The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 81-82, 8 mai 2001

MIRCEA ŢUGLEA

FELINARELE ROŞII

    Este un adevăr banal să spunem că prostituţia este cea mai veche meserie din lume. Privind regresiv, pînă şi împerecherile animalelor, în perioadele lor fertile, pot fi privite ca o formă de prostituţie, datorită scopului practic la care servesc ele. Căci, esenţialmente, instituţia bordelului nu este decît o modalitate de satisfacere, în simulacru, a unui impuls practic – cel dat de instinctul de reproducere. În istoria omenirii, însă, această instituţie s-a desprins de originile ei pragmatice, mai întîi prin „estetizarea” modelului, căruia i s-au conferit valenţe metafizice (este vorba despre aşa-numitele „prostituate divine”), apoi prin comercializarea lui – dacă vreţi, este vorba de mecanismul prin care se trece de la lupanar la felinarul cel roşu. S-ar putea, deci, scrie cărţi întregi despre modul în care s-a raportat societatea la instituţia prostituţiei, după modelul încercat de Foucault în Istoria nebuniei, ori în cea a sexualităţii. Ar fi vorba, mai întîi, despre nevoia societăţilor primitive de a investi impulsul sexual cu semnificaţie metafizică, apoi despre felul cum societăţile istorice abandonează încetul cu încetul acest construct, păstrîndu-l totuşi în anumite zone privilegiate (precum, de exemplu, haremul sultanilor sau instituţia gheişelor japoneze) şi transformîndu-l într-un lux artistocratic. Bordelul, deşi aparent se reîntoarce la motivaţia practică, îndeplineşte din ce în ce mai mult, acum, o funcţie socială şi comercială. Începînd de la cohortele de prostituate ce însoţesc marile armate, angajate de aceiaşi nobili care, în timpul liber, scriu misive sentimentale domniţelor lor, pînă la bordelurile citadine descrise de un Villon, de pildă, funcţia socială a prostituţiei pare din ce în ce mai bine determinată. Avem pe de o parte un fel de „prostituţie de stat” (bordelul ambulant al armatei), cu funcţia de a „disciplina” instituţii vitale ale ordinii sociale, prin excluderea factorilor perturbatori, şi pe de altă parte o prostituţie „comună”, deseori o adevărată afacere, în care predomină aspectul comercial. Aceasta este, cel mai frecvent, tolerată şi nu admisă de ordinea socială şi de mentalitatea comună. Scriam, într-un alt articol: “secole de-a rîndul, biserica a tolerat prostituţia, fiindcă dacă ar fi interzis-o răul provocat ar fi fost mult mai mare. Prohibiţia americană, în schimb, a cauzat apariţia criminalităţii de tip mafiot”. Nu este cazul să reiau aici această discuţie – mai amintesc din acel articol doar că, pe termen lung, “consecinţele intoleranţei lovesc de fapt în sănătatea mentală a unei naţiuni. La noi, de exemplu, interzicerea avortului a cauzat moartea a mii de femei”. Este de reţinut, totuşi, că nici un sistem social nu a reuşit să elimine cu adevărat prostituţia, şi că sistemele cu un standard etic foarte înalt (cum a fost cel din Evul Mediu) au întreţinut adesea o complicitate surprinzătoare cu instituţia prostituţiei. Abia societăţile moderne îi stabilesc un cadru legal, atribuindu-i o funcţie asemănătoare cu cea a altora aflate fie la periferia societăţii, fie la marginea normalităţii: ospicii, închisori, centre medicale. Prostituţia se află, de acum înainte, prinsă într-un mecanism al excluderii care defineşte, prin contrast, imaginea societăţii: omul “normal” nu se află internat în vreun ospiciu, nu este la închisoare, nu merge la bordel, nu suferă de boli contagioase etc. – el este un fel de sportiv absolut, un frumos animal igienizat. Dacă asupra lui planează umbra unei cît de mici bănuieli că s-ar fi îmbolnăvit, că ar fi dependent de droguri, ori altele asemănătoare, animalul frumos este imediat izolat într-o instituţie spitalicească sau de recluziune, pînă cînd îndeplineşte iarăşi standardul social comun. Excluzînd, printre altele, şi bordelul ca spaţiu de igienizare socială, sistemul comunist n-a făcut altceva decît să “îmbolnăvească” norma comună, transformînd-o într-un spaţiu al suspiciunii şi anxietăţii, asta în cazul cînd n-a recurs la forme cu mult mai radicale de excludere şi “igienizare”, precum experimentul “reeducării” de la Piteşti. Ei bine, dacă privim problema aşa, toate discuţiile din zilele noastre asupra legalizării prostituţiei sînt, în opinia mea, vorbărie goală: legală sau nu, instituţia tot există. Important este dacă vrem s-o vedem în centrul mecanismului social (pe stradă, adică) sau bine delimitată de, pînă la urmă, simpaticele felinare roşii.

 

SILVIU DANCU

LUPTA DINTRE BISERICĂ ŞI PROSTITUŢIE

    Cînd vorbeşti despre prostituţie este uşor s-o personifici, s-o plasticizezi; trecerea aceasta la majusculă, la Prostituţie, are o savoare pe care este greu s-o reprimi sub austeritatea unor principii inhibitorii şi poate de aceea se regăseşte cu atîta rezistenţă în mari opere ale istoriei artei. În ceea ce mă priveşte, regăsesc Prostituţia, cam patriarhal şi indecis misogin, sub semnul femeii. Dacă ar fi s-o privesc aplicat la momente ale sale, o aflu în carnaţia căzută şi frămîntată de experienţă, a personajelor lui Lautrec. În aşteptarea activităţii nocturne, ca „în salonul de pe Rue des Moulines“, unde femei tolănite rutinat pe canapele roşii adună în sine toată disponibilitatea contra cost posibilă, ori atinsă de uimitoare inocenţă, în spatele dezgolit sub părul strîns în cocul provizoriu al părului castaniu din „Toaleta“, resimţindu-se după beţie ca în desenul în cretă ce-o evocă pe Suzanne Valadon (parcă), din „Mahmureală“, sfîrşită şi mistuită ca-n „Solitudine“. Dar, coborînd din planul artistic, Prostituţia îşi pierde subiectivismul atins de geniul artiştilor; redevine stradală, vulgară, atinsă de falimentul inesteticului, supusă dispreţului mai mult sau mai puţin făţarnic al societăţii, încarnată în exemplarele obosite de compromisul cotidian.
    Dorind, însă, să personific Biserica, am o mare problemă. Biserica scapă unei imagini anume, într-o pudoare iconoclastă, misterioasă. Şi cumva androgină. Este răstignită metafizic între substantivizarea ei la feminin (adunată cultic sub prototipul Fecioarei), şi structura ei ierarhică, eminamente masculină. Mă refer, desigur, la Biserica Ortodoxă. Chipul viril al preotului, îmbogăţit de barbă, predica ce rareori depăşeşte limite secular consacrate, zornăitul aromat al cădelniţei, glasul tînguit în mod  bizantin şi parcă, tocmai de aceea, ancestral, răcoarea înaltă a zidurilor animate de chipurile ascetice ale sfinţilor, prezenţa - şi ea pictată - a sfintelor iremediabil însemnate de virginitate sau maternitate, ori şi una şi alta convieţuind tainic în persoana Maicii! Nimic din toate acestea nu mă lasă să devin prea libertin în imaginaţie şi asta indică succesul imbatabil al canonului, care impune (sub greutatea Tradiţiei emanată din Dogme) linia pictată a Sfinţeniei. Este un aspect extrem de interesant, care revelează o legătură, pe cît de subtilă pe atît de trainică, dintre spiritul Bisericii şi arta sa. Dar, din nefericire, arta, fie şi sacră, necesită cu aceeaşi impetuozitate, talent. Sau har, ca să fim mai în acord cu subiectul discuţiei sau, şi mai clar, inspiraţie. Ori, dogmatic vorbind, Biserica rămîne etern sfîntă dar nu acelaşi lucru se susţine în cazul celor ce-o alcătuiesc, fie ei mireni sau ierarhi. Şi cînd acest lucru devine în mod public evident intervine Kitsch-ul spiritual, sacral, care introduce o notă falsă între linia canonică a imaginii Bisericii şi reprezentarea ei în agora contemporană.
   
Chipul Bisericii capătă profiluri punctuale, contextuale, în discursul celor care o reprezintă „oficial“. Are strălucire sau paloare, sobrietate sau veselie, demnitate sau tristă decădere. Discursul Bisericii se doreşte, în mod necesar, Vestire a Cuvîntului. Intră în cetate prin glasul amvonului, mai nou, al presei scrise sau televizate, al cărţii. Profunzimea şi nuanţele acestui discurs sunt ancorate indestructibil în inflexiunile personalităţii celor care predică. Preotul este, prin definiţie, o prezenţă a oralităţii şi a gesticii sfinţitoare; nu are obligaţia să fie plăcut sau îngăduitor, cît autentic şi normativ. De aceea, Biserica este structural incomodă certificînd, chiar şi prin aceasta, caracterul ei simultan itinerant şi etern, intra-mundan şi extra-mundan.
   
De aceea, lupta dintre Biserică şi Prostituţie, luptă mediatizată nu de mult, este şi una de imagine. Pe de-o parte, Prostituţia încearcă o obrăznicie dezinvoltă, cochetînd strategic, dar şi justificat uneori, cu rolul de victimă, de copil nelegitim al societăţii, căutîndu-şi - sub umbrela filozofiei politice contemporane - un loc în legile ţării, sugerînd igienic şi puţin nostalgic instituţionalizarea ei în concretul stabilimentelor de rigoare. Lumini roşii, băutură şi tandreţe contra cost, pigmentate cu o perversitate legitimată şi care transformă pornirile ruşinoase în manifestări „civilizate“ ale individualităţii, prin aceasta asumată şi eliberată. Pe de altă parte, Biserica a fost arătată sub conturul inchizitorial al discursului vehement, prea puţin nuanţat, uneori învins de propria-i suficienţă, o prezenţă sobră, austeră şi cumva întunecată, de parcă toate nuanţele de gri ale asceticului s-ar fi ciocnit într-un contrast ideologic, transpus în cromatic, de culorile calde, dulcegi şi afumate de tutun ale budoarului.
   
Din această luptă, în care au fost angajate „talk-show“-uri cu rating ridicat de vizionare, deputaţi, prostituate, primari, jurişti şi preoţi, toţi însoţiţi de reacţiile contradictorii ale publicului anonim, ei bine, din această bătălie cîteva lucruri tot au devenit clare; fie pentru că au fost repetate obsesiv, fie că s-au împămîntenit prin tradiţie, fie că oratorii au particularizat în personalitatea lor ideea sau instituţia pe care o reprezentau. Lucrurile „devenite“ clare ţin de faptul că „vrem sau nu vrem, fenomenul prostituţiei există“, că „Bordelul poate aduce beneficii prin aceea că presupune o protecţie clinică, anulează evaziunea fiscală, implică un control mai atent al fenomenului, ajută la o mai drastică penalizare (care astfel nu mai este contradictorie legilor europene) a prostituţiei stradale, asigură un trai decent celor care exercită această „profesie“ eliberaţi de sub tirania „peştilor“ şi previne naşteri necontrolate care au deseori urmări tragice pentru copiii astfel născuţi“. Pe de altă parte, a devenit la fel de clar că „legalizarea Prostituţiei are drept consecinţă compromiterea morală a Statului, obligat să respecte afinităţile spirituale ale unei populaţii majoritar ortodoxă, introduce - în consecinţă - o nedorită tensiune între Stat şi Biserică, presupune o neglijare flagrantă şi apostatică a Cuvîntului şi spiritului Scripturii“. Lista poate continua în aspecte de amănunt.
   
Ceea ce doresc, în cele de faţă, nu constă în a da dreptate expresă vreuneia dintre părţi, ci în a consemna „cromatica“ acestei ciocniri de o reală importanţă morală şi socială. Şi asta, privind cu predilecţie spre Biserică. Un lucru îl susţin cu tărie, încă de pe acum: prin însăşi natura ei, Biserica este în perfectă legitimitate în a emite şi susţine sentinţe şi principii morale, este perfect justificată în demersul de a ieşi în public pentru a-şi spune părerea referitor la legi cu impact moral, mai mult, are obligaţia de a face acest lucru. Poate şi trebuie să se prezinte de la înălţimea tradiţiei şi sacralităţii sale, poate şi trebuie a avea ca ultimă instanţă normativă, învăţăturile Scripturii şi ale Părinţilor; indiferent dacă este vorba despre prostituţie, homosexualitate, avort, euthanasie ş.a. Dar, aşa cum spuneam, învăţătura ei, ieşirea în public este însemnată, contextual, de tipul de discurs pe care-l foloseşte. Ori, aici Biserica suferă acelaşi ton, aceeaşi intransigenţă lipsită de nuanţe (sau cu false nuanţe, împăciuitor şi condescendent sfătoase), aceeaşi rigiditate întunecată a fost folosită şi-n cazul avortului, al homosexualităţii ca şi-n cazul Prostituţiei. În primul caz a pierdut, în cel de-al doilea a reuşit o semi-victorie, în cel de-al treilea… rămîne de văzut.
   
Ce anume aşteptam de la această ieşire mediatică a Bisericii, era ceea ce este firesc să vină din partea ei: atenţie şi păsare. Principiul „nu urăsc păcătosul, ci păcatul“ nu pare a fi funcţionat, chiar dacă a fost insistent afirmat. Dimpotrivă, partea „adversă“ este cea care a adus argumente de ordin umanitar-pragmatice, cu consecinţe reale pentru cei care ar fi beneficiat de propunerile lor; Biserica a rămas la nivelul teoreticului, la cel al generalului ce pierde din vedere particularul. Propunerile ei nu erau propuneri, erau restricţii şi interdicţii, nici un studiu (în ciuda nu ştiu cărui congres ţinut pe temă, la Patriarhie) care să arate că monitorizase în timp fenomenul şi că încercase să iasă din cadrul strict duminical al catehizării. O diaconie absenteistă, rudimentară şi insensibilă, care mi-a dat sentimentul părăsirii. Siguranţa procentelor, care duce la acest discurs general, determină pierderea din vedere a faptului că nu doar omul merge spre Biserică, ci, în primul rînd, invers. E drept, prezenţa actuală a catehizării şi a asistenţei religioase în şcoli, penitenciare, spitale şi unităţi militare este un fapt remarcabil; dar nimic concret nu a venit să demonstreze existenţa unui program coerent care să utilizeze acest aparat amplu în vederea depăşirii acelui ton nazal şi monoton psalmodiat. Dacă Biserica nu ar fi reacţionat în cazul Prostituţiei, (ca şi al homosexualităţii etc.) aş fi fost dezamăgit, chiar alarmat; dar maniera în care o face nu este de măsură să liniştească pe cineva. Argumentele de manual, aduse societăţii ca unei imense aule cu studenţi obedienţi de teama examenelor, nu constituie cel mai bun mod de a indica Biserica acolo unde aceasta se doreşte: în postura de incontestabil cenzor moral şi de credinţă, care să aducă în compromisul realităţii sociale, lumină şi culoare. Aceste aspecte sunt cele care mă determină acum să văd în siguranţa aproape nepoliticoasă a purtătorilor de cuvînt ai Bisericii, o abatere de la canoanele acelea care au impus remarcabil, linia şi culoarea icoanei.
   
în fapt, Biserica nu a reuşit să depăşească discursul Prostituţiei, cu care s-a identificat în suficienţă şi, ca şi Prostituţia, a emis sentinţe de alb şi negru, doar că a făcut-o mai slab, tocmai pentru că s-a regăsit în contradicţie cu spiritul său. Este un conflict între discursul şi spiritul Bisericii, care mută problema reală în structurile sale administrative actuale. Astfel, tot acest conflict a desenat un tablou de o coloritate indecisă, haotică, în care nu se ştie cu exactitate cine este bun şi cine este rău; poate de aceea am şi ales titlul articolului ca o forţată parafrazare a celebrului tablou a lui Peter Bruegel „Lupta dintre Carnaval şi Postul Mare“. Doar că acela va fi mereu o capodoperă cel despre care vorbim noi, nu.

 

ADRIAN ONICESCU

PREŢUL SECRET AL CĂRNII

    Prostituţia îşi cere dreptul de a fi recunoscută ca o instituţie socială de ecarisaj. Are dreptul să existe cu discreţia la care aspiră orice mutilare. Va veni oare vremea cînd crima va cere şi ea să fie legalizată, se vor întreba cei sceptici? Nu! Pentru că spre deosebire de crimă, prostituţia e doar o opţiune temporară deschisă în etic, precum proba aritmetică a adunării în scădere. Nu e nici măcar comparabilă cu furtul. Prostituţia e o ingenuă în afaceri. Preţul tîrgului ei e insignifiant faţă de tot ceea ce pierde. E de fapt un dar. Unul otrăvit însă, el nefiind nimic mai mult decît o îndurerată consolare reciprocă între învinşi, celebrată jalnic îndărătul unui zîmbet împrumutat cu ora de la cîştigători. E jocul unor copii săraci care negociază vise refolosite imaginîndu-şi mărunţişul cotat la bursele marilor tranzacţii afective ale omenirii. Căci trebuie să fii foarte bogat ca să fii iubit cu sinceritate deplină de o femeie frumoasă şi deşteaptă. Restul muritorilor trebuie să ne mulţumim cu un devotament duhnind a neputinţă ori neşansă.
    Decenţa cere efortul de a parcurge în secret un spaţiu periferic pentru a suferi înfrîngerea de a negocia amor fictiv cu o femeie care şi-a amputat memoria şi cerşeşte agresiv cu rana ei sîngerîndă în plină stradă. Atîta vreme cît legea recunoaşte şi administrează eficiente căsătorii din interes, are obligaţii egale faţă de destinul prostituatei. Este datoare să înfiinţeze lupanarul cu aceeaşi dedicaţie ca şi cea datorată spitalului. Legea nu are dreptul moral de a sălbătici adevărurile neconvenabile sub pretextul bunei cuviinţe. Căci viaţa împiedecată să se consume la suprafaţă se transformă într-un spectru monstruos ce bîntuie sufletele şi le pierde. În ultimii zeci de ani s-au născut oameni pentru toate nevoile. Şi există nevoia de surogat, dreptul la fals al celor prea săraci pentru a-şi permite unicitatea arhetipală a originalului. S-au născut şi femei de toate soiurile. Printre ele au fost şi acelea destinate să ofere cu tarif surogatul dragostei celor care şi-au pierdut speranţa de a iubi cu adevărat. Sfinţenia nu poate fi altceva decît o opţiune. Adevărul nu admite coerciţia. El îşi verifică propriile întrebări chiar dacă îşi revendică doar răspunsurile cărora le poate supravieţui. Aceste femei au fost în tot acest timp schingiuite sub pirostrii. Au suferit şi au facut să sufere încă şi mai cumplit, părinţi, soţi şi copii, sub povara blestemului unei iluzii malformate a politicului.
   
Dragostea este tot ce supravieţuieşte unei lupte ucigătoare cu comoditatea. Şi aproape nimic nu supravieţuieşte în afară de speranţă. Nu lipsurile ucid dragostea, ci desfrîul nemăsurat al dorinţelor. Iar împotriva desfrîului nu există decît un singur remediu: desfrîul! Pe el nu-l putem împiedica să existe şi nu e moral să încercăm eliminarea acestui reper al eticului. Desfrîul nu e un pericol pentru înfrînare la fel cum starea de boală nu este un pericol pentru sănătate. Nici epidemiile nu se stăvilesc prin uciderea bolnavilor, ci prin izolarea lor. Prostituţia trebuie doar exilată undeva la periferie. Rătăciţilor pasionaţi trebuie să li se impună un spaţiu, nu să li se confişte reperul. Trebuie să li se dea şansa de a-şi trăi rătăcirea pe o traiectorie comun acceptată a ruşinii. E nevoie de îndrăzneală pentru a tolera. De îndrăzneala învingătorului, nu a impertinentului. A redeveni morali, după atîta rătăcire, impune elasticitatea înţelegerii vii, nu rigiditatea.
   
Acum imoral este să nu recunoaştem o nevoie dintotdeauna: prostituţia. Răul nu îl întruchipeaza cele cîteva sute de femei nefericite, ci aceia cărora drama rătăcirii lor le umflă buzunarele. Pentru că prostituţia nu e decît un efect îndepărtat al crizei economice. Fiinţa umană e slabă şi neajutorată, aruncată astfel în mijlocul unui război definitiv inegal. Femeile nu se vînd din sărăcie, ci din aviditate rătăcită de morală. Şi acest adevăr trebuie spus. Este însă o avariţie în care ele sunt slabe prin însăşi puterea lor telurică asupra bărbaţilor. Dar e la fel de posibil ca aici să fie un neajuns al puterii şi nu al imoralităţii. Al slăbiciunii care ajunge să controleze ilicit forţa.
   
Cea mai dureroasă jignire care se poate arunca unei prostituate este să o faci curvă. Pentru că ea nu se crede astfel atîta vreme cît nu-şi implică sufletul în negoţul ei. Ea nu e frivolă. De aceea nu poate fi curvă, fie şi numai judecînd după proporţiile trădării ei. Frivola nu-şi respectă angajamentele pe care şi le asumă cu premeditare. E iresponsabilă. Prostituata nu înşeală pentru că ea nu-şi asumă angajamente, nu induce în eroare. Nu spune “te iubesc” în sensul de “îţi aparţin” ci în acela, artificial, dar sincer, de “te oblojesc”, în care pulberea tămăduitoare este presărată peste rană. Preţul se stabileşte la început. Aici e corectitudinea. Preţul de la urmă, cel smuls cu promisiuni al frivolei, este dezastruos. Prostituata există prin accesele, prin jumătăţile ei de măsură asumate, în care se rupe de sine şi se vinde pe bucăţi, dar niciodată cu pretenţia că o face pe de-a-ntregul. O femeie măritată din interes nu va denumi niciodată afacerea ei prostituţie, chiar dacă întruneşte toate crimele constituente: falsitate, minciună, fraudă. Prostituţia nu face victime în afara ei.
   
O prostituată nu permite iluzii. Ea este o societate comercială. Nimeni nu vine la magazin ca să se îndragostească iremediabil de marfa expusă banului tuturor în galantare. Fiecare cumpără ce-i permite punga. Deja nu mai ştiu care e diferenţa dintre a cumpăra şi a cuceri.. La fel cum poezia nu se masoară prin eternul adevărurilor ei, ci prin efecte, prin jocurile ei de lumini şi umbre. Atît prostituata ca victimă a ei înseşi, cît şi clientul, ca autor al agresiunii, au jocurile lor de lumini şi umbre. Cei ce plătesc, caută să-şi pună întunericul pentru cîteva minute în luminile rampei. Cui îi mai pasă de surîsul unei prostituate care încă nu a pierdut totul? Pentru că speranţa este cea care se stinge ultima. Tot ceea ce nu îngăduim, ni se va întoarce împotrivă sub disimularea minciunii. Fiecare primim minciunile pe care le merităm.
   
Prostituţia este una din stările de a fi ale umanului, şi ea nu se rezumă la sex. Această constatare m-a facut credincios. Pentru ca absenţa unui sens dincolo de această existenţă, ne-ar transforma pe toţi în vînzători ai noştri şi ai celorlalţi. Mi se pare de altfel că închirierea cu tarif a corpului pe o durată strict limitată este infinit mai demnă şi mai puţin nocivă decît consacrarea interesată total a scrisului, a ideilor, a sufletului prin corupţie, a politicii. Cred de aceea în necesitatea politicii la fel ca şi în aceea a prostituţiei.
   
Prostituata are decenţa de a-şi asuma condiţia şi de a nu induce în eroare. Aceasta e legitimitatea ei. A recunoaşte un drept înseamnă implicit a-l limita. A obliga existenţa la un domiciliu, a crea o adresă înseamnă nu a propaga, ci a restrînge. De aceea nu avem dreptul să exilăm prostituţia în stradă. Vedem legalizată dintotdeauna căsătoria interesată a marilor incompatibilităţi estetice şi de vîrstă, concubinajul a căpătat implicaţii juridice, căsătoriile între homosexuali sunt şi ele de domeniul acceptabilului. Astfel de strîmb situîndu-ne faţă de marile noastre iluzii, şi păstrînd la piept tot restul de orori acceptabile prin mici laşităţi şi complicitate, a nu recunoaşte prin lege nevoia pe care o acoperă prostituţia înseamna nu a fi scrupuloşi ci doar a proscrie de pe culmile perfidiei cea mai curată, cea mai onestă, poate, dintre toate vînzările de sine.

Israel, 2 mai 2001

  

ATELIER CU FERESTRELE îNCHISE
ŞTEFAN CARAMAN

ENTER

    Mai întîi apare obsesia. Un gînd, o stare provocată de cineva anume, sau de o ştire, sau de un simţ, deraierea spre o realitate străină şi teama. Toate acestea pun stăpînire pe fiinţa mea şi încep să tragă de cărnuri. Intru într-o stare de agitaţie, nu-mi mai place nimic (de parcă, altfel, mi-ar plăcea ceva), închid orice canal de comunicare cu ceilalţi şi îi aduc, fără voia lor, în stadiul în care simt nevoia să împartă palme. Şi ca să reduc proporţiile dezastrului, mă izolez. Intru în atelierul meu cu ferestrele închise, extrag un disc, sau o casetă audio, de obicei unul/una cu cea mai nepotrivită muzică, stau la pîndă. Atunci cînd trebuie să se nască un text.
   
Pe nepregătite, asaltez calculatorul băgînd în el electricitate, mult peste ceea îi poate oferi o biată priză. Acesta cuminte, sau înţelept, intră elegant în Microsoft Office, îşi etalează cursorul pe font 12, Times New Roman CE şi aşteaptă. Devin în acel moment element al unui climax ce întîrzie să se consume. Prima frază, primul cuvînt, titlul - litere ale unui abecedar pe care, iar şi iar, trebuie să-l învăţ, căruia trebuie să-i întorc paginile, întotdeauna altele, să mă încarc cu înţelepciunea lui, cu lecţiile lui despre viaţă, despre fericire sau despre tristeţe, despre sex sau despre moarte, despre sens sau lipsa acestuia, despre oameni şi despre fiare, despre tot ceea ce poate oferi existenţa unică şi tocmai de aceea insignifiantă a unui singur individ, despre mine.
   
Apoi încep să scriu. Frazele se depun cuminţi, parşive, gata să-mi arate la fiecare ENTER dosul, să-mi demonstreze, prin alinierea lor nemaiîntîlnită, că poartă fiecare cu sine germenele ratării, configuraţia unei estetici minore, muntele urît al muncii în zadar, al minciunii. Furia mea sporeşte cu fiecare frază care se adaugă, simt ura cum mi se strecoară în sînge, cum ajunge la creieri şi nimeni, dar nimeni nu scapă nepedepsit.
   
La sfîrşitul primului paragraf mă opresc şi recitesc totul. Lucrurile încep să capete o logică, textul se ridică precum un arbuşti ornamental plantat pentru orbi, capătă o formă bizară, o ordine proprie. Apoi încă un paragraf şi încă unul, sub ochii mei întotdeauna obosiţi şi uimiţi se conturează o lume unică. Imperfectă dar unică. Dintr-o materie ambiguă şi murdară, dintr-o realitate străină şi stranie, dintr-o ambiţie creaţionistă absolută prin lipsa de sens şi dintr-o generozitate care le leagă pe toate. Personaje vii circulă de colo colo, mişcarea lor generează evenimente, încep să producă reguli, pretind lucruri imposibile, suferă sau se bucură, apar şi dispar, îşi pun întrebări, se îndoiesc, mă invocă. Mă transform într-un Dumnezeu adorat şi damnat în acelaşi timp, observ cum mi se ridică ode şi cum mi se ard învăţăturile, cum urc şi cobor pe scara unui adevăr în care nici eu nu mai cred - pentru că niciodată nu mă opresc, niciodată nu sînt convins că ajunge, pentru că nu ştiu cine sînt.
   
Ultimele fraze sînt cele mai dificile. Au un aspect indecent, prezintă striaţii sau zbîrcituri, sînt nervoase şi triste în acelaşi timp. Ele sînt martorele sfîrşitului. Crepusculul le învăluie precum o aură abia vizibilă, agonizează trîntite pe pămîntul sărac al inspiraţiei şi nu este nimeni care să le ofere o şansă - Dumnezeul lor e, în sfîrşit, mort.
   
încremenită în piatră, povestea acelei lumi porneşte într-o lungă şi bezmetică călătorie prin timp, pînă cînd cineva, o fiinţă vie, superioară, o va opri pentru o clipă pentru a-i citi şi descifra mesajul - piatra va căpăta din nou viaţă, viaţa îşi va conserva încă o dată esenţa în piatră, va călători… din nou…

 

FOAIE VERDE
CASANDRA CRISTEA

DIN PUŢ ÎN LAC

    Luată la modul convenţional, drept pură metaforă, sintagma de „peregrin transilvan” este de-a dreptul pitorească, permiţînd jocuri pe hărţi imaginare şi chiar un statut nobil. Problemele apar cînd expresia primeşte un conţinut real şi te obligă să îţi asumi toată gama de conotaţii cuprinsă în ea, deci să porţi în spate povara unei boccele de această dată nu cu merinde, în vîrf de băţ, ci gemînd sub greutatea a secole de istorie. Pornind la drum spre „pămîntul ungurului”, bocceaua luată de acasă primeşte o greutate aparte, se cere umplută cu grijă pentru că va deveni sursa principală de supravieţuire.
    în primul rînd în ea vor intra toate documentele, fotografiile, peceţile, blazoanele, învăţămintele şi convingerile care ţi-ar putea dovedi identitatea: naţională şi individuală, nu are importanţă cum o numeşti, important e să fii capabil să o susţii. Şi ca în orice călătorie, prin excelenţă iniţiatică, povestea încercărilor porneşte de la vămi, punctele de ruptură unde şi statutul tău devine incert. Se pare că mentalitatea păzitorilor de praguri funcţionează pe principiul că fiecare pas spre Occident trebuie plătit scump sau anulat de la început, pentru ca nu cumva să se confrunte, într-o bună zi, cu o adevărată procesiune de “peregrini transilvani”! Doar că excesul lor de zel a mers pînă la a mă escorta în clădirile obscure ale vămii, punînd sub semnul întrebării însăşi “pecetea” propriei lor ambasade, pentru ca în cele din urmă să nu reuşesc să înţeleg ce fel de parolă ar fi funcţionat pentru această trecere.
    Aşadar, din puţ în lac, adică din Transilvania în Piaţa Marx din Szeged, unde primul proverb care mi se repetă obsesiv este, bănuiesc, un precept nemţesc: “Ordinea e mama tuturor lucrurilor!”. Pentru un peregrin sosit din România tuturor posibilităţilor proverbul se dorea a fi un memento care m-a ofensat, căci bocceluţa mea de călător era plină de bune-cuviinţe adunate de-acasă. Totuşi, faţă de prăfuiala Clujului, cu traficul său ameţitor, oraşul lor pare “ca scos din cutie”, refăcut după inundaţii cu o precizie uimitoare, fără a lăsa un colţişor neamenajat. Necunoscînd codul lingvistic al noului spaţiu şi în consecinţă neputînd descifra inscripţiile, rămîn nedumerită în faţa unei statui cu o mulţime de oameni ducînd pe umeri o albină uriaşă: încerc să-mi amintesc ceva din explicaţiile dicţionarului de simboluri, dar am fericita libertate de a descifra totul după bunu-mi plac. 
    Indusă în eroare de salutul “Hello!”- evident, cu accent, încep să le vorbesc în engleză, dar stupoarea de pe feţele lor îmi dovedeşte imediat că nu înţeleg o vorbă din discursul meu, aşa că păcălită de acest americănism împrumutat pe post de “Szio!” îmi permit un zîmbet la gîndul de a le răspunde în italiană celor de acasă care mă salută cu “Ciao!”! Deocamdată, după primele săptămîni de eforturi de a deveni “observator participant”, mă găsesc tot în postura de peregrin, izolat volens-nolens într-o tăcere înspăimîntătoare, comunicare blocată prin absenţa unui cod lingvistic comun, dar încep să mă întreb dacă nu cumva sînt diferite şi mimica şi gestica... Ajung la situaţii extreme, în care îmi doresc să cunosc măcar nişte sîrbi, pe care evident să nu îi înţeleg deloc, dar care măcar să-mi surîdă complice de pe poziţia comună de “minorităţi”! Nu uit nici o clipă statutul greu încercat aici de “transilvan”, cu adevărat intrigant şi chiar rîvnit de cei de-aici - dar despre asta “altundeva, cîndva”...
   
Pînă la noi experienţe - culturale, sper - aştept să mi se confirme explicaţia care mi s-a dat în legătură cu simbolul vuturului de pe stema Szegedului: “mai mult fermecător decît puternic...”. Să stea oare în această sintagmă secretul uimitorului avînt al Ungariei?

Szeged, aprilie 2001

 

MISIVE
SILVIU DANCU

ŢIE

    Mă întreb acum care este riscul publicării într-un ziar, într-o pagină anume. O pagină culturală, aşa cum se doreşte a fi “Suplimentul de marţi”. Există o politică, o coerenţă sau o fidelitate faţă de o linie stilistică, care să definească pagina respectivă? Sau doar contextul este cel care impune un ritm al cuvîntului, un ritm care nu este al autorului cît al paginii în sine? Este clar că, între ele, individualităţile celor care semnează articolele acestei pagini păstrează un contur, o distanţă care exclude confuziile; nu poţi atribui lui Mircea Ţuglea un articol născut din “turbulenţa” verbală a lui Mugur Grosu şi nici lui George Vasilievici, ritmul lui Mihai Grigore. Dar realitatea faptului că cei care apar ca semnatari ai articolelor din Supliment sînt puţini şi relativ aceiaşi duce la construirea unui ton care defineşte arhitectura paginii; chiar şi aşezarea în pagină, care urmează o geografie aparent statică (în debut Mircea Ţuglea, la final Mugur Grosu, în interior oricare dintre cei care mai scriu) vine să întărească opinia de mai sus. La fel, numărul articolelor care se păstrează undeva între trei şi patru, dacă nu vorbim de cazurile în care se reduce la două articole sau doar unul. Toate acestea vin să creeze o constanţă care exclude surprizele (sau le întăreşte atunci cînd apare un nume nou), dar poate accentua sentimentul familiarului celui care se doreşte un cititor constant al paginii. Ce vreau să spun este că există deja o unitate care defineşte forma şi spiritul paginii, în care fiecare ne propunem ca individualităţi, dar individualităţi atinse de-acum de personalitatea compusă a “grupului”.
    De ce scriu toate acestea? Dintr-o tristeţe şi o întrebare personală, născută în urma unei discuţii pe telefon avută astăzi cu un om drag mie; subiectul discuţiei: articolul subsemnatului, “Lupta Bisericii cu Prostituţia” apărut în Suplimentul din 5 mai. Aflat la Constanţa, a cumpărat ziarul şi “m-a” citit. Subiectul îl interesa realmente (de altfel reuşisem cîndva să alarmăm prin vehemenţa cu care l-am disputat, recepţionera unui hotel din Amsterdam). Ca atare m-a citit curios; rezultatul a fost de natură să mă pună pe gînduri. Nu numai că nu a emis o critică la obiect, care să-l pună-ntr-o poziţie de acord sau nu cu cele afirmate-n articol, nu numai că nu s-a arătat ceva mai îmbogăţit de pe urma celor lecturate, ci s-a oprit contrariat şi deranjat la suprafaţa articolului; la formă şi nu la fond. Motivul era extrem de simplu: a întîlnit un articol “greoi şi îmbîcsit. Pretenţios.”  Forma cuvintelor, neprietenoasă, nefamiliară lui, atingînd aparent dimensiunile unei terminologii exclusiviste, forma aceea care a încercat din răsputeri să sintetizeze plastic nuanţe şi profunzimi de idei, ei bine, forma care era menită să sublinieze şi nu să ascundă, ea… ea este marele vinovat; nu a permis interlocutorului meu să ajungă la miezul, la sufletul care ar fi trebuit să exprime problemele care m-au mînat spre gestul scrierii. Mi-ar fi uşor să arunc vina pe umerii lui; el este cel care a rămas neputincios şi dezarmat în faţa unei topici evadată din zona colocvialului, el este cel care a abandonat în faţa înălţimii cuvintelor solicitante din punct de vedere intelectual. Mi-ar fi uşor, zic? Totuşi, nu. Nu doar pentru că ar fi vorba despre o persoană care mi-este atît de apropiată (şi despre care nu pot afirma că este lipsită de exerciţiul lecturii), nici doar pentru că, şi de-ar fi ea altfel, astfel de acuze ar dovedi din parte-mi o superioritate ce cochetează cu aroganţa; dar pentru că persoana în cauză este cititorul, este cel care a investit un anume timp şi “buget”, pentru a citi articolul în cauză. Şi, mai mult, a investit interes, deschidere, încredere, poate o oarece nerăbdare. Există în orice cititor o aşteptare (mai mult sau mai puţin conştientă) care poate fi împlinită, dezamăgită sau chiar născută din actul lecturării. Şi mai există şi o diferenţiere de atitudine între cititorii unui cotidian şi cel al unui roman sau al unui studiu de specialitate. Tot aşa, un singur om (ce poate fi familiarizat cu toate tipurile de texte menţionate) se pregăteşte mental în chip variat în faţa diferitelor propuneri spre lectură. Abandonarea aceea de minute, (care defineşte cititorul unui ziar), răsfoiala amplă a paginii “calde”, “diurne”, trecerea în diagonală a privirii peste titlurile îngroşate, poticneala atentă şi încruntată asupra dimensiunilor reduse ale caracterelor (şi, deseori, toate acestea în faţa cafelei sau între staţiile de autobuz), vin să creioneze portretul consumatorului de informaţie de presă. O informaţie rapidă, succintă, lipsită de orice tendinţă spre “academic” şi care aşează cititorul în mijlocul unei realităţi fragmentată de coloane şi de citate smulse din declaraţii. Articolul meu a apărut în paginile unui ziar; ale unui cotidian. Este un fapt obiectiv ce poate induce un anumit gen de aşteptare, de-acum instinctiv asumată, în faţa textului oferit spre lectură. Este posibil ca cititorul meu să fi pornit în demersul lecturării cu o astfel de atitudine; este posibil, nu este obligatoriu. Dar, ca o auto-justificare menită să mă apere în ochii săi critici profit pentru a puncta cumva specificul “Suplimentului”: este o pagină săptămînală şi nu cotidiană, este o pagină de cultură şi nu de informaţie contra cronometru. Ca atare, pretinde o altfel de atitudine în faţa textului pe care-l propune decît în faţa celorlalte pagini ale cotidianului gazdă. Cititorul se află în faţa unui alt ritm, al unui alt timp de “expunere”; mai lent, mai “apăsat”, nu mai bun ca celelate, dar în mod necesar complementar. Pierde din concesie dar cîştigă în nuanţare şi estetic, renunţă la tonul impersonal şi atent obiectiv, dar alege subiectivismul asumat al opiniei, al părerii ce nu se doreşte doar o prezentare de fapte. Un fel de editorial, dacă se doreşte. Dar nu, este totuşi altceva, căci un articol cultural este multivalent; poate pierde uneori din finitudinea informaţiei, o poate lăsa nerezolvată, chiar nedeplin conturată se poate opri asupra unui aspect mai mult decît asupra altuia, poate adînci doar ceea ce vede ca fiind esenţial. Uneori se poate ca alegerea să fie greşită: să vadă esenţialul acolo unde acesta nu se află. Dar tocmai aici este provocarea, pe marginea alegerii a ceea ce este esenţial se duce bătălia pentru idei. Însă n-am fost criticat pentru conţinutul articolului, pentru fondul său, ci pentru formă. Şi aşa mă întorc la tristeţea mea dintîi. Forma este importantă este vorba despre stil. Am o informaţie, mi se pare interesantă, îmi fac o opinie, o propun. Nu o fac liniar, o simplă prezentare de date care să-şi definească valoarea tocmai în concizia prezentării, nu. Ci caut unele elemente care-mi apar ca fiind definitorii, mă opresc asupra lor şi le aplic un cod estetic; aici este a doua provocare: descifrarea acestui cod, care se ascunde uneori în metaforă sau concepte complexe, dar numai pentru a le dovedi mult mai bogate atunci cînd sînt descifrate. Codul respectiv nu trebuie, e drept, să fie prea încurcat, el trebuie să incite şi nu să obstrucţioneze; pentru dezlegarea lui este nevoie de interes şi o minimă angajare intelectuală ce presupune deja un patrimoniu existent de cunoştinţe. Căci este o pagină de cultură se adresează celor care au această aşteptare de la rîndurile adăpostite în Supliment. Celor care au disponibilitatea de a parcurge şi un alt fel de informaţie, o alternativă la rîndurile care se reduc la simplu doar pentru a fi transmisă, ca adevărată, o informaţie culeasă din realitatea cotidiană. Pagina de cultură se doreşte o plimbare, un dialog, este menită să nască reacţii şi faţă de autorul articolului (iată că a reuşit) şi nu numai faţă de informaţia textului. Cînd citim o ştire reacţionăm faţă de text (care poate fi dur chiar şi prin concizie) dar mai ales faţă de mesajul ştirii: “a crescut preţul la benzină”; ne înfuriem sau ne bucurăm în faţa ştirii în sine; autorul informaţiei rămîne anonim. Nu-l cunoaştem. “Cutare ministru a falimentat cutare întreprindere”; deja avem imaginea ministrului, îi aplicăm oprobiul sau susţinerea noastră, dar uităm să mulţumim mesagerului. De altfel, el nici nu există, există doar numele cotidianului pe care-l citim cu regularitate sau nu. Un articol cultural are o altă menire; se hrăneşte din munca acelor “anonimi” vitali (ca şi din a altora) care culeg, oferă şi propun informaţia, şi duce mai departe acest demers, îl personalizează. Un articol dintr-o pagină de cultură revendică un autor care să fie mai întîi de toate, un cititor. După care încearcă problematizarea şi se străduieşte să incite; asta nu înseamnă necesarmente să placă, adică să împace pe toată lumea sau să facă rabat de la idee în favoarea formei; cînd acest lucru se-ntîmplă deviem în estetism steril, în vorbe căutate. Dar dacă termeni ce nu aparţin limbajului stradal sau concepte cu istorie venerabilă în lumea ideilor sînt cele care sintetizează cel mai bine spiritul unei idei, voi milita mereu în favoarea utilizării lor (într-un context declarat cultural) decît în favoarea unei multitudini de cuvinte-ştire. Deşi ideal ar fi ca-n cuvinte simple să poată fi spuse lucruri complicate. Doar că uneori nu se poate; fie pentru că ar însemna să bombardezi cititorul cu o sumedenie de cuvinte lăudabile doar pentru simplitate, fie pentru că autorul se exprimă mai bine în concizia unor termeni mai puţini familiari; dar nu agresiv specializaţi. Şi uite aşa lupta se duce între aşteptarea cititorului, codificarea estetică şi stilistică a textului de către autor, descifrarea de către cititor a codului respectiv, înţelegerea şi criticarea textului de către el. Rezultatul trebuie să fie o îmbogăţire a cititorului care a avut parte de o informaţie ce nu se mai vrea doar o ştire. O invitaţie la părere personală. De aceea lectura trebuie să fie pornită dintr-o aşteptare care să nu intre în dezacord cu propunerea textului, iar textul are obligaţia să-şi anunţe intenţiile; Suplimentul o face. Iar Observator-ul încearcă, spre lauda sa, experienţa unei ruperi de ritm care să alterneze ştirea cu opinia. Eşecul într-o lectură vine deci, din dezacordul între aşteptarea cititorului şi oferta textului.
    Mă opresc aici; recunosc că poate, deşi este o pagină culturală, eu sînt cel care nu am reuşit să aplic textului un cod (care deşi are dreptul la o complexitate anume nu trebuie să fie –cum spuneam – ermetic) în care cititorul să nu se simtă stingherit; sau stingher. Dar poate că şi tu, dragul meu cititor, ai pornit cu o aşteptare nepotrivită şi rog să mă înţelegi în limitele demersului şi ale intenţiilor mele. În rest, cum spunea Mugur Grosu: “Poate că este mai bine să oferim ceea ce putem noi mai bun”. Dacă nu pot prea multe, îmi cer scuze.
    ŢIE!

Bucureşti, 2 mai 2001

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

ACADEMIA ÎNVRĂJBITĂ

    Se spune că trăim într-o lume tolerantă, unii cred că prea tolerantă, în care oamenii aproape că şi-au pierdut crezurile, că tot ceea ce înainte îi învrăjbea, acum îi leagă, că instinctul de supravieţuire, cel care în fond îi îndemna să nu-şi amestece rasele, să nu-şi trădeze condiţiile sociale, să nu impurifice sîngele prin căsătorii cu venetici şi tot felul de astfel de moduri de a-şi conserva fiinţa, ei bine acest instinct de non-cedare nu mai există. Acum sînt la modă cuplurile mixte, căsătoriile între oameni de religii diferite şi tot felul de “impietăţi” pentru care Inchiziţia bătrînilor noştri probabil că nu ne-ar ierta.
    şi totuşi pot să le spun septuagenarilor revoltaţi, pe vremea cărora “nu se întîmpla, maică, aşa ceva”, că nu e cazul să se agite. Lumea e mai dezbinată şi mai învrăjbită ca oricînd. Şi nu am locul necesar să enumăr toate aspectele, de aceea mă voi opri din nou (la cine altcineva?) decît la intelectuali. Astăzi există tendinţa de a fi numit intelectual oricine are facultate, deci cine e specializat pe ceva, fie că e biolog, fizician sau literat. Volumul uriaş al informaţiei, acumulat în experianţa umanităţii este imens şi de aceea singura soluţie de a evita superficialitatea este să te specializezi pe ceva: nu le poţi şti pe toate, deci e mai corect să ştii mai puţine (de cele mai multe ori un singur lucru) ca să ai şansa să o faci cît mai bine. Numai astfel poţi deveni un “nume”, un specialist. Şi aici apare ruptura. Purtaţi de firile lor în ultimă instanţă, oamenii aleg pe una din căile ştiinţei sau pe alta. Sudoarea pe care o depun să ajungă la liman îi învesteşte cu un orgoliu de netăgăduit. De aici le vine şi dreptul de a se uita dispreţuitor în jur la ceilalţi şi de a se dezice de ei. Dimpotrivă, va spune oarecine, cunoaştem istorici invidioşi pe putinţa unora de a rezolva probleme sau de a jongla cu formule la fizică. Da aşa este, dar această invidie de multe ori se manifestă prin cuvintele inevitabile: “Niciodată nu mi-a plăcut chimia!” sau “Urăsc teoremele!”. Şi iată intoleranţa şi scindarea. Oamenii acceptă doar faptul că e nevoie şi de unii şi de alţii, dar umbra de respingere rămîne sub formula lui “Cineva trebuie să le facă şi pe astea!”. Exact cum se spunea despre meseria călăilor. Există prejudecăţi foarte nocive, fiindu-mi dat să aud teorii care susţin că intelectuali sînt de fapt doar cei care se nevoiesc în cîmpul ştiinţelor umaniste şi că “salvarea intelectuală” a lui Ion Barbu vine doar din faptul că e un matematician care a scris poezii, drept care activitatea lui ca specialist este ştiută doar de erudiţi.
    S-a uitat, prin urmare, cu desăvîrşire ceea ce era intelectualul pînă nu demult (acum trei-patru sute de ani). În primul rînd era un encicloped. Ştia din toate foarte bine, de fapt era obligat, pentru că nu putea accede la un titlu de recunoaştere a culturii sale dacă nu era bun atît la “umane” cît şi la “reale”. Pitagora era matematician, muzician, literat, se pare şi pictor, filozof, profet etc. Aristotel, ce să mai vorbim. Tot secolul patru al culturii mediteraneene este plin de cărturari care le ştiau pe toate. Acest lucru nu era de loc imposibil. Pentru că informaţia era mult mai redusă, existau cam vreo sută de cărţi, hai două, de căpătîi, pe care dacă le citeai, te puteai deja numi un erudit. Acum cunosc oameni care numai într-un domeniu citesc sute de cărţi. Aşa că unde mai este meritul acelora? Pentru că făceau ceva ce stă în putinţa omului, pe cînd acum, ai fi nebun să vrei să devii un encicloped. Vezi cazul cîtorva care au încercat şi au eşuat cu brio. Şi totuşi îndoielile persistă pentru că, hai să-l luăm din nou pe Pitagora, nu ştia puţin din matematică! Sau egiptenii, care au făcut piramidele, erau şi medici şi poeţi şi cronicari.
   
Atunci ei le făceau pe toate ale muzelor deci nu existau războaie şi orgolii intelectuale. Ce ne facem însă astăzi cînd scormonirea noastră a umplut lumea cu atîta material de cunoaştere? Ne supunem fatalităţii acelui “nu se mai spune nimic care să nu se fi spus”? Nu cred că are rost atîta vreme cît moartea ne mai răneşte, cît cancerul e incurabil, cît SIDA îşi bate joc de noi şi cînd alte boli ucigătoare aşteptă să se nască după ce le vom eradica pe acestea. Sau în muzică: mai avem mult pînă să ajungem să îmblînzim fiarele cîntîndu-le. Sau în credinţă… a mutat cineva vreun munte din loc doar uitîndu-se la el? De aceea, atîta vreme cît lupta nu s-a terminat, e bine să nu rupem rîndurile. Şi să devenim toţi enciclopezi prin aderarea la crezul complexităţii spectrului de manifestare al omului. Să scăpăm de perfidia specializărilor noastre nu renunţînd la ele, ci aprofundîndu-le pînă se vor întîlni cu celelalte. Căci îmi spune ceva că teorema lui Thales are în ea o fărîmă de teologie. Oare?!

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator