 

INTERVIU
MĂDĂLIN ROŞIORU

TRADUCĂTORUL PRIN JUNGLĂ
(fragment)

    MR: Cît de mult, stimată doamnă Irina Mavrodin, datoraţi traducerilor şi în ce măsură practica asiduă a traducerii v-a alimentat personalitatea?
   
IM: La un moment dat editurile mi-au propus să traduc, am acceptat, au fost probabil foarte mulţumiţi de traducerile mele şi apoi am fost într-un fel copleşită, dacă vrei, de numărul lor. Am fost întrebată cîte din titluri au fost propuse de mine şi cîte de editură, şi am constatat că marea majoritate, cu o excepţie sau două, mi-au fost propuse de edituri. Este adevărat că probabil aceste edituri mi-au cunoscut probabil gusturile, şi este adevărat că şi eu am ales din ce mi s-a propus. Deci traducerea a venit spre mine. Dar, o dată intrată în această practică zilnică, m-am simţit construită de ea. Mi-a dat o disciplină - şi nu puţină -, de lucru. În toată această - să spunem - meserie, a limbii, a cuvîntului, creativitatea sine qua non de care vorbeam, latura mea ludică s-a dezvoltat prin traducere: nu a pierit, dimpotrivă. Cînd aleg cîte un cuvinţel, am senzaţia că mă arunc într-o prăpastie. Mă joc sau risc sau am gustul acelui cuvînt. Care ar putea să fie, sau nu. Eu îl pun acolo, şi el rămîne acolo, definitiv. Traducerea mi-a creat, prin contactul cu marii autori - fiindcă din fericire am tradus mari autori - un climat spiritual care m-a menţinut mereu într-o zonă foarte propice creativităţii. La modul acesta indirect, dar poate şi direct, tot ceea ce am scris eu este într-o relaţie indisociabilă cu traducerea. Trebuie totuşi să precizez că eu scriam poezie cu mulţi ani înainte de-a-ncepe să traduc. Am publicat poezie puţin după debutul cu traducere, pentru că nu se putea publica, sau cel puţin aveam acest sentiment. Era perioada aceea proletcultistă, nenorocită: chiar dacă aş fi încercat să o public, mi s-ar fi cerut nişte modificări, eventual să introduc în volum şi nişte poeme de circumstanţă. Am dat la o parte ideea de a încerca să public poezia pe care eu o scriam deja cu ani în urmă. În momentul în care a apărut o deschidere, o dată cu generaţia care a schimbat faţa poeziei române, cu Nichita Stănescu în frunte, am propus primul meu volum la Cartea românească, care a şi deschis colecţia de poezie. Eu cu poezia am început, cronologic vorbind, n-am avut nici un gînd de traducere, mă şi-ntreb cum de n-am avut, la un moment dat a apărut această ofertă fericită, un destin fericit care m-a pus sub semnul ei: Madame de Staël.
   
MR: Se spune că de regulă un traducător de vocaţie este un mai bun stilist decît un scriitor care nu se ocupă cu traducerile, pentru că deţine...
   
IM: O tehnică: e un virtuoz al stilului. Întrutotul de acord. Aş putea să spun aici multe lucruri. Citind sau încercînd să traduc din română în franceză anumiţi autori români, constat că scriu foarte prost. Dar a fi un mare scriitor nu înseamnă numai a scrie bine: structura, construcţia, arhitectura unui roman contează mai mult decît o frază şchioapă la un moment dat. Nu ştiu dacă poţi să fi un mare poet în felul ăsta: nu prea-mi vine să cred, pentru că poemul, pe mica lui întindere, nu permite ce permite romanul, în materie de greşeli de stil. Un Rebreanu e mare de la 200 de pagini în sus: Lovinescu nu putuse să-i intuiască geniul în doar nişte proze scurte care, reconsiderate astăzi, sînt cele ale unui mare creator. Traducîndu-l pe Eliade am dat peste nişte fraze imposibile, chiar în limba română. Am mai tradus, şi e în curs de publicare, pe Anton Holban, cu “O moarte care nu dovedeşte nimic”. Scapă şi el destule. Sau la seminarii: am lucrat pe texte de Camil Petrescu, Marin Preda, şi mulţii alţii. Scrise prost. Româna este şi o limbă încă foarte tolerantă. Ceea ce franceza n-ar fi suportat niciodată: în Franţa, orice autor obscur scrie bine, cunoaşte le bien écrire, limba nu te lasă să scrii prost. În România, un mare autor are voie să scrie prost. Cu acest paradox eu una sînt de multă vreme împăcată. Proust, care nu şi-a mai revăzut manuscrisele la un moment dat, publicate postum, scrie prost - în anumite momente chiar foarte prost - şi e o problemă pentru traducător. Dar Proust, pe de altă parte, a inventat o scriitură, el are o construcţie, o frază care este unică, recognoscibilă. Ce face traducătorul în situaţia asta?
   
MR: Mai trişează, uneori, de dragul autorului? Are el acest drept?
   
IM: M-am confruntat cu un mare traducător din Franţa, care traduce din portugheză, şi care avea probleme de genul ăsta cu un autor, şi chiar nişte inadvertenţe de scriitură: el, în măsura posibilului, spunea că trebuie să le menţii. Editorul francez nu permite aşa ceva. Cu Proust mă străduiesc cam între două ape: menţin repetiţiile lui, extrem de numeroase, dar din cînd în cînd mai reduc cîte una. Sînt fraze care, din motivul că nu le-a recitit, sînt într-un fel fără cap şi fără coadă, pe care parcă nu-mi venea să le las aşa. Aici este altă problemă a traducătorului, îngrozitoare şi insolubilă. Uneori mai pun o notă, în ediţia operelor complete care e foarte adnotată şi comentată.
   
MR: Am atins aici o altă problemă: a traducerii ca act hermeneutic. Credeţi că traducătorul e privilegiat faţă de critic, că se află cu un pas înaintea acestuia?
   
IM: Am convingerea asta. Eu cred că traducătorul reuşeşte ceea ce spuneam în citatul acela: să fie într-un în afară, în sensul că are vederea criticului, aceea oarecum abstractă şi de sus, tematizantă, dar şi într-un înăuntru care-i permite un contact cu foarte concretul care comunică extrem de multe lucruri ce scapă schemei, paradigmei de interpretare. Umple golul care de regulă se creează între aceasta din urmă şi text. Întotdeauna, un critic onest simte că există un gol. Oricît ar fi de grozav modelul de interpretare. E o prăpastie. Traducătorul nu simte lucrul ăsta: el e deja în elementul lui acolo.
   
MR: Şi totuşi, nu e nevoie, în aproape toate cazurile, de un spaţiu gol, ca o cutie de rezonanţă, în care sensul să se împlinească la întîlnirea cu propriul ecou?
   
IM: Spaţiul ăsta există. Traducătorul tinde să-l umple, deşi nu va reuşi niciodată: infinitele lecturi posibile care freamătă în acest gol vor rămîne întotdeauna. Traducătorul nu epuizează nici pe departe textul. El propune o lectură diferită de cea a criticului. La un mod implicit pe care poate nu toţi lectorii reuşesc să-l descifreze, să-l conceptualizeze îndeajuns. Dar la acel mod implicit - ori, criticul tinde să fie explicit, nu? -, el propune o hermeneutică. Pentru că el optează între diferite soluţii, modifică tot timpul un unghi de vedere, o posibilitate de interpretare.
   
MR: Oare traducătorul onest nu trebuie să dea seama, după o expresie rimbaldiană, aproape littéralement et dans tous les sens, de toate posibilele ambiguităţi ale unui text?
   
IM: Da, dar prin asta el deja face o hermeneutică. În cazul în care poate să le redea integral, pentru că după mine nu se pot întotdeauna restitui ca atare. Marea problemă a fiecărei traduceri, şi deci a traducătorului, e handicapul de a transpune într-o limbă cu o structură uneori total diferită, nu doar diferită pur şi simplu. Acel implicit al hermeneuticii lui mi se pare foarte important. Se poate compara Proust-ul meu cu cel tradus de Radu şi Eugenia Cioculescu. Versiunea mea pune mult mai bine în valoare dimensiunea novatoare a scriiturii sale: cealaltă traducere o estompa oarecum, o aducea spre secolul al nousprezecelea. De altfel, pornind de la experienţa de traducere, poate să producă şi texte explicite.
   
MR: E şi cazul dumneavoastră.
   
IM: Nu numai. Se poate asista astfel la o exegeză cu totul diferită de cea a unui critic frustrat de experienţa traducerii. Eu am străbătut acel text într-un anumit fel. Eu am fost în materia lui concretă. E ca şi cum traducătorul ar merge pe jos prin jungla narativă, iar criticul i-ar face bezele din avion.

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

REACŢII VIRTUALE

    Ieşirea pe Internet a literaturii române implică două demersuri: acela de a “internet”-iza patrimoniul literaturii consacrate şi cel de a scrie şi a publica direct pe Internet. În primul caz, avem de-a face cu ieşirea în actualitate a unei textualităţi asociate în mod consacrat cu lectura “copertată”, acea lectură ce se defineşte şi prin ritualul răsfoirii, fapt ce o asociază unor gesturi, cutume şi contexte cotidiene specifice. Apariţia poeziei lui Eminescu – ca să dăm exemplul cel mai uşor de gîndit - implică riscul de a insinua o discrepanţă între natura mesajului său, stilul şi cadrul de concepere a textelor sale (gîndite pe şi pentru bidimensionalul concret, palpabil, al hîrtiei) şi spaţiul acesta fantasmagoric al virtualului, care dă, într-o manieră specifică, sentimentul irealului şi al aparenţei. Chiar realizarea unei “paginaţii” cu parfum de clasic sau de “epocă” poate accentua  neverosimilitatea unei astfel de ieşiri în lumea informaţiei actuale. Este vorba aici despre natura textului şi despre cea a lecturării sale. Întrebarea care se ridică este aceea dacă tehnica redactării unui text îi poate împrumuta acestuia o personalitate specifică, un stil care se adresează unui “public” obişnuit cu cerinţele unui anumit mod de lecturare şi cu un anumit mesaj. Desigur, cum “scoaterea” în virtual este o experienţă ce a reuşit de multe ori în cazul marilor clasici ai lumii întrebarea nu implică o panică nejustificată cît meditarea pe marginea unei “atitudini” necesare, care să adune fericit pretenţiile unei textualităţi aparte cu modul în care aceasta este oferită. 
   
La fel, se ridică problema dacă literatura clasică română se pretează la traduceri care nu doar să redea o valoare locală – deja tragic asumată - a acesteia, ci s-o propună ca patrimoniu universal. Ori, acesta ar fi poate cel mai mare avantaj al unui astfel de demers. Aşezarea în canoanele moderne de comunicare, a unei literaturi refuzate de centrele de gravitaţie ale bibliografiei universale, este o ieşire în forţă, umăr la umăr, într-o egalitate tehnologică implicită, care se repropune prin server-ele lumii.  Ieşirea din chingile gestului academic de a căuta, recomandat sau nu, în fişierele bibliotecilor şi descoperirea în particular a unei lecturi prea obscurate, poate avea drept urmare, o “cerere” care nu poate fi decît benefică pentru prezenţa în memoria epocii a literaturii noastre clasice.
   
În ceea ce priveşte publicarea directă sau exclusivă pe Internet a textelor româneşti actuale, vorbim despre o asumare directă, făţişă, a tehnicii manierei moderne de exprimare. Dinamismul unui astfel de text vine atît din contextul în care este alcătuit cît şi de tipul de cititor căruia se propune. Redactarea pe computer a unui text este în mod decisiv (şi mult prea puţin observat) afectată de “amnezia” pe care capacitatea de a şterge vizual o eroare, o implică. Cuvîntul greşit, curăţat prin simpla apăsare a butonului “delete” dispare din contextul vizibil, fragmentînd istoria textului, a ideilor chiar. Nici chiar recurgerea la salvatorul “undo” nu rezolvă problema, reuşind întoarcerea doar la varianta anterioară cu riscul pierderii celei recente. Chiar existenţa unei posibilităţi de recuperare a textului exclude simultaneitatea despre care vorbesc şi care defineşte, în mare măsură, procesul de concepere şi de redactare a literaturii de pînă acum. Deşi sună tehnicist şi evident, aceste aspecte vin să sublinieze faptul că, pierderea cuvintelor “greşite” afectează în mod necesar direcţia unei idei sau a unei forme. Se naşte astfel acel gen de literatură “amnezică”, cu o istorie fragmentată, pe care scriitorul român actual trebuie s-o ia în considerare. Deşi nu pare să aibă o legătură necesară cu apariţia pe Internet a unor texte (şi poate că nici nu are) ideea este aceea de a se urmări o anume eliberare de sub confortul şi riscul tehnologiei moderne, fără a o abandona. Inutil de adăugat că prezenţa în virtual a unei literaturi actuale române are, ca şi în cazul celei clasice, rolul de a garanta egalitatea de şanse de propunere pe monitoarele lumii, desigur, cu sprijinul unui concept serios de lucru care să-şi asume şi estetic sau publicitar, demersul. 
   
În concluzie, se impune o viziune clară despre natura textului clasic şi noua formă de publicare, cît şi înţelegerea provocării pe care maniera computerizată de redactare o ridică literaturii actuale.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator