|
|
al ziarului Observator
de Constanţa |
Nr. 87-88, 19 iunie 2001
CORNEL
MIHAI UNGUREANU
CE SĂ FACĂ?
“Politica este, poate, diavolul” - spunea, într-o carte, Eugen Ionescu. Dar
chiar şi Iisus a fost ispitit de diavol! Ar fi nedrept să-i cerem tocmai
scriitorului să reziste magnetismului unei funcţii politice. Mai ales într-o
ţară în care fac politică: atleţi, cîntăreţi de muzică populară,
boxeri şi lăutari - roboţei docili, maşinuţe de vot în slujba propriilor
partide. Spre deosebire de aceste personaje, scriitorul are, ca om politic, un
plus de tradiţie (şi în România). De la Maiorescu la Goga, de la Duiliu
Zamfirescu la Nicolae Iorga (ajuns aici, nu pot să nu remarc năucitoarele
rezultate cu care se poate încheia jocul politic: Eliade îl admira pe
scriitorul-istoricul Iorga, Eliade a făcut propagandă electorală pentru
legionari, legionarii l-au ucis pe Iorga), prezenţa scriitorului în viaţa
politică este o constantă. Politică a făcut scriitorul şi în comunism
(“Ce să facă?” - vorba lui Preda). Nivelul cultural îi poate conferi şi
un plus de competenţă omului de litere, îl poate pune în postura de a
aprecia corect situaţia geopolitică, de a fi un vizionar, de a avea idei
(“dacă nu te amesteci în politică avînd idei mari, mai bine stai deoparte.
Politica se face cu idei mari” - e de părere Vladimir Tismăneanu). Un
avantaj ar putea fi şi buna cunoaştere a cuvîntului, valorificarea capacităţii
oratorice sau a celei seductive a poveştii, avantaj pe care scriitorul îl
poate pune - din convingere sau din interes - şi în slujba unei cauze greşite.
Canalia cu (uneori doar pseudo) talent literar e personaj de non-ficţiune, iar
politica, ne avertizează Mario Vargas Llosa, este o îndeletnicire de canalii.
Cavalerismul nu este principala caracteristcă a jocului politic, fără îndoială,
iar încercarea de a aduce onestitatea în arenă se încheie, de regulă, cu o
înfrîngere. Întrebarea este: ce ne dorim de la scriitorul devenit om politic?
Să dea dovadă de fair-play, să rămînă un model moral - şi să piardă
confruntarea politică? Sau să recurgă la mijloacele adversarului (să
dezinformeze cu bună ştiinţă, de exemplu) şi să cîştige, putînd apoi să-şi
pună în practică ideile?
Un posibil răspuns
ni-l dă Tzvetan Todorov: „Politicianul bun este cel care cîştigă”, în
timp ce un răspuns de genul: „Să cîştige cinstit!” - nu face obiectul întrebării
mele. În România nu avem încă un scriitor-om politic de anvergură (şi în
spiritul) unor Havel sau Llosa. Comoditatea, nepriceperea sau lacunele de
charismă nu aveau cum să aducă sprijin popular personalităţilor culturale
aflate de această parte a baricadei şi care au dorit să ajungă în
prim-planul vieţii politice de la noi. Succese politice au înregistrat
scriitorii cu discurs populist sau naţionalist. Există şi scriitori care fac
politică într-un mod discret, care nu se mută dintr-un studio de televiziune
în altul, săptămînal sau aproape zilnic, rămînînd invizibili în spaţiul
pubic. Vreau să cred că activitatea lor politică, lipsită de mari ambiţii,
este dedicată „cetăţii”. Nu cred că scriitorul trebuie să fugă de
politică, dacă se simte în stare să o facă bine. Simpla dorinţă de „mărire”,
fără o justă auto-evaluare, un proiect clar, o corectă apreciere a
resurselor şi o bună cunoaştere a electoratului semnalizează diletantism. Întoarcerea
la literatură după o înfrîngere politică nu îmi pare cîtuşi de puţin
glorioasă şi nici neapărat meritorie. La literatură te poţi întoarce şi
după un triumf. În ceea ce-i priveşte pe oamenii politici autohtoni care simt
nevoia să-şi publice „operele” (bazaconiile) literare, ce îi mînă pe ei
în luptă? Ce le lipseşte? Entuziasmul editorilor, în nici un caz! Să fie,
oare, tichia de mărgăritar?
GABRIEL
BĂDICĂ
SCRISOARE
ANONIMĂ DESPRE CAFEA, DESPRE LITERATURĂ, DESPRE POLITICĂ,
DESPRE PARAPANTĂ ŞI DESPRE PIETRELE CÎNTĂTOARE
Dragă tanti
Florica, poate că te miră scrisoarea mea, scrisoarea unui om pe care abia dacă
l-ai cunoscut, dar pentru care ai o importanţă cu totul specială, şi nu neapărat
numai datorită nostalgiei ce mă cuprinde ori de cîte ori simt aromele unei
cafele braziliene adevărate. Importanţa dumitale, tanti Florica, scuză-mă,
te rog, dar poate că nu îţi dai seama, este aceea a unui suflet pereche, care
îmi poate reflecta propriile nelinişti, a unui suflet deschis tuturor tainelor
lumii, capabil să participe cu emoţie la expediţia nesfîrşită a spiritului
către nicăieri. Şi atunci, cui altcuiva m-aş putea adresa în chestiunea
care, de cîtăva vreme, mă obsedează? Îţi scriu, deci, din Pucioasa, unde
lucrez acum la staţia de concasare, o instalaţie destul de absurdă, despre
care am crezut la început că acţionează mai mult asupra conştiinţei mele
decît asupra pietroaielor de toate formele şi culorile ce ne sînt aduse, ni
se spune, uneori chiar din inima pămîntului. Ce mă stresează este că nu ne
este indicată întotdeauna sursa lor; că alteori rocile au forme clasice sau
moderne, amintind de stilurile unor artişti cunoscuţi; că fragmentele astea
de materie inanimată pot fi calde, chiar fierbinţi, şi că spargerea lor
produce sunete ce ar putea fi asemuite unor gemete de durere. Dar am să-ţi
vorbesc, poate, mai tîrziu despre munca mea. Mă întreb în ce măsură îţi
mai aminteşti de mine, eu sînt persoana care stătea uneori la bar, pentru că
îmi place mult să simt cum îmi atîrnă picioarele deasupra pămîntului în
timp ce mi le legăn, de parcă aş pluti cu parapanta. Mă vezi acum? Eu eram
tipul cu ochelarii aburiţi de emoţia pe care mi-o producea întotdeauna încărcătura
ideatică a convorbirilor literare, în timp ce scrutam plin de încîntare
fizionomiile expresive ale clienţilor dumitale atît de aparte, scriitorii,
oameni bîntuiţi de inspiraţii dintre cele mai ciudate, de nostalgii fecunde,
de viziuni producînd ravagii inimaginabile în minţile lor sensibile, înalte,
culte, preocupate de condiţia umană, şi mă gîndeam că, poate, într-o zi
voi fi şi eu ca ei. Era doar un vis, era o prostie, nu ne este dat fiecăruia să
depăşim limitele timpului nostru biologic prin realizări copleşitoare; eu nu
aş fi putut atinge niciodată performanţele lor, deoarece oamenii aceia stăteau
pe scaunele dumitale confortabile de mult, de foarte mult timp, sau poate că nu
părăsiseră niciodată cafeneaua, indiferent de oră, de anotimp, de relaxarea
sau înăsprirea măsurilor de securitate cu care noi, pietonii anonimi ai
istoriei, ne confruntam. Vizitînd localul aproape zilnic, deşi nu puteam rămîne
prea mult, căci bugetul nu îmi permitea altceva decît o trataţie grăbită,
am înţeles cu timpul că discuţiile lor urmăreau mereu aceleaşi subiecte
care au preocupat întotdeauna umanitatea, precum existenţa zeilor, femeia şi
bărbatul, puterea, moartea, nebunia (repet, eu eram în trecere, cum într-un
anume fel, metaforic vorbind, eşti şi dumneata, tanti Florica, eu eram în
trecere şi şovăiam mereu în faţa uşii de termopan înainte de a intra,
neavînd pe atunci nici o perspectivă în a participa la construcţia titanică
a conştiinţei acestei lumi, la care ei contribuiseră deja substanţial, căci
fiecare purta sub braţ cel puţin o carte, din care, uneori, cîte unul citea
pasaje pline de înţelepciune şi armonie), dar şi banii sau nedreptatea,
violenţa istoriei, cunoaşterea naturii şi cîte şi mai cîte. De aceea,
chiar dacă nu sînt din cale afară de timid, niciodată nu m-am amestecat în
conversaţie, preferînd doar să iau cunoştinţă de polifonia opiniilor, de
mozaicul sonor al vocilor grave sau stridente, cîntate sau răpăind ca nişte
darabane, şi am preferat să nu tulbur nepăsarea frivolă a acestui grup de
nemuritori. Ba chiar m-am gîndit că deranjez, ba chiar m-am gîndit că ar
trebui să le mulţumesc într-un fel pentru că mă acceptă în prejma lor,
poate oferindu-le un rînd de cafele. Regret şi azi ezitările, lipsa mea de
iniţiativă. Cred că ar fi trebuit să fim mai apropiaţi. Cred că ar fi
trebuit să fac şi eu parte din grup. De aceea, deşi m-am realizat, uneori
simt o frustrare la gîndul că am părăsit oraşul, că am migrat cu parapanta
mea iluzorie tocmai aici, la concasor, dar cine poate spune dacă a existat,
vreodată, şi o altă soluţie pentru mine?… Ştiu că astăzi sînt toţi
din nou acolo, discutînd în continuare despre omenire. Dar în timpul
ultimelor mele vizite am observat o schimbare de atitudine, faptul că începuseră
să devină neliniştiţi, că îi nemulţumea, îi îngrijora ceva, că exista
ceva în atmosfera generală care le altera firea olimpiană, făcîndu-i să
ridice adeseori colţul perdelei şi să privească, plini de curiozitate, în
stradă, pe geam, în timp ce conversaţiile se purtau pe tonuri joase,
catifelate, difuze. Să ieşim, a strigat, la un moment-dat, unul dintre
scriitori, să acuzăm această porcărie, să spunem lumii ce se petrece. Cărţile
noastre nu fac doi bani dacă nu sînt citite în stradă. Şi a ieşit. Îmi
amintesc cum se tensionaseră brusc chipurile altfel relaxate, cum s-au grupat
imediat cîte doi-trei şi au început să discute în taină, prin colţuri,
cum gesticulau nervoşi, cum se declarau în favoarea sau împotriva a ceea ce
unii dintre ei au numit, încă din primul minut, revoluţie. Ce fel de revoluţie?
Revoluţie culturală?, am întrebat eu, aproape fără să-mi dau seama. Am rămas
surprins de privirile lor deodată atente, deodată ostile, dar nu am mai stat să
le urmăresc pînă la capăt reacţiile, pentru că, observînd că scriitorul
părăsise adunarea fără ea, am alergat să îi înapoiez cartea pe care o
uitase pe masa plină de ceşti sleite, de scrumiere încărcate cu mucuri de ţigare.
La intersecţii erau adunate pîlcuri de oameni, printre care, probabil,
scriitorul neliniştit se pierduse. Mai tîrziu, am aflat că a părăsit ţara
şi că s-a adăpostit la Paris. De atunci, am citit şi am recitit cartea
aceea, care m-a impresionat profund. Era o neobişnuită poveste de dragoste,
scuză-mă te rog, despre mine şi despre dumneata, tanti Florica. Despre felul
în care două suflete pereche pot rezona. Despre cum am fi putut descoperi, împreună,
fericirea, pentru că, desigur, nu era decît o operă literară, o ficţiune.
Chiar dacă scriitorul folosise alte nume, era vorba, fără îndoială, chiar
despre noi şi amîndoi eram descrişi în acele pagini cu o fineţe
inimaginabilă, ne erau puse în evidenţă cele mai ascunse, mai subtile simţiri
ceea ce m-a făcut să visez că, poate, într-o altă conjunctură, relaţia
noastră ar fi putut fi o părticică din marea combinaţie, din iubirea cosmică,
universală. Din păcate însă, în scurt timp, lipsa unei ocupaţii stabile
m-a făcut să părăsesc oraşul şi să îmi caut împlinirea tocmai aici, la
Pucioasa, la concasor, unde m-am dedicat muncii mele. Ştii, probabil, că mulţi
sînt cei care s-au angajat în această activitate practică, productivă, care
cu timpul va transforma nucleul dur şi eterogen al planetei noastre, poate
inutil, în griblură pentru şosele, în pietre de pavaj, în fragmentele
indestructibile ale unei noi civilizaţii, dînd astfel întregii ţări o altă
dimensiune, un viitor pe care istoria de-abia îl întrezăreşte. Mă stresează
doar faptul că rocile care ne sînt aduse, uneori fără să ni se spună
limpede care este originea lor, scot anumite sunete cînd sînt sfărîmate, cîntă
sau plîng, scrîşnesc sau chiar urlă cu o furie stihinică. De aceea, uneori
folosim explozibil. Altfel, mă simt realizat şi, mai mult decît atît, am
intrat în politică, fac parte dintr-un grup care luptă pentru o lege a
antifoanelor, menită să ne asigure liniştea pe durata participării noastre
la impresionantele transformări ale pietroaielor din centrul confuz al pămîntului.
Uneori visez că, la sfîrşit, voi rămîne suspendat, legănîndu-mi
picioarele deasupra acestei lumi fără miez, ca atîrnat de o invizibilă
parapantă. Mă simt bine şi aştept să revin în oraş, măcar pentru o
cafea. Vreau să restitui scriitorului cartea aceasta care adeseori mi-a susţinut
moralul şi m-a făcut să mă simt important, să mă simt om, să mă simt o
valoare. Vreau să particip la discuţii, vreau chiar să sugerez unele modificări
în destinele personajelor. Scriitorii sînt oameni timizi, orgolioşi, se tem să
spună anumite lucruri, considerate periculoase sau înspăimîntătoare. Vreau
să le vorbesc despre munca mea, care le-ar putea inspira noi lucrări. La
urma-urmei, noi, aici, la Pucioasa, spargem şi stîncile de care se freacă,
nepăsătoare, veşnice, tălpile lor. Există, astfel, între noi o legătură
care, exprimată artistic, ar putea căpăta forme încîntătoare… Mă vei înţelege,
mă vei ajuta, oare, în încercarea mea de reluare a bunelor noastre relaţii?
Aştept răspuns la post restant şi te salut mereu nostalgic, al dumitale,
indescifrabil.
BOGDAN
SUCEAVĂ
www.revistarespiro.com
DESPRE
SUFLETUL NEÎNTREG AL POLITICIANULUI
Se povesteşte că Stalin, într-un moment de plictiseală, s-a îndreptat către
rafturile bibliotecii şi a scos din raft un volum la întîmplare. S-a nimerit
să fie unul de algebră. După cîteva răsfoiri şi-a dat seama că domeniul
nu-l inspiră, că nu poate crea nimic într-o arie atît de aridă. După ce a
mai răsfoit cîteva volume, s-a oprit asupra unei cărţi de lingvistică. Răsfoind-o
şi pe aceasta, a simţit că poate pune ordine în întregul domeniu, că
trebuie să se pronunţe în aria lingvisticii. Dumneavoastră aţi recunoscut,
desigur, în această scurtă istorie, unul dintre pasajele din Primul cerc, de Soljeniţin. Un pasaj cu valoare de simbol.
Pe
vremea cînd sărbătoarea noastă naţională era o minciună despre un
eveniment din august, se spune că Elena Ceauşescu s-a aflat într-o seară de
toamnă în faţa unui amplu plan editorial pe anul viitor. O listă cu peste
trei mii de titluri. Cine stă să citească
trei mii de cărţi pe an?
spune legenda că s-ar fi revoltat celebra academiciană. Probabil era unul
dintre acei ani cînd România susţinea financiar traduceri în străinătate
ale lucrărilor ei. Ne e greu să înţelegem cum dorinţa de a fi citită şi
incapacitatea de a admite varietatea lecturii pot convieţui într-o singură
minte.
Mai
tîrziu, cînd soldaţii au început să defileze iarna în onoarea zilei naţionale,
cînd în România abia se tradusese Pendulul
lui Foucault şi Umberto Eco a vizitat Tîrgul de Carte de la Bucureşti,
unde a conferenţiat şi a răspuns întrebărilor din partea unei săli
arhipline, preşedintele Ion Iliescu şi-a potrivit, ca din întîmplare,
descinderea la Tîrg la o oră de vîrf. Tot ca din întîmplare, s-a ciocnit de
Umberto Eco, căruia i s-a recomandat ca fiind preşedintele în exerciţiu al
României şi a dat să-i strîngă mîna. Nu este prima oară cînd preşedintele
Iliescu descinde printre muritorii de rînd, în special printre cei mai înzestraţi
artistic decît media. Presa de epocă a consemnat vizita prea puţin aşteptată
a lui Ion Iliescu la o sărbătoare a zilei de naştere a actorului Ştefan
Iordache.
Problema
este mult mai complicată şi, mai devreme sau mai tîrziu, ajunge să lovească
în mod devastator orice om politic. Ceva în cabinetele puterii, ca un fel de
molie sau ca un fel de virus, îi roade şi-i face să simtă că au nevoie nu
doar de votul omului de pe stradă, ci şi de respectul lui. Cum este imposibil
să te faci respectat practicînd arta politicii (în sensul că marile
curtezane pot fi admirate, frecventate, dar greu respectate), omul politic simte
nevoia să pozeze în altceva. Şi procedează ca Stalin, alunecînd pe-o rază
prin dreptul propriei biblioteci, imitînd sau invidiind cîte un model reuşit,
explicînd că, de fapt, el este om de cultură nevoit să se sacrifice pe
altarul obştesc în slujba, nu-i aşa, propăşirii naţionale. Dar de fapt
sufletul lui e mult mai nobil decît doar atît. Iată de pildă această
placheta de versuri, sau acest text, sau această meditaţie despre problemele
globale ale omenirii, la care vodă s-au gîndit pe cînd şedea cu artiştii la
masă. Să luam aminte la acest suflet de om politic atît de nobil şi atît de
chinuit, par a ne spune domniile lor, cerşind fărîme de respect de la masa
celor ce spun poveşti.
Sufletul
omului politic este neîntreg. Nu poate fi satisfăcut cu lumea din spatele uşilor
capitonate, nu cu minciuna, înşelătoria, trădarea, promisiunile calpe,
schimbarea de partide. Nevoie e de altceva, de consacrarea şi de liniştea
sufletească de care se bucură alţii, un fel de lumpeni, nişte scîrţa-scîrţa
pe pixeli sau pe hîrtie.
Adrian
Păunescu ne-a lăsat, înainte de a deveni om politic în fază terminală, o
stanţă: Oameni politici,
bunii noştri fraţi / Noi
v-am cedat şi ranguri şi proporţii /
Dar nu putem continua, stopaţi / Această
competiţie a morţii. Oare fostul poet şi-o mai aminteşte? Oare tăria de
caracter de acum (nu neapărat dublată de integritate) îi vine din
extraordinarele sale abilităţi politice sau din certitudinile de altădată,
pe cînd versifica voios în afara spaţiului politic? Şi încă mai mult: nu
era încă de atunci un exersat politician? Nu presimţeam oare cu toţii că
mai devreme sau mai tîrziu va părăsi un spaţiu, sărăcăcios şi rece,
pentru cel politic, atît de neîntreg ? Nu ştiu dacă pot să răspund, nu mă
pricep la politică. După unsprezece ani de aşteptări din partea mea la
adresa domniilor lor, nu ştiu dacă mă mai pricep.
În
fine, cazul extrem este Corneliu Vadim Tudor, care era cît pe ce să fie poet.
A scris cîndva: Elegiac a asfinţit Bizanţul
/ În fălcile a două lumi sfărmat, / S-au stins şi fastul
muzicii, şi
danţul, / Pe pavimentul verde, înstelat.
Nu sună rău. După cîteva poeme care aveau sens, Corneliu Vadim Tudor a
comis păcatul capital pe care l-ar fi putut comite un autor: şi-a folosit o
oarecare încărcătură de talent în direcţia jignirii aproapelui, într-o
suită de pamflete al căror scop era calomnierea în public a unor oameni de o
altă părere, religie, etnie, opţiune decît el. Făcînd asta, a sacrificat
ceva important. Tudor Arghezi (la care Corneliu Vadim Tudor face referinţă
des) spunea că onoarea unui om este întreagă sau nu e deloc. Nu se poate un
sfert de onoare.
Că
nu sînt fericiţi acolo, în Toyotele albastru
metalizat, în Mercedesurile de
protocol, asta e clar. Săracii de ei. Mă îndoiesc că vreo şedinţă a
Parlamentului le poate da atîta plăcere cîtă am avut eu, scriind povestea
aceasta.
MUGUR
GROSU
GREUCEANUL
DIN OZ
Mi-e puţin peste mînă să scriu acest eseu; n-aş merge pînă acolo
încît să spun că am fost determinat prin strîngere de gît să fac asta,
dar nici pe culmile extazului nu-s. Îmi e chiar puţin rău cînd mă gîndesc
la asta. De altfel e aproape imposibil să nu simţi această senzaţie în
preajma cuvîntului politician. Ai
spune chiar că e o modă şi ameţeala asta, prea s-a generalizat. Şi, ca
orice modă, ascunde încă din faşă ceva de prost gust. Aduce cumva cu gestul
ăla, dorit cabalistic, al răşchirării degetului mic la apucarea ceşcuţei
de cafea, cu fluturatul pleoapelor înainte de leşinul strategic. În fapt: mai
rău decît senzaţia de vomă la auzul cuvîntului politician
e tocmai faptul că se ascunde aici un fel de normă socială pare obligatorie.
Îţi trebuie multe ţigle pe casă pentru a răsturna această cutumă. M-ar fi
obosit peste măsură să caligrafiez aici, trist ca un roboţel, oh,
ce rău ne mai e, vaaai, vampirii de politicienii, să vezi că se-apucă să
privatizeze şi literatura etc. etc. Nu ai nevoie să faci muşchi pe creier
pînă găseşti ceva rău de zis, mai ales cînd găurile ciorapului nostru
politic se văd cu ochiul liber. Dar, din tot ce ar fi de spus, prefer să nu
pedalez pe cărările astea. Sînt situaţii cînd îmi place să stau în
aerostat şi să flecăresc grosso modo
pe seama panoramei (la urma urmei îmi port cu mîndrie numele...), altele în
care, sub aceeaşi tiranică lege a gravitaţiei, ies din straturile rarefiate
şi, revenind în legea lucrurilor joase (poate chiar josnice),
sînt nevoit să umblu cu lupe printre tot felul de lucruri mici, mititele. Politica şi literatura,
în ciuda ambalajului lor masiv, impunător, ascund tot atîtea lucruri mărunte
cîte bule încap într-o butelcuţă de sifon. Iar bulele sînt importante, fără
bule nici sifonul nu mai este ce-a fost, seamănă izbitor de mult cu apa de
ploaie. În fapt, nici nu cred că voi pune aceste personaje în structuri
antitetice. Chiar mă gîndeam cum să vă spun mai pe ocolite (fără să risc
să vă enervez...) că, la urma urmei, politica şi literatura sînt foarte
asemănătoare, ai spune că jetul lor social ţîşneşte din acelaşi trunchi,
doar stropii se aşează diferit. În ce mă priveşte, aproape că sînt
convins de asta.
S-o
luăm încet; ce ar putea apropia atît de mult politica de literatură? Pentru
a vedea limpede, să decorticăm aceşti termeni de aura lor gîlgîitoare şi să
aflăm că în spatele lor, asemeni vrăjitorului din Oz, se ascund tot atîtea
mutre de oameni; cel puţin din punct de vedere biologic, oameni asemeni nouă.
Să ne-amintim acea isterie penibilă ivită în jurul aşa zisului caz
Eminescu. Nişte omuleţi [altfel asemeni nouă..., poate doar ceva mai mărunţi
şi mai sperioşi] descoperiră despre Eminescu acele lucruri incredibil de
omeneşti (că-n loc de halou avea păr - predispus la mătreaţă - că avea păr
şi prin alte părţi ale corpului, că mergea şi dînsul la budă, că
probabil îi miroseau şi lui ciorapii etc.); s-au simţit chemaţi să spargă
totemul, să ne-arate găinaţul de pe capul statuii. Eminescu
e doar vrăjitorul din Oz, în spatele totemului, al măştilor fioroase, al
femeii cu barbă şi-al bulei de foc este doar o insectă, mică, măruntă,
acea scîrnăvie mai speriată ca noi şi cu o nevoie penibil de apăsătoare de
a merge repede la toaletă. Această revelaţie, ca multe altele, nevoia
imperioasă de-a o disemina imediat peste naţiune are ceva mesianic în ea şi,
nu ştiu de ce, în astfel de momente, mesianicul şi politicul îmi par aceeaşi
făptură: ea vine spre noi cu adevărul în vîrf de băţ, ni-l vîră pe gît,
pretinde că asta urmează să schimbe lumea. Şi tocmai pentru că nu o luăm
în serios acţionează nestingherită şi reuşeşte, în parte, să facă
asta... Sigur, aici încap fel de fel de nuanţe, dacă m-aş apuca să le
pigulesc pe fiecare ar trebui să scriu de fapt un tratat; şi ştim bine,
tratatele au ceva mesianic în ele, urmăresc să schimbe, să mîntuiască
lumea; nu pot să mă iau atît de mult în serios, mă pufneşte şi rîsul; aşa
că, rogu-vă, mulţumiţi-mi pentru imprecizie, pentru scurtime, ajutaţi-mă să
nu fiu exhaustiv, atît cît trebuie ca să mă opresc la timp... Vorbim, deci,
de oameni asemeni nouă, oameni la fel de slabi, de hazlii şi de muribunzi dar
cumva şi niţel diferiţi, din moment ce-au ajuns acolo. Fie că asta înseamnă
ceva în plus sau în minus. Poate-i doar un gram suplimentar de sensibilitate.
Iar cînd spun sensibilitate nu mă refer la cine ştie ce aptitudini
paranormale prin care personajele împricinate ar percepe cine ştie ce semnale
misterioase din cosmos. Nici la cine ştie ce spirite descheiate la fermoarul
sufletului, gata să cadă victimă oricărei efuziuni sentimentale ivite-n oraş.
Nu. Vă vorbesc de acea sensibilitate egotistă, acea capacitate deosebită de
a-ţi percepe cu atîta acuitate propriile dimensiuni. Prietenul meu din tîrgoraşul Buzău, poetul Sorin Dinco, într-un acces de cruzime
teoretică mi-a atras atenţia asupra dimensiunilor cu care s-a înconjurat omul
cu atîta graţie, astfel încît totul să-i vină la fix, să-i fie la îndemînă
omul e măsura tuturor lucrurilor nu
pentru că aşa a fost să fie, nu pentru că aşa l-a iubit de tare natura; atît
a avut el grijă să vadă şi să facă acele lucruri imediat înconjurătoare.
Uite-te la această halbă,
cum se mulează ea de bine pe mîna
mea înainte s-o duc la gură; chiar
dacă voi servi zece halbe în seara asta o voi face în doze homeopatice,
să nu mă sperii.
N-am să cer ospătarului să-mi
aducă berea într-o căldare, deşi, dacă le-aş aduna,
atîtea se vor face.
Căldarea aceea, aşezată lîngă
stomacul meu, e net superioară; voi
afla imediat cine pe cine bea şi asta nu-mi place,
nu-mi este de trebuinţă. Dacă
am mătura într-o zi acele dimensiuni pe care le-am legalizat împrejur, dacă
am stinge toate lucrurile plăsmuite pe măsura noastră, am încremeni ca nişte
stîlpi de sare de teama micimii noastre. Acea conştiinţă a dimensiunii
noastre reale ne face atît de sensibili, ne sperie atît de mult încît,
uneori, devenim mesianici. Literatura, ca şi politica, e plină de oameni mărunţi
care-au pornit într-o zi pe calea faptelor mari
şi n-au mai ştiut să se-ntoarcă. Cea mai literară dintre jucărioarele
animalului politic este invenţia omului
nou, personaj egal îndrăgit de scriitor şi de politruc. Dacă nu crezi un
pic, în tainiţa sufletului tău, că vei salva lumea, dacă nu-i un pitic
mesianic ascuns, precum Oz, în spatele măştilor, nu prea-ţi găseşti locul
în literatură sau în politică. Din patru în patru ani mă amuz teribil în
preajma alegerilor generale; iar prezidenţiabilii
mă fac să rîd cu lacrimi cît butelia. Cînd le văd obrajii aceia măcinaţi
de grijile naţiunii îmi vine să strig, precum Nae Ionescu în aula plină de
mici filosofi: cum, toţi ăştia de-aici vreţi
să salvaţi România? cum,
toţi cei de-aici cred că pot s-o conducă?
La fiecare 4 ani se trezesc tot mai mulţi Mesia prin cartier, din
fiecare scară de bloc un mic Napoleon pleacă liniştit spre troleu cu gîndul
ascuns de-a se ridica într-o zi să-şi lumineze şi conducă patria ingrată,
într-un apartament din 4 se subliniază, pe listele electorale, naşii, cumnaţii,
soacrele şi uncheşii izbiţi de harul celest, treziţi subit cu mujdeiul
puterii în gît. Tot astfel scriam, cu ceva timp în urmă, despre cenaclurile
de cartier care s-au înmulţit cu nemiluita precum ciupercuţele după ploaia
atomică. Aproape că nu e român să nu se fi simţit obligat măcar o dată să
scrie o poezie, tot astfel cum berea nu alunecă bine pe gît dacă nu ţi s-a vîrît
în prealabil pe-acolo revelaţia politică a vreunuia trezit mai isteţ decît
tine. Două instincte va avea românul pînă la moarte: politica
şi poezia. Undeva, în adîncuri,
aceste două jerbe aproape falice îşi află aceeaşi tulpină. Mulţi s-au
trezit foarte contrariaţi cînd cutare sau cutare poet, scriitor, critic sau om
al pensulei a intrat în politică. Îmi amintesc de bizarul triumvirat ce-a
prezidat Alternativa României înainte
de marea năpîrlire cunoscută sub numnele de coagularea
forţelor de dreapta [naşterea U.F.D.]: trei şefi de uniuni artistice au
pus la cale un partid politic. Din cei trei, unul s-a trezit repede şi s-a
retras la timp, altul a fost tras afară de moarte, al treilea gesticulează încă,
dar mult în spatele eşichierului politic [avînd ceva din căţelul filmuleţului
cu Pantera Roz, ăla care lătra fără sunet în spatele geamurilor....] Asta
nu-nseamnă, însă, nimic. Celelalte partide sînt la fel de pline de artişti
pe cît sînt artele de infestate cu jocuri politice. Multă lume s-a întrebat
ce caută Păunescu într-un partid sau în altul. Alţii s-au întrebat, cu
aceeaşi îndreptăţită mirare, ce caută el în literatură! În realitate, Păunescu
se află exact acolo unde trebuie să se afle, pe graniţă, în acel no
man’s land arid prin care nu vrea să treacă nici o căruţă istorică
poezia sa a fost tot timpul politică pe cît a fost i-au fost opiniile politice
de poetice. Structura sa gălăgios mesianică, atît de vizibil gonflabilă în
politică şi-n poezie, pare niţel “penibilă” prin sinceritate, prin
unicitatea acestui tip de discurs frust, necoafat, asumat pînă la capăt. Între
el şi poetaşul care-mparte lumea de la tejgheaua berăriei din colţ nu văd
chiar atît de multe distanţe. Faptul că majoritatea fragililor de pe rafuri
prăfoase de librării nu s-au sculat din coperţi să răstoarne canistra peste
univers e mai puţin important: de regulă e nevoie de foarte puţini pentru
asta; Kazantzakis îl vedea uneori pe Dumnezeu venind cu canistra pe umeri; toată
viaţa l-a aşteptat probîndu-şi bricheta, gata să-i dea o mînă de ajutor.
L-am iubit şi l-am urît pentru asta; am ştiut că niciodată nu va fi altfel;
ades m-am temut că şi eu insist nepermis de mult încărcîndu-mi bricheta,
verificîndu-i piatra, calibrîndu-i flacăra.... Nicăieri nu mi s-a părut mai
vizibilă fragilitatea acestei graniţe ca în versurile
manelelor şi muzicii hip-hop. Dacă stai să asculţi, n-ai putea spune cu
mare precizie dacă instinctul ce le-a născocit e politic sau doar
poetic. Ca ritmicitate, ca mod de-aşezare a frazelor, ca neverosimilitate şi
iz de delir ai spune că-i doar poezie. La capătul textului stă însă,
invariabil, guriţa unui tribun furios pe care fluxul de revelaţii nu-l mai lasă
să doarmă. S-a trezit într-o zi, a văzut cît de şifonat e cearceaful şi-a
plecat la război. Gura lui nu mai poate să tacă, sîngele său nu mai are
odihnă. Este imperios necesar să aflăm asta şi să-l lăsăm să-şi facă nevoile. Altfel cine ştie ce se va întîmpla. Dacă Hitler ar fi
fost acceptat în rîndul artiştilor atunci cînd a cerut [cu destulă
timiditate!] asta, dac-ar fi fost măcar tolerat
în breasla plictisiţilor mînuitori de penel, lumea ar fi fost astăzi mai
plină cu cîteva milioane de suflete... Dacă Nero şi-ar fi auzit cîntate
versetele cum astăzi, la televizor, istericele hituri, dacă măcar ar fi
existat şi pe-atunci o Uniune a Scriitorilor cu-ale cărei iţe, politice şi
poetice, să-şi umple mînuţele, focul n-ar fi ieşit niciodată din şosetele
Romei. Nikos Kazantakis mărturisea în bizarul şi neterminatul său Raport
către El Greco că a fost marcat toată viaţa de porniri idolatre pentru
patru mari personaje: Buddha, Iisus, Nietzsche şi Lenin (ordinea vagoanelor e
întîmplătoare, dar Lenin cu siguranţă e la capătul peronului...). Nu mă
întrebaţi cum a fost cu putinţă aceasta şi cum se face că toţi cei cuprinşi
în această bubuitoare înşiruire ascund scheletul unor structuri mesianice. E
un fapt că ambiţia cea mai frecventă a scriitorilor a fost să egaleze, să răstoarne
ori să completeze Biblia, această carte a cărţilor în care mustesc împreună,
gata să se păruiască, politica şi poezia... Mulţi au simţit, asemeni glumeţului
cu bricheta din Alexandria, imboldul apăsător de a arde tot ce s-a scris înainte,
de a face istoria ca-n palmă de lină, de-a ridica apoi, în acea cîmpie
sinistră, o moviliţă ce-n marele vid să treacă drept munte. Şi cel mai
trist lucru dintre cele posibile e că literatura e atît de aproape de politică
pe cît este de filosofie şi nici un filosof nu se poate naşte, vorba lui Nae
Ionescu, fără acel sistem nervos absolutist capabil să măture dintr-o
suflare tot ce a fost înainte. Nu-mi dau seama dacă faptul că-l vedem bine pe
piticul din spatele recuzitei, pe regele ăla pigmeu şi gol ascuns sub mantia
Marelui Oz rezolvă cumva situaţia. Altfel v-aş vorbi imediat despre asta, aş
scrie-un tratat, aş porni vreo religie şi cine ştie cîte altele s-ar putea
întîmpla... Pe curînd.
ADRIAN
ONICESCU
ARTA
POLITICII
Ultimele cuvinte ale unui asasin condamnat la moarte au reprodus un poem. Este
vorba de cel numit “Invictus” şi compus de poetul britanic William Ernest
Henley, o odă a libertăţii interioare, un triumf uman asupra suferinţei,
prin hotărîre şi luciditate. Asasinul, Timothy McVeigh, este autorul unuia
dintre cele mai sîngeroase atentate petrecute vreodată în Statele Unite ale
Americii. În clădirea pe care a aruncat-o în aer, au murit 168 de oameni.
Dintre ei, 19 copii.
Puterea
emoţiei de a cuprinde dimensiunile tragediei, paradoxal, scade în proporţie
inversă cu numărul victimelor. Suferinţa unei singure fiinţe ne cutremură,
dar dacă drama afectează zece persoane ori cincizeci, ne e tot mai greu să o
cuprindem. E doar una din multele ciudăţenii ale sufletului omenesc. Un alt
misterios defect de acoperire al minţii şi emotiei a făcut ca autorul
atentatului, veteran al războiului din Golf, decorat pentru merite deosebite, să
moară senin şi împăcat. Execuţia sa, petrecută, prin ironia destinului, într-un
mod foarte apropiat de otrăvirea lui Socrate, a rămas un detaliu juridic
imoral, a cărui eficienţă nu a fost dovedită ca inhibitoare a crimei.
Triumful
de dincolo de moarte al ucigaşului se împlineşte prin efectul însuşirii
nelegitime a înţelesurilor unei poezii, deturnate fără nici un efort. Citind
poemul asociat nu memoriei victimelor, ci neajunsurilor propriei detenţii şi
judecăţi, rămîi cu senzaţia că omul ăsta ar avea totuşi un dram de
dreptate.
Arta
nu are aici decît vina de a fi inocentă. O vină pe care nu şi-o poate asuma
fără să intre în contradicţie cu propriile ei temeiuri. Tocmai de aceea se
poate profita atît de uşor şi eficient de ea. Arta este modul de a afirma o
credinţă, o certitudine, şi nu neapărat un adevăr. Seamănă însă pînă
la identificare cu adevărul.
Petre
Ţuţea, o altă victimă a istoriei, într-un alt sens al nedreptăţii,
avertiza că nici măcar filozofia, care are pretenţia de a fi mai exactă decît
poezia, nu poate servi nevoii de certitudini. La Kant, ne avertizează el, nu
poate fi găsit nici măcar un singur adevăr. Kant argumentează cu egală
eficienţă atît existenţa cît şi inexistenţa lui Dumnezeu. În lipsa adevărului,
argumentele fac legea. Orice aberaţie e construită pe o bază de argumente;
unele geniale chiar. Ele totuşi sînt doar componente ale unui adevăr
inaccesibil în totalitatea lui, înţelegerii omeneşti.
Din
toate timpurile conducătorii maselor, au profitat atît de inocenţa artei cît
si de echivocurile ştiinţei. În România, totalitarismul comunist a îndrăznit
chiar mai mult: a realizat prostituarea istoriei înseşi, după modelul
eficient al cinismului sovietic. Sînt multe contexte politice în care
certitudinea unei prostituări adevărate este preferabilă unei iubiri neîmpărtăşite.
E
adevărat că înfăptuirile cele mai înalte pot suferi în amestecuri cu
sentimentele cele mai meschine, la fel cum afecţiunea nu există decît în
soluţii tulburi şi adesea otrăvitoare.
Arta
este singurul instrument steril din instrumentarul politic, şi nu există lider
care să nu fi încercat să opereze cu ea corpul social. Se mizează pe
respectul instinctiv al omului de toate alcătuirile intelectuale faţă de
magia doctorilor şi de miracolul vindecării.
Nu
există adevăr. Există în schimb pretenţia de a avea dreptate.
Din
nefericire, omul politic neconvins de propria sa dreptate, de legitimitatea acţiunilor
sale, e ezitant şi ineficient precum un chirurg căruia îi tremură mîna. El
simte astfel nevoia de a apela la arta pentru a se autolegitima.
Arta
este însă un leac absolut ineficient pentru naţiunile înebunite de febră.
Să
nu ne facem iluzii. Atît naţiunea germană, cît şi cele italiană, japoneză,
rusă, chineză, etc., au fost într-un înalt grad culte, dar spiritul nu le-a
fost suficient pentru a opune înţelepciunea nebuniei.
Artiştii
înşişi dealtfel, se visează la comanda ofensivei estetice, amorali în chiar
punctul de emergenţă a izvoarelor. Şi acestă amoralitate însăşi le dă
iluzia libertătii. Lor si politicienilor deopotrivă.
Nu-i
de mirare că rătăciţi de tot soiul au simţit nevoia să-şi doteze
strategic erorile neasumate cu blazarea unui exil literar confecţionat
artizanal, dintr-o detenţie de drept comun. Există in mitologia fiinţei în
criză, (fie în recluziune, fie euforizată de aerul tare al puterii), un model
compensatoriu şi “auto-mesianic”. Ispăşirea prin extrema opusă.
Politicienii
caută şi ei să forţeze, prin acrobaţii literare riscante, accesul la
dreptatea definitivă la care nu pot accede prin politică. Tentativa e absolut
legitimă. Se simt incomodaţi de egalitatea strîmbă a sufragiului care îi
culege din insignifiant nu individual, ci mult mai ruşinos, în grupuri.
Arta
este pentru ei o incercare de a avea dreptate separat. Amintita tentativă a
cazurilor notorii în politica romănească, este sortită eşecului, pentru
simplul motiv că dreptatea e inseparabilă de etică.
Timothy
McVeigh a fost scos din lumea lui, aşa cum va fi fost ea, şi educat să urască
şi să ucidă, să identifice omul izolat sau în grupuri de populaţii sub
formă de ţintă. Nu a facut nimic mai monstruos decît ceea ce a fost instruit
să facă.
Cultura
română nu a reuşit să creeze un asemenea personaj, în ciuda entuziasmului
epidemic al partizanatelor ei furibunde. Nu a reuşit să creeze nici acel tip
de funcţionar robotic perfect, identic materiilor intestine ale organismului
militar nazist.
Noi
avem doar cîteva mituri ale uciderii. Dar nu din exces de religiozitate. Am
intuit poate că nu e nevoie să ucizi corpul pentru a distruge sufletul.
Moartea este şi o formă eficientă a uitării. Noi am simţit cu inteligenţă
că o bîtă pe spinare depune în memorie un mesaj cultural respectuos şi
peren. Tocmai de aceea, nu e în interesul nostru naţional să se distrugă un
individ ce poate fi aservit mult mai profitabil exacerbîndu-i-se entuziasmele
prin artă.
Politicianul
este acea persoană care găseşte în reziduurile moralităţii ei întemeierile
necesare pentru a decide să trimită la moarte un milion de oameni, pentru ca
alte zece milioane să poată supravieţui. Hotărîrea lui este de o
imoralitate absolut necesară. Dar dacă Iuda nu găseşte puterea de a se spînzura
după trădare, arta justificărilor lui e cu siguranţă otrăvită.
SENSUL NARAŢIUNII.
UN ROMAN DE JEAN-LORIN STERIAN
Romanul Clopotele
bat fără noimă (e-book
editată de Societatea Culturală Noesis,
în 2001) e construit ca sumă a unor texte, fiecare conţinînd o percepţie,
un discurs al unui personaj principal. Nu un personaj obişnuit, căci la pag.
65 aflăm: i-am povestit de copilăria
mea şi luna pe care am petrecut-o la Hunedoara, la secţia de psihiatrie. Cînd
m-am întors de acolo mă simţeam mult mai rău. Din fragmente, povestea nu
se încheagă. Autorul nici nu doreşte asta, se pare (romanul n-are final, în
sens clasic, şi nu e axat pe vreo poveste), şi mizează pe tehnici ale
literaturii absurde, împinse destul de departe. Dacă există vreun ritm al
romanului, atunci acesta rezidă în dinamica descoperirii discursului alienat,
a dezvăluirii lipsei de noimă a povestirii (poate de aici titlul). O bună
imagine a ceea ce se întîmplă nu se realizează înainte de jumătatea
romanului. Iar apoi cititorul ar putea fi dezamagit: tot ceea ce romanul
deschide, ca poveste, rămîne nesoluţionat narativ. Acest personaj, care-şi
creează companioni imaginari, ni se confesează: am
momente cînd pierd definitiv noţiunea timpului. Scriu despre un fapt întîmplat
acum zece ani ca şi cum s-ar fi întîmplat acum doua zile (pag. 30-31).
Credem că o astfel de abordare e relativ facilă. Romanul acesta, lipsit de
coerenţa literară implicită genului, este un corolar al textualismului
nerezistent într-o vreme a cititorilor experimentaţi. Seamănă cu o clădire
care a colapsat sub propria greutate.
Romanul
este clădit pe axa unui monolog subiectiv, de rezistenţa căruia depinde întreaga
construcţie. Miza e credibilitatea personajului central. Discursul nu excelează
prin coerenţă, cum de altfel ar fi de aşteptat pentru un personaj care a
frecventat secţiile de psihiatrie. După pagina 40, romanul încearcă şi
punct de vedere cu narator obiectiv. Schimbarea de registru e nemotivată şi
neimpusă de logica romanescă. Nu aduce un plus de claritate. Ceea ce
fragmentase pînă acolo discursul, în mod voit, fusese abundenţa filozofărilor
facile. La pag. 10, de la o călătorie în tren se ajunge la starea naţiunii,
la cum sînt părinţii români, etc. În tot acest răstimp romanul suferă.
Personajul principal strîmbă din nas la toate, cum nu mai întîlnim decît în
romanele lui Celine, dar observaţiile triviale nu susţin credibil o asemenea
abordare. La pag. 40 personajul scrie o poezie (nereuşită) după care are grijă
sa spună: am scris poezia asta fără a
avea o stare anume. Nu e singurul loc în roman unde apare încercarea de
gen liric, ratată cu precizie de un autor care îşi propune construcţia unui
discurs alienat.
Nu
ştiu dacă cel mai inspirat titlu pe care un autor l-ar putea alege cărţii
lui ar fi unul care să trimită imediat la Hemingway. Un titlu cu astfel de
referinţă e o metaforă sacrificată.
Scriitura
autorului comportă o potrivită dimensiune şi o anumită percepţie originală
în arta portretului: în dreapta mea stă
un bărbat arătînd ca un motan uriaş. Mi-l imaginez stînd tolănit şi
privind în gol, cu o privire aproape inteligentă. Nu ştiu de ce, îmi vine să-i
spun Mark şi cînd pune inevitabila întrebare “Unde mergeţi?“
abia mă abţin să nu rostesc, pe un ton sentenţios, “Nu e treaba ta, Mark,
vezi-ţi de soba pe care dormi trei sferturi de zi“. În loc de asta, îi zîmbesc
cum numai în societate se poate zîmbi şi-i spun apasat destinatia (pag.
3). Sau încă: controlorul apare cînd
mai e puţin pînă la capătul călătoriei. E omul cu cel mai de porc cap pe
care l-am văzut vreodată. Cîta vreme ne scotocim dupa bilete nu încetez să
mă minunez privindu-l (pag.11).
Cu
toate aceste mici succese, romanul nu ne pare a fi o reuşită. Lectura e
departe de a fi o plăcere şi, din păcate, nu e deloc clar dacă autorul a
lucrat cu plan, sau dacă nu cumva a însăilat o carte pe baza unor note deloc
elaborate.
|
LA
DIVAN
MIHAI GRIGORE |
DATORIA DE A
IUBI
Trăim într-o
lume acuzată din ce în ce mai des de a-şi fi pierdut valorile, de a fi renunţat
la tradiţii şi la ceea ce poate fi numit cu conceptul general de “decenţă”.
Excesele pe care le întîlnim la orice pas, cinismul celor de lîngă noi, ne
determină la a presimţi că universul în care ne desfăşurăm existenţa se
apropie de colaps. Se simte nevoia unei revigorări a demnităţii fiinţei
umane, supusă în prezent la tot feluri de distorsionări şi de aberaţii.
Lumea, tinzînd spre globalizare, îşi amestecă şi culturile, indivizii aderă
derutaţi la tot felul de culturi şi culturi, care nu au decît darul de a
spori şi mai mult criza generalizată de identitate la care sîntem martori. Se
ajunge ca din cauza lipsei propriilor valori, unii să acuze pe cei care încă
le mai au de conservatorism, prejudecată şi îngustime.
În
această ordine de idei, nu putem aborda tema anti-valorilor societăţii
actuale, decît apropiindu-ne - nu-i aşa? - de baza societăţii, familia. Şi
ce stă la baza unei familii adevărate decît dragostea curată între cei doi
soţi? Acest discurs poate părea demonetizat şi banal, dar nu ne putem opri să
nu remarcăm că tocmai decăderea instituţiei conjugale stă la baza întregilor
tare sociale la care asistăm. În zilele noastre dragostea nu mai este nici pe
departe ceea ce era în vremurile trecute. Deşi marea majoritate a europenilor
(ca să ne menţinem în acest areal cultural) se consideră creştini, ei au
renunţat de mult în realitate la toate calităţile pe care condiţia de creştin
le impune. Ceea ce Hristos a consacrat drept cea mai importantă virtute a oricărui
om, dragostea, în momentul de faţă, dacă nu a dispărut în totalitate, o
regăsim mult alterată şi distorsionată de manifestări comportamentale
aflate la limita de jos a condiţiei umane. De aceea ne propunem în cele ce
urmează să facem un scurt istoric cultural al ideii de dragoste, aşa cum a
fost ea văzută în diferite epoci istorice.
Lumea
antică mediteraneană, cu a ei civilizaţie de factură grecească şi apoi
elenistică, avea asupra dragostei o viziune ce ţinea exclusiv de dimensiunea
estetică. Merita a fi iubit cel ce era frumos trupeşte. Odată cu Platon şi
revoluţionara lui teorie a ideilor, în care lucrurile de pe pămînt nu sînt
decît reflectări, imitaţii imperfecte ale ideilor eterne, se ajunge la
convingerea că şi oamenii frumoşi nu sînt decît reprezentări ale Ideii de
Frumos. Prin urmare, atît cît e posibil la nivelul imperfect al umanităţii,
ei sînt frumoşi atît la suflet cît şi la trup pentru că un spirit urît nu
poate defel coexista cu un trup frumos. Prilej pentru care, dacă mai era nevoie
să o spunem, cultura greacă devine prin excelenţă antropocentrică şi
antropomorfă, situînd omul în centrul universului, atît material cît şi
spiritual. Se proclamă conceptul lui homo
mensura (omul, măsura tuturor lucrurilor). De aici şi dragostea se îndreaptă
exclusiv către aspectul estetic al omului, dragoste denumită de greci eros.
Noţiune care are şi puternice conotaţii sexuale, fapt ce determină deviaţii
comportamentale prin care se ajunge ca în lumea păgînismului clasic,
pederastia să devină o adevărată instituţie. Tinerii efeminaţi aveau mai
mare căutare decît femeile, dragostea pentru sexul slab fiind considerată o
barbarie sau o necesitate neplăcută. Toate aceste idei au fost preluate şi de
romani, astfel că în momentul apariţiei creştinismului, lumea mediteraneană
şi cultura ei era o lume a exceselor, în care prostituţia devenise act de
cult.
Ei
bine, în acest context creştinismul aduce asupra dragostei o notă de totală
noutate. Acum dragostea este scoasă de sub unilateralitatea dimensiunii
estetice, pentru că în fond merită iubit oricine, indiferent de calităţile
fizice şi psihice pe care le are. Hristos spune răspicat vis-à-vis de
iubire: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri,
binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. […] Căci
dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au
nu fac şi vameşii (păcătoşii, păgînii – n.m.)
acest lucru?” (Matei, V, 44-46). Iubirea creştină se dezvăluie sub latura
ei caracteristică de iubire socială, în sensul că oamenii iubesc în semenii
lor pe Dumnezeu - Creatorul tuturor, care, considerat în spiritualitatea Lui
desăvîrşită, nu poate fi judecat după calapoade estetice. Iubirea devine
totală şi jertfelnică, altruistă şi atotiertătoare. Pentru că nu poţi
refuza unui om iertarea, din moment ce ţie Dumnezeu îţi iartă infinit mai
mult. De unde pînă atunci omul iubea pe altul pe criterii ce ţineau numai de
plăcere, deci criterii erotice (ajungîndu-se la exacerbarea relaţiilor
homosexuale), acum apare dragostea din solidaritate, din respect reciproc, adică
iubirea în comuniune şi comunitate. Deja creştinismul consacră un alt
concept care trebuie să fie pus în legătură cu dragostea, agapi
(iubire, dragoste, fraternitate). Aceasta devine cea mai importantă virtute creştină,
deoarece Dumnezeu însuşi este iubire, iubire ca mod de viaţă, atît personal cît şi colectiv.
Rezumînd
aceste două viziuni culturale asupra unei probleme de maxim interes, dragostea,
să vedem cum se regăseşte ea în instituţia căsătoriei. Am arătat că în
lumea greco-latină căsnicia îşi pierduse de mult valoarea, adulterul ambilor
soţi fiind des întîlnit, iubirea conjugală devine o vorbă în vînt, iar
deviaţiile sexuale sînt la ordinea zilei. Creştinismul are, pe lîngă
altele, şi meritul de a fi reformat radical instituţia familiei, prin
reintroducerea în conştiinţa oamenilor că anormalitatea la care aderaseră
era un păcat. Se vede o îmbunătăţire radicală a situaţiei, în sensul că
împăraţii Imperiului Latin de Răsărit (între timp cel de Apus fusese
desfiinţat) devin realmente oameni morali pentru care familia înseamnă ceva
şi nu numai ei, ci şi supuşii lor. Căci creştinismul reaşază căsătoria
pe treapta de pe care fusese coborîtă. Termenii în care o căsnicie poate fi
considerată dreaptă, frumoasă şi reciproc-respectuoasă sînt clar stipulaţi.
Să-l ascultăm pe Sfîntul Apostol Pavel: “Bărbatul
să dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia
nu este stăpînă pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici
bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia. […] Celor
ce sînt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia
să nu se despartă de bărbat!” (1 Corinteni, VII, 3-10). Şi iarăşi:
“Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul
este cap femeii precum şi Hristos este cap Bisericii. […] Bărbaţilor,
iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi
S-a dat pe Sine pentru ea. […] Aşadar, bărbaţii sînt datori
trupurilor lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte.
[…] De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de
femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Taina aceasta mare este;
iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare
aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă
de bărbat.” (Efeseni, V, 22-33). Deducem din fragmentele citate
statutul deosebit pe care creştinismul îl impune căsniciei, de vreme ce
modelele ei sînt nici mai mult, nici mai puţin decît Hristos şi Biserica. Şi
aceasta nu din cine ştie ce raţiuni savante şi idealiste ci din simpla
constatare a realităţilor existenţei: umanitatea are doi poli, masculinul şi
femininul, care asigură supravieţuirea biologică, dar
şi spirituală, a omenirii. Totul însă
se cere închegat într-o structură solidă, bazată pe dragoste şi respect,
pe ajutor reciproc - căsnicia. Căci altfel între om şi animal, diferenţele
ar fi sensibil diminuate.
Unul
din aspectele nobile ale condiţiei umane este acela că putem iubi. Şi
iubirea, care îşi are model ideal în Sfînta Treime, este reprodusă la scară
redusă în familie. Bărbatul şi femeia se iubesc pentru că se completează,
pentru că nu-şi sînt uniformi. Iubirea este un schimb de iubire, o întregire
reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte
la nesfîrşit. Vieţuind împreună, cei doi se configurează unul după celălalt,
încît bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. De
aceea bărbatul care trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca
persoană. Trăsăturile lui personle vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis
el va deveni un individ-specie (aşa cum oricare dintre mamifere este) căci cel
ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un
individ uniform al speciei decît o persoană.
După
cum vedem, sub secularizarea introdusă de ideile iluminiştilor, omul modern
este un însingurat pentru că, nu numai că a pierdut dragostea socială
comunitară faţă de aproapele său (acea agapi
despre care vorbeam mai sus), ci, revenind la manifestările aberante ale
anticilor, nu mai pune nici un preţ pe căsătorie şi pe dragostea curată şi
puternică între soţi. Singura consecinţă nu este decît un sexualism
exacerbat şi o înmulţire fără precedent a divorţurilor, violurilor şi
avorturilor, a bolilor, toate fiind răni purulente ale unei lumi ameninţată
de disoluţie. Explicabil din moment ce copii nu mai sînt doriţi, sînt
molestaţi şi agresaţi sexual, iar femeile nu mai sînt decît obiecte de plăcere,
din plictiseală date la o parte, ceea ce le determină spre relaţii de tip
homosexual. Toate aceste probleme sînt reale şi se cer soluţionate cît mai
este timp. Probabil că vorbele lui Malraux că “secolul XXI va fi mistic sau
nu va fi deloc”, se referă tocmai la întoarcerea spre valorile sănătoase
şi a căror eficienţă a fost dovedită de-a lungul secolelor cînd Europa nu
se confrunta cu mortalitate ridicată. Căci misticismul este imposibil fără
dragoste şi o morală sănătoasă. Deşi se spune că progresăm, sînt
destule dovezi, mai ales la nivelul relaţiilor interumane, care ne demonstrează
contrariul. Tineretul actual, care, trebuie să recunoaştem, în România este
încă prea puţin corupt, trebuie să-şi improprieze trăirile sentimentale
frumoase care fac farmecul unei vîrste. Să se ferească de urît, de dizgraţios
şi grotesc, într-un cuvînt de murdărie şi de lipsa de ideal.
|
ATELIER
CU FERESTRELE ÎNCHISE
ŞTEFAN CARAMAN |
DESPĂRŢIRI
A fost o vreme cînd despărţirile mă făceau să sufăr grozav. O gaură mare
în stomac în care simţeam că mă prăbuşesc, o autodevoraţie sau cam aşa
ceva. Pierdeam ore întregi gîndindu-mă la femeia pe care tocmai o părăseam,
sau care mă părăsea (niciodată nu voi şti exact), trasîndu-i un ipotetic
traseu existenţial post Ştefan Caraman, întotdeauna unul mai sărac, mai
monoton, mai trist, un parcurs în care lipsa mea va sta mereu ca o groapă în
asfalt, una imposibil de ocolit sau de astupat. De cîteva ori n-am avut puterea
să rămîn doar la aceste gînduri impure şi m-am trezit prins în mijlocul
unor de-a dreptul bizare aventuri detectiviste, cît se poate de discrete, încercînd
să adun laolaltă realitatea - impersonală, exterioară - cu imaginaţia mea
febrilă pusă în slujba unei imposibile construcţii demiurgice. Au fost femei
pe care le-am urmărit multă vreme după ce ne-am refuzat apropierea, m-am
interesat de viaţa lor, de intimitatea la care nu mai aveam acces - lucru ce mă
făcea teribil de furios - de tot ce ar fi putut constitui probă într-un
fantasmagoric proces la care eu să fiu martorul cheie al acuzării. Mi-am
descoperit astfel o latură de care nu mă simt defel mîndru; am aflat că a fi
stapînul lumii - aşa cum îmi tot place să declam de la o vreme încoace,
prins în vîrtejul unor complexe şi atitudini care, culmea, îmi prelungesc
speranţa de viaţă (habar nu am pentru cîtă vreme) - atrage nu doar suferinţa
mea, cu care am început să mă împac, ci şi suferinţa celorlalţi, oameni
în carne şi oase, cetăţeni ai unei comunităţi, indivizi purtători de
ego-uri mai mult sau mai puţin puternice, entităţi care îmi seamănă al
dracului de bine. Faptul de a intra în vieţile lor - fie cu cizmele de
cauciuc, fie cu papucii de pluş - mi-a apărut deodată un lucru iresponsabil,
o acţiune cu urmări ireversibile la care nu era obligatoriu să apelez dar la
care am apelat lacom, nesătul, savurînd inconştient (ceea ce nu constituie o
scuză) imaginile redutelor căzute, abandonurile din propriile mele braţe,
sentimentele oferite pe tavă ego-ului meu nemăsurat, rămăşiţele unor
suflete pure, virgine, sau măcar reşapate, acumulîndu-mi-se la picioare.
Am
suferit. Pentru toate acestea am suferit. Aroganţa vîrstei, pretenţia stupidă
de a fi unic, implicarea mult prea personală în lucruri care de obicei se pătrează
în cutii inscripţionate cu anunţul “danger!”, s-au întors împotriva mea
şi m-au doborît. Poate că este prematur să simt aşa ceva, vîrsta îmi mai
permite luxul inconştienţei, al generozităţii gratuite, al luptei pentru
cauze care mai tîrziu vor părea cu siguranţă puerile, ilogice, sau poate am
ajuns prea devreme la concluzii, am ars experienţe care mai puteau aştepta,
m-am grăbit să ajung la refugiile aruncate de nu ştiu cine la marginea
drumului, mi-am sfidat biologicul lăsîndu-l în urmă, să mă urmărească cu
limba scoasă dar şi cu ură, cu unicul scop de a mă prinde şi a mă pedepsi.
Şi mă va pedepsi - eu i-am cerut-o.
Am
scris aceste cîteva rînduri pentru că mă despart - pentru a cîta oară? -
de cineva. Îmi analizez cinic reacţiile şi observ că - deşi sufăr, pierd
destul timp gîndindu-mă la ea - sentimentul îmi face bine! Mă adap
din el ca dintr-un izvor al vieţii, îl ţin aproape prizonier în cuşca
sufletului şi adulmec cu fervoare o nouă întîlnire, una la fel de efemeră,
ratată încă înainte de a apuca să se ridice şi încă înainte de a mă
obişnui cu gîndul că singurătatea poate fi o alternativă.
Sînt
uimit de răceala cu care privesc în urmă, de faptul că aproape nu mai
recunosc figura ei, forma corpului, stupidităţile pe care i le înghiţeam ca
pe cel mai fin tort şi frazele inteligente pentru care o invidiam, pur şi
simplu mi-e greu să o mai disting printre atîtea amintiri aruncate în
dezordine prin memoria de care mi-e tot mai lehamite să mă apropii pentru a o
ordona într-un fel, nici măcar nu mai fac eforturi, va urma alta, sau nu va
mai urma niciuna… sînt un individ comun macerat de propria sa maturitate.
|
VEDENII
VESPASIAN PIŢICLĂ |
O SEARĂ
FURTUNOASĂ
Destul de recent am
avut ocazia să asist la reprezentaţia unei tinere trupe actoriceşti,
intitulată Phoenix, după Noaptea furtunoasă a lui Caragiale.
Nu ştiu dacă media de vîrstă a componenţilor ei depăşeşte 16 ani şi, în
fapt, mai toţi sînt elevi în clasa a IX-a (la “Mircea”), cu excepţia
conducătorului trupei, Andi Cantaragiu, cu doi ani mai în “etate”, elev într-a
XI-a la acelaşi liceu. De aceea, cred că accentul acestei “cronicuţe” ar
trebui să fie pus nu atît pe acurateţea “înscenării” (întrucît este
evident că ne-am aflat în faţa unei trupe de amatori), cît mai degrabă pe
“diferenţele” faţă de opera caragialiană. În definitiv, alegerea unui
text arhicunoscut, cu o venerabilă tradiţie scenică la noi, a avut pe de o
parte avantajul “mutării în plus”, dar şi, pe de altă parte,
dezavantajul că “stîngăciile” au fost foarte lesne vizibile. De pildă,
deşi în textul lui Caragiale
personajul comic cel mai strident (şi totodată suculent) este Rică
Venturiano, în reprezentaţia trupei Phoenix acesta a avut o interpretare cam
“molatică” (cea a lui Florin Constantinoiu), care i s-ar fi potrivit mai
degrabă lui jupîn Dumitrache. Apoi, Dumitrache însuşi, deşi rolul a fost
reuşit (de către Claudiu Buzilan), este în viziunea celor de la Phoenix un
personaj cam vorbăreţ şi fanfaron, un fel de şmecher cazon cu succes la
dame, cu totul diferit faţă de jupînul încornorat din piesă. Dintre
rolurile feminine (Veta - Ruxandra Copăceanu, Ziţa - Ştefana Ciumpiliac),
trebuie să-l remarc în special pe
cel al Vetei, cam singurul din piesă care a avut “acurateţea” de care
vorbeam. Cred că dacă aş fi văzut-o într-o trupă profesionistă, senzaţia
mea n-ar fi fost cu mult diferită. Însă “mutarea în plus” faţă de
textul original a venit de la Andi Cantaragiu, cel care, de fapt, a impus şi
viziunea scenică. Găseam, datorită tradiţiei interpretative de care am
amintit, că acel comic strident ar trebui să vină din relaţia tensionată
dintre Dumitrache şi Ipingescu, de o parte, şi Rică Venturiano, de cealaltă.
Aici, rolul “principal” îi revenea, pe drept cuvînt, lui Venturiano – şi
nu întîmplător acesta a cunoscut interpretări excepţionale (dacă ar fi să
ne referim numai la cea a lui Horaţiu Mălăele). O altă relaţie, cea dintre
Dumitrache şi Chiriac, dădea ocazia un comic mai subtil, fără vreo încordare
vizibilă. Cum rolul lui Venturiano, din nefericire, n-a prea avut tocmai
“tensiune”, centrul de greutate s-a mutat într-o altă zonă, respectiv pe
Chiriac, care a devenit astfel cel mai important personaj al piesei. Fireşte,
poate fi vorba aici şi de o opţiune conştientă a regizorului, care şi-a
favorizat propriul rol – deşi a făcut-o, cred eu, în bine. Rolul lui
Chiriac a fost evident supralicitat, uneori cu accente care trimiteau spre
teatrul de revistă, iar această “mutare în plus” a transformat (în
mod creator? – oricum, acesta este, în realitate, rolul teatrului)
textul caragialian. Dacă l-a îmbogăţit sau l-a sărăcit, asta rămîne de văzut,
la viitoarele reprezentaţii ale trupei Phoenix. Următoarea mişcare ar trebui
să fie, cred, abordarea unui text contemporan. De ce? Fiindcă numai aşa ne
vom da seama dacă seara lor furtunoasă de acum va deveni, într-adevăr,
o noapte.
© ASALT ASSOCIATION
Nota: Īn lipsa altor precizari,
drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work
printed here belongs to their authors.)
|