The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 89-90, 3 iulie 2001

ŞTEFAN CARAMAN

BĂ BOULE!

    Cotidianul îţi oferă la fiecare pas prilejul de a te mira sincer de puterea lui, de situaţiile la care este dispus oricînd să te facă martor mut, de cele mai multe ori uimit. Nu trebuie decît să fii atent.
    Undeva în oraşul meu, la umbra unui nuc există o crîşmă. Genul acela de local în care nu poţi intra decît ca vicios sau cu buldozerul – o bombă. Zilnic îşi fac veacul pe acolo cam aceleaşi chipuri decrepite, sorbind economicos din vodca contrafăcută (tocmai de aceea şi ieftină), sugînd cu nesaţ din ţigările fără filtru autohtone, ridicînd din cînd în cînd glasul pentru a afirma adevăruri ce nu privesc pe nimeni. De cîte ori trec pe acolo (îmi este în drum) nu-mi pot stăpîni curiozitatea de a mai arunca o privire. E ca şi cum m-aş afla în încăperile cine ştie cărui muzeu aiurit, în care exponatele nu sînt flori, nu sînt peşti, nu tablouri ori artefacte, ci o colecţie de lumi dispărute. Între mine şi ele doar un geam subţire dar rezistent, prin care sînt invitat să privesc gratuit, exclusiv din propria mea curiozitate. Figuri vii dar ireale derulînd în faţa privirilor mele ritualuri neînţelese, trupuri cocoşate de nimic altceva decît de lipsa sufletului care să le susţină, un scenariu minim care unora li s-ar putea părea atît de absurd încît să simtă nevoia să-l distrugă.
    Într-o zi, în faţa localului, unul dintre clienţii vechi (repet, îi cunosc deja foarte bine – cînd dispare cîte unul sufăr) vindea nişte caras. Ţinea peştele într-o găleată soioasă pe deasupra căreia bîzîiau cîteva muşte verzi. M-am postat la cîţiva metri – simulînd că aş fi aşteptat pe cineva – atras nu atît de scena livrescă cît de conversaţia dintre acesta şi un „coleg”. Am dedus că totul pornise de la controversa privind noţiunea de „central”. Spunea eroul meu, „bă boule! Strada Isaccei e central, bă boule... strada Păcii, bă boule, e central... şi strada Mahmudiei e central bă boule!... tot ce pleacă din centru bă boule... tot ce pleacă din centru e central bă boule!” Celălalt îl asculta neutru sau într-un soi de înţelepciune a cărei superioritate îmi scăpa în acel moment. Dacă pe mine mă deranja aproape organic acel repetat „bă boule!”, pe celălalt îl lăsa rece. Am încercat să intru în schema lui, să înţeleg de ce accepta să fie catalogat drept bou. N-am reuşit mare lucru decît o explicaţie de a cărei acurateţe mă suspectez serios – sentimentul jignirii îl au doar oamenii sensibilizaţi de complexe, sclavii lumii moderne dispuşi să sară ca arşi la orice impuls, oricît de nevinovat s-ar dovedi el. Nu poţi fi jignit decît dacă accepţi că există lucruri care pot face asta, nu poţi cădea în prăpastia ofensei decît dacă accepţi că eşti slab, că soclul pe care te tot ridici este doar o alcătuire din nisip. Omul căruia i se tot spunea, „boule!”, era fie clădit dintr-o substanţă dură, neşlefuită dar dură, fie îşi pierduse orice legătură cu umanitatea (care implică şi labilitate). Era, fie o fiinţă superioară disimulată în spatele unui ratat răbdînd pînă la cruzime să fie făcut bou (şi asta chiar în faţa unei găleţi cu peşte ce începuse deja să pută), fie nu exista şi totul nu era decît o născocire a minţii mele fermecate de miasmele nesănătoase emise de localul de sub nuc.
    Un singur lucru n-am îndrăznit să presupun – dacă boschetarul care vindea caras vorbea chiar cu mine?

 

PAUL DORU MUGUR
www.revistarespiro.com

VIOLENŢĂ VIRTUALĂ

Dă-ne nouă, Doamne, violenţa noastră cea de toate zilele!

    Accidente, crime, violuri, explozii, avalanşe, cutremure, războaie, un pomelnic nesfîrşit de dezastre, o sursă inepuizabilă de teribil: 24 de ore din 24, 365 de zile din 365.
    Atît de mult ne-am obişnuit cu senzaţionalismul mass-mediei, încît violenţa a devenit monotonă, circulară, banală, a devenit un simplu exerciţiu statistic: "Ia să vedem, ce avem astăzi? Un prizonier îşi omoară vecinul de celulă izbindu-l cu capul de zid, o mamă îşi îneacă cei cinci copii, zeci de victime într-un accident feroviar?". În lumea violenţei,
nu există pauze: cea mai mare surpriză ar fi să citeşti ziarul, să deschizi televizorul şi să nu găseşti nici o relatare despre vreo grozăvie nou-nouţă: un vis, din nefericire, imposibil, jocul continuă la nesfîrşit, numărul zero nu figurează pe ruleta ororilor.
    Bombardaţi zilnic cu relatări şocante, violenţa a devenit derizorie, şi-a pierdut fascinaţia, şi-a pierdut puterea de seducţie. Din zonă interzisă, din teritoriu tabu, astăzi, violenţa a devenit pură pornografie.

Mais où est la violence d'antan?

    Fenomenul este relativ recent: cu jumătate de secol în urmă, Artaud, Bataille şi Caillois mai puteau încă vorbi despre despre teatrul cruzimii, despre transgresiune, despre şoc cathartic, mai puteau încă asocia violenţa cu saltul ontologic, cu transcendenţa, cu sacrul. Pe atunci, se mai putea încă discuta în termeni psihanalitici: de o parte polul solar, apolinic, lumea cumpătată, previzibilă, raţională, timpul organizat al muncii şi al responsabilităţilor, de cealaltă parte polul nocturn, dionisiac, lumea excesivă, imprevizibilă şi iraţională, timpul haotic al carnavalului şi al sărbătorilor fără sfîrşit.
    Cu cîţiva ani în urmă, se mai putea încă filozofa, se mai puteau încă scrie tratate, organiza seminarii, cu cîţiva ani în urmă, trăiam încă iluzia că violen
ţa ar putea fi disecată, etichetată, înţeleasă. Mais où est la violence d'antan?

Miros de mentă sălbatică

    Imersaţi zilnic într-o lume mediată, obişnuiţi, de acum, să urmărim revoluţiile şi războaiele pe aceleaşi canal pe care se difuzează noile episoade din telenovele, asistăm, în prezent, la actualizarea profeţiilor lui Baudrillard: simulacrele se substituie realităţii, frontiera dintre real şi virtual se şterge. Infuzaţi zilnic cu noi recorduri ale abjecţiei, hazardul erodează legea: accidentul capătă substanţă, sau, mai degrabă, accidentul, pulverizînd substanţa, instituie o nouă ordine perversă. Anesteziaţi de avalanşa de informaţii, violenţa lumii şi violenţa simulacrelor se amestecă, se suprapun, se confundă. Odată transferul desăvîrşit, violenţa capătă o consistenţă de pluş, devine o furtună într-un pahar cu sifon.
    De la Big-Bang pînă la emoţiile stîrnite de primăvară, de la explozia unei supernove pînă la mirosul de mentă sălbatică, de la naşterea unei galaxii pînă la moartea celor apropiaţi, violenţa, violenţa concretă, palpabilă, este înscrisă în însăşi natura universului. Violenţa este chiar pulsul abrupt, sufletul sălbatic, vivacitatea inepuizabilă a lumii. Drogaţi continuu cu violenţă virtuală, am devenit insensibili la violenţa reală, la violenţa imediată din noi. Imersaţi în virtualitate, adicţi la senzaţional, trecem prin viaţă ca printr-un somn adînc, indiferenţi la frumuseţea violentă, copleşitoare, din jur.
   
De cîtă durere, de cîtă teroare, de cîtă violenţă este nevoie să ne trezim?

New York, 23 iunie 2001

 BOGDAN SUCEAVĂ
www.revistarespiro.com

SPRE VÎNĂTOAREA DE OAMENI
anii '90, undeva în Est

    Cînd a sunat telefonul, eu am fost cel care a răspuns. Era o oră foarte tîrzie, aproape de miezul nopţii. Nu putea fi un telefon de curtoazie. “Bună seara,” am auzit de la capătul celălalt al firului, “sînt Corneliu Coposu, aş dori să vorbesc cu domnul general Suceavă.” Vocea se auzea de foarte departe, se auzea pierdută, ca şi cum transmisia telefonică ar fi fost foarte proastă, deşi interlocutorul comunica din Bucureşti. Era seara de 14 iunie 1990. I-am răspuns că cel pe care-l caută se află în Transilvania. Atunci nu i-am spus mai mult, dar era vorba despre o misiune de intermediere a unui conflict interconfesional la Blaj. După ce coordonase în primăvara acelui an asigurarea protecţiei primului congres al U.D.M.R. la Tîrgu Mureş, după ce în ianuarie şi februarie 1990 se străduise să restabilească funcţionalitatea şi credibilitatea poliţiei în Sibiu, tatăl meu, Ion Suceavă, primise mai multe misiuni în Transilvania. “Şi cînd se întoarce?” a întrebat Corneliu Coposu. I-am răspuns ceea ce ştiam eu atunci. “Cred că atît sediul central al P.N.Ţ., cît şi casa mea sînt în pericol de a fi devastate, şi cred că nu toată lumea din M.I. îşi face datoria. De aceea aş dori să vorbesc cu domnul general. Aveţi vreun număr de telefon unde l-aş putea găsi?” Ca niciodată, în seara aceea nu aveam. Întotdeauna am ştiut minut cu minut unde l-aş putea găsi pe tata, dar atunci, în vremea plecării la Blaj, nu am ştiut nimic. Anul 1990 ne schimbase toate bunele obiceiuri şi se dovedea foarte dificil. Mi-am cerut scuze că nu-i pot oferi legătura directă, şi l-am întrebat dacă numărul de telefon i-ar putea fi util mai tîrziu, în eventualitatea în care tata ar fi sunat. “Ar putea să fie prea tîrziu,” a răspuns Corneliu Coposu, cu un calm care contrasta cuvintelor, “aş fi avut nevoie să discut cu dînsul acum. Am şi alte numere de telefon din M.I., şi cred că o să-i sun.” N-am să uit niciodată regretul meu de atunci că nu i-am putut fi de folos.
    M-a impresionat tonul vocii lui în faţa violenţelor. Era calm şi foarte stîpînit în faţa unei situaţii cînd violenţa părea oarbă, iraţională. Multe ar putea fi povestite despre perioada 1989-1990, multe episoade violente. Cred că s-au întîmplat fiecăruia dintre noi. Dacă aş începe să povestesc despre asta ar rezulta un text destul de banal
    Mi-am notat că doar cîteva seri mai tîrziu, telefonul a sunat la ora două din noapte, la noi acasă. Aveam telefonul pe hol. Eu am răspuns. Cineva, de la celălalt capăt al firului, m-a înjurat şi m-a ameninţat. Am răspuns cu o înjurătură apocaliptică. Cred că a fost prima oară cînd mama m-a auzit înjurînd.
    O vreme mi-am consemnat aceste telefoane nocturne în jurnal. Apoi am renunţat. Reveneau aproape în fiecare noapte. La cele mai multe a răspuns mama.
    E o tradiţie a familiei noastre să primim astfel de telefoane. Primele datează din 1976 şi avuseseră ca scop, probabil, intimidarea tatălui meu şi determinarea lui de a-şi schimba anumite depoziţii. Cele mai recente, imediat după alegerile din iarna anului 2000. Alte telefoane nocturne, în anii ‘90, încercau să-l impresioneze pe tatăl meu şi să-l scoată din orice joc politic, din acceptarea unei poziţii de vîrf în conducerea Ministerului de Interne. A fost alegerea tatălui meu să nu mai lucreze în acel Minister după iarna lui 1992.
    În zorii zilei de Paşti din primăvara lui 1992, ne-am trezit foarte devreme. Tata a ajuns acasă însoţit de un şofer pe care nu-l cunoşteam, de ziaristul Mirel Curea (pe atunci la Evenimentul zilei, actualmente la Naţional) şi de un domn înalt, blond, atletic, care nu vorbea româneşte. Era directorul unei firme britanice de bodyguards, care asigura, în baza unui protocol cu Casa Regală, protecţia familiei regale. Era pe vremea primei vizite a Majestăţii Sale în România, cînd Ion Suceavă a coordonat protecţia familiei regale. Se întorseseră de la Putna, de unde călătoriseră toată noaptea. A urmat un mic dejun cu ouă roşii şi cu multă cafea. Am început să discutăm în română şi engleză. Tell him,” mi-a spus domnul înalt şi atletic arătînd către şofer, that I think he’s great and crazy”. Şoferul condusese în aproape şase ore de la Putna la Bucureşti pentru ca cei care coordonau acţiunea să poată ajunge înaintea Majestăţii Sale la Bucureşti. Şoferul a mulţumit complimentului. Ştia foarte bine despre ce e vorba, era un specialist al nopţilor albe. L-am întrebat pe oaspetele britanic ce lucrează el de obicei. Mi-a răspuns, fără a zîmbi, că numai lucruri periculoase. Înainte de protecţia familiei regale în România avusese un contract în Kenya pentru paza unei rezervaţii extrem de importante de bandele de braconieri. “Nişte tipi pe care n-ai vrea să-i cunoşti”, mi i-a descris el. La un moment dat a spus: “România nu mi se pare o ţară violentă. Mi se pare un loc minunat.” “A văzut pînă acum doar mînăstirile,” a spus Mirel Curea, făcîndu-mi cu ochiul. “L-a vazut doar pe taică-tău asigurîndu-se că vreunul dintre bieţii călugări din preajma Regelui nu e deghizat.” “Oricum,” a spus oaspetele englez, “pentru noi e o onoare să lucrăm pentru Rege zilele acestea.” Apoi m-a întrebat: “Ce crezi, se poate întîmpla azi ceva, cînd Regele va vizita centul oraşului?” I-am răspuns că eu nu cred asta. Că în Bucureşti suportul faţă de această vizită e atît de mare încît nimeni n-ar îndrăzni nimic. Aşa credeam. “Nu putem fi siguri de asta”, m-a rugat tata să traduc. Şi a mai zis: “I-am explicat zeci de posibile scenarii şi, pentru fiecare dintre ele, contramăsurile pe care le-am luat.” Că nici profesionistul britanic şi nici cel român nu se aşteptaseră ca subofiţerii să fie retraşi din dispozitiv printr-un ordin paralel dat de marii maeştri ai combinaţiilor, lăsînd mulţimea să se reverse în jurul autoturismului (şansa unor ziarişti de a deveni pentru un sfert de oră bodyguarzi, şi de a trăi foarte, foarte intens), asta părea de necrezut cu doar cîteva ceasuri înainte. Şi nimeni nu anticipase. După cum nu se anticipase nici că în ziua aceea cineva va izbi cu ranga geamul din spate al automobilului în care se afla Mihai I. Era, în miezul zilei, un avertisment. Ca un telefon dat noaptea. Atunci cînd a ieşit din maşină, Regele nu a trădat către nimeni dintre cei din jur vreo formă de nervozitate şi, în toată acea situaţie, nimic nu i se putea citi pe chip.
    Nu cred basmul cu românii care ar fi în general paşnici, buni, ospitalieri, toleranţi, lipsiţi de agresivitate. Pledează împotriva acestui lucru atît de multe poveşti al căror principal element de disconfort pentru auditor e faptul că sînt adevărate.

East Lansing, 22 iunie 2001

 ANDA MOCULESCU

VERBA VOLANT...?

    Dacă o justiţie imanentă sau transcendentă - chiar nu importă care- ar decide că, mîine, trebuie să primesc 10 lei de la fiecare persoană care a rostit o insultă, o înjurătură, o expresie cu un caracter cît se poate de trivial, adresată nu neapărat mie dar în prezenţa mea, mîine aş fi milionară. În dolari! Subliniez: în dolari!
    Mă întreb acum, la fel ca întotdeauna (ce nostalgic început de romanţă!), cum se explică inflaţia de violenţă verbală care concurează cu zdrobitor succes inflaţia monetară? Să fie stres, să fie lipsă de educaţie? Cel mai probabil, ambele. Legătura dintre frustrare şi agresivitate este deja un loc comun şi, avînd în vedere cîte îi lipsesc românului din casă şi de pe lîngă casă, ajungem să nu ne mai mirăm de nimic. Ajungem să trecem nepăsători pe lîngă aproapele nostru care poluează sonor atmosfera cu tot felul de imprecaţii, ajungem chiar să îi căutăm justificări de genul: "e nervos, bietul om! a avut o zi grea..." sau "o săptămînă grea" sau, mai exact, "o viaţă grea".
    Bineînţeles, dacă înjurătura nu ne era adresată! Dar atunci cînd noi sîntem destinatarul acelor "drăgălaşe" cuvinte rostite printre dinţi? Persoanele impulsive au tendinţa să riposteze degrabă, la fel. Totuşi, în ipoteza că nu am fi prea impulsivi din fire, se întîmplă să încercăm un dialog civilizat cu "adversarul". Ei bine, prima reacţie a acestuia este una de triumf! Omul trăieşte atitudinea împăciuitoare a celuilalt ca pe o recunoaştere a "victoriei" lui. Cu alte cuvinte, se simte deja satisfăcut pentru că, îşi imaginează dumnealui, te-a intimidat. Ţi-a arătat cine e el (şi aici chiar are dreptate)! Faptul că vrei să afli cu adevărat care este problema şi cum ar putea fi ea soluţionată în mod amiabil apare ca o slăbiciune în ochii agresorului şi, eventual, ai martorilor. Martorii oscilează, de obicei, între compasiune şi setea de sînge proaspăt, dovedind că anticul "pîine şi circ" şi-a păstrat peste timp valabilitatea. S-au schimbat doar condiţiile şi mijloacele. Înfruntările au loc oriunde, desigur, dar cele mai interesante s-au mutat în arene improvizate cum ar fi ziarele, revistele, emisiunile televizate.
    Ce demonstrează asta? Că fiinţa umană nu a cunoscut o evoluţie spirituală pe măsura progresului tehnologic. Violenţa verbală a luat locul celei fizice, în multe cazuri, fără a i se substitui, însă, complet. Unele conflicte se rezolvă cu pumnii chiar şi în Parlament. Nemaivorbind de eroii "generaţiei Pro"!
    Dar tipul "dur" nu este doar un apreciat model de virilitate, ci tinde să capete un caracter unisex prin adoptarea acestui comportament şi de către femei. Nu ştiu dacă atitudinea respectivă intră în categoria manifestărilor feministe sau, pur şi simplu, este rezultatul nervozităţii generale şi al stresului cotidian. Pentru că viaţa femeii de astăzi s-a complicat considerabil... Oricît de greu ne-ar fi să credem, în societăţile tradiţionale, deşi femeia nu avea cine ştie ce drepturi, ea  se simţea totuşi mult mai puţin frustrată fiindcă aspiraţiile îi erau mai reduse şi îndreptate spre alte direcţii. Existenţa sa se desfăşura între doi poli: familie şi biserică. Ambele perspective excludeau violenţa (din partea ei), în sensul că o purtare agresivă nu o putea ajuta să îşi găsească un soţ convenabil ori să cîştige respectul parohiei. Shakespeariana "Îmblînzire a scorpiei" ilustrează exemplar situaţia.
    Astăzi, cînd aspiraţiile celor două sexe sînt cam aceleaşi, competiţia pentru  obţinerea succesului profesional şi social a distrus legendarul "cavalerism" al bărbatului, întărind, în schimb, solidaritatea masculină. O femeie inteligentă este considerată un concurent la fel de periculos ca un bărbat şi va fi tratată ca atare. Adică "fără mănuşi"! Sub acest aspect, egalitatea bărbat-femeie funcţionează remarcabil. Din păcate, dreptul de a "încasa" în mod egal şi de a munci la fel de mult nu se asociază cu vreo formă de solidaritate pentru că, din acest punct de vedere, bărbaţii îşi amintesc subit identitatea sexuală a respectivei iar femeile sînt ori complet dezinteresate de problemele discutate (neavînd, aşadar, nici o opinie) ori prea ocupate să îşi dispute favorurile bărbaţilor, aşa cum o fac de milenii. Desigur, există excepţii, însă excepţiile confirmă regula.
    Violenţa verbală proliferează şi în cadrul aparent securizant al familiei. Expresii care, adresate unei persoane din afara acestui cadru, ar putea conduce la condamnări juridice pentru insultă sînt trecute mai uşor sau mai greu cu vederea. Victimele favorite sînt evident, copiii, femeile şi bătrînii, deci persoanele ce depind într-un fel sau altul, de agresor. Această dependenţă explică multe, inclusiv atitudinea rezervată şi conciliantă a victimelor.
    Dar violenţa psihică nu se reduce la cea verbală! Ea îmbracă o multitudine de aspecte, mergînd de la accesele de gelozie, de atît de omenească invidie pînă la atitudinile dispreţuitoare faţă de persoana celuilalt, faţă de munca lui sau faţă de preferinţele sale, indiferent de ce tip: culinare, vestimentare, intelectuale etc. O formă mai subtilă de violenţă psihică se regăseşte în devalorizarea sistematică a anturajului celuilalt (familie, prieteni, apropiaţi) concomitent cu valorizarea ostentativă a propriului anturaj.
    Şi totuşi, calitatea de femeie îţi acordă o şansă în plus! O doamnă are dreptul să tacă. Aşadar, data viitoare cînd vei traversa pe verde,  absolut regulamentar, stimată cititoare, şi ţi se va arăta semnul binecunoscut, de către un şofer mai grăbit, poţi să te prefaci pur şi simplu, că nu ai observat "provocarea" şi să părăseşti cît mai demn, locul faptei. Pentru că, oricum, nimeni nu îţi va sări în ajutor. Este o caracteristică a societăţii din România de astăzi şi, probabil, de mîine.

