The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 83-84, 22 mai 2001

ŞTEFAN CARAMAN

POVESTE CU FINAL RATAT

    Se trezesc unii şi mă întreabă (de cele mai multe ori chiar eu însumi) cum am ajuns să scriu. Adică nu oricum, ci cum am ajuns să “scriu cărţi”. Chiar, cum am reuşit? Dacă ar fi să-mi analizez trecutul, deja încărcat, deja brăzdat de fîşii largi, în care, atunci cînd mi se întîmplă sau sînt forţat să intru, nu întîlnesc decît refuzuri, pete albe mascînd lucruri despre care nu ştiu decît faptul că au fost cîndva ale mele, că mi-au aparţinut (chiar astăzi am întîlnit o pereche de bătrîni, cîndva vecinii părinţilor mei de la ţară abia i-am recunoscut, şi cînd s-a întîmplat m-am surprins atît de mirat că mai trăiesc, sau că – de fapt – trăiesc, cumva în ciuda mea, încît am simţit pentru ei un soi de ură: amintirea lor ascunsă sub petele albe de care vorbeam şi-a scos pentru o secundă limba spre mine – asta am simţit… uneori îmi urăsc amintirile, mai ales cele care renasc absolut aiurea), dacă ar fi să-mi analizez trecutul, aşadar, aş găsi fără îndoială un răspuns la întrebarea asta, cu menţiunea că de fiecare dată – sînt sigur, mi s-a mai întîmplat – ar fi un altul, întotdeauna mai complet, ca o poveste.
   
Cînd am fost întrebat prima dată, mai întîi am simţit cum se umflă balonul de săpun al vanităţii mele. Adică eu eram scriitor, un individ important, cocoşat de însemnătatea misiunii sale de pseudoînvăţător al celuilalt – cititorul. Şi, drept urmare, am conceput un răspuns scurt, brutal, grosolan – adică începutul, mobilul care m-a condus la munca de a scrie, toate acestea nu erau decît nişte informaţii statistice, fără importanţă atîta vreme cît destinul meu (ca să vezi, destinul!) era acela de a deveni scriitor, literat. Abia acum realizez cît de novice eram, cît de stupid şi prost. Abia acum realizez cît de departe, prin atitudinea mea, eram de ceea ce ar fi trebuit să fiu, astfel încît, la un moment dat (al lucidităţii autoimpuse – în mod conştient sau inconştient), să-mi recunosc înălţimea şi să îngenunchez umil în faţa ei. Pentru că astăzi, şi de aici încolo pentru totdeauna, nu concep umanitatea – paradigma în care, deşi desuet, îmi permit luxul să mă consum – fără umilinţă, fără postura de decrepit, aceea de unde pot privi în sus şi îmi pot face iluzii cu privire la şansele mele de zbor.
    Sînt cinci ani de cînd scriu la modul consistent, hai să-i spun profesionist, deşi noţiunea, atît în cazul meu, cît şi al celorlalţi, este oarecum şchioapă – nimeni nu trăieşte din asta (deşi cîştigă, cîteodată, ceva bani), nimeni nu-şi mai proiectează vreun traseu, o operă, pe care să le urmeze cu sfinţenie, finalmente nimeni nu mai este atît de sigur în sinea lui că vrea să rămînă scriitor pînă la moarte. Am început naiv, fără să cred că voi ajunge vreodată unde am ajuns (în caz că aş accepta că am ajuns undeva, lucru pe care nu îl cred dar îl enunţ mai mult pentru logica frazei), fără să mă iau în serios şi fără să îi iau în serios pe cei care mă încurajau. Poate că familia din care provin (simplă, de locuitori la sat, dar fără a fi ţărani), poate neamul din care mă trag (neam de aromâni, oameni foarte pragmatici, talentaţi în ale comerţului şi ale banilor dar mai puţin aplecaţi către arte, către partea ceva mai labilă şi mai sensibilă a fiinţei), poate şi formaţia socială (liceu de matematică-fizică, facultate de finanţe bănci), m-au făcut să am o anumită percepţie asupra existenţei, una excluzînd din start vreo aplecare spre literatură. Dar cum în viaţa fiecărui om intervine o ruptură, un punct de inflexiune (cum s-ar spune în termeni matematici), mi s-a întîmplat şi mie pe la 22-23 de ani, cînd am întîlnit pentru prima oară – chestie care m-a lovit de-a dreptul în bot – mişcarea rock. N-am să “laxez”, e important doar amănuntul că acolo mi-am descoperit o nouă identitate, dacă nu cumva o descoperisem pe cea reală (în măsura în care identitatea cuiva poate fi unică).
    Am intrat, dintr-o dată, într-un complex de întîmplări, conjuncturi şi oportunităţi care m-au adus, în sfîrşit, în stadiul de a “scrie cărţi”. Şi, deşi au trecut puţini ani de la debut, în interior percep o durată de timp mult mai largă, fiinţa mea este încărcată cu experienţe (ciudate, dense) pe care, altfel, nu le-aş fi traversat niciodată. Universul meu propriu, lumea mea sînt acum mult mai vaste, curiozitatea mea este, de aceea, mult mai mare, consum mai mult şi, cel mai dureros din toate, ceea ce construiesc, scheletul unde pun carnea mea proprie, unde transfer această energie, nu pare unul trainic, simt cum scîrţîie cu fiecare gram care se adaugă, cum se cocoşează sub povara ambiţiei mele de “creator”. Sufăr la gîndul că, la un moment dat, se va prăbuşi, transformîndu-se într-un morman de resturi moarte. Mă îndrept către un astfel de deznodămînt şi habar n-am dacă datorită unor forţe ce mă depăşesc sau doar datorită mie. Mie şi numai mie.
    Ştiu cum am început să scriu, aş putea scrie o poveste despre asta, numai că, ce păcat, nu cred c-aş găsi cuvintele pentru final – l-aş rata.

 

ILEANA BÂJA

TALENTUL E DOAR UNA DINTRE CONDIŢII

    Nu ajunge doar talentul. Deşi confirmarea sa e primul pas pe lungul drum de la talent la ilustrarea sa în texte cu valoare literară. Nu-mi propun să reiau aici o temă de teorie literară despre „literaritate”, adică despre ceea ce face dintr-un text obişnuit un text literar. Drept pentru care voi pune un mare semn de întrebare după titlul cu ecouri ce trimit la Panait Istrati, deci: „cum am devenit scriitor?”, şi voi încerca să-mi răspund mie însămi.
    Destul de mică fiind, mi-am dorit să devin prozator. Unul mai important decît Marin Preda, visam eu pe vremea aceea. Aşa că o întreagă vacanţă de vară am scris ordonat şi metodic cîteva caiete, ca un adevărat scriitor profesionist. Recitind peste ani acele caiete, înainte de a le arunca la coş, am fost asurzită de vocile care răzbăteau din textul meu, vocile tuturor autorilor pe care îi citisem pînă la vîrsta respectivă. Pentru că aşa cum dezvoltarea individului repetă la scară mică evoluţia speciei, pînă la dobîndirea propriei voci literare refaci uneori inconştient traseul tuturor scriitorilor de dinaintea ta. Cît de repede, asta-i cu totul altă poveste. E o aventură pe cont propriu. Oricum copilăria literară ia sfîrşit atunci cînd cineva care te-a mai citit îţi recunoaşte textul chiar dacă el nu este semnat.
    Mi s-a spus în repetate rînduri că am talent de prozator şi că la o anumită vîrstă toată lumea scrie poezie, dar că asta trece. Mărturisesc că mie nu mi-a trecut. Ani întregi am citit şi am scris doar poezie, incapabilă să parcurg pînă la capăt măcar un singur rînd de proză. Mai am încă nostalgia acelei perioade.
    Îmi amintesc şi acum mîndria bunicii mele, cu care fusesem împreună la poştă ca să ridic o telegramă care mă anunţa că mă aflu printre cei care vor fi premiaţi la un important concurs de poezie, şi replica care m-a făcut să zîmbesc a cuiva, despre juriul care mă declarase pe mine poetă. Îmi mai amintesc foarte exact culoarea linoleumului din oficiul poştal, care acum nu mai există şi admiraţia funcţionarei, pentru că poeţii sînt nişte fiinţe ireale, nu-i aşa? Eram probabil primul poet în carne şi oase pe care îl vedea.
    La depărtare de ani lumină trăiţi şi cărţi lumină citite, am înţeles că talentul fără lecturi nu e decît o virtualitate niciodată împlinită, că atingerea de literatură naşte literatură, că manuscrisele, oricît de bune, au şi ele soarta lor, înainte de a începe să umble singure prin lume.
    Treptat am ajuns să înţeleg rostul întîmplărilor nefericite care te ajută să scrii, şi al întîmplărilor fericite care tot acolo te duc. Cîtă nefericire exorcizată prin text atîta literatură. Cînd mă gîndesc însă la întîmplări fericite care marchează evoluţia unui om talentat, făcînd din el scriitor, mă gîndesc totdeauna la întîlnirea dintre Panait Istrati şi Romain Rolland, la îndemnul scriitorului francez adresat pe atunci doar talentatului Panait Istrati de a-şi „realiza opera”, la îngheţata tăcere epistolară a lui Rolland pentru că manuscrisele întîrziau să apară, şi la răspunsul său după ce a citit primele încercări literare în limba franceză ale prietenului său: „Poţi să ai încredere. Vocaţia dumitale de artist este evidentă. Şi oricare ar fi limba în care ai fi, eşti scriitor.”
    Am admirat de-a lungul timpului răbdarea de neclintit şi încrîncenarea de scormonitori în maldărele de manuscrise sosite în plicuri cu speranţă trimise, ale lui Geo Dumitrescu, Constanţa Buzea, Alex Ştefănescu. Ani buni am fost un cititor pasionat al răspunsurilor date de aceşti oameni generoşi în rubricile lor. Sînt sigură că am învăţat cîte ceva din fiecare răspuns pe care l-am citit. Mai păstrez şi astăzi reflexul de a citi rubrica doamnei Constanţa Buzea din România literară. N-am întîlnit la nimeni altcineva o mai generoasă risipă de sine, în texte care par uneori ele însele fragmente de poem, adresate unor oameni care visează să devină scriitori.
   
Pot să mărturisesc că în ciuda solidarităţii cu oameni care şi ei visau să devină scriitori, şi pe care sînt fericită că i-am întîlnit, fiecare duce propria lui bătălie în deşertul îngheţat al hîrtiei. Cu morile de vînt care sînt doar ale lui, cu memoria propriilor sale întîmplări, şi cu memoria tuturor cărţilor citite. Accidentul genetic fericit şi nefericit totodată, care te face să ai talent literar, cîntăreşte cît o cruce de plumb pe care fiecare singur şi-o duce.

 

CORNEL MIHAI UNGUREANU

POATE, DAR EU AŞA

    Pe Billy McKenna îl cunoscusem pe chat. Mama l-a primit cu indiferenţă şi dulceaţă de smochine, tata - cu ostilitate (mai erau două săptămîni pînă la examenul meu de admitere la facultate) - aşa că l-am plimbat o zi întreagă prin orăşelul meu în care nu aveam ce să-i arăt. Noaptea ne-a găsit în parcul Puşkin, tolăniţi în iarbă, cu sticle de bere şi cîntece de greieri. Mi se părea că Billy e o combinaţie perfectă de intuiţie şi inteligenţă, că asta face din el un clarvăzător, un prieten de certă clasă. Pulbere de beat şi exaltat, mi-am ridicat ochii spre cer şi, în întunericul deplin, am zărit, cam la nivelul zece al unui zgîrîie nori, o fereastră. În lumina galbenă se distingea limpede silueta unei fete care citea o carte strălucitoare. Profund tulburat de frumuseţea imaginii, i-am vorbit lui Billy despre ceea ce vedeam, arătînd cu mîna într-acolo. A privit lung, în tăcere. M-am temut pentru o clipă că el îmi va spune că în tot orăşelul ăsta nenorocit nu există nici un blestemat de bloc cu zece etaje, cu atît mai puţin aici, lîngă parcul înconjurat de căsuţe pitice. Dar Billy mi-a zis doar că n-ar fi rău dacă, într-o bună zi, aş scrie eu cartea aia şi atunci am simţit o bucurie copleşitoare. În zori el a plecat. Nu l-am mai văzut niciodată. Au trecut paisprezece ani pînă cînd am înţeles că nu fusese o iluzie şi am scris prima mea nuvelă. Au mai trecut încă patru ani de atunci, în care am scris în fiecare zi. Celor care li se pare că acum optsprezece ani nu exista chat, nici măcar Internet, că n-am făcut aici decît să spun poveşti le răspund: poate, dar eu aşa am devenit scriitor.

 

MIRCEA ŢUGLEA

GUSTUL CUVINTELOR

    Ideea mi-a venit mai demult, descoperind uimirea pe care un alt Mircea a avut-o în faţa madlenelor proustiene; ei bine, am rămas uimit la rîndul meu atît de firescul acestei senzaţii, cît şi de cercul vicios în care ea s-a născut: gustul madlenei l-a uimit pe Marcel Proust, iar uimirea acelui alt Mircea în faţa uimirii lui Marcel mi s-a transmis mie, ca printr-un sistem delicat de roţi dinţate. Alte senzaţii, îngropate înlăuntrul meu, mi-au fost deşteptate mai tîrziu: trăiam secunde care nu erau ale mele, scriam poeme scrise de alţii, de existenţa cărora nici măcar n-aş fi bănuit. Cînd am descoperit fraze întregi scrise de mine în paginile altor cărţi, am înţeles că nu imitam, ci eram imitat. Dacă stau să mă gîndesc, acum, cred că era vorba de un gust, de-o aromă a cuvintelor: aidoma lui Marcel, gustînd un cuvînt sau rostindu-l, trăiam sentimentul că aroma acestuia, sunetul, îmi readuce în memorie o amintire străveche, şi nu numai una, ci mii, toate întretăiate, meandrice; iar cei care îmi gustaseră cuvintele, le rostiseră, aşezîndu-le în cărţile lor înaintea mea, o făcuseră datorită aceluiaşi extaz al amintirii, atît de fireşti şi de vechi, amintire a unui Marcel mult mai mare, la gîndul unei madlene neînchipuit de dulci, de îndepărtate.
    După aceea, în locul cuvintelor au început să-mi dispară ideile, acumulări de miresme, transgresînd cu tăria lor nişte amintiri, nişte sensuri cu mult mai precise, dar cu atît mai infinite. Spre pildă, începusem un poem, avînd în minte doar trei cuvinte care, asociate, nu creau încă o idee văzută, pe care să o pot simţi sau înţelege. Am stăruit asupra lor şi, în cele din urmă, ideea s-a desăvîrşit prin rimă, ceea ce n-am înţeles decît o dată cu ultimul vers. Păstrez şi acum, pe o foaie, variante la acest ultim vers, care ar schimba total, fiecare în parte şi toate împreună, sensul poemului. Ei bine, abia terminîndu-l am fost conştient de ideea lui, aceea idee pe care cuvintele, asociindu-se între ele după reguli muzicale, vizuale, mai ales cuvintele din rimă, o creaseră, oarecum asemănător, dar în sens invers, unei oglinzi ce se sparge: să ne imaginăm cum cioburile ei se unesc, pentru a o reface sau, mai precis, pentru o a face abia acum. Strînse la un loc, cioburile reflectă aceeaşi imagine, dar această imagine e formată din sute de reflexii anterioare. Anumite cuvinte îşi pierd deci valoarea în context, în timp ce altele o recîştigă sau sînt înzestrate cu valori noi - contextul, acea apă întunecată în care cuvintele înoată, se însoţesc după criterii necunoscute, se urăsc după aceleaşi criterii, pentru ca într-un sfîrşit să nască un sens, şi nu numai. Poezia este şi ea o spargere a realului, o destrămare a lui...
    Astfel mi-am scris poemul, fără să-l pot controla altfel decît prin afinitate la vreo stare de spirit şi prin muzicalitatea lui implicită. La puţin timp după ce-l scrisesem, pornind de la trei cuvinte, am citit cîţiva poeţi simbolişti; apoi, cineva mi-a reproşat că poemul meu ar fi macedonskian. Într-adevăr, semăna, avea chiar serioase influenţe; dar îl scrisesem înainte ca Macedonski să fi contat ca poet pentru mine, înainte ca simbolismul să-mi fi dat de gîndit şi înainte chiar să fi aflat foarte multe despre poetica simbolistă. Cîtva timp după aceea, altcineva, care ştia că îl citisem de curînd pe Borges, mi-a atras atenţia că scrisul meu îl urmează. Adevărul este că Borges mă marcase, aş îndrăzni să spun, înainte de a-l fi citit; vorbesc aici de micile fragmente în proză, ca şi cel de faţă, care erau cam toate, în acea vreme, pline de “tigrii” lui Borges. Şi atunci m-am întrebat: nu cumva cuvintele mele, printr-un destin al lor, necunoscut, printr-un gust ancestral, o amintire primară, recreează prin mine, asociindu-se, conexîndu-se, ideea unui Macedonski, a vreunui Borges, a altora şi altora? Nu cumva prin acest limbaj vibrează în mine aceeaşi sevă prezentă-n prima scrijelitură, dusă prin lujere pînă spre Joyce, Marquez, Nichita? Oare nu reproduc, esenţialmente, întreaga istorie semnificativă a lumii?
    Dar, dacă ar fi aşa, înseamnă că eu conţin nu numai trecutul, ci şi viitorul... Şi tot repetînd alandala marile experienţe, cine ştie dacă nu voi avea neşansa să nu-mi descopăr propria experienţă esenţială? Cum să spargi toate oglinzile, să adulmeci toate miresmele, să guşti din toate madlenele, să-ţi aminteşti toate amintirile? În acest infern sînt, paradoxal, singurul care n-are mireasmă, care nu se poate adulmeca pe sine... Fiecare din noi are, teoretic, alveola sa virtuală în marea istorie. Harta unei istorii, de astă dată mici, pe care o visăm fiecare, ni se centrează sau nu pe cuib... Nu ştiu care mi-e locul, am la îndemînă doar gustul amintirii lui, doar o mireasmă printre miliarde de alte miresme. Poate că nu-l voi regăsi niciodată pe celălalt eu, pe cel care ar trebui să-mi trăiască poemele, să fie cuvînt în cuvînt; poate că mă voi rata, din toată istoria asta virtuală pe care-o îndur, tocmai pe mine. Şi poate c-am şi ratat întîlnirea asta cu mine însumi, undeva pe o stradă, într-un autobuz, într-un oraş străin; mi-am întîlnit poate celălalt eu, i-am simţit aerul trist, privirea neliniştită căutîndu-mă, dar nu l-am recunoscut... Gustul cuvintelor, aroma lor amăruie, îmi evocă tocmai această eternă întîlnire, această eternă nerecunoaştere... Fiecare dintre noi, faţă în faţă cu el însuşi, iar în spaţiul dintre - cuvinte.

1991

 

ANDA MOCULESCU

CUM AM DEVENIT SCRIITOR

    Modestia ar trebui să mă împiedice să răspund la o asemenea întrebare. De obicei, sînt întrebate celebrităţile care vin şi mărturisesc cîte ore de studiu, cît sacrificiu şi cît devotament (nerăsplătit de societate) presupune munca de scriitor. Şi totuşi, îngăduiţi o opinie refractară!
    Eu nu cred că poţi “să devii” în arta scrisului; eu cred că te naşti sau nu cu o sensibilitate mai mare şi mai uşor de rănit, cu o nepăsare divină faţă de lucrurile materiale şi faţă de propria persoană. Este un “dat”, cu alte cuvinte. Dacă vom circumscrie astfel domeniul, vom întîlni fără îndoială chiar “marea artă”, dar nu-i vom mai zări pe scriitori ! Şi poate că ar fi mai bine aşa, poate că ar trebui să reinventăm practica anonimatului, a “autorului colectiv”, generos şi ingenuu ! Dar, în zilele noastre, cînd fiecare “povestaş” este atît de pătruns de importanţa “misiei” sale, cînd oricui îi este mai mult decît clară filosofia propriului destin, unde să regăseşti farmecul spontan al creaţiei? Unde să fie bucuria participării la acest mare festin dacă fiecare se străduieşte să tragă cît mai multe şi mai mari foloase?
    Psihologia ne învaţă consolatoare că talentul nu se actualizează decît în anumite condiţii, că mediul exercită o influenţă pozitivă sau negativă, stimulatoare sau inhibitoare asupra potenţialului creativ. “Mediul” acesta pare să ţină loc de “soartă” întru explicarea greşelilor şi laşităţilor noastre de zi cu zi... Tragedia antică a destinului s-a transformat în tragedia modernă (sau postmodernă) a “mediului”. Fără îndoială, o decădere, deşi cine ar putea să pună sub semnul întrebării o asemenea explicaţie ? Cîţi nu s-au refugiat sub aripa ocrotitoare a ştiinţei, balsam nevăzut pentru orgoliile noastre!
   
Personal, cred în scriitorul “născut iară nu făcut”. Nici chiar “făcut” prin propriile puteri! Şi mai cred că el este dator să servească societăţii, nu viceversa... De aceea demitizarea, cînd nu se coboară la nivel de picanterie mondenă sau de vulgarizare stupidă, îmi pare un lucru bun.
    La fel ca vechii faraoni egipteni, artistul a simţit nevoia de a se legitima în faţa celorlalţi prin descendenţa divină a harului său. Creaţia artistică se îngemăna astfel, cu Facerea lumii. Artistul devenea un mic Dumnezeu şi, nu foarte rar, un mare tiran. Lui trebuiau să i se aducă ofrande de lapte şi miere, în miros de tămîie, pentru a-l îmbuna şi a-i îndulci pornirile belicoase. Fiindcă artistul modern şi postmodern este departe de a privi lumea cu seninătatea Domnului... El îşi pune în funcţiune toate motoarele pentru cucerirea unui loc cît mai avantajos, în Cetate. Şi nu se opreşte pînă cînd valurile de pucioasă nu se mai văd de sub valurile de tămîie.
    Poate că nici nu este potrivit să insistăm pe ideea de “demitizare” (are un aer mai agresiv, sugerînd umori personale) ci pe aceea de “umanizare” a scriitorului. Se pierde un idol dar se cîştigă un om. Un om care îţi este prieten cînd îl citeşti, nu doar “un nume adunat pe-o carte”. Pentru că adevăratul artist se apropie cu graţia simplă a îndrăgostitului de însemnele artei sale. El este lipsit de orgoliu în faţa creaţiei şi astfel se deosebeşte de impostor. Impostorul pretinde : adulaţie, răsfăţ, creditare la nesfîrşit. Orice dubii, orice nelămuriri legate de “drepturile” lui devin o jignire de neiertat şi îi trezesc o ură de moarte. În fapt, consideră că i se cuvine totul, de vreme ce presupusul său talent îl situează în tagma “celor aleşi”. Marea şi tragica bătălie a existenţei sale o dă cu societatea, întru recunoaşterea fărîmei de adevăr pe care o poartă ca pe un stindard, pretutindeni. Acest jalnic fragment dintr-o realitate la care nu are în întregime acces devine raţiunea vieţii lui. Paradoxal, impostorul este singurul fericit, în nestrămutata orbire ce îl împinge mereu la revendicări. El nu se îndoieşte; el “ştie”. Dacă nu ar exista “ceilalţi”, duşmanii lui, eternitatea i-ar fi la degetul mic!
   
Evident, singura care are un sens pentru scriitorul adevărat este lupta cu propriile limite. Din aceste încercări iese nu o dată înfrînt, dar ştie să îşi preţuiască înfrîngerile de vreme ce îl constrîng să se apropie de  esenţial. Fiecare eroare este un indiciu al stării de fapt, un reper asumat fără gesturi dramatice, deşi cu oarecare melancolie. Melancolie pentru timpul care trece suav dar iremediabil... Pentru că întoarcere nu există, întoarcerea este numai un mit.

 

GABRIEL BĂDICĂ

INCREDIBILA POVESTE ADEVĂRATĂ A LUPULUI CEL MARE ŞI RĂU CARE A MÎNCAT TOŢI BUNICII DIN ROMÂNIA ŞI A FANTASTICEI TANTI FLORICA, NEGUSTOREASA DE CAFEA

    Toată lumea ştie povestea asta, aşa cum toată lumea ştie ce tramvai merge de la Gara Basarab în Pantelimon. Îl tragi pe om de mînecă, îl priveşti în ochi şi îl întrebi, iar el, după o clipă, poate două, de derută bine jucată, căci sînt daţi dracului bucureştenii ăştia, îţi turuie toată chestiunea. Desigur, mai întîi te cîntăreşte din priviri (de-asta, de fapt, nu îţi răspunde imediat), îţi palpează sufletul, să nu fii vreun şmenar sau vreun vagabond, vreun reporter de la proteve, vreo kurvă, vreo rudă de la ţară, vreun oengist, vreun onanist, vreun contabil, vreun pedeserist, rocker, dealer sau portărel, concubin sau badiguard, ori invers, după cum e firea omului. Et caetera. Apoi îţi spune. Dar ai timp să asculţi toată tărăşenia? La o cafea ar fi mai confortabil, în colţ, la Tanti Florica, deoarece bate vîntul şi mare lucru dacă nu o să înceapă şi ploaia!...
    Stai bine pe scaunul ăla? Şi io. Îmi place-aicea, că e comod şi mai ieftin. Poţi să trăncăneşti toată ziua. Mai vezi şi artişti, oameni de ţinută, ce mai, lux a-ntîia! În alte părţi îţi omori hemoroizii în treizeci de minute, nu vezi nimic, şi plăteşti cît nu face.
    Păi s-a întîmplat de mult, domnule, ca orice lucru care a avut sens în viaţa mea anostă, de tot rahatul. De rahat lokum. În copilărie. Îţi aminteşti cum erau iernile pe atunci? Extraordinare! Îţi aminteşti cum ningea? Ei!?... Dar munţii, munţii ţi-i aminteşti? O splendoare, o feerie... parcă erau de zahăr! Cutreieraţi, în toate direcţiile, de sănii, dar, dacă înnoptai prin coclauri, te mîncau lupii... Şi verile erau, şi primăverile. Şi-atunci te mîncau lupii, chiar mai tare... Altfel. Mirosea altfel. Mirosea a fîn, a balegă, a sînge. Moartea mirosea altfel, deşi poate că era acelaşi lucru ca şi azi. Casele erau altfel. Cu veceu în curte. Femeile miroseau altfel. Se suflecau la rîu şi miroseau atît de altfel încît ieşea regina apelor să le ceară reţete de cozonac. Bărbaţii purtau la cizmă cuţite lungi şi încovoiate. Ochei?
    Cam pe atunci, un batalion de îngeri a coborît în România pe nişte frînghii groase cît mîna, direct din cer, ca să îi înveţe pe români să scrie literar, pentru că în ţara noastră nu existau scriitori. Existau socotitori şi grafomani, existau critici şi pictori de firme, se înmulţiseră chiar şi jurnaliştii, căci mîncarea şi băutura bună şi pe gratis te îmbie la sex, şi, în general, chiar dacă era atît de altfel, nu era la noi altfel, totuşi, decît în Suedia, de exemplu, dar neamul nostru multimilenar, îmbătat de sevele unui trai îndestulat şi simplu, cu sacul plin de victorii împotriva unora şi altora, nu prinsese gustul unor scrieri artistice şi nu dăduse naştere nici unui scriitor român iar Dumnezeu începuse să fie îngrijorat de această aberaţie. Aberaţia literară română. Sună haios. Nu i-a învăţat nimeni pe români?, i-a întrebat el pe înalţii săi funcţionari, iar aceştia, cutremuraţi de grava lor eroare, au căzut în genunchi, pe norişorii albi şi moi din faţa Tronului, cum sînt ei reprezentaţi în capela Sixtină.
    Domnule, extraordinare mai erau iernile acelea! Unul dintre bunicii mei lucra la o cantină. Aducea acasă sute de metri cubi de ciocolată menaj, tone de unt, buturi întregi de carne de mistreţ, de urs, de hipopotam, de elan, de struţ, de toate minunăţiile pămîntului, din care ne înfruptam pe săturate, în timp ce ascultam la radio rapsodia lui George Enescu, după care aruncam un braţ de fîn în sănii şi o luam din loc. Caii tropăiau, cu urechile lipite de ceafă, noi chiuiam, lupii ne priveau cu ochi sticloşi din adîncul pădurii. Bunicul îşi ascuţea în taină cuţitul lung şi încovoiat. Iar altă dată a adus un şalău de opt chilograme. Ochei?
    Şi acum? Cafeaua asta parcă este din carton fiert. Carnea te ucide. Lupii au fost goniţi în desenele animate. Femeile plutesc pe rîu... Pe Arieş!
    Mai bem una? Măcar e caldă... Şi, la urma-urmei, de ce te interesează cum am devenit eu scriitor? Îţi poate spune oricine povestea asta... Odată, după o scurtă pierdere de memorie şi dorind să mă clarific asupra unor amănunte, eu însumi am oprit pe cineva pe stradă, chiar pe Calea Victoriei - era o doamnă între două vîrste, serioasă, ocupată -, şi femeia mi-a relatat toată istoria, fără nici o eroare.
    Uite, ceva interesant. Îngerii nu sînt aşa cum ni s-a băgat în cap cu osîrdie de către cadrele, cam prăfuite, cam anacronice, de la vîrful ierarhiei, şi cam compromise, cam abuzînd de telefonia mobilă, cam dedate la internet, apără-ne, Doamne!, de la poale, ale bisericii ortodoxe. Îngerii nu au aripi, dar pot, uneori, zbura, pentru că au talent. Apoi, au părul roşu. Se poate zbura şi din acest motiv. Unii îngeri poartă, ca în vechime, un fel de turban. Şi nu sînt deloc politicoşi. Nu dau locul bătrînilor. Te îmbrîncesc. Te înjură. Uneori, te scuipă. Bunicul meu, un om cu educaţie, nu suporta aceste manifestări şi prefera să iasă în curte, să aibă grijă de animale. Să îşi ascută cuţitul lung şi încovoiat.
    Pe bunicul meu l-a mîncat, cu cuţit cu tot, un lup uriaş, spre primăvară. Ca şi pe bunicul tău. Ca şi pe toţi ceilalţi bărbaţi ai neamului, care, dintr-o sfîntă eroare, nu scriau artistic, nu gîndeau literar. Adio, unt, adio ciocolată. Moartea mirosea diferit, tristeţea era ca o ploaie nesfîrşită, nu ca astea de-acum, pişat de capră.
    Plata, Tanti Florica! Aşa am ajuns eu scriitor, m-a învăţat un înger. Cu părul roşu. Nu am informaţii despre ce s-a întîmplat cu ceilalţi, mai întreabă.
    Ochei?

 

LIVIU ANTONESEI

DEZAMĂGIRI AU MAI FOST

    În ce mă priveşte, am devenit scriitor din cauza filmelor cu partizani şi a primelor westernuri - mai întîi, dacă îmi amintesc bine, a fost „Diligenţa” cu John Wayne, apoi cele spaghetti. Filmele cu partizani sovietice erau cam toate la fel, aşa că nu-mi amintesc unul în mod deosebit. Cert este că, prin clasa a treia sau a patra, am început să scriu „romane”, desigur cu partizani sau cu cowboys. Cum apăruseră creioanele „cariocas” - primele soseau din Italia daca ţin bine minte - le şi ilustram cu desene de un kitsch fermecător. Cred că a avut un cuvînt de spus şi colecţia de povestiri „ştiinţifico-fantastice" în toată povestea asta. Iaraşi e sigur că mă imaginam scriitor, ceea ce par să şi fi devenit, chiar dacă nu scriu romane, ci poezii, studii, eseuri, şi foarte rar povestiri, uneori erotice. Poezia cred ca a apărut, cum e probabil firesc, odată cu prima mare dezamăgire în dragoste, adică pe la începutul liceului. Şi cum dezamăgiri au mai fost, desigur că s-au adunat cîteva volume de poeme! Cam asta ar fi povestea devenirii mele scriitoriceşti.

 

BOGDAN SUCEAVĂ

CUM AM DEVENIT SCRIITOR

cu prietenie, lui Mugur Grosu

    Nu cred că cineva poate revendica, în raport cu exercitarea literaturii, o altă legitimitate decît cea a calităţii textelor sale. De obicei această calitate nu este una dintre acele bune deprinderi ce se pot învaţa la şcoală, nu vine numai din inspiraţie cum dintr-un fulger din senin, nici numai din voinţă sau perseverenţă, ci dintr-o compoziţie secretă a cărei formulă magică ne rămîne necunoscută şi care le include probabil pe toate acestea.
    Am scris primul poem la şapte ani. Ţin minte primul vers, şi n-aş putea preciza de unde venise, căci pare adus de o boare de vînt: “Oamenii sînt păsări ce nu pot zbura.” Dincolo de nuanţa de patetism şi inocenţă nu îmi amintesc altceva decît disponibilitatea de a gîndi lumea la modul text, de a observa fapte şi a rememora întîmplări într-o formă organizată care avea să înlesnească mai tîrziu familiaritatea cu naraţiunea.
    Aveam să scriu prima nuvelă la şaptesprezece ani, sub influenţa nu neapărat benefică (pentru mine) a prozei lui Franz Kafka şi sub presiunea de nesuportat a ultimilor ani ai epocii comuniste. Eram alimentat zilnic cu istorii ale înfrîngerii şi frustrărilor, şi dezvoltasem un simţ acut pentru tragediile cotidiene ale lumii româneşti. Aveam să refac cu grijă acea primă nuvelă în 1990, şi ea avea să dea titlul primului meu volum, publicat în acelaşi an: “Teama de amurg”. Personajul prncipal era un adolescent cu psihic labil, obsedat că îşi va sfîrşi zilele la ceasul amurgului, înainte să-i vină sorocul. Am incercat să reproduc în proză angoasa care părea să plutească în aer la finele anilor ’80 şi pe care o exploram în fiecare secundă cu o intensitate maladivă. O altă nuvelă pe care am scris-o atunci (şi pe care după ce am scris-o nu am considerat-o niciodată publicabilă) se intitula Penumbraşi folosea o anumită tehnică de alternări de tablouri, într-o formulă literară despre a cărei dezvoltare rafinată aveam să aflu mult mai tîrziu, cînd am descoperit proza lui Mario Vargas Llosa. Am aderat la lectura anumitor autori în mod firesc, experimentînd întîi în prozele mele, poate în cel mai nereuşit mod cu putinţă, anumite tehnici literare.
    Experienţa scrierii primelor nuvele în 1987-88 a fost determinantă. Faptul că nu am discutat cu nimeni despre ele a fost mai mult decît inspirat. Am început să citesc atent şi integral scrierile acelor autori care mi s-au părut a conţine ceva relevant. Citeam observînd, citeam tot timpul, citeam neglijînd orice altceva. Faptul că am făcut faţă rigorilor şcolii ţine de miracol: aş fi putut oricînd să greşesc. Faptul că în tot acest timp am putut urmări cu pasiune şi interesul meu pentru matematică e doar un accident al naturii: m-a înzestrat cu egal interes şi pentru altceva. La finele liceului aveam deja atît de multe manuscrise încît le ţineam într-o servietă. Obiceiul nu s-a atenuat peste ani: acum am încărcat un întreg laptop cu documente. Această experienţă practică a volumului nemăsurat al hîrtiei mi-a întărit convingerea că trebuie publicat foarte puţin, extrem de puţin, cum în parfum se strîng esenţele. Am devenit extrem de exigent cu textele mele care ajung să fie văzute în public şi nu cred că voi mai publica un volum pînă ce n-am să fiu absolut convins de soliditatea de granit a demersului.
    Primul meu volum de nuvele conţinea proiecte foarte diverse din punct de vedere literar. Una dintre nuvele, intitulată “Descoperirea singurătăţii”, se dorea o metaforă a absenţei comunicării în care am fost imersat în toţi acei ani (şi nu doar eu: cred că textul ar putea conţine un sentiment comun multor dintre cei care au împlinit douăzeci de ani la finele deceniului bizar, cel încheiat cu o revoluţie). Descriam tăcerea nesănătoasă a unei lumi despre care am puţine motive să-mi amintesc azi cu plăcere.
    Am folosit fiecare răgaz al acelor ani pentru a scrie. Am scris în vacanţe, am scris în armată, am scris în timpul facultăţii, în vremea cursurilor şi în sesiune. N-aş recomanda nimănui să încerce asta. Faptul că am studiat matematica a fost o salvare: sînt pînă în ziua de azi convins ca filologia corupe. Atunci cînd îţi transformi pasiunea în meserie şi aştepţi pîinea cea de toate zilele din partea ei, inevitabil rişti să expui în mod nejustificat cea mai reuşită parte a fiinţei tale unei presiuni de ordin profesional. Am lucrat o vreme ca ziarist şi am înţeles repede asta: voinţa de a scrie două pagini pînă joi la prînz era catastrofală. Nici o disciplină şi nici un exerciţiu cu finalitate publică nu pot fi ziditoare de fiinţă. Pot cel mult încuraja primata bipedă din fiecare din noi, cea care are nevoie de public spre a se produce.
    Ideea primului meu roman mi-a venit la orele 12:30 din noapte, pe cînd executam planton doi pe un coridor al armatei române lung cît drumul spre iad. Am luat un caiet dictando şi am început să scriu. Eram atît de adînc cufundat în propria lume încît nu am auzit cine s-a apropiat de mine, nici consideraţiunile critice ale unui cadru militar cu experienţă privind atitudinile mele literare. Astfel, prima mea întîlnire cu critica instituţionalizată a fost nefastă.
    Primul meu roman (singurul publicat pînă acum, deşi am mai scris patru, care stau în diferite sertare pe două continente, acolo unde consider că le este locul) – era istoria iniţiatică, într-un context doar aparent abstract, a devenirii unui artist. Un model al formării într-un spaţiu închis: creativitatea nu poate izvorî altfel decît din rănile şi izolările noastre. O metaforă pentru a cărei desfăşurare am avut nevoie de mai mult de o sută de pagini şi pentru care a trebuit să fac referinţă la surse din antichitate pînă în zilele noastre. Romanul se numeşte “Sub semnul Orionului” şi a apărut în 1992. În acelaşi an am scris şi prima versiune a nuvelei “Imperiul generalilor tîrzii”, prima proza ale cărei personaje au răspuns cerinţelor mele pentru un text de factură realistă. Experienţa scrierii acestui text a fost revelatoare: am înţeles că realitatea poate fi prinsă într-o lume paralelă, de coerenţă şi persuasivitate independentă. Vreme de mai bine de un an nu am ştiut ce să fac cu această proză. Am sfîrşit prin a o trimite la concursul Nemirei, pentru secţiunea Purgatoriu. Textul este astăzi e-book pe situl Nemirei.
    Îmi aduc aminte că perioada scrierii acelui text (au existat trei versiuni ale sale, pe care le-am redactat succesiv, întîi de mînă apoi dactilografiind) a fost una dintre cele mai fericite pe care le-am trăit vreodată. Tot atunci studiam pentru examenul de analiză funcţională, care mi-a plăcut atît de mult încît pentru prima dată cele două lumi s-au aşezat în perfect echilibru.
    Nuvelele mele nu au început să apară în periodicele din ţară decît după 1996, cînd eu părăsisem deja România. Majoritatea textelor publicate după această dată au fost transmise către redacţii graţie poştei electronice, cu excepţia cîtorva dintre texte care au apărut în ArtPanorama după ce îi trimisesem lui Dan Silviu Boerescu plicuri cu aspect voluminos.
    Mă consider scriitor profesionist român, deşi cred că aş avea libertatea de a alege şi un alt idiom pentru textele mele. Public extrem de puţin în raport cu cît scriu. Textele mele sînt gîndite pentru publicul român şi nu îmi doresc altceva decît să mă adresez acestui public. Faptul că nu trăiesc din scris, că nu practic jurnalistica şi că nu am nici un fel de constrîngere academică în lumea literelor îmi oferă o libertate aparte. Nu am renunţat la obiceiul de a scrie şi rescrie la infinit unele texte, pe care le ţin deoparte pînă le consider încheiate. Citesc mai puţin ca altădată, din păcate, dar am început să recitesc tot mai atent.
   
Iar poveşti îmi sînt aduse de vînt din toate părţile lumii.

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

DUŞMANUL DE LÎNGĂ TINE

    Mergînd mai departe pe calea înfăţişării unora dintre structurile mentale ce guvernau existenţa oamenilor din Evul de Mijloc, acţiune pe care am început-o într-unul din numerele trecute, aş încerca să pun în pagină percepţia de care se “bucura” în cadrul universului medieval una dintre structurile de bază ale societăţii: căsătoria. Şi vreau, încă de la început, să spun că nici ea nu scapă de stigmatul unei viziuni pesimiste, dominantă în perioada de care vorbim. Se află sub semnul aceleiaşi învinovăţiri generale la care era supus omul şi tot ceea ce se afla legat de el. Deşi au existat şi curente mai moderate, înclinate spre umanism înţelegător, ele au fost neînsemnate şi izolate.
   
Totul porneşte - evident - de la sexualitate şi păcatul pe care această realitate îl implică, atîta vreme cît este o manifestare a cărnii, a trupului, care “beneficia” de o adevărată “campanie de imagine” negativă. De aceea căsătoria nu este văzută în această epocă de porniri extreme şi exclusive decît ca o soluţie - şi aceea relativă şi imperfectă - împotriva păcatului desfrîului. Se conturează trei mari direcţii ce justifică - atît cît să fie tolerată, niciodată pe deplin admisă -căsătoria: 1. dorinţa de a avea copii; 2. îndeplinirea datoriei către celălalt soţ, adică datoria de a-l satisface sexual, astfel încît 3. să fie evitată preacurvia şi promiscuitatea. Vedem că totul se centrează în jurul sexului, care guvernează, după opinia majorităţii autorilor medievali, căsnicia. Singura ispăşire demnă a acestei barbarii, bestialităţi infernale, care se numeşte act sexual este procrearea, opinie al cărei sîmbure de adevăr nu poate fi contestat.
   
Însă de aici pînă la a supune pe bieţii soţi la adevărate acrobaţii fiziologice şi sentimentale este cale lungă. Căci tratatele morale ale vremii stipulau, nici mai mult nici mai puţin, ca, atunci cînd se unesc trupeşte, soţii să nu simtă nici o plăcere, ci să o facă mai mult mecanic pentru a îndeplini cerinţa firească a înmulţirii. Şi atunci, îi întreb eu pe respectivii scriitori de tratate morale, unde este adevărata animalitate? Şi unde mai este puterea iubirii dintre soţi, care este poate cea mai mare taină a firii? Căci iată ce spune Scriptura: “Soţilor, iubiţi-vă soţiile după cum şi Hristos a iubit Biserica” (Epistola Sfîntului Pavel către Efeseni, V, 25). Ignorînd toate aceste aspecte, discursul Apusului medieval vizavi de căsătorie se lansează în speculaţii înfiorătoare în jurul aceluiaşi leitmotiv al păcatelor de care este pîndit un cuplu căsătorit. Se merge pînă acolo, încît un autor din jurul anului 1230 consideră, fără nici o clipire, că orice bărbat îndrăgostit “prea mult” de propria soţie se face vinovat de un păcat de moarte, adulterul. Se spune, în aşa-numitele manuale de confesiune ale timpului, în urma unui raţionament foarte nuanţat şi împins pînă la o subtilitate diavolească, că ar fi bine ca penitentul să fie întrebat dacă îşi doreşte soţia atît de mult, încît s-ar culca cu ea şi dacă nu ar fi căsătoriţi (?!?) - sic! În sensul că, dacă acum cînd sînt căsătoriţi, o doreşte atît de mult încît, în cazul în care nu ar fi fost căsătoriţi, s-ar fi culcat cu ea. Ce poţi să mai zici la o aşa demonstraţie de sofism? Bineînţeles că un răspuns afirmativ ar fi atras blamul. Este o mostră din practica absurdă de a acuza pe cineva pe baza unor consideraţii fictive. Ca să nu mai vorbim că regulamentele mergeau pînă acolo încît cenzurau poziţiile în care oamenii trebuiau să facă dragoste, precum şi perioadele de timp, astfel că, statistic, însumîndu-se zilele de abstinenţă impuse de regulamente, se ajungea la mai mult de jumătate de an în care nu aveai voie să te culci cu soţia.
    Toate acestea ne fac să ne dăm seama că de fapt căsătoriile, în viziunea, dacă nu făţişă, cel puţin ascunsă, a moraliştilor medievali, nu sînt decît un prilej în plus de a păcătui, că în ciuda oricăror considerente teoretice care acordă circumstanţe atenuante căsniciilor, ele nu se probează niciodată în practică. De aceea concluzia logică pe care Sfîntul  Bernardin de Siena o trage cînd predică despre căsătorie este că: Dintr-o mie de cupluri, cred că nouă sute nouăzeci şi nouă sînt ale diavolului”. Comentariile sînt de prisos.
   
În această ordine de idei - ca să ne apropiem din nou de prezent - nimic nu poate fi mai uşor de explicat, văzînd tendinţele actuale ale societăţii occidentale, decît lipsa din ce în ce mai acută a oricăror valori legate de căsătorie, care în fond e sfîntă şi frumoasă. Acum copiii nu mai sînt doriţi, fecioria este un motiv de jenă, iar promiscuitatea sexuală a fost ridicată la rangul de normalitate. Oamenii de azi ai Apusului, ca şi cei din Evul Mediu rămîn, datorită extremelor pe care le adoptă, o sumă de mamifere, în sensul că dacă înainte li se cerea să se acupleze fără plăcere, numai pentru a se înmulţi, astăzi îşi pemit să “facă sex” fără nici o îngrădire legată de moment, de partener, de dragoste, de sex, de vîrstă, de multe ori chiar de rudenie. Ceea ce mă intrigă este tendinţa societăţilor formate în spiritul ortodox (care este total diferit în ceea ce priveşte tema căsătoriei faţă de catolicism) de a prelua aceste pseudo-valori. Se încearcă asimilarea generală a ideii că tot ceea ce presupune decenţă şi adevărat umanism în jurul relaţiei bărbat-femeie nu este decît conservatorism, îngustime şi prejudecată. Nu pot pune acest fapt decît în seama opiniei eronate că un nivel economic ridicat presupune şi o evoluţie corespunzătoare pe scara spiritului. S-a văzut ce s-a întîmplat cu imperiul roman, se va vedea şi destinul imperiilor de astăzi.

 

CINEMARŢI
GEORGE VASILIEVICI

PSEUDOEXECUŢIA

    Întotdeauna mi s-a părut ciudat modul în care ne executăm semenii. Stîlpul, eşarfa neagră, cătuşele şi mai ales pustietatea din jur. De fapt, această pustietate mă îngrozeşte. Mi-am amintit de această mai veche obsesie, de a nu putea să devii martir, nicidecum întîmplător, ci vizionînd Quills (sau în traducere autohtonă Marchizul de Sade), şi după mult timp pot zice că nu am părăsit sala cu un gust amar în gură. Ceea ce la prima vedere pare a fi o poveste destul de romanţată s-a dovedit în final una dintre cele mai violente ecranizări, nu atît prin imagine cît prin ideile promovate. Cele două puncte de rezistenţă, drama  scriitorului împiedicat să scrie şi lupta permanentă dintre principiile monahale şi erotism, se îmbină perfect în unicul final posibil, (des)fiinţarea. Autorul care încearcă să devină unul dintre personajele sale desfrînate sfîrşeşte inevitabil într-un azil de nebuni, societatea nefăcîndu-i nici un fel de concesie. Discursul său nu poate supravieţui dincolo de pagina tipărită decît într-un mediu necopt şi lipsit de discernămînt, nu poate încolţi decît într-o minte bolnavă şi teribilistă. Pentru că stă în natura omului să îmbine eticul cu eroticul şi, după cum spunea Jung, subconştientul este întotdeauna religios, iar pornografia nu vine decît să conteste această natură. Singurul care pare să fi înţeles pînă la urmă este chiar Marchizul, ale cărui cărţi sale nu se fac vinovate de nici un fel de oroare – ea însăşi, oroarea, e vinovată de cărţile sale. Drama lui provine din cu totul altă parte, din imposibilitatea de a-şi exercita pornirile artistice, şi pot spune că este pentru prima dată cînd văd aplicată sintagma „artă şi sînge”. Îmi place să mă gîndesc că există undeva, într-o celulă întunecată, un scriitor care neavînd altă posibilitate îşi sfîşîie carnea pentru un strop de cerneală roşie, sau prepară o pastă ciudată din diverse substanţe organice, oricît de indecente ne-ar apărea nouă, doar pentru a scrie o carte, sau măcar o scrisoare de dragoste, oricît de proastă ar fi aceasta. Cei ce se sinucid nu mă interesează, dar cei care trag cu dinţii de ei, la propriu, pentru a-şi vomita povestea …. Cam aşa au stat lucrurile cu cel despre care se ştie doar că este promotorul sadismului în literatură. Iar cînd nu a mai avut în ce îşi înfige colţii a scris cu fecale, doar pentru a-i face pe ceilalţi să accepte o lume de care le era ruşine. Nu ştiu în ce măsură veridicitatea unui principiu este mai importantă decît încrederea ce i se acordă din partea celui ce-l posedă, acum, după ce m-am aflat în faţă unui personaj cu principii.
    Pe celălalt plan, povestea continuă în aceeaşi linie erotică, dar nu la nivelul unei masturbări cerebrale ca în primul caz, drama provenind acum din ciocnirea a două lumi ce nu pot coexista, iar interdictul fiind violabil doar cu preţul nebuniei. Dragostea interzisă dintre preot şi cîte o cenuşăreasă locală nu reprezintă nimic nou, însă naşterea erotismului prin dezbrăcarea pornografiei de carnal nu este nicăieri mai evident subliniată ca aici. Explozia se produce abia în lipsa obiectului venerat, odată cu dispariţia sa, în prezenţa acestuia nefiind vorba de altceva decît de dorinţă. Odată cu pierderea obiectului dorit erupe acel ceva pe care adesea, nerecunoscîndu-l, îl asemuim morţii. Graniţa se dizolvă însă într-o imagine violentă prin puritatea ei, imagine ce a făcut probabil ca acest film să fie interzis minorilor. Cel ce înţelege cîte ceva este izolat în final, la fel cum se întîmplase şi cu predecesorul său. Finalul promite cu toate acestea o oarecare acceptare, chiar dacă aceasta se produce în scopuri absolut comerciale.
    Am vrut să încep acest articol cu a fost o dată ca niciodată, să scriu despre o lume în care ni se oferea posibilitatea de a comite păcate capitale, în care nu ne temeam că vom fi executaţi pe la spate… şi într-adevăr, a fost o dată ca niciodată Marchizul de Sade.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator