Nr. 87-88, 19 iunie 2001

CORNEL MIHAI UNGUREANU

CE SĂ FACĂ?

    “Politica este, poate, diavolul” - spunea, într-o carte, Eugen Ionescu. Dar chiar şi Iisus a fost ispitit de diavol! Ar fi nedrept să-i cerem tocmai scriitorului să reziste magnetismului unei funcţii politice. Mai ales într-o ţară în care fac politică: atleţi, cîntăreţi de muzică populară, boxeri şi lăutari - roboţei docili, maşinuţe de vot în slujba propriilor partide. Spre deosebire de aceste personaje, scriitorul are, ca om politic, un plus de tradiţie (şi în România). De la Maiorescu la Goga, de la Duiliu Zamfirescu la Nicolae Iorga (ajuns aici, nu pot să nu remarc năucitoarele rezultate cu care se poate încheia jocul politic: Eliade îl admira pe scriitorul-istoricul Iorga, Eliade a făcut propagandă electorală pentru legionari, legionarii l-au ucis pe Iorga), prezenţa scriitorului în viaţa politică este o constantă. Politică a făcut scriitorul şi în comunism (“Ce să facă?” - vorba lui Preda). Nivelul cultural îi poate conferi şi un plus de competenţă omului de litere, îl poate pune în postura de a aprecia corect situaţia geopolitică, de a fi un vizionar, de a avea idei (“dacă nu te amesteci în politică avînd idei mari, mai bine stai deoparte. Politica se face cu idei mari” - e de părere Vladimir Tismăneanu). Un avantaj ar putea fi şi buna cunoaştere a cuvîntului, valorificarea capacităţii oratorice sau a celei seductive a poveştii, avantaj pe care scriitorul îl poate pune - din convingere sau din interes - şi în slujba unei cauze greşite. Canalia cu (uneori doar pseudo) talent literar e personaj de non-ficţiune, iar politica, ne avertizează Mario Vargas Llosa, este o îndeletnicire de canalii. Cavalerismul nu este principala caracteristcă a jocului politic, fără îndoială, iar încercarea de a aduce onestitatea în arenă se încheie, de regulă, cu o înfrîngere. Întrebarea este: ce ne dorim de la scriitorul devenit om politic? Să dea dovadă de fair-play, să rămînă un model moral - şi să piardă confruntarea politică? Sau să recurgă la mijloacele adversarului (să dezinformeze cu bună ştiinţă, de exemplu) şi să cîştige, putînd apoi să-şi pună în practică ideile?
    Un posibil răspuns ni-l dă Tzvetan Todorov: „Politicianul bun este cel care cîştigă”, în timp ce un răspuns de genul: „Să cîştige cinstit!” - nu face obiectul întrebării mele. În România nu avem încă un scriitor-om politic de anvergură (şi în spiritul) unor Havel sau Llosa. Comoditatea, nepriceperea sau lacunele de charismă nu aveau cum să aducă sprijin popular personalităţilor culturale aflate de această parte a baricadei şi care au dorit să ajungă în prim-planul vieţii politice de la noi. Succese politice au înregistrat scriitorii cu discurs populist sau naţionalist. Există şi scriitori care fac politică într-un mod discret, care nu se mută dintr-un studio de televiziune în altul, săptămînal sau aproape zilnic, rămînînd invizibili în spaţiul pubic. Vreau să cred că activitatea lor politică, lipsită de mari ambiţii, este dedicată „cetăţii”. Nu cred că scriitorul trebuie să fugă de politică, dacă se simte în stare să o facă bine. Simpla dorinţă de „mărire”, fără o justă auto-evaluare, un proiect clar, o corectă apreciere a resurselor şi o bună cunoaştere a electoratului semnalizează diletantism. Întoarcerea la literatură după o înfrîngere politică nu îmi pare cîtuşi de puţin glorioasă şi nici neapărat meritorie. La literatură te poţi întoarce şi după un triumf. În ceea ce-i priveşte pe oamenii politici autohtoni care simt nevoia să-şi publice „operele” (bazaconiile) literare, ce îi mînă pe ei în luptă? Ce le lipseşte? Entuziasmul editorilor, în nici un caz! Să fie, oare, tichia de mărgăritar?

GABRIEL BĂDICĂ

SCRISOARE ANONIMĂ DESPRE CAFEA, DESPRE LITERATURĂ, DESPRE POLITICĂ, DESPRE PARAPANTĂ ŞI DESPRE PIETRELE CÎNTĂTOARE

    Dragă tanti Florica, poate că te miră scrisoarea mea, scrisoarea unui om pe care abia dacă l-ai cunoscut, dar pentru care ai o importanţă cu totul specială, şi nu neapărat numai datorită nostalgiei ce mă cuprinde ori de cîte ori simt aromele unei cafele braziliene adevărate. Importanţa dumitale, tanti Florica, scuză-mă, te rog, dar poate că nu îţi dai seama, este aceea a unui suflet pereche, care îmi poate reflecta propriile nelinişti, a unui suflet deschis tuturor tainelor lumii, capabil să participe cu emoţie la expediţia nesfîrşită a spiritului către nicăieri. Şi atunci, cui altcuiva m-aş putea adresa în chestiunea care, de cîtăva vreme, mă obsedează? Îţi scriu, deci, din Pucioasa, unde lucrez acum la staţia de concasare, o instalaţie destul de absurdă, despre care am crezut la început că acţionează mai mult asupra conştiinţei mele decît asupra pietroaielor de toate formele şi culorile ce ne sînt aduse, ni se spune, uneori chiar din inima pămîntului. Ce mă stresează este că nu ne este indicată întotdeauna sursa lor; că alteori rocile au forme clasice sau moderne, amintind de stilurile unor artişti cunoscuţi; că fragmentele astea de materie inanimată pot fi calde, chiar fierbinţi, şi că spargerea lor produce sunete ce ar putea fi asemuite unor gemete de durere. Dar am să-ţi vorbesc, poate, mai tîrziu despre munca mea. Mă întreb în ce măsură îţi mai aminteşti de mine, eu sînt persoana care stătea uneori la bar, pentru că îmi place mult să simt cum îmi atîrnă picioarele deasupra pămîntului în timp ce mi le legăn, de parcă aş pluti cu parapanta. Mă vezi acum? Eu eram tipul cu ochelarii aburiţi de emoţia pe care mi-o producea întotdeauna încărcătura ideatică a convorbirilor literare, în timp ce scrutam plin de încîntare fizionomiile expresive ale clienţilor dumitale atît de aparte, scriitorii, oameni bîntuiţi de inspiraţii dintre cele mai ciudate, de nostalgii fecunde, de viziuni producînd ravagii inimaginabile în minţile lor sensibile, înalte, culte, preocupate de condiţia umană, şi mă gîndeam că, poate, într-o zi voi fi şi eu ca ei. Era doar un vis, era o prostie, nu ne este dat fiecăruia să depăşim limitele timpului nostru biologic prin realizări copleşitoare; eu nu aş fi putut atinge niciodată performanţele lor, deoarece oamenii aceia stăteau pe scaunele dumitale confortabile de mult, de foarte mult timp, sau poate că nu părăsiseră niciodată cafeneaua, indiferent de oră, de anotimp, de relaxarea sau înăsprirea măsurilor de securitate cu care noi, pietonii anonimi ai istoriei, ne confruntam. Vizitînd localul aproape zilnic, deşi nu puteam rămîne prea mult, căci bugetul nu îmi permitea altceva decît o trataţie grăbită, am înţeles cu timpul că discuţiile lor urmăreau mereu aceleaşi subiecte care au preocupat întotdeauna umanitatea, precum existenţa zeilor, femeia şi bărbatul, puterea, moartea, nebunia (repet, eu eram în trecere, cum într-un anume fel, metaforic vorbind, eşti şi dumneata, tanti Florica, eu eram în trecere şi şovăiam mereu în faţa uşii de termopan înainte de a intra, neavînd pe atunci nici o perspectivă în a participa la construcţia titanică a conştiinţei acestei lumi, la care ei contribuiseră deja substanţial, căci fiecare purta sub braţ cel puţin o carte, din care, uneori, cîte unul citea pasaje pline de înţelepciune şi armonie), dar şi banii sau nedreptatea, violenţa istoriei, cunoaşterea naturii şi cîte şi mai cîte. De aceea, chiar dacă nu sînt din cale afară de timid, niciodată nu m-am amestecat în conversaţie, preferînd doar să iau cunoştinţă de polifonia opiniilor, de mozaicul sonor al vocilor grave sau stridente, cîntate sau răpăind ca nişte darabane, şi am preferat să nu tulbur nepăsarea frivolă a acestui grup de nemuritori. Ba chiar m-am gîndit că deranjez, ba chiar m-am gîndit că ar trebui să le mulţumesc într-un fel pentru că mă acceptă în prejma lor, poate oferindu-le un rînd de cafele. Regret şi azi ezitările, lipsa mea de iniţiativă. Cred că ar fi trebuit să fim mai apropiaţi. Cred că ar fi trebuit să fac şi eu parte din grup. De aceea, deşi m-am realizat, uneori simt o frustrare la gîndul că am părăsit oraşul, că am migrat cu parapanta mea iluzorie tocmai aici, la concasor, dar cine poate spune dacă a existat, vreodată, şi o altă soluţie pentru mine?… Ştiu că astăzi sînt toţi din nou acolo, discutînd în continuare despre omenire. Dar în timpul ultimelor mele vizite am observat o schimbare de atitudine, faptul că începuseră să devină neliniştiţi, că îi nemulţumea, îi îngrijora ceva, că exista ceva în atmosfera generală care le altera firea olimpiană, făcîndu-i să ridice adeseori colţul perdelei şi să privească, plini de curiozitate, în stradă, pe geam, în timp ce conversaţiile se purtau pe tonuri joase, catifelate, difuze. Să ieşim, a strigat, la un moment-dat, unul dintre scriitori, să acuzăm această porcărie, să spunem lumii ce se petrece. Cărţile noastre nu fac doi bani dacă nu sînt citite în stradă. Şi a ieşit. Îmi amintesc cum se tensionaseră brusc chipurile altfel relaxate, cum s-au grupat imediat cîte doi-trei şi au început să discute în taină, prin colţuri, cum gesticulau nervoşi, cum se declarau în favoarea sau împotriva a ceea ce unii dintre ei au numit, încă din primul minut, revoluţie. Ce fel de revoluţie? Revoluţie culturală?, am întrebat eu, aproape fără să-mi dau seama. Am rămas surprins de privirile lor deodată atente, deodată ostile, dar nu am mai stat să le urmăresc pînă la capăt reacţiile, pentru că, observînd că scriitorul părăsise adunarea fără ea, am alergat să îi înapoiez cartea pe care o uitase pe masa plină de ceşti sleite, de scrumiere încărcate cu mucuri de ţigare. La intersecţii erau adunate pîlcuri de oameni, printre care, probabil, scriitorul neliniştit se pierduse. Mai tîrziu, am aflat că a părăsit ţara şi că s-a adăpostit la Paris. De atunci, am citit şi am recitit cartea aceea, care m-a impresionat profund. Era o neobişnuită poveste de dragoste, scuză-mă te rog, despre mine şi despre dumneata, tanti Florica. Despre felul în care două suflete pereche pot rezona. Despre cum am fi putut descoperi, împreună, fericirea, pentru că, desigur, nu era decît o operă literară, o ficţiune. Chiar dacă scriitorul folosise alte nume, era vorba, fără îndoială, chiar despre noi şi amîndoi eram descrişi în acele pagini cu o fineţe inimaginabilă, ne erau puse în evidenţă cele mai ascunse, mai subtile simţiri ceea ce m-a făcut să visez că, poate, într-o altă conjunctură, relaţia noastră ar fi putut fi o părticică din marea combinaţie, din iubirea cosmică, universală. Din păcate însă, în scurt timp, lipsa unei ocupaţii stabile m-a făcut să părăsesc oraşul şi să îmi caut împlinirea tocmai aici, la Pucioasa, la concasor, unde m-am dedicat muncii mele. Ştii, probabil, că mulţi sînt cei care s-au angajat în această activitate practică, productivă, care cu timpul va transforma nucleul dur şi eterogen al planetei noastre, poate inutil, în griblură pentru şosele, în pietre de pavaj, în fragmentele indestructibile ale unei noi civilizaţii, dînd astfel întregii ţări o altă dimensiune, un viitor pe care istoria de-abia îl întrezăreşte. Mă stresează doar faptul că rocile care ne sînt aduse, uneori fără să ni se spună limpede care este originea lor, scot anumite sunete cînd sînt sfărîmate, cîntă sau plîng, scrîşnesc sau chiar urlă cu o furie stihinică. De aceea, uneori folosim explozibil. Altfel, mă simt realizat şi, mai mult decît atît, am intrat în politică, fac parte dintr-un grup care luptă pentru o lege a antifoanelor, menită să ne asigure liniştea pe durata participării noastre la impresionantele transformări ale pietroaielor din centrul confuz al pămîntului. Uneori visez că, la sfîrşit, voi rămîne suspendat, legănîndu-mi picioarele deasupra acestei lumi fără miez, ca atîrnat de o invizibilă parapantă. Mă simt bine şi aştept să revin în oraş, măcar pentru o cafea. Vreau să restitui scriitorului cartea aceasta care adeseori mi-a susţinut moralul şi m-a făcut să mă simt important, să mă simt om, să mă simt o valoare. Vreau să particip la discuţii, vreau chiar să sugerez unele modificări în destinele personajelor. Scriitorii sînt oameni timizi, orgolioşi, se tem să spună anumite lucruri, considerate periculoase sau înspăimîntătoare. Vreau să le vorbesc despre munca mea, care le-ar putea inspira noi lucrări. La urma-urmei, noi, aici, la Pucioasa, spargem şi stîncile de care se freacă, nepăsătoare, veşnice, tălpile lor. Există, astfel, între noi o legătură care, exprimată artistic, ar putea căpăta forme încîntătoare… Mă vei înţelege, mă vei ajuta, oare, în încercarea mea de reluare a bunelor noastre relaţii? Aştept răspuns la post restant şi te salut mereu nostalgic, al dumitale, indescifrabil.

BOGDAN SUCEAVĂ
www.revistarespiro.com

DESPRE SUFLETUL NEÎNTREG AL POLITICIANULUI

    Se povesteşte că Stalin, într-un moment de plictiseală, s-a îndreptat către rafturile bibliotecii şi a scos din raft un volum la întîmplare. S-a nimerit să fie unul de algebră. După cîteva răsfoiri şi-a dat seama că domeniul nu-l inspiră, că nu poate crea nimic într-o arie atît de aridă. După ce a mai răsfoit cîteva volume, s-a oprit asupra unei cărţi de lingvistică. Răsfoind-o şi pe aceasta, a simţit că poate pune ordine în întregul domeniu, că trebuie să se pronunţe în aria lingvisticii. Dumneavoastră aţi recunoscut, desigur, în această scurtă istorie, unul dintre pasajele din Primul cerc, de Soljeniţin. Un pasaj cu valoare de simbol.
    Pe vremea cînd sărbătoarea noastă naţională era o minciună despre un eveniment din august, se spune că Elena Ceauşescu s-a aflat într-o seară de toamnă în faţa unui amplu plan editorial pe anul viitor. O listă cu peste trei mii de titluri. Cine stă să citească trei mii de cărţi pe an? spune legenda că s-ar fi revoltat celebra academiciană. Probabil era unul dintre acei ani cînd România susţinea financiar traduceri în străinătate ale lucrărilor ei. Ne e greu să înţelegem cum dorinţa de a fi citită şi incapacitatea de a admite varietatea lecturii pot convieţui într-o singură minte.
    Mai tîrziu, cînd soldaţii au început să defileze iarna în onoarea zilei naţionale, cînd în România abia se tradusese Pendulul lui Foucault şi Umberto Eco a vizitat Tîrgul de Carte de la Bucureşti, unde a conferenţiat şi a răspuns întrebărilor din partea unei săli arhipline, preşedintele Ion Iliescu şi-a potrivit, ca din întîmplare, descinderea la Tîrg la o oră de vîrf. Tot ca din întîmplare, s-a ciocnit de Umberto Eco, căruia i s-a recomandat ca fiind preşedintele în exerciţiu al României şi a dat să-i strîngă mîna. Nu este prima oară cînd preşedintele Iliescu descinde printre muritorii de rînd, în special printre cei mai înzestraţi artistic decît media. Presa de epocă a consemnat vizita prea puţin aşteptată a lui Ion Iliescu la o sărbătoare a zilei de naştere a actorului Ştefan Iordache.
    Problema este mult mai complicată şi, mai devreme sau mai tîrziu, ajunge să lovească în mod devastator orice om politic. Ceva în cabinetele puterii, ca un fel de molie sau ca un fel de virus, îi roade şi-i face să simtă că au nevoie nu doar de votul omului de pe stradă, ci şi de respectul lui. Cum este imposibil să te faci respectat practicînd arta politicii (în sensul că marile curtezane pot fi admirate, frecventate, dar greu respectate), omul politic simte nevoia să pozeze în altceva. Şi procedează ca Stalin, alunecînd pe-o rază prin dreptul propriei biblioteci, imitînd sau invidiind cîte un model reuşit, explicînd că, de fapt, el este om de cultură nevoit să se sacrifice pe altarul obştesc în slujba, nu-i aşa, propăşirii naţionale. Dar de fapt sufletul lui e mult mai nobil decît doar atît. Iată de pildă această placheta de versuri, sau acest text, sau această meditaţie despre problemele globale ale omenirii, la care vodă s-au gîndit pe cînd şedea cu artiştii la masă. Să luam aminte la acest suflet de om politic atît de nobil şi atît de chinuit, par a ne spune domniile lor, cerşind fărîme de respect de la masa celor ce spun poveşti.
    Sufletul omului politic este neîntreg. Nu poate fi satisfăcut cu lumea din spatele uşilor capitonate, nu cu minciuna, înşelătoria, trădarea, promisiunile calpe, schimbarea de partide. Nevoie e de altceva, de consacrarea şi de liniştea sufletească de care se bucură alţii, un fel de lumpeni, nişte scîrţa-scîrţa pe pixeli sau pe hîrtie.
    Adrian Păunescu ne-a lăsat, înainte de a deveni om politic în fază terminală, o stanţă: Oameni politici, bunii noştri fraţi / Noi v-am cedat şi ranguri şi proporţii / Dar nu putem continua, stopaţi / Această competiţie a morţii. Oare fostul poet şi-o mai aminteşte? Oare tăria de caracter de acum (nu neapărat dublată de integritate) îi vine din extraordinarele sale abilităţi politice sau din certitudinile de altădată, pe cînd versifica voios în afara spaţiului politic? Şi încă mai mult: nu era încă de atunci un exersat politician? Nu presimţeam oare cu toţii că mai devreme sau mai tîrziu va părăsi un spaţiu, sărăcăcios şi rece, pentru cel politic, atît de neîntreg ? Nu ştiu dacă pot să răspund, nu mă pricep la politică. După unsprezece ani de aşteptări din partea mea la adresa domniilor lor, nu ştiu dacă mă mai pricep.
    În fine, cazul extrem este Corneliu Vadim Tudor, care era cît pe ce să fie poet. A scris cîndva: Elegiac a asfinţit Bizanţul / În fălcile a două lumi sfărmat, / S-au stins şi fastul muzicii, şi danţul, / Pe pavimentul verde, înstelat. Nu sună rău. După cîteva poeme care aveau sens, Corneliu Vadim Tudor a comis păcatul capital pe care l-ar fi putut comite un autor: şi-a folosit o oarecare încărcătură de talent în direcţia jignirii aproapelui, într-o suită de pamflete al căror scop era calomnierea în public a unor oameni de o altă părere, religie, etnie, opţiune decît el. Făcînd asta, a sacrificat ceva important. Tudor Arghezi (la care Corneliu Vadim Tudor face referinţă des) spunea că onoarea unui om este întreagă sau nu e deloc. Nu se poate un sfert de onoare.
    Că nu sînt fericiţi acolo, în Toyotele albastru metalizat, în Mercedesurile de protocol, asta e clar. Săracii de ei. Mă îndoiesc că vreo şedinţă a Parlamentului le poate da atîta plăcere cîtă am avut eu, scriind povestea aceasta.

MUGUR GROSU

GREUCEANUL DIN OZ

    Mi-e puţin peste mînă să scriu acest eseu; n-aş merge pînă acolo încît să spun că am fost determinat prin strîngere de gît să fac asta, dar nici pe culmile extazului nu-s. Îmi e chiar puţin rău cînd mă gîndesc la asta. De altfel e aproape imposibil să nu simţi această senzaţie în preajma cuvîntului politician. Ai spune chiar că e o modă şi ameţeala asta, prea s-a generalizat. Şi, ca orice modă, ascunde încă din faşă ceva de prost gust. Aduce cumva cu gestul ăla, dorit cabalistic, al răşchirării degetului mic la apucarea ceşcuţei de cafea, cu fluturatul pleoapelor înainte de leşinul strategic. În fapt: mai rău decît senzaţia de vomă la auzul cuvîntului politician e tocmai faptul că se ascunde aici un fel de normă socială pare obligatorie. Îţi trebuie multe ţigle pe casă pentru a răsturna această cutumă. M-ar fi obosit peste măsură să caligrafiez aici, trist ca un roboţel, oh, ce rău ne mai e, vaaai, vampirii de politicienii, să vezi că se-apucă să privatizeze şi literatura etc. etc. Nu ai nevoie să faci muşchi pe creier pînă găseşti ceva rău de zis, mai ales cînd găurile ciorapului nostru politic se văd cu ochiul liber. Dar, din tot ce ar fi de spus, prefer să nu pedalez pe cărările astea. Sînt situaţii cînd îmi place să stau în aerostat şi să flecăresc grosso modo pe seama panoramei (la urma urmei îmi port cu mîndrie numele...), altele în care, sub aceeaşi tiranică lege a gravitaţiei, ies din straturile rarefiate şi, revenind în legea lucrurilor joase (poate chiar josnice), sînt nevoit să umblu cu lupe printre tot felul de lucruri mici, mititele. Politica şi literatura, în ciuda ambalajului lor masiv, impunător, ascund tot atîtea lucruri mărunte cîte bule încap într-o butelcuţă de sifon. Iar bulele sînt importante, fără bule nici sifonul nu mai este ce-a fost, seamănă izbitor de mult cu apa de ploaie. În fapt, nici nu cred că voi pune aceste personaje în structuri antitetice. Chiar mă gîndeam cum să vă spun mai pe ocolite (fără să risc să vă enervez...) că, la urma urmei, politica şi literatura sînt foarte asemănătoare, ai spune că jetul lor social ţîşneşte din acelaşi trunchi, doar stropii se aşează diferit. În ce mă priveşte, aproape că sînt convins de asta.
    S-o luăm încet; ce ar putea apropia atît de mult politica de literatură? Pentru a vedea limpede, să decorticăm aceşti termeni de aura lor gîlgîitoare şi să aflăm că în spatele lor, asemeni vrăjitorului din Oz, se ascund tot atîtea mutre de oameni; cel puţin din punct de vedere biologic, oameni asemeni nouă. Să ne-amintim acea isterie penibilă ivită în jurul aşa zisului caz Eminescu. Nişte omuleţi [altfel asemeni nouă..., poate doar ceva mai mărunţi şi mai sperioşi] descoperiră despre Eminescu acele lucruri incredibil de omeneşti (că-n loc de halou avea păr - predispus la mătreaţă - că avea păr şi prin alte părţi ale corpului, că mergea şi dînsul la budă, că probabil îi miroseau şi lui ciorapii etc.); s-au simţit chemaţi să spargă totemul, să ne-arate găinaţul de pe capul statuii. Eminescu e doar vrăjitorul din Oz, în spatele totemului, al măştilor fioroase, al femeii cu barbă şi-al bulei de foc este doar o insectă, mică, măruntă, acea scîrnăvie mai speriată ca noi şi cu o nevoie penibil de apăsătoare de a merge repede la toaletă. Această revelaţie, ca multe altele, nevoia imperioasă de-a o disemina imediat peste naţiune are ceva mesianic în ea şi, nu ştiu de ce, în astfel de momente, mesianicul şi politicul îmi par aceeaşi făptură: ea vine spre noi cu adevărul în vîrf de băţ, ni-l vîră pe gît, pretinde că asta urmează să schimbe lumea. Şi tocmai pentru că nu o luăm în serios acţionează nestingherită şi reuşeşte, în parte, să facă asta... Sigur, aici încap fel de fel de nuanţe, dacă m-aş apuca să le pigulesc pe fiecare ar trebui să scriu de fapt un tratat; şi ştim bine, tratatele au ceva mesianic în ele, urmăresc să schimbe, să mîntuiască lumea; nu pot să mă iau atît de mult în serios, mă pufneşte şi rîsul; aşa că, rogu-vă, mulţumiţi-mi pentru imprecizie, pentru scurtime, ajutaţi-mă să nu fiu exhaustiv, atît cît trebuie ca să mă opresc la timp... Vorbim, deci, de oameni asemeni nouă, oameni la fel de slabi, de hazlii şi de muribunzi dar cumva şi niţel diferiţi, din moment ce-au ajuns acolo. Fie că asta înseamnă ceva în plus sau în minus. Poate-i doar un gram suplimentar de sensibilitate. Iar cînd spun sensibilitate nu mă refer la cine ştie ce aptitudini paranormale prin care personajele împricinate ar percepe cine ştie ce semnale misterioase din cosmos. Nici la cine ştie ce spirite descheiate la fermoarul sufletului, gata să cadă victimă oricărei efuziuni sentimentale ivite-n oraş. Nu. Vă vorbesc de acea sensibilitate egotistă, acea capacitate deosebită de a-ţi percepe cu atîta acuitate propriile dimensiuni. Prietenul meu din tîrgoraşul Buzău, poetul Sorin Dinco, într-un acces de cruzime teoretică mi-a atras atenţia asupra dimensiunilor cu care s-a înconjurat omul cu atîta graţie, astfel încît totul să-i vină la fix, să-i fie la îndemînă omul e măsura tuturor lucrurilor nu pentru că aşa a fost să fie, nu pentru că aşa l-a iubit de tare natura; atît a avut el grijă să vadă şi să facă acele lucruri imediat înconjurătoare. Uite-te la această halbă, cum se mulează ea de bine pe mîna mea înainte s-o duc la gură; chiar dacă voi servi zece halbe în seara asta o voi face în doze homeopatice, să nu mă sperii. N-am să cer ospătarului să-mi aducă berea într-o căldare, deşi, dacă le-aş aduna, atîtea se vor face. Căldarea aceea, aşezată lîngă stomacul meu, e net superioară; voi afla imediat cine pe cine bea şi asta nu-mi place, nu-mi este de trebuinţă. Dacă am mătura într-o zi acele dimensiuni pe care le-am legalizat împrejur, dacă am stinge toate lucrurile plăsmuite pe măsura noastră, am încremeni ca nişte stîlpi de sare de teama micimii noastre. Acea conştiinţă a dimensiunii noastre reale ne face atît de sensibili, ne sperie atît de mult încît, uneori, devenim mesianici. Literatura, ca şi politica, e plină de oameni mărunţi care-au pornit într-o zi pe calea faptelor mari şi n-au mai ştiut să se-ntoarcă. Cea mai literară dintre jucărioarele animalului politic este invenţia omului nou, personaj egal îndrăgit de scriitor şi de politruc. Dacă nu crezi un pic, în tainiţa sufletului tău, că vei salva lumea, dacă nu-i un pitic mesianic ascuns, precum Oz, în spatele măştilor, nu prea-ţi găseşti locul în literatură sau în politică. Din patru în patru ani mă amuz teribil în preajma alegerilor generale; iar prezidenţiabilii mă fac să rîd cu lacrimi cît butelia. Cînd le văd obrajii aceia măcinaţi de grijile naţiunii îmi vine să strig, precum Nae Ionescu în aula plină de mici filosofi: cum, toţi ăştia de-aici vreţi să salvaţi România? cum, toţi cei de-aici cred că pot s-o conducă? La fiecare 4 ani se trezesc tot mai mulţi Mesia prin cartier, din fiecare scară de bloc un mic Napoleon pleacă liniştit spre troleu cu gîndul ascuns de-a se ridica într-o zi să-şi lumineze şi conducă patria ingrată, într-un apartament din 4 se subliniază, pe listele electorale, naşii, cumnaţii, soacrele şi uncheşii izbiţi de harul celest, treziţi subit cu mujdeiul puterii în gît. Tot astfel scriam, cu ceva timp în urmă, despre cenaclurile de cartier care s-au înmulţit cu nemiluita precum ciupercuţele după ploaia atomică. Aproape că nu e român să nu se fi simţit obligat măcar o dată să scrie o poezie, tot astfel cum berea nu alunecă bine pe gît dacă nu ţi s-a vîrît în prealabil pe-acolo revelaţia politică a vreunuia trezit mai isteţ decît tine. Două instincte va avea românul pînă la moarte: politica şi poezia. Undeva, în adîncuri, aceste două jerbe aproape falice îşi află aceeaşi tulpină. Mulţi s-au trezit foarte contrariaţi cînd cutare sau cutare poet, scriitor, critic sau om al pensulei a intrat în politică. Îmi amintesc de bizarul triumvirat ce-a prezidat Alternativa României înainte de marea năpîrlire cunoscută sub numnele de coagularea forţelor de dreapta [naşterea U.F.D.]: trei şefi de uniuni artistice au pus la cale un partid politic. Din cei trei, unul s-a trezit repede şi s-a retras la timp, altul a fost tras afară de moarte, al treilea gesticulează încă, dar mult în spatele eşichierului politic [avînd ceva din căţelul filmuleţului cu Pantera Roz, ăla care lătra fără sunet în spatele geamurilor....] Asta nu-nseamnă, însă, nimic. Celelalte partide sînt la fel de pline de artişti pe cît sînt artele de infestate cu jocuri politice. Multă lume s-a întrebat ce caută Păunescu într-un partid sau în altul. Alţii s-au întrebat, cu aceeaşi îndreptăţită mirare, ce caută el în literatură! În realitate, Păunescu se află exact acolo unde trebuie să se afle, pe graniţă, în acel no man’s land arid prin care nu vrea să treacă nici o căruţă istorică poezia sa a fost tot timpul politică pe cît a fost i-au fost opiniile politice de poetice. Structura sa gălăgios mesianică, atît de vizibil gonflabilă în politică şi-n poezie, pare niţel “penibilă” prin sinceritate, prin unicitatea acestui tip de discurs frust, necoafat, asumat pînă la capăt. Între el şi poetaşul care-mparte lumea de la tejgheaua berăriei din colţ nu văd chiar atît de multe distanţe. Faptul că majoritatea fragililor de pe rafuri prăfoase de librării nu s-au sculat din coperţi să răstoarne canistra peste univers e mai puţin important: de regulă e nevoie de foarte puţini pentru asta; Kazantzakis îl vedea uneori pe Dumnezeu venind cu canistra pe umeri; toată viaţa l-a aşteptat probîndu-şi bricheta, gata să-i dea o mînă de ajutor. L-am iubit şi l-am urît pentru asta; am ştiut că niciodată nu va fi altfel; ades m-am temut că şi eu insist nepermis de mult încărcîndu-mi bricheta, verificîndu-i piatra, calibrîndu-i flacăra.... Nicăieri nu mi s-a părut mai vizibilă fragilitatea acestei graniţe ca în versurile manelelor şi muzicii hip-hop. Dacă stai să asculţi, n-ai putea spune cu mare precizie dacă instinctul ce le-a născocit e politic sau doar poetic. Ca ritmicitate, ca mod de-aşezare a frazelor, ca neverosimilitate şi iz de delir ai spune că-i doar poezie. La capătul textului stă însă, invariabil, guriţa unui tribun furios pe care fluxul de revelaţii nu-l mai lasă să doarmă. S-a trezit într-o zi, a văzut cît de şifonat e cearceaful şi-a plecat la război. Gura lui nu mai poate să tacă, sîngele său nu mai are odihnă. Este imperios necesar să aflăm asta şi să-l lăsăm să-şi facă nevoile. Altfel cine ştie ce se va întîmpla. Dacă Hitler ar fi fost acceptat în rîndul artiştilor atunci cînd a cerut [cu destulă timiditate!] asta, dac-ar fi fost măcar tolerat în breasla plictisiţilor mînuitori de penel, lumea ar fi fost astăzi mai plină cu cîteva milioane de suflete... Dacă Nero şi-ar fi auzit cîntate versetele cum astăzi, la televizor, istericele hituri, dacă măcar ar fi existat şi pe-atunci o Uniune a Scriitorilor cu-ale cărei iţe, politice şi poetice, să-şi umple mînuţele, focul n-ar fi ieşit niciodată din şosetele Romei. Nikos Kazantakis mărturisea în bizarul şi neterminatul său Raport către El Greco că a fost marcat toată viaţa de porniri idolatre pentru patru mari personaje: Buddha, Iisus, Nietzsche şi Lenin (ordinea vagoanelor e întîmplătoare, dar Lenin cu siguranţă e la capătul peronului...). Nu mă întrebaţi cum a fost cu putinţă aceasta şi cum se face că toţi cei cuprinşi în această bubuitoare înşiruire ascund scheletul unor structuri mesianice. E un fapt că ambiţia cea mai frecventă a scriitorilor a fost să egaleze, să răstoarne ori să completeze Biblia, această carte a cărţilor în care mustesc împreună, gata să se păruiască, politica şi poezia... Mulţi au simţit, asemeni glumeţului cu bricheta din Alexandria, imboldul apăsător de a arde tot ce s-a scris înainte, de a face istoria ca-n palmă de lină, de-a ridica apoi, în acea cîmpie sinistră, o moviliţă ce-n marele vid să treacă drept munte. Şi cel mai trist lucru dintre cele posibile e că literatura e atît de aproape de politică pe cît este de filosofie şi nici un filosof nu se poate naşte, vorba lui Nae Ionescu, fără acel sistem nervos absolutist capabil să măture dintr-o suflare tot ce a fost înainte. Nu-mi dau seama dacă faptul că-l vedem bine pe piticul din spatele recuzitei, pe regele ăla pigmeu şi gol ascuns sub mantia Marelui Oz rezolvă cumva situaţia. Altfel v-aş vorbi imediat despre asta, aş scrie-un tratat, aş porni vreo religie şi cine ştie cîte altele s-ar putea întîmpla... Pe curînd.

ADRIAN ONICESCU

ARTA POLITICII

    Ultimele cuvinte ale unui asasin condamnat la moarte au reprodus un poem. Este vorba de cel numit “Invictus” şi compus de poetul britanic William Ernest Henley, o odă a libertăţii interioare, un triumf uman asupra suferinţei, prin hotărîre şi luciditate. Asasinul, Timothy McVeigh, este autorul unuia dintre cele mai sîngeroase atentate petrecute vreodată în Statele Unite ale Americii. În clădirea pe care a aruncat-o în aer, au murit 168 de oameni. Dintre ei, 19 copii.
    Puterea emoţiei de a cuprinde dimensiunile tragediei, paradoxal, scade în proporţie inversă cu numărul victimelor. Suferinţa unei singure fiinţe ne cutremură, dar dacă drama afectează zece persoane ori cincizeci, ne e tot mai greu să o cuprindem. E doar una din multele ciudăţenii ale sufletului omenesc. Un alt misterios defect de acoperire al minţii şi emotiei a făcut ca autorul atentatului, veteran al războiului din Golf, decorat pentru merite deosebite, să moară senin şi împăcat. Execuţia sa, petrecută, prin ironia destinului, într-un mod foarte apropiat de otrăvirea lui Socrate, a rămas un detaliu juridic imoral, a cărui eficienţă nu a fost dovedită ca inhibitoare a crimei.
    Triumful de dincolo de moarte al ucigaşului se împlineşte prin efectul însuşirii nelegitime a înţelesurilor unei poezii, deturnate fără nici un efort. Citind poemul asociat nu memoriei victimelor, ci neajunsurilor propriei detenţii şi judecăţi, rămîi cu senzaţia că omul ăsta ar avea totuşi un dram de dreptate.
    Arta nu are aici decît vina de a fi inocentă. O vină pe care nu şi-o poate asuma fără să intre în contradicţie cu propriile ei temeiuri. Tocmai de aceea se poate profita atît de uşor şi eficient de ea. Arta este modul de a afirma o credinţă, o certitudine, şi nu neapărat un adevăr. Seamănă însă pînă la identificare cu adevărul.
    Petre Ţuţea, o altă victimă a istoriei, într-un alt sens al nedreptăţii, avertiza că nici măcar filozofia, care are pretenţia de a fi mai exactă decît poezia, nu poate servi nevoii de certitudini. La Kant, ne avertizează el, nu poate fi găsit nici măcar un singur adevăr. Kant argumentează cu egală eficienţă atît existenţa cît şi inexistenţa lui Dumnezeu. În lipsa adevărului, argumentele fac legea. Orice aberaţie e construită pe o bază de argumente; unele geniale chiar. Ele totuşi sînt doar componente ale unui adevăr inaccesibil în totalitatea lui, înţelegerii omeneşti.
    Din toate timpurile conducătorii maselor, au profitat atît de inocenţa artei cît si de echivocurile ştiinţei. În România, totalitarismul comunist a îndrăznit chiar mai mult: a realizat prostituarea istoriei înseşi, după modelul eficient al cinismului sovietic. Sînt multe contexte politice în care certitudinea unei prostituări adevărate este preferabilă unei iubiri neîmpărtăşite.
    E adevărat că înfăptuirile cele mai înalte pot suferi în amestecuri cu sentimentele cele mai meschine, la fel cum afecţiunea nu există decît în soluţii tulburi şi adesea otrăvitoare.
    Arta este singurul instrument steril din instrumentarul politic, şi nu există lider care să nu fi încercat să opereze cu ea corpul social. Se mizează pe respectul instinctiv al omului de toate alcătuirile intelectuale faţă de magia doctorilor şi de miracolul vindecării.
    Nu există adevăr. Există în schimb pretenţia de a avea dreptate.
    Din nefericire, omul politic neconvins de propria sa dreptate, de legitimitatea acţiunilor sale, e ezitant şi ineficient precum un chirurg căruia îi tremură mîna. El simte astfel nevoia de a apela la arta pentru a se autolegitima.
    Arta este însă un leac absolut ineficient pentru naţiunile înebunite de febră.
    Să nu ne facem iluzii. Atît naţiunea germană, cît şi cele italiană, japoneză, rusă, chineză, etc., au fost într-un înalt grad culte, dar spiritul nu le-a fost suficient pentru a opune înţelepciunea nebuniei.
    Artiştii înşişi dealtfel, se visează la comanda ofensivei estetice, amorali în chiar punctul de emergenţă a izvoarelor. Şi acestă amoralitate însăşi le dă iluzia libertătii. Lor si politicienilor deopotrivă.
    Nu-i de mirare că rătăciţi de tot soiul au simţit nevoia să-şi doteze strategic erorile neasumate cu blazarea unui exil literar confecţionat artizanal, dintr-o detenţie de drept comun. Există in mitologia fiinţei în criză, (fie în recluziune, fie euforizată de aerul tare al puterii), un model compensatoriu şi “auto-mesianic”. Ispăşirea prin extrema opusă.
    Politicienii caută şi ei să forţeze, prin acrobaţii literare riscante, accesul la dreptatea definitivă la care nu pot accede prin politică. Tentativa e absolut legitimă. Se simt incomodaţi de egalitatea strîmbă a sufragiului care îi culege din insignifiant nu individual, ci mult mai ruşinos, în grupuri.
    Arta este pentru ei o incercare de a avea dreptate separat. Amintita tentativă a cazurilor notorii în politica romănească, este sortită eşecului, pentru simplul motiv că dreptatea e inseparabilă de etică.
    Timothy McVeigh a fost scos din lumea lui, aşa cum va fi fost ea, şi educat să urască şi să ucidă, să identifice omul izolat sau în grupuri de populaţii sub formă de ţintă. Nu a facut nimic mai monstruos decît ceea ce a fost instruit să facă.
    Cultura română nu a reuşit să creeze un asemenea personaj, în ciuda entuziasmului epidemic al partizanatelor ei furibunde. Nu a reuşit să creeze nici acel tip de funcţionar robotic perfect, identic materiilor intestine ale organismului militar nazist.
    Noi avem doar cîteva mituri ale uciderii. Dar nu din exces de religiozitate. Am intuit poate că nu e nevoie să ucizi corpul pentru a distruge sufletul. Moartea este şi o formă eficientă a uitării. Noi am simţit cu inteligenţă că o bîtă pe spinare depune în memorie un mesaj cultural respectuos şi peren. Tocmai de aceea, nu e în interesul nostru naţional să se distrugă un individ ce poate fi aservit mult mai profitabil exacerbîndu-i-se entuziasmele prin artă.
    Politicianul este acea persoană care găseşte în reziduurile moralităţii ei întemeierile necesare pentru a decide să trimită la moarte un milion de oameni, pentru ca alte zece milioane să poată supravieţui. Hotărîrea lui este de o imoralitate absolut necesară. Dar dacă Iuda nu găseşte puterea de a se spînzura după trădare, arta justificărilor lui e cu siguranţă otrăvită.

E-BOOK BOGDAN SUCEAVĂ www.revistarespiro.com

SENSUL NARAŢIUNII. UN ROMAN DE JEAN-LORIN STERIAN

    Romanul Clopotele bat fără noimă (e-book editată de Societatea Culturală Noesis, în 2001) e construit ca sumă a unor texte, fiecare conţinînd o percepţie, un discurs al unui personaj principal. Nu un personaj obişnuit, căci la pag. 65 aflăm: i-am povestit de copilăria mea şi luna pe care am petrecut-o la Hunedoara, la secţia de psihiatrie. Cînd m-am întors de acolo mă simţeam mult mai rău. Din fragmente, povestea nu se încheagă. Autorul nici nu doreşte asta, se pare (romanul n-are final, în sens clasic, şi nu e axat pe vreo poveste), şi mizează pe tehnici ale literaturii absurde, împinse destul de departe. Dacă există vreun ritm al romanului, atunci acesta rezidă în dinamica descoperirii discursului alienat, a dezvăluirii lipsei de noimă a povestirii (poate de aici titlul). O bună imagine a ceea ce se întîmplă nu se realizează înainte de jumătatea romanului. Iar apoi cititorul ar putea fi dezamagit: tot ceea ce romanul deschide, ca poveste, rămîne nesoluţionat narativ. Acest personaj, care-şi creează companioni imaginari, ni se confesează: am momente cînd pierd definitiv noţiunea timpului. Scriu despre un fapt întîmplat acum zece ani ca şi cum s-ar fi întîmplat acum doua zile (pag. 30-31). Credem că o astfel de abordare e relativ facilă. Romanul acesta, lipsit de coerenţa literară implicită genului, este un corolar al textualismului nerezistent într-o vreme a cititorilor experimentaţi. Seamănă cu o clădire care a colapsat sub propria greutate.
    Romanul este clădit pe axa unui monolog subiectiv, de rezistenţa căruia depinde întreaga construcţie. Miza e credibilitatea personajului central. Discursul nu excelează prin coerenţă, cum de altfel ar fi de aşteptat pentru un personaj care a frecventat secţiile de psihiatrie. După pagina 40, romanul încearcă şi punct de vedere cu narator obiectiv. Schimbarea de registru e nemotivată şi neimpusă de logica romanescă. Nu aduce un plus de claritate. Ceea ce fragmentase pînă acolo discursul, în mod voit, fusese abundenţa filozofărilor facile. La pag. 10, de la o călătorie în tren se ajunge la starea naţiunii, la cum sînt părinţii români, etc. În tot acest răstimp romanul suferă. Personajul principal strîmbă din nas la toate, cum nu mai întîlnim decît în romanele lui Celine, dar observaţiile triviale nu susţin credibil o asemenea abordare. La pag. 40 personajul scrie o poezie (nereuşită) după care are grijă sa spună: am scris poezia asta fără a avea o stare anume. Nu e singurul loc în roman unde apare încercarea de gen liric, ratată cu precizie de un autor care îşi propune construcţia unui discurs alienat.
    Nu ştiu dacă cel mai inspirat titlu pe care un autor l-ar putea alege cărţii lui ar fi unul care să trimită imediat la Hemingway. Un titlu cu astfel de referinţă e o metaforă sacrificată.
    Scriitura autorului comportă o potrivită dimensiune şi o anumită percepţie originală în arta portretului: în dreapta mea stă un bărbat arătînd ca un motan uriaş. Mi-l imaginez stînd tolănit şi privind în gol, cu o privire aproape inteligentă. Nu ştiu de ce, îmi vine să-i spun Mark şi cînd pune inevitabila întrebare “Unde mergeţi?“ abia mă abţin să nu rostesc, pe un ton sentenţios, “Nu e treaba ta, Mark, vezi-ţi de soba pe care dormi trei sferturi de zi“. În loc de asta, îi zîmbesc cum numai în societate se poate zîmbi şi-i spun apasat destinatia (pag. 3). Sau încă: controlorul apare cînd mai e puţin pînă la capătul călătoriei. E omul cu cel mai de porc cap pe care l-am văzut vreodată. Cîta vreme ne scotocim dupa bilete nu încetez să mă minunez privindu-l (pag.11).
    Cu toate aceste mici succese, romanul nu ne pare a fi o reuşită. Lectura e departe de a fi o plăcere şi, din păcate, nu e deloc clar dacă autorul a lucrat cu plan, sau dacă nu cumva a însăilat o carte pe baza unor note deloc elaborate.

LA DIVAN MIHAI GRIGORE

DATORIA DE A IUBI

    Trăim într-o lume acuzată din ce în ce mai des de a-şi fi pierdut valorile, de a fi renunţat la tradiţii şi la ceea ce poate fi numit cu conceptul general de “decenţă”. Excesele pe care le întîlnim la orice pas, cinismul celor de lîngă noi, ne determină la a presimţi că universul în care ne desfăşurăm existenţa se apropie de colaps. Se simte nevoia unei revigorări a demnităţii fiinţei umane, supusă în prezent la tot feluri de distorsionări şi de aberaţii. Lumea, tinzînd spre globalizare, îşi amestecă şi culturile, indivizii aderă derutaţi la tot felul de culturi şi culturi, care nu au decît darul de a spori şi mai mult criza generalizată de identitate la care sîntem martori. Se ajunge ca din cauza lipsei propriilor valori, unii să acuze pe cei care încă le mai au de conservatorism, prejudecată şi îngustime.
    În această ordine de idei, nu putem aborda tema anti-valorilor societăţii actuale, decît apropiindu-ne - nu-i aşa? - de baza societăţii, familia. Şi ce stă la baza unei familii adevărate decît dragostea curată între cei doi soţi? Acest discurs poate părea demonetizat şi banal, dar nu ne putem opri să nu remarcăm că tocmai decăderea instituţiei conjugale stă la baza întregilor tare sociale la care asistăm. În zilele noastre dragostea nu mai este nici pe departe ceea ce era în vremurile trecute. Deşi marea majoritate a europenilor (ca să ne menţinem în acest areal cultural) se consideră creştini, ei au renunţat de mult în realitate la toate calităţile pe care condiţia de creştin le impune. Ceea ce Hristos a consacrat drept cea mai importantă virtute a oricărui om, dragostea, în momentul de faţă, dacă nu a dispărut în totalitate, o regăsim mult alterată şi distorsionată de manifestări comportamentale aflate la limita de jos a condiţiei umane. De aceea ne propunem în cele ce urmează să facem un scurt istoric cultural al ideii de dragoste, aşa cum a fost ea văzută în diferite epoci istorice.
    Lumea antică mediteraneană, cu a ei civilizaţie de factură grecească şi apoi elenistică, avea asupra dragostei o viziune ce ţinea exclusiv de dimensiunea estetică. Merita a fi iubit cel ce era frumos trupeşte. Odată cu Platon şi revoluţionara lui teorie a ideilor, în care lucrurile de pe pămînt nu sînt decît reflectări, imitaţii imperfecte ale ideilor eterne, se ajunge la convingerea că şi oamenii frumoşi nu sînt decît reprezentări ale Ideii de Frumos. Prin urmare, atît cît e posibil la nivelul imperfect al umanităţii, ei sînt frumoşi atît la suflet cît şi la trup pentru că un spirit urît nu poate defel coexista cu un trup frumos. Prilej pentru care, dacă mai era nevoie să o spunem, cultura greacă devine prin excelenţă antropocentrică şi antropomorfă, situînd omul în centrul universului, atît material cît şi spiritual. Se proclamă conceptul lui homo mensura (omul, măsura tuturor lucrurilor). De aici şi dragostea se îndreaptă exclusiv către aspectul estetic al omului, dragoste denumită de greci eros. Noţiune care are şi puternice conotaţii sexuale, fapt ce determină deviaţii comportamentale prin care se ajunge ca în lumea păgînismului clasic, pederastia să devină o adevărată instituţie. Tinerii efeminaţi aveau mai mare căutare decît femeile, dragostea pentru sexul slab fiind considerată o barbarie sau o necesitate neplăcută. Toate aceste idei au fost preluate şi de romani, astfel că în momentul apariţiei creştinismului, lumea mediteraneană şi cultura ei era o lume a exceselor, în care prostituţia devenise act de cult.
    Ei bine, în acest context creştinismul aduce asupra dragostei o notă de totală noutate. Acum dragostea este scoasă de sub unilateralitatea dimensiunii estetice, pentru că în fond merită iubit oricine, indiferent de calităţile fizice şi psihice pe care le are. Hristos spune răspicat vis-à-vis de iubire: “Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. […] Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii (păcătoşii, păgînii – n.m.) acest lucru?” (Matei, V, 44-46). Iubirea creştină se dezvăluie sub latura ei caracteristică de iubire socială, în sensul că oamenii iubesc în semenii lor pe Dumnezeu - Creatorul tuturor, care, considerat în spiritualitatea Lui desăvîrşită, nu poate fi judecat după calapoade estetice. Iubirea devine totală şi jertfelnică, altruistă şi atotiertătoare. Pentru că nu poţi refuza unui om iertarea, din moment ce ţie Dumnezeu îţi iartă infinit mai mult. De unde pînă atunci omul iubea pe altul pe criterii ce ţineau numai de plăcere, deci criterii erotice (ajungîndu-se la exacerbarea relaţiilor homosexuale), acum apare dragostea din solidaritate, din respect reciproc, adică iubirea în comuniune şi comunitate. Deja creştinismul consacră un alt concept care trebuie să fie pus în legătură cu dragostea, agapi (iubire, dragoste, fraternitate). Aceasta devine cea mai importantă virtute creştină, deoarece Dumnezeu însuşi este iubire, iubire ca mod de viaţă, atît personal cît şi colectiv.
    Rezumînd aceste două viziuni culturale asupra unei probleme de maxim interes, dragostea, să vedem cum se regăseşte ea în instituţia căsătoriei. Am arătat că în lumea greco-latină căsnicia îşi pierduse de mult valoarea, adulterul ambilor soţi fiind des întîlnit, iubirea conjugală devine o vorbă în vînt, iar deviaţiile sexuale sînt la ordinea zilei. Creştinismul are, pe lîngă altele, şi meritul de a fi reformat radical instituţia familiei, prin reintroducerea în conştiinţa oamenilor că anormalitatea la care aderaseră era un păcat. Se vede o îmbunătăţire radicală a situaţiei, în sensul că împăraţii Imperiului Latin de Răsărit (între timp cel de Apus fusese desfiinţat) devin realmente oameni morali pentru care familia înseamnă ceva şi nu numai ei, ci şi supuşii lor. Căci creştinismul reaşază căsătoria pe treapta de pe care fusese coborîtă. Termenii în care o căsnicie poate fi considerată dreaptă, frumoasă şi reciproc-respectuoasă sînt clar stipulaţi. Să-l ascultăm pe Sfîntul Apostol Pavel: “Bărbatul să dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului. Femeia nu este stăpînă pe trupul său, ci bărbatul; asemenea, nici bărbatul nu este stăpîn pe trupul său, ci femeia. […] Celor ce sînt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat!” (1 Corinteni, VII, 3-10). Şi iarăşi: “Femeile să se supună bărbaţilor lor ca Domnului. Pentru că bărbatul este cap femeii precum şi Hristos este cap Bisericii. […] Bărbaţilor, iubiţi pe femeile voastre, după cum şi Hristos a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea. […] Aşadar, bărbaţii sînt datori trupurilor lor. Cel ce-şi iubeşte femeia, pe sine se iubeşte. […] De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică. Astfel şi voi, fiecare aşa să-şi iubească femeia ca pe sine însuşi; iar femeia să se teamă de bărbat.” (Efeseni, V, 22-33). Deducem din fragmentele citate statutul deosebit pe care creştinismul îl impune căsniciei, de vreme ce modelele ei sînt nici mai mult, nici mai puţin decît Hristos şi Biserica. Şi aceasta nu din cine ştie ce raţiuni savante şi idealiste ci din simpla constatare a realităţilor existenţei: umanitatea are doi poli, masculinul şi femininul, care asigură supravieţuirea biologică, dar şi spirituală, a omenirii. Totul însă se cere închegat într-o structură solidă, bazată pe dragoste şi respect, pe ajutor reciproc - căsnicia. Căci altfel între om şi animal, diferenţele ar fi sensibil diminuate.
    Unul din aspectele nobile ale condiţiei umane este acela că putem iubi. Şi iubirea, care îşi are model ideal în Sfînta Treime, este reprodusă la scară redusă în familie. Bărbatul şi femeia se iubesc pentru că se completează, pentru că nu-şi sînt uniformi. Iubirea este un schimb de iubire, o întregire reciprocă. Iubirea îmbogăţeşte pe fiecare pentru că primeşte şi dăruieşte la nesfîrşit. Vieţuind împreună, cei doi se configurează unul după celălalt, încît bărbatul se completează şi ca persoană prin femeie, şi invers. De aceea bărbatul care trece de la o femeie la alta nu se mai realizează ca persoană. Trăsăturile lui personle vor deveni fluide, nedefinite. Propriu-zis el va deveni un individ-specie (aşa cum oricare dintre mamifere este) căci cel ce e lipsit de o adevărată şi permanentă comuniune personală, e mai mult un individ uniform al speciei decît o persoană.
    După cum vedem, sub secularizarea introdusă de ideile iluminiştilor, omul modern este un însingurat pentru că, nu numai că a pierdut dragostea socială comunitară faţă de aproapele său (acea agapi despre care vorbeam mai sus), ci, revenind la manifestările aberante ale anticilor, nu mai pune nici un preţ pe căsătorie şi pe dragostea curată şi puternică între soţi. Singura consecinţă nu este decît un sexualism exacerbat şi o înmulţire fără precedent a divorţurilor, violurilor şi avorturilor, a bolilor, toate fiind răni purulente ale unei lumi ameninţată de disoluţie. Explicabil din moment ce copii nu mai sînt doriţi, sînt molestaţi şi agresaţi sexual, iar femeile nu mai sînt decît obiecte de plăcere, din plictiseală date la o parte, ceea ce le determină spre relaţii de tip homosexual. Toate aceste probleme sînt reale şi se cer soluţionate cît mai este timp. Probabil că vorbele lui Malraux că “secolul XXI va fi mistic sau nu va fi deloc”, se referă tocmai la întoarcerea spre valorile sănătoase şi a căror eficienţă a fost dovedită de-a lungul secolelor cînd Europa nu se confrunta cu mortalitate ridicată. Căci misticismul este imposibil fără dragoste şi o morală sănătoasă. Deşi se spune că progresăm, sînt destule dovezi, mai ales la nivelul relaţiilor interumane, care ne demonstrează contrariul. Tineretul actual, care, trebuie să recunoaştem, în România este încă prea puţin corupt, trebuie să-şi improprieze trăirile sentimentale frumoase care fac farmecul unei vîrste. Să se ferească de urît, de dizgraţios şi grotesc, într-un cuvînt de murdărie şi de lipsa de ideal.

ATELIER CU FERESTRELE ÎNCHISE ŞTEFAN CARAMAN

DESPĂRŢIRI

    A fost o vreme cînd despărţirile mă făceau să sufăr grozav. O gaură mare în stomac în care simţeam că mă prăbuşesc, o autodevoraţie sau cam aşa ceva. Pierdeam ore întregi gîndindu-mă la femeia pe care tocmai o părăseam, sau care mă părăsea (niciodată nu voi şti exact), trasîndu-i un ipotetic traseu existenţial post Ştefan Caraman, întotdeauna unul mai sărac, mai monoton, mai trist, un parcurs în care lipsa mea va sta mereu ca o groapă în asfalt, una imposibil de ocolit sau de astupat. De cîteva ori n-am avut puterea să rămîn doar la aceste gînduri impure şi m-am trezit prins în mijlocul unor de-a dreptul bizare aventuri detectiviste, cît se poate de discrete, încercînd să adun laolaltă realitatea - impersonală, exterioară - cu imaginaţia mea febrilă pusă în slujba unei imposibile construcţii demiurgice. Au fost femei pe care le-am urmărit multă vreme după ce ne-am refuzat apropierea, m-am interesat de viaţa lor, de intimitatea la care nu mai aveam acces - lucru ce mă făcea teribil de furios - de tot ce ar fi putut constitui probă într-un fantasmagoric proces la care eu să fiu martorul cheie al acuzării. Mi-am descoperit astfel o latură de care nu mă simt defel mîndru; am aflat că a fi stapînul lumii - aşa cum îmi tot place să declam de la o vreme încoace, prins în vîrtejul unor complexe şi atitudini care, culmea, îmi prelungesc speranţa de viaţă (habar nu am pentru cîtă vreme) - atrage nu doar suferinţa mea, cu care am început să mă împac, ci şi suferinţa celorlalţi, oameni în carne şi oase, cetăţeni ai unei comunităţi, indivizi purtători de ego-uri mai mult sau mai puţin puternice, entităţi care îmi seamănă al dracului de bine. Faptul de a intra în vieţile lor - fie cu cizmele de cauciuc, fie cu papucii de pluş - mi-a apărut deodată un lucru iresponsabil, o acţiune cu urmări ireversibile la care nu era obligatoriu să apelez dar la care am apelat lacom, nesătul, savurînd inconştient (ceea ce nu constituie o scuză) imaginile redutelor căzute, abandonurile din propriile mele braţe, sentimentele oferite pe tavă ego-ului meu nemăsurat, rămăşiţele unor suflete pure, virgine, sau măcar reşapate, acumulîndu-mi-se la picioare.
    Am suferit. Pentru toate acestea am suferit. Aroganţa vîrstei, pretenţia stupidă de a fi unic, implicarea mult prea personală în lucruri care de obicei se pătrează în cutii inscripţionate cu anunţul “danger!”, s-au întors împotriva mea şi m-au doborît. Poate că este prematur să simt aşa ceva, vîrsta îmi mai permite luxul inconştienţei, al generozităţii gratuite, al luptei pentru cauze care mai tîrziu vor părea cu siguranţă puerile, ilogice, sau poate am ajuns prea devreme la concluzii, am ars experienţe care mai puteau aştepta, m-am grăbit să ajung la refugiile aruncate de nu ştiu cine la marginea drumului, mi-am sfidat biologicul lăsîndu-l în urmă, să mă urmărească cu limba scoasă dar şi cu ură, cu unicul scop de a mă prinde şi a mă pedepsi. Şi mă va pedepsi - eu i-am cerut-o.
    Am scris aceste cîteva rînduri pentru că mă despart - pentru a cîta oară? - de cineva. Îmi analizez cinic reacţiile şi observ că - deşi sufăr, pierd destul timp gîndindu-mă la ea - sentimentul îmi face bine! Mă adap din el ca dintr-un izvor al vieţii, îl ţin aproape prizonier în cuşca sufletului şi adulmec cu fervoare o nouă întîlnire, una la fel de efemeră, ratată încă înainte de a apuca să se ridice şi încă înainte de a mă obişnui cu gîndul că singurătatea poate fi o alternativă.
    Sînt uimit de răceala cu care privesc în urmă, de faptul că aproape nu mai recunosc figura ei, forma corpului, stupidităţile pe care i le înghiţeam ca pe cel mai fin tort şi frazele inteligente pentru care o invidiam, pur şi simplu mi-e greu să o mai disting printre atîtea amintiri aruncate în dezordine prin memoria de care mi-e tot mai lehamite să mă apropii pentru a o ordona într-un fel, nici măcar nu mai fac eforturi, va urma alta, sau nu va mai urma niciuna… sînt un individ comun macerat de propria sa maturitate.

VEDENII VESPASIAN PIŢICLĂ

O SEARĂ FURTUNOASĂ

    Destul de recent am avut ocazia să asist la reprezentaţia unei tinere trupe actoriceşti, intitulată Phoenix, după Noaptea furtunoasă a lui Caragiale. Nu ştiu dacă media de vîrstă a componenţilor ei depăşeşte 16 ani şi, în fapt, mai toţi sînt elevi în clasa a IX-a (la “Mircea”), cu excepţia conducătorului trupei, Andi Cantaragiu, cu doi ani mai în “etate”, elev într-a XI-a la acelaşi liceu. De aceea, cred că accentul acestei “cronicuţe” ar trebui să fie pus nu atît pe acurateţea “înscenării” (întrucît este evident că ne-am aflat în faţa unei trupe de amatori), cît mai degrabă pe “diferenţele” faţă de opera caragialiană. În definitiv, alegerea unui text arhicunoscut, cu o venerabilă tradiţie scenică la noi, a avut pe de o parte avantajul “mutării în plus”, dar şi, pe de altă parte, dezavantajul că “stîngăciile” au fost foarte lesne vizibile. De pildă, deşi în textul lui Caragiale personajul comic cel mai strident (şi totodată suculent) este Rică Venturiano, în reprezentaţia trupei Phoenix acesta a avut o interpretare cam “molatică” (cea a lui Florin Constantinoiu), care i s-ar fi potrivit mai degrabă lui jupîn Dumitrache. Apoi, Dumitrache însuşi, deşi rolul a fost reuşit (de către Claudiu Buzilan), este în viziunea celor de la Phoenix un personaj cam vorbăreţ şi fanfaron, un fel de şmecher cazon cu succes la dame, cu totul diferit faţă de jupînul încornorat din piesă. Dintre rolurile feminine (Veta - Ruxandra Copăceanu, Ziţa - Ştefana Ciumpiliac), trebuie să-l remarc în special  pe cel al Vetei, cam singurul din piesă care a avut “acurateţea” de care vorbeam. Cred că dacă aş fi văzut-o într-o trupă profesionistă, senzaţia mea n-ar fi fost cu mult diferită. Însă “mutarea în plus” faţă de textul original a venit de la Andi Cantaragiu, cel care, de fapt, a impus şi viziunea scenică. Găseam, datorită tradiţiei interpretative de care am amintit, că acel comic strident ar trebui să vină din relaţia tensionată dintre Dumitrache şi Ipingescu, de o parte, şi Rică Venturiano, de cealaltă. Aici, rolul “principal” îi revenea, pe drept cuvînt, lui Venturiano – şi nu întîmplător acesta a cunoscut interpretări excepţionale (dacă ar fi să ne referim numai la cea a lui Horaţiu Mălăele). O altă relaţie, cea dintre Dumitrache şi Chiriac, dădea ocazia un comic mai subtil, fără vreo încordare vizibilă. Cum rolul lui Venturiano, din nefericire, n-a prea avut tocmai “tensiune”, centrul de greutate s-a mutat într-o altă zonă, respectiv pe Chiriac, care a devenit astfel cel mai important personaj al piesei. Fireşte, poate fi vorba aici şi de o opţiune conştientă a regizorului, care şi-a favorizat propriul rol – deşi a făcut-o, cred eu, în bine. Rolul lui Chiriac a fost evident supralicitat, uneori cu accente care trimiteau spre teatrul de revistă, iar această “mutare în plus” a transformat (în mod creator? – oricum, acesta este, în realitate, rolul teatrului) textul caragialian. Dacă l-a îmbogăţit sau l-a sărăcit, asta rămîne de văzut, la viitoarele reprezentaţii ale trupei Phoenix. Următoarea mişcare ar trebui să fie, cred, abordarea unui text contemporan. De ce? Fiindcă numai aşa ne vom da seama dacă seara lor furtunoasă de acum va deveni, într-adevăr, o noapte.

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

visitors on asalt sites