Bucureşti, 27 iunie 2001

 SILVIU DANCU

FALSĂ TEOLOGIE A VIOLENŢEI

    Violenţa este un concept fascinant; şi extrem de plastic. Nu ştiu ceilalţi, dar eu unul vizualizez violenţa ca pe un chip contorsionat de furie, o gură deschisă a răcnet, ceva vene umflate, un pumn în aer şi o privire tulbure. Asta cînd o individualizez; altfel, are un caracter de masă, o gloată aflată într-o prăvălire distrugătoare peste tot ceea ce întîlneşte în cale.
    Istoriceşte, România ultimului deceniu este definibilă printr-un slogan ţipat din piepturile unei mulţimi aflată într-un protest anarhic: “Fără violenţă!!!”. Bărbi, ochelari, femei, adolescenţi, lampioane, toate versus căşti albe, măşti de gaze, cagule şi ceva strategie contextuală, susţinută de arsenalul militar.
    Trebuie să mărturisesc dintru început că resimt o oarece tensiune atunci cînd vorbesc despre violenţă, pe care o simt respirîndu-mi în ceafă în fiecare vibraţie a aerului care mă înconjoară. Violenţa este omniprezentă: cînd treci seara pe lîngă privirea dubioasă a unui individ din cartier, cînd înfrunţi adversitatea funcţionarului plictisit, la talk-show-uri, pe lîngă cîinii comunitari, lîngă boxele urlînd manele în liniştea violentată, la un meci de fotbal. Cînd spargi o farfurie sau striveşti un gîndac. Cînd mănînci. A trăi este un gest de violenţă. A muri, aşişderea. Mă întreb dacă există non-violenţa şi care ar fi justificarea ei naturală.
    În DEX, violenţa este indicată mai întîi ca forţă, ca putere; ceva care ţine de o vitalitate copleşitoare. Cutremurul este violent, erupţia unui vulcan, o furtună. Nu este o atitudine cît o realitate fizică, prin excelenţă dinamică, manifestată. Este un proces, un act în desfăşurare. Abia mai apoi intervine umanizarea definiţiei, se vorbeşte despre furie, siluire, violare, se moralizează conceptul. I se caută temeiuri şi i se judecă urmările.
    Ca substantiv, în limba latină, violenţa este la genul feminin: vis-vis (ciudată potrivire fonetică) sau simplu, vi. Adjectivată în violent(ă) (violentus-a-um) avem de-a face cu o atitudine, cu o caracteristică. Vi(o)-lentus; cam aceasta ar fi geografia grafică a unui cuvînt omniprezent. Vi, care se traduce prin putere, forţă, violenţă şi care desemnează grafic, în limba latină, cifra 6. De-a dreptul apocaliptic dacă ne gîndim la ultimul verset al capitolului… 13 din cartea biblică: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase. Ce-i drept, textul latin nu foloseşte forma întreită al lui vi, ci se pronunţă clar: et numerus eius est sescenti sexaginta sex. Totuşi este o co-incidenţă cutremurătoare între spusele Bibliei, forma grafică a cifrei şase în limba latină şi semantica spre care trimite.
    De altfel, vi “deschide” acea serie de concepte care desemnează masculinul sau ceea ce trimite spre masculin: vir, virilis, virtus, dar şi virago (femeie robustă, războinică) şi virgo (fecioara care-şi anulează feminitatea în refuzul procreerii); acestora se adaugă seria de termeni violenţi: violo (a lovi, a izbi), violentus, violatio, virus (otravă, venin). A doua parte a termenului, legată de vi prin vocala ocluzivă o, este lentus care, ca adjectiv, înseamnă leneş, lent, lînced, tihnit, greoi, indiferent. Aplicat botanicului avem de-a fae cu ceva flexibil, mlădios, moale sau rădăcini care se desfac greu. Ca adverb, lente înseamnă încet, cu greu/liniştit, indiferent.
    Punînd cap la cap cele două părţi, vedem că avem de-a face cu un element pasiv şi altul activ. Lentus este starea de existenţă pasivă, inertă, indiferentă la care se aplică cu putere, violent chiar, acţiunea lui vi. Ca atare, semantica ne sugerează o natură pasivă care suportă exterior o acţiune de dinamizare acută. În felul acesta, avem de-a face cu o transformare, o violare a naturii pasive, care suferă mutaţii în urma unei acţiuni agresive. Dar cine săvîrşeşte acţiunea? De unde această forţă care se aplică asupra naturii leneşe, pasive şi indiferente şi o întoarce spre acţiune, spre un dinamism agresiv şi efervescent? Mi-este greu să răspund. Şi totuşi!
    Acţiunea este eminamente demiurgică, divină şi ţine de registrul mitologicului sau al religiosului: zei sau eroi, aceştia sînt marii săvîrşitori care modelează istoria. Putem deja defini istoria ca o serie de acţiuni în forţă aplicate naturii pasive. Creaţia în sine este o acţiune de violentă corectare a nimicului, a haosului. Nimic mai pasiv decît Nimicul; existenţa este deja un act, ţine de dinamic. Ca atare, violenţa este un atribut divin care rezidă în creat prin contaminare. Omul, cel mai apropiat de prototipul demiurgic este, prin urmare, cel mai violent. El acţionează asupra timpului şi spaţiului, distrugînd pentru a crea şi creînd pentru a distruge. Dialectica istoriei se măsoară în marile violenţe. Paradoxal, conceptul de ordine  este unul de coerciţie, de impunere a regulii. Societatea este coercitivă şi violentă prin definiţie; societatea umană şi mai apoi societatea politică umană (în linia lui Aristotel) este suma indivizilor violenţi ce transformă realitatea care îi determină.
    Aflat în fiinţare, totul este violent.
    Atunci, de unde pledoaria pentru non-violenţă? Cum se traduce prin filtrul pasivităţii şi al violenţei, iubirea ori blîndeţea?
    Am să mă întorc puţin pe firul ideilor: să ne imaginăm momentul biblic al facerii: La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul. Cum l-a făcut nu se ştie. Ioan ne spune în debutul Evangheliei sale doar că s-a făcut prin Cuvînt, prin Dumnezeu Fiul. Lucru arătat şi de cartea Facerii unde Dumnezeu spune: Să fie lumină! Şi a fost lumină. Adică “Zis şi făcut!” Există o identitate între rostire şi fiinţare. Dar avem o fiinţare necreată dar creatoare, şi o fiinţare creată (care nu crează cît modelează sau modifică). Asta e teologie. Cuvîntul care precede fiinţarea creată şi este contemporană cu Nimicul este cuvîntul divin, creator. Ca atare, Cuvîntul este “violent” el spune, deci face, iar lumina “a fost”. Conceptualizarea unei realităţi pînă atunci doar potenţială duce la realizarea ei în act. În “întunericul” Nimicului, lumina este de neconceput. Nimicul nu concepe şi de altfel este indefinibil în absolut. Rostirea lui singură îl aduce în planul fiinţării create, ceea ce-l des-fiinţează ca Nimic. Nimicul pe care-l ştim este doar o convenţie verbală. În vremea creaţiei nu i se aplica nici un termen, nici o idee. Era deplin neconceptual. Creaţia devine, deci, ieşirea din sine a lui Dumnezeu, o ieşire rostitoare, articulată, care “spune”. Ca atare, vehiculăm două noţiuni indefinibile: Dumnezeu şi Nimicul. Dumnezeu era infinit, Nimicul (nu) era infinit. Sau era în sensul non-fiinţării. Cum se vede, totuşi, Dumnezeu este mai uşor de perceput, prin aceea că Îi aplicăm tiparele creatului, deci ale fiinţării. Sîntem structural apropiaţi lui Dumnezeu şi incapabili de Nimic, prin chiar aceea că sîntem. Am stabilit deja că a fi înseamnă a acţiona şi ca atare a fi violent. Nimicul singur “este” non-vilolenţa; deci aceasta nu este.
    Cum ar fi fost dacă Dumnezeu ar fi zis, dar nu s-ar fi făcut? Să fie lumină! Cînd colo, Nimic! Linişte; întuneric. Ar fi fost posibil? Nu. Nimicul s-ar fi opus, deci ar fi devenit violent, adică ar fi existat. Nimicul rămîne o idee creată şi în asta stă contradicţia sa fundamentală, născută doar din necesitatea de a spulbera confuzia dintre fiinţa lui Dumnezeu şi fiinţa creată. Nimicul este marea “minciună” inventată teologic pentru a aplica coerenţa la  incoerent. În realitate a fost doar Dumnezeu, Cel ce este, şi mai apoi creaţia, urmare a verbalizării creatoare. Cum se face că creatul este altceva decît Dumnezeu, care este existenţa în sine, dar care creat este tocmai pentru că e în Dumnezeu care este, ţine de mistică sau nebunie. (Nu e vorba despre blasfemie cît de condamnarea normelor uzuale de definire).
    Deşi nu pare, ne-am apropiat de răspunsul pe marginea întrebării referitoare la postularea liniştii, a păcii, a iubirii. Totul este în relaţie cu Dumnezeu; El este contradicţia, Verbul care iese din Sine într-o realitate inventată, creată din ceea ce creştinismul numeşte iubirea lui Dumnezeu. O iubire care “a dat pe-afară”, violent, vie şi atotcuprinzătoare; Nimicul este de fapt, nerostirea Cuvîntului creator; nerostirea lui acel “să fie”. Odată rostit, lumea ne-creată, potenţială, a devenit existenţa creată, o existenţă născută din violarea tăcerii de către rostirea fecundă şi iubitoare. Sîntem răstigniţi între a fi ca urmare a Verbului activ şi dorul după Tăcerea ce ne precede.
    Ordinea socială ţine de impulsuri care preced creaţia. La fel şi ordinea biologică. Sînt violent în fiecare celulă ce luptă pentru supravieţuire, mai mult, pentru perpetuare, dar sînt totodată străbătut de acea atracţie, acel eros antic ce descoperea iubirea în fiece manifestare a cosmosului. Iubirea este un act ce creează violent, a fi este un act de iubire violentă. Şi, găsesc nemurirea spirituală ca fiind necesară tocmai în virtutea evidenţei fiinţării.
    Toată Scriptura este istoria iubirii violente dintre Dumnezeu şi om. Facerea, căderea, izgonirea din paradis, Legea, Întruparea, răstignirea şi Învierea, Judecata. Dincolo de Judecată avem de-a face cu la fel de multe date ca înainte de creaţie. Adică mai nimic. Protestanţii traduc cu Dumnezeu gelos acolo unde Biblia sinodală foloseşte Dumnezeu zelos. Nu contează gelos sau zelos, ambele sînt acţiuni deci sînt violenţe şi ambele sînt fundamentate pe iubire, pe existenţă.
    Nu ştiu dacă am aflat vreun răspuns; nici măcar nu ştiu dacă am pus la baza acestui articol o întrebare coerentă. Ştiu doar că am pornit de la rostirea şi scrierea cuvîntului violenţă şi m-am lăsat purtat de istoria lui, inconştient şi structural asumată. Gestul scrierii este, în sine, violent dar nu haotic din punct de vedere sintactic. Poate doar ideatic, dar atunci nu fac decît să respect spiritul celor spuse. La fel de paradoxal cum paradoxală este identitatea ultimă dintre violenţă şi iubire; dintre violenţă şi existenţă.
    Cum paradoxal este a fi.

Bucureşti, 23 iunie 2001

 

E-BOOK
GRIGORE ŞOITU
www.rdsct.ro/scriptmania

NAVI-GÎND-IND. INTRODUCERE ÎN CIBER SPAŢIU

    Mi-am dorit, pînă nu demult, să scriu o carte despre Net, o carte totală, lipsită de orice fel de complex (stilistic, ontologic, tematic) ţinînd cont că materialul abordat este într-un anumit fel infinit. Dar această voinţă de putere a mea a fost spulberată de apariţia în format MS Reader (rubrica Noesis/CD-ul nr.4/2001 al revistei PC Magazine, sponsor: Microsoft România, editor: Societatea culturală Noesis) a cărţii de eseuri “Navi-Gînd-ind, Introducere în ciber-spaţiu” de Adrian Mihalache. Autorul ei este un personaj complex, vocaţia sa interdisciplinară (om de ştiinţă & scriitor) reflectîndu-se asupra angrenajului scriiturii. Demersul său este unul profund teoretic (antropologic, sociologic, cultural) fiind exprimat printr-un volum programatic/paradigmatic despre ideologia virtualului. Volum care poate fi citit ca o carte de aventuri (o călătorie prin infosfera nesfîrşită, în plină expansiune precum universul), ca un eseu despre impactul pe care noile tehnologii îl au asupra structurii noastre identitare, ca expunere filosofică despre opoziţia realitate (aparenţă) & virtual (esenţă), ca studiu antropologic radical, etc. Traseul auctorelui este unul eroic: de la simplele incursiuni în ciber-spaţiu (“aducînd ca pradă (sau ca suvenire) fragmente de discurs, mostre de situri, frînturi hipermediale, nuclee narative”), trecînd prin “Ontologia ciberspaţiului” (subcapitolele Somnul lui Newton, Ciberspaţiul ca utopie, Zum sehen geboren, Punctul Omega), sau prin “Ideologiile ciberspaţiului“ (Ciber-ideologie, Dincolo de liberalism, Ciber-Marx, Contracultura şi cibercultura …), pînă la “Ciber-Antropologie” (Des-fiinţarea omului, Sinele fără de corp, Trupul - instrucţiuni de folosire, Omul nou…) şi “Ciber-ruga”. Citez finalul ultimului capitol: “Dumnezeu nu este de găsit la vreun sit anume, care să poarte eventual adresa www.god.com, dar ştim că toate conexiunile fericite sînt inspirate de El. Biserica din ciberspaţiu a devenit o instalaţie multimedială high-tech, vizitată de Duhul Sfînt, al cărui chip, porumbelul, nu este decît un simbol bine ales al comunicării. Ea aşteaptă, deasupra îngrădirilor parohiale din spaţiul fizic, celebrarea viitoarei liturghii virtuale.” Chiar şi în textele în care sînt căutate rădăcinile culturale ale memului ciber, prin exemplificări din Ierusalim/Blake şi Faust/Goethe, care de cele mai multe ori sînt forţate, depăşite de intenţionalitatea operelor respective, Adrian Mihalache reuşeşte să experimenteze cîteva interpretări excepţionale. Iată cum este citit un fragmet din Faust II: “De fapt, în partea a doua, Mefisto îl plimba pe Faust prin tot felul de situri interactive, în care acesta participa la diverse jocuri de simulare, se familiarizează cu mediile virtuale partajate şi îşi asumă cele mai diverse roluri. În actul întîi, la curtea împăratului, se experimentează «noua economie» şi se practică voyeurismul ciber-pornografic (Scena dintre Elena si Paris). (…) Laboratorul este situl conceptual al actului al doilea, unde este simulat genomul uman, prin crearea lui Homunculus. Actul Helenei, dedicat experimentului erotic, propune o sesiune de ciber-sex, în care realitatea virtuală atinge performanţe astăzi încă de neatins. Nu filmul este tehnologia adecvată pentru Faust, nici scena, ci web-ul multimedial.”
   
Cu toate că în această recenzie nu am reuşit să prezint nici măcar 30% din eseul sus-menţionat, nu pot încheia fără să fac o afirmaţie, care va părea encomiastică, şi anume că discursul lui Adrian Mihalache, din punct de vedere structural, prin tonalitate, profunzime, specificitate, se înrudeşte cu acela practicat de un celebru filosof al erei postindustriale: Jean Baudrillard. Mai mult, autorul ne promite o versiune academică a cărţii, tipărită (blindată de note, citate, bibliografie), care va fi accesibilă şi lectorului mediu din România, pentru care tehnologiile informaţionale sînt încă ficţiuni dintr-un mileniu îndepărtat.

 

LA TABLĂ
VLAD TIOTIOI

PATUL LUI PROCUST VS. CREANGA DE AUR

    “Care este adevărul?”- asta este întrebarea care şi-o pune orice om care a citit romanul “Patul lui Procust”. Informaţiile care sînt transmise aici sînt toate prelucrate de cîte un centru de conştiinţă, şi atenţia este focalizată pe unele evenimente, unele fapte decise de către acest centru. Şi totuşi, aceste trei unghiuri cu puncte comune sau fără, nu reuşesc să completeze unghiul total care va închide cercul, şi de aceea se poate vorbi de un al patrulea centru, cel al cititorului care este manifestat într-un infinit de forme diferite, deoarece, după cum zicea şi Eminescu: “Să nu credem că făptura normală a omului este cea anume să vadă adevărul, pentru că tocmai această făptură nu este una şi aceeaşi, totdeauna vor fi mici deosebiri, unde însă deosebirile sînt mari, avem altă lume.” Dar unde avem altă lume, trebuie să avem şi alt adevăr? Dacă da, atunci înseamnă că fiecare adevăr este unic în felul său. Păi, dacă fiecare adevăr este unic ajungem la concluzia evidentă că nu există adevăr universal valabil. Şi astfel am ajuns la o întrebare ce este pusă în discuţie în romanul “Creanga de aur”: Ce este adevărul? Adevărul este ceea ce vede fiecare individ ca fiind real, cu toate faptele şi întîmplările judecate de către acea conştiinţă. Astfel dispare noţiunea de obiectivitate, dacă spun despre cineva că ar fi obiectiv în relatarea sa, spun că este obiectiv din punctul meu de vedere, ceea ce face la rîndul ei această afirmaţie ca fiind subiectivă. Deci, ajung să spun că este imposibil să creez acea realitate din romanul lui Camil Petrescu, deoarece la rîndul meu nu voi crea altceva decît încă o perspectivă, care, dacă va fi citită de altcineva, va crea un alt punct de vedere, puţin diferit de al meu, şi tot aşa la infinit. Şi chiar eu, dacă voi cunoaşte şi afirmaţiile altora, poate că îmi voi schimba un pic punctul de vedere de la început. Dacă în “Patul lui Procust” e pus accentul pe micile “micile deosebiri”, cum le numea Eminescu, la “Creanga de aur” se pune accentul pe marile deosebiri, ce duc la o altă lume, lucru evident, deoarece sînt făcute în permanenţă trimiteri către o lume superioară din punct de vedere spiritual. Dar această lume superioară nu trebuie neapărat să o căutăm în exteriorul lumii pe care noi o cosiderăm “a noastră”. Poate că dacă privim în interiorul gîndurilor noastre, sau mai precis la originea lor, şi anume în conştiinţă, vom găsi adevărul fără nici cea mai mică transformare, fără influenţele de un fel sau altul care apar în momentul în care ideea este transmisă în exterior. În filosofia orientală există această tendinţă de a te “cufunda în tine” pentru a înţelege lumea. Dar nu numai în Orient este prezent acest concept, ci şi la creştini, căci “mai întîi a fost cuvîntul”, iar cuvîntul nu este altceva decît exteriorizarea ideii. Şi poate că acest fapt a fost şi un motiv pentru a alege Bizanţul ca loc de desfăşurare a acţiunii în “Creanga de aur”, deoarece Bizanţul este locul unde culturile cele mai puternice de pe acest Pămînt se întîlnesc (cea musulmană cu cea creştină). Problema cu această lume “interioară” nouă este că nu ne dăm seama cînd o accesăm, sau cînd ne accesează ea pe noi. Poate că civlizaţia umană nu prea s-a axat pe această ramură a cunoaşterii, doar în unele locuri s-a mai întîmplat acest lucru (în India şi poate şi la amerindieni). Oricum ar fi toate culturile care au fost şi care vor fi au aceleaşi principii de bază, lucru demonstrat şi în romanul lui Sadoveanu.

 

POEME MARŢIENE
GABRIEL BĂDICĂ

VIOLENŢA CARE MĂ DOARE

    Că nu folosesc niciodată acelaşi mijloc de transport este un lucru de înţeles: sînt urmărit. Cele două femei de culoare neagră care mă poartă ascuns printre pliuri şi amulete sau tocul de armă sculptat într-un trunchi întreg şi pielos de bizon în alergare şi împodobit cu şireturile aurii ale unei uniforme aproape austro-australe şi cu zgîrieturile îmbibate în sucurile vitale triviale din Trivale dar corozive care compun literatura mea desuetă, de tarabă, reprezintă doar cele mai uşoare forme ale alienării profunde spre care mă îndreaptă rîgîiturile inspiraţiei, coma subtilă a metatextului danubiano-pontic din care se revarsă lătura mea stilistică, jegul conceptual care mă îmbie la infinite precauţii în manifestările mele subite de autodistrugere fericită şi tandră, existînd, desigur, nesfîrşite combinaţii de vectori invizibili ai miasmelor mele lirice, de frisoane pasagere prin care mă adaug noxelor publice sau private, de confortabile căpuşe cu ţîţe toxice de care se agaţă suavi pruncii codaşi ai naţiei într-un efort invers de resorbţie colectivă prin care tranzitez dubitativ şi de ce să tot insist este limpede vă vorbesc azi din căptuşeala unei şepci de lucrător feroviar un om onest o combinaţie transpirată de îngrijorare şi libertate care citeşte ziarul şi brusc deschid porţile omul se întinde cască se scarpină în fund mă priveşte direct în buricul ochilor moartea citeşte ziarul spune el ceea ce desigur întoarce pe dos percepţia noastră asupra vieţii şi morţii şi porneşte spre capătul coridorului. Pornesc deci spre capătul coridorului. Moartea porneşte spre capătul coridorului. Biletele la control spune moartea şi trage un scurt şi intens semnal de alarmă. În plus, de fiecare dată port alţi ochelari, altă barbă, alt mesaj, alt intestin, altă lubrică scînteiere în vîrful jungherului bizantin, alt tub de oxigen înşurubat în buza de sus, nevrotică şi zemoasă, altă muscă pe vîrful nasului ca să nu pot fi recunoscut nici de mama mea care culmea absurdului mă recunoaşte totuşi în ultima clipă datorită atenţiei treze deştepte lucidităţii materne din timpul travaliului întrerupt pentru pauza de cafeaua de la zece fursecul de la unsprezece mititelul de la miezul nopţii iar în anii bisecţi bisexuali Bismark strigă ea, fiule, adu-mi fotografia din cutia de tablă dar cînd să aibă loc identificarea decid că este prea tîrziu şi că sînt deja pe treapta cea mai de jos a conspiraţiei mele anatomo-cinetice deghizat în mîncărimea indestructibilă a lucrătorului feroviar care se îndreaptă spre capătul coridorului scărpinîndu-se în fundul său natural cu extract de libertate şi difuză transpiraţie editorială. Mamă, biletele la control spune moartea lovindu-se ritmic cu ziarul peste vipuşcă. Iar alteori, extrem de rar, diafan, crepuscular şi numai toamna folosesc coridorul ca pe o erată. Nicht hinauslehnen. Nicht hinauslehnen nici înăuntru, nici înafară. Numai uzînd de astfel de tertipuri îmi păstrez nealterată capacitatea intromisiunii intempestive dar vesele în literatură, cu groaza întipărită pe manşetă şi cu cea mai colegială disperare coclind nervurile de aramă ale comitetului de recepţie care îmi recompune cu o violenţă bine mascată de procedurile terne ale lecturii ineficienţa unei fantezii trecătoare. Mama zîmbeşte morţii şi deschide portefeuille-ul cu mita cotidiană, ia dragă, bucură-te de viaţă, spune ea, cum? întreabă lucrătorul feroviar, întreabă moartea, aşa bine, ia ceva la copilaşi, nu mai face pe prostul, nu mai face pe proasta, şi toate acestea pentru că sînt urmărit deci exist pentru a deveni o captură sfîşiată de îndoiala absurdă asupra următoarelor deghizări deghizamentale macabre sau optimiste mai ales pentru lătura mea stilistică, compusă din jegul metatextual şi conceptual danubiano-pontic. Doamnă, zice moartea, nu ne obligaţi să apelăm la forţă, în timp ce lucrătorul feroviar citeşte ziarul la capătul coridorului de unde un alt coridor recompune traseul prin care un alt coridor sugerează cu o nesfîrşită violenţă această necesitate care mă doare.

 

INTERVIU
GRIGORE ŞOITU
www.rdsct.ro/scriptmania

 “NU EXISTĂ PÎNĂ ACUM NICI O ABORDARE GLOBALĂ, DE SINTEZĂ, A SOCIETĂŢII VIRTUALE”

    G.Ş.: Stimate domnule Adrian Mihalache, sînteţi cercetător, profesor universitar (doctor inginer în domeniul fiabilităţii şi al statisticii aplicate), eseist, critic teatral membru al AICT (cu o rubrică în săptămînalul “Dilema”), scriitor pasionat de impactul pe care noile tehnologii îl au asupra structurii noastre identitare… În ce domeniu încadraţi recentul dvs. op “Navi-Gînd-ind. Introducere în ciber-spaţiu”, apărut pe CD-ul nr.4-2001 al revistei PC Magazine? E o introducere în cibersociologie sau o “subtilă” filosofie a infosferei, a ciberspaţiului?
   
A.M.: Dragă Grigore Soitu, demersul meu din Navi-Gînd-ind nu este nici sociologic, nici filosofic, ci antropologic. O nouă societate a apărut, manifestîndu-se în spaţiul virtual al calculatoarelor interconectate (ciberspaţiul), iar această societate a ajuns deja să-şi dezvolte propriile semnificaţii, credinţe şi valori, într-un cuvînt, propria cultură (cibercultura). Studiul acestei societăţi, prin metoda antropologică a observării participative, este cu atît mai interesant, cu cît obiectul său nu este un sistem stabil, îngheţat în forme fixe, ci un proces aflat în desfăşurare, pe care observaţia îl poate influenţa, dirija, orienta. Am dorit să profit de şansa extrem de rară ca, întreprinzînd un studiu teoretic, demersul să nu fie doar descriptiv, ci prescriptiv. Cu alte cuvinte, analiza şi interpretarea fenomenelor lumii virtuale pot contribui la structurarea acestei lumi în concordanţă cu un ansamblu de viziuni care tinde să formeze o nouă utopie. Forma lucrării este eseistică, dar am intenţia să-i adaug o variantă academică, blindată de note, citate, bibliografie etc.
   
G.Ş.: Cred că (hiper)textul “Navi-Gînd-ind” este primul de acest gen publicat la noi. Puteţi să-l plasaţi într-un context mai larg (european/mondial), exemplificînd prin cîteva titluri apărute de curînd în Occident?
   
A.M.: Există o vastă literatură despre ciberspaţiu şi cibercultură. Cele mai multe titluri (de pildă, ale lui Rushkoff sau Rheingold), sînt lucrări orientate spre predicţie, în genul celor ale lui Toffler şi Naisbitt, ele fiind, de aceea, şi cele mai expuse demodării. Alte lucrări abordează aspecte parţiale ale ciberculturii. Astfel, Lawrence Lessig analizează legislaţia, Michael Heim şi Margaret Wertheim sînt atraşi de metafizică, Sherry Turkle abordează psihologia internautului, Tharon Howard studiază comunităţile virtuale etc. etc. Nu există însă pînă acum nici o abordare globală, de sinteză, a societăţii virtuale, bazată pe metode inter, multi şi transdisciplinare.
    G.Ş.: “Cibercultura lichidează postmodernismul în sensul propriu al cuvîntului, transformîndu-l într-un lichid, prin dizolvarea în mediul acid al noilor mari teme”, notaţi dvs. într-unul dintre capitole. Credeţi că cibercultura este o prelungire a postmodernităţii (o post-postmodernitate) sau doar o altă faţetă a ei?
   
A.M.: Formularea pe care o citaţi accentuează faptul că cibercultura nu se înscrie pur şi simplu în postmodernitate şi nici nu constituie o prelungire a ei. Postmodernismul contestă în mod ironic persistenţa marilor teme, consideră că totul a fost spus, astfel încît nu ne mai rămîne decît să demontăm structurile culturale existente şi să le reasamblăm fragmentele în fel şi chip. Or, constituirea ciberspaţiului aduce cu sine o problematică nouă, care depăşeşte statutul de simplă variaţie a unor discursuri demult auzite. Reinventarea omului ca ciborg (sinteză de tehnologic şi biologic), jocul identitar al ciber-personalităţilor multiple, regîndirea raportului dintre suflet şi trup sînt doar cîteva noi teme care nu se lasă tratate cu detaşata ironie postmodernă şi care dovedesc încă odată că, vorba bătrînului Marx, istoria are mai multă imaginaţie decît oamenii.
    G.Ş.: Dacă în citatul din William Blake, fragmentul subliniat se potriveşte într-un fel cu enunţul/argumentul emis de dvs. (“Amplificate în tunătoare maiestate, în Viziuni / În noi Întinderi, creînd exemplare de Memorie si de Intelect / Creînd Spaţiu, creînd Timp din sclipirile Divine / Ale Imaginatiei Umane – “Ierusalim”, pl. 98, 28-32, subl. mea. Previziunea lui Blake a ciberspaţiului este susţinută şi de faptul că poetul englez a fost unul dintre primii artişti multimediali, care-şi grava singur versurile, însoţite de imagini, în planşe asemănătoare cu siturile web.”), în cazul bucăţilor rupte din Faust-ul lui Goethe (Ex.: “Să văd asemenea-mbulzeală vreau, / Pe-un liber plai cu-un liber neam să stau.”) cred că o comparaţie cu libertăţile ciberspaţiului este puţin forţată, ruptă de context, de intenţionalitatea operei respective…Cum comentaţi afirmaţiile mele?
   
A.M.: Departe de mine tendinţa de a face din Blake sau Goethe nişte precursori, nişte protocronişti (horribile dictu) ai ciberculturii. În opera lor am găsit însă, dincolo de orice intenţionalitate iniţială, un rezervor de metafore apte să ne dezvăluie (sau poate învăluie) ciberspaţiul într-un mod mai profund şi mai subtil. Faust II, interpretat ca navigare inter-situri şi ca role-playing game, ne furnizează intuiţia creaţiei ca manipulare simbolică, deloc factice, în ciuda virtualităţii sale. Omenirea emancipată din viziunea lui Faust seamănă bine cu o comunitate virtuală, deşi nu acela este fragmentul cel mai revelator. Gîndiţi-vă însă la scena Mumelor, la figurile spectrale (Elena şi Paris) aduse în planul sensibilului cu ajutorul cheii”, adică a browserului! Nu caut, în Faust-ul lui Goethe sau în Operele profetice ale lui Blake, elemente de tehnologie informaţională, caut însă inspiraţia care să dea dimensiune culturală acestei tehnologii.
    G.Ş.: Mă opresc puţin asupra interesantului capitol “Ideologiile ciberspaţiului / ciber-ideologie” unde am citit următoarele: “Acest domeniu a primit denumirea de «ideologie californiană» din două motive: în primul rînd, pentru că exprimă concepţiile şi interesele grupurilor tehnologice de vîrf din Silicon Valley şi, în al doilea rînd, pentru că şi-a găsit ca mijloc de exprimare revista (de direcţie, nota bene) «Wired» («Cablat») editată în San Francisco, prima revistă care, definind dimensiunile culturale ale tehnologiei informaţiei, a intrat cu hotărîre şi panaş în bătălia ideologică.” Sîntem şi noi cumva nişte produse ale acestei ideologii?
   
A.M.: După cum aţi văzut, ideologia californiană nu este nicidecum unica ideologie a ciberspaţiului. Ei i se opun, printre altele, tehnorealismul şi ciber-metafizica. Dacă admitem că prin noi înţelegeţi generaţia E, adică aceea care, luînd locul generaţiei X, este cea mai activă în ciberspaţiu, atunci cred că ea este produsul ideologiei romantice a anilor ‘60. Contracultura înfrîntă atunci revine transfigurată în cibercultură.
    G.Ş.: Cînd am început să citesc subcapitolul “Ce şi cum mai scriu revistele virtuale”, am crezut că o să văd şi o ierarhie a publicaţiilor româneşti de pe Web, în speţă a celor culturale, dar mi-am adus aminte că volumul dvs. este unul programatic/exemplar/paradigmatic despre ideologia virtualului… N-ar fi oportună introducerea unui asemenea fragment în volumul dvs, mai ales că sînt peste o sută de site-uri culturale româneşti (dintre care reviste literare pur virtuale vreo 20, dintre care cu adevărat profunde vreo 7-8)?
   
A.M.: M-a interesat să arăt particularităţile stilistice ale revistelor virtuale. Or, webzinele româneşti mi se par indiferente la specificitatea noului mediu. Ele publică acelaşi tip de scrieri pe care le-ar publica România Literară sau Dilema, uitînd de teza lui Marshall McLuhan, conform căreia mediul este mesajul (…şi masajul).
    G.Ş.: Internet-ul: nor pufos/vată de zahăr din care muşcăm cu toţii fără saţiu, în care plutim cu naivitate. Nimic despre pierderea intimităţii, despre pierderea/copierea identităţii, despre obositoarele morişti comerciale, în volumul dvs. Veţi continua cumva acest demers cu o lucrare despre zona malignă a infosferei?
   
A.M.: Nu cred în posibilitatea separării binelui de rău, nu cred că ar exista zone separate, una benignă, alta malignă, coexistînd etanşe. Accesibilitatea şi intimitatea sînt, evident, contradictorii, nu le poţi avea pe amîndouă. Prosperitatea e-conomiei nu poate fi despărţită de eforturile inumane ale celor care trudesc scriind coduri. Vizibilitatea şi trasabilitatea pot avea, ca efecte, pînda şi trădarea. Am căutat să arăt ambele feţe ale medaliei, fiind însă conştient că ea nu poate fi spartă în două.
    G.Ş.: Vă mulţumesc şi vă aşteptăm cu un material inedit în paginile revistei noastre!

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator