The Tuesday Supplement

al ziarului Observator de Constanţa

Nr. 91-92, 17 iulie 2001

CASANDRA CRISTEA

SIMULATORUL DE ZBOR SAU CUM AM DEVENIT VISĂTOR

    Încerc să găsesc un cuvînt pentru a descrie ceea ce simt faţă de cei care-mi spun că nu visează niciodată sau, mai corect, ca nu îşi amintesc visele… milă…e poate prea mult… totuşi, regretul că sînt privaţi de această dublare stranie a realităţii, pe care nu voi încerca să o explic prin teorii şi certitudini medicale. Am refuzat aceste perspective nu din ignoranţă, ci pentru a-mi proteja spaţiul oniric de reducţionismul dicţionarului de simboluri, chiar şi de savurosul “dicţionar” de vise popular, în speranţa că am dreptul să dispun de această experienţă exclusiv personală. Din această perspectivă, da, mă las “visată”, în sensul ca las corpului şi minţii libertatea totală de a reacţiona în urma unui vis, prefer să rămîn din el doar cu o senzaţie decît să încerc să mi-l explic.
    Iar de ignoranţă nu poate fi vorba deoarece sînt ceea ce în limbajul “tehnic” se numeşte un visător profesionist, preocupat de notarea experienţelor sale, atent la orele de culcare şi la cele de trezire, chinuit de pierderea unor imagini etc, dar un “profesionist” aflat “supt vremi”, adică şi uituc, şi prea obosit… Povestea acestei voluptăţi pe care ţi-o dă abandonul în braţele capricioase ale visării a prins contur în urma lecturii jurnalelor lui Eliade şi al lui Jünger, ambii atenţi la propriile trăiri onirice cu permanenta conştiinţă a influenţei acesteia asupra “realităţii reale”.
   
A-l imita în acest sens pe Eliade e asemeni gesttului inutil al trezirii în fiecare zi cu un minut mai repede, pentru ca în cele din urmă să opreşti alarma ceasului deşteptător şi să dormi în continuare; experienţele onirice ale lui Eliade copleşesc, dar îţi dau şi impulsul imitării, astfel că începi prin exerciţii de memorie la trezire, prin notaţii stîngace, care pe urmă devin tot mai îndrăzneţe, pe măsură ce înţelegi că visele tale îşi aparţin în exclusivitate, că modelul nu-ţi poate îngrădi senzaţiile. Ajungi, în timp, la performanţe extraordinare, asemeni unui gimnast tenace, îţi aminteşti visele imediat după trezire, le consemnezi, uneori îşi continui somnul şi se continuă şi visul, eşti uimit de asemenea realizări, poţi chiar spera că într-o zi cineva te va publica şi partea visată va face lumină în partea trăită a ilustrei tale vieţi, şi atunci consemnezi mai atent, mai detaliat, mai nuanţat…
    Ar fi prea mult să numesc notaţiile mele “jurnal de vise”, ar fi mai potrivit să-i spun “relatări din simulatorul de zbor”, spaţiu care imi aparţine în egală măsură ca şi cel conştient; prefer această denumire deoarece, “profesionist” infidel, de multe ori la trezire nu rămîn decît cu o senzaţie şi cu certitudinea că am visat enorm, dar nu ştiu ce, o senzaţie, spun, care ar putea fi asemănată cu un covor imens, greoi, pe care te încăpăţănezi să-l tragi după tine din somn, şi să-l expui triumfător în lumină. Nu mi-ar plăcea să-mi lipsească aceste inevitabile imperfecţiuni, refuz goana după interpretări, mă las sedusă de spectacolul neregizat, deşi imi notez cu aviditate, la fiecare trezire, visele. Mi se pare infinit mai fascinant, dacă tot sînt “profesionist”, să-mi observ imaginile recurente care, spunea o teorie, denotă o stare de suferinţă, se prea poate, să mă las zile în şir influenţată de gustul, amar sau liniştitor al vreunei treziri din cine ştie ce spaţii sfidătoare… Consider că mă îmbogăţeşte această observaţie susţinută, însă necontrolată, visele pe care cred că le recunosc, selecţia persoanelor care ţin să-mi apară în vis, plînsul la trezire, uneori, continuînd un plîns mult mai profund, de dincolo, şi toate astea ca pas spre literatură, fără ambiţii… “Visez în vis că mă trezesc şi stiu că totul a fost un vis”, citat din mine, şi mai că-mi vine să ignor complet teoria literaturii, mi-o trăiesc eu, fără efortul lecturii, cu plăcerea creatorului.
   
Este, poate, un gest recuperator, de avar, în această notare a viselor, împinsă pînă la mania de a recupera orice frîntură, de a TE recupera, de a te aduce în real, de a-ţi permite să umbli cu mîini concrete prin tine, de a te ordona cu hîrtie şi creion. Spectator, totuşi, uşor masochist, pentru că îţi faci de cap permiţîndu-ţi, în vis, să-ţi fie dor exact de locul în care nu eşti, să vorbeşti în limbi care în mod normal le stăpîneşti doar pasiv, îţi faci singur în ciudă, te sfidezi, dar te şi alinţi, te înspăimînţi de imagini care nu se pot nici nota, care cer tăcere, imagini venite de pe misterioase galere unde tu joci rolul unui sclav mut: “alte timpuri, alte încăperi”.
   
Există şi ceva de reţetă culinară în asumarea acestui aparat ce simulează “decolarea”, dar secretul stă în dorinţa de a încerca ceva nou, şi atunci încalci gramajul iar de aici, repet, eşti în proximitatea literaturii, căci unul din avantajele acestui exerciţiu jucat este dexteritatea pe care o dobîndeşti, adică o extraordinară putere combinatorie cu date care ţi se oferă gratuit, fiindu-ţi propriul informator, fără spaima lipsei de imaginaţie.

 

GABRIEL BĂDICĂ

PISICA ALBĂ ŞI PISICA NEAGRĂ

    De cîteva zile se instaurase pacea în oraş, ba chiar se spunea că urma să fie semnat un armistiţiu, aşa că soldaţii au plecat în permisie să culeagă via, iar directorul fabricii de penicilină, despre care se crede că a murit în urma unei supradoze, în timpul testărilor pe animale mari, a fost, în sfîrşit, îngropat, spre uşurarea întregii familii.
    Tanti Florica a deschis uşa cafenelei, să se mai aerisească, şi pisica albă, zburlită toată, a ieşit în stradă şi a sărit în faţa bicicletei cu motor a poetului Jerpelaru. Poetul Jerpelaru a coborît de pe biclă, a intrat şi a comandat un capuccino. Ieşi afară, golanule, i-a zis tanti Florica, confundîndu-l cu istoricul Efemeriade.
    După cum ştiţi, Tanti Florica are două pisici: una albă, una neagră şi una invizibilă. În acest text este vorba despre pisica invizibilă. Măcar asta ne putem permite, o scurtă descriere a ei, dacă nu avem altfel cum să o punem la socoteală…
    Să ştii că se mişcă lîngă tine, atentă, arcuindu-şi spinarea fără contur, sau că se repede spre umbrele care o absorb; să simţi un fir de păr invizibil pe limbă, ce spectacol al salivei denaturînd realitatea care, oricum, îţi face scîrbă!… Să aibă oxiuri invizibili! 
    E multă suferinţă, dar, dacă te gîndeşti bine, şi războaiele sînt bune la ceva, a meditat, mai tîrziu, tanti Florica, încă umflată de somn, scărmănîndu-şi mecanic pisica invizibilă care nu i-a dat pace toată viaţa dar fără care nici ea nu şi-ar fi găsit un sens în confuzia generală. Restricţii de tot felul, camuflaj… Ce poţi să faci? Să dormi şi să tot dormi… să visezi şi să tot visezi… să-ţi deschizi porţile sufletului, în timp ce simţurile sînt inhibate, muşchii se destind şi încep să te viziteze imagini pe care nu le vezi cu ochii, începi să asculţi muzici pe care nu le-a scris nimeni şi să clefăi jumeri dintr-un porc de două sute de kilograme care nu s-a tăvălit niciodată în propriul său rahat. Şi care, totuşi, îţi miroase. Grozave mai sînt jumerile, a preluat ideea, plescăind şi nemaidîndu-se dus, poetul Jerpelaru, altminteri un om inteligent, integru, absolvent al şcolii de comerţ din Copăcenii Moşneni, mai ales pe căldura asta, cînd porcul este indigest şi, în consecinţă, nu se taie.
    Era pe la prînz. Soarele se înălţase suficient de mult deasupra ulmilor, platanilor, sălciilor plîngătoare, deasupra rigolelor umflate de scursorile roşiatice de la spitalul tebece şi din pubelele cazărmilor deodată pustii, ca să înceapă deja să coboare spre orizontul lumii noastre aproape reintrate în normal, aruncîndu-şi pieziş razele prin gaura cheii…
    Tanti Florica a zis o dată zît, s-a aşezat în braţele poetului, ca odinioară în braţele istoricului Efemeriade, şi a început să-l mîngîie matern, cu mişcări circulare şi eliptice, pe creştetul pleşuv. De parcă l-ar fi lins. Poetul s-a întrebat, puţin înfricoşat, ce vrea să spună cu asta, cu zît, căci femeia părea, doar, destul de prietenoasă. Mîinile ei nu stăteau niciodată locului, dîndu-i, astfel, hărnicia în vileag. De asemenea, nu este exclus ca, deşi s-ar fi putut ca ea să fi simţit suprema ispită a femeilor seduse şi abandonate, totuşi să nu se atingă de ţăcălia anemică a poetului, de teamă să nu reînvie momente prea dureroase din tinereţea ei plină de frustrări sexuale.
    Localul era gol şi de aceea patroana dăduse drumul pisicii negre, un animal diform şi feroce, să se mai dezmorţească, din coşul de răchită verde în care uneori, după ce îl umplea cu gheaţă, îşi răcorea picioarele bolnave de gută ca în albia unui rîu, astfel încît, pe durata povestirii noastre, amîndouă pisicile pot fi imaginate cum zburdă fericite şi independente, reale şi primejdioase, odihnite, crîncene, lascive şi pure, instinctive şi divine, ludice şi crude, precum stihiile, răsturnînd fotoliile uşoare, de pînză. Pachete goale de ţigări, mici resturi alimentare slab alterate sînt, pe rînd, obiect de dispută pentru domesticele fiare care îşi consumă energia. Totul se desfăşoară în tăcere şi, dacă se aude vreun miorlăit, acela nu poate fi decît invizibil.
    Dacă aş fi grafician, aş reprezenta această scenă idilică în alb şi negru. Dacă aş fi textilist, aş croşeta un singur fir, plin de noduri. Dacă aş fi muzician, mi-aş acorda discret instrumentul la zumzetul insinuant al invidiei celor care nu mai ştiu sau nu au ştiut niciodată să se joace.
    După cîteva ceasuri, liniştea devenise insuportabilă şi, pentru că nu visase nimic, jenat ca un epigramist, poetul Jerpelaru a pretins brusc că nu e noapte în care să nu primească un fel de mesaje cifrate, pe care i le aduce un pitic gol puşcă, purtînd totuşi ciorapi trei sferturi flauşaţi. Toate aceste mesaje aveau o trăsătură comună: se adevereau negreşit. Nu am vorbit niciodată despre asta, spuse el, pentru că este absolut terifiant. Tanti Florica îşi întredeschise buzele sîngerii, oftînd a uimire şi curiozitate.
   
Primul mesaj
   
era desenat chiar pe spinarea piticului şi conţinea o puternică aromă de coriandru, în jurul căreia roiau foşnetele elitrelor argintii ale unei insecte cosmice preparată din spectre şi aure celebre şi care, în comparaţie cu Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, ediţia Hip-Hop, era mult mai bine echipată pentru fireasca noastră uscăciune spirituală.
    Timp de o săptămînă a plouat cu piatră.
   
Al doilea mesaj
   
se scurgea, ca o infecţie, ca urdorile, din ochiul drept al dihăniei. Avea gust de vanilie şi albea dinţii. Foşnea ca nisipul în ureche, după furtună, dar îndoit cu vin de împărtăşanie se transforma într-o morişcă statică. O voce din adîncuri intona imitaţii de chemări la calm şi disperare.
    În ziua aceea nu s-a întîmplat mai nimic.
   
Al treilea mesaj
   
era format din două părţi, o pisică albă, o pisică neagră şi o pisică invizibilă.
    Ei, şi? Ce-i cu asta?, a întrebat tanti Florica, devenită, de la o anumită vîrstă, destul de insensibilă la asemenea transparenţe, şi încheind astfel textul despre pisica invizibilă, calmă şi moale, culegîndu-şi la nesfîrşit cu vîrful limbii ipoteticele fire de blană scuturate, de căldură, între vis şi imaginaţie... În ceea ce priveşte, însă, descrierile la care se pretează materia imperfectă, vulgară, a lumii noastre prozaice, destul de prezente şi ele în modesta mea povestire, acestea nu fac decît să readucă în atenţia dumneavoastră, ca pe o realitate indiscutabilă, împlinirea şi a ultimei profeţii a piticului din pretinsele visuri ale poetului Jerpelaru.

 

 ANDA MOCULESCU

EROTISM ŞI VISARE

    Oare din ce material sînt făcute visele noastre? Unele se preling calde, pufoase, altele au gustul de mentă sau aromă de prăjituri. O "madelaine" declanşează un vis. Pentru că şi amintirile sînt tot vise, dar visele noastre despre trecut. Ne bizuim cîteodată pe ele, invocînd argumente complicate, căutîndu-ne scuze şi trăind cu o altă mare iluzie: aceea că de acolo, de la distanţa care ne separă de întîmplarea cu pricina putem judeca mai "realist" lucrurile, le putem înţelege şi descifra altfel. Cîtă sfidare a legilor firii în dorinţa umană de "a se întoarce" în timp!
    Re-trăirea, cu întreg cortegiul ei de fantasme, pare la îndemîna tuturor. Rezervorul dorinţelor amînate sau sugrumate de raţiune, încă de la naştere, se umple şi se revarsă permanent în minunile de zi şi de noapte. Astfel ne regăsim pe noi înşine dar transfiguraţi, de nerecunoscut, în această maree. Pentru că sîntem mai frumoşi, mai inteligenţi, mai fericiţi decît am îndrăzni să ne credem atunci cînd revenim la starea de luciditate. Desigur, există coşmare de zi pe care le aducem în visul de noapte... Dar, de obicei, realitatea onirică este una feerică, ivită din nevoia de compensaţie.
    Fanteziile erotice - sarea şi piperul, cum ar spune unii, sau dulceaţa care îmblînzeşte frustrarea cotidiană, cum ar gîndi alţii, reprezintă luxul mai mult sau mai puţin vinovat al imaginaţiei noastre. Sentimentul de culpabilitate, la rîndul lui, ia forme ciudate, modelîndu-se după firea omului şi după caracteristicile epocii. Timpurile în care dorinţa erotică faţă de propria consoartă reprezenta o gravă abatere de la etica puritană au apus. Totuşi, chiar dacă standardele sînt altele, ele există şi cel mai perfid atac se produce din direcţia la care ne aşteptăm cel mai puţin...
    Putem prevedea oare, momentul în care de undeva, din subconştient sau din inconştient, răsare tentaţia? Da, da, "tentaţia" însăşi! Nu ştim de unde vine şi de ce ne-a ales tocmai pe noi, cei care judecăm întotdeauna atît de moral... Pe nesimţite, se insinuează întrebarea: "şi dacă..? ei, dacă aş încerca?". Dar ne răspundem îndată că sîntem persoane responsabile, serioase, deci avem simţul răspunderii. Şi tocmai pentru că sîntem siguri că îl avem (simţul răspunderii) ne permitem să mergem înainte cu imaginaţia. La adăpostul convingerii că, orice am face, visele nu pot deveni realitate... Este mult mai comod să credem aceasta şi chiar mai sănătos.
    Comod ar fi, de fapt, pentru oamenii mai puţin înclinaţi spre comportamente religioase, pentru că refugiul în visarea erotică a fost mereu amendat de morala creştină. Conform învăţăturilor ei, "păcatul" nu este mai mic dacă se săvîrşeşte în gînd, în imaginaţie şi nu în viaţa de zi cu zi. De aceea spovedania urmărea în detaliu firul ispitelor, căutînd să smulgă mărturisirea abaterilor reale sau imaginare de la calea cea dreaptă. Era recomandată, de exemplu, folosirea unor jurnale în care practicantul avea să îşi noteze progresele zilnice către mîntuirea sufletului. Acest tip de însemnare semăna mai mult cu un bilanţ contabil decît cu imaginea noastră despre un jurnal intim. "Plusurile" reprezentau paşii înainte, iar "minusurile"- cedarea vinovată în faţa ispitei de orice fel.
    Conştiinţa sexualităţii, în sensul apropiat de cel acordat astăzi, ar putea fi considerată ca apărînd abia la începutul secolului 19, cînd dragostea romantică a cucerit burghezia. Spiritului romantic îi este atribuită starea de căutare a perechii ideale, căutare plină de frămîntări şi nelinişte. Evident, există un singur "suflet pereche" şi viaţa ţi-a fost dată ca să îl găseşti! O ratare în planul erotic putea să împingă la sinucidere pe tînărul sau pe tînăra care îşi vedea astfel periclitat sensul vieţii. Unicitatea şi eternitatea erau caracteristicile iubirii romantice înainte şi după care nu mai trebuia să existe nimic.
    Pe de altă parte, separarea sentimentului erotic de funcţia de reproducere a condus spre o proiectare idealizată a partenerului. Acesta era perceput drept o fiinţă cu "însuşiri speciale", iubirea devenind un fel de adoraţie apropiată de extazul mistic. Asemenea sentiment unic merita orice sacrificii, justifica orice faptă. Conflictul cu raţiunea se rezolva în defavoarea datoriei individului faţă de societate. Visele romantice nu permiteau însă, exprimarea directă a dorinţei sexuale. Pasiunea erotică propriu-zisă rămînea în domeniul legăturilor nedemne de aceste "fiinţe speciale", iar virginitatea continua să fie semnul palpabil al inocenţei. Pe lîngă posibilitatea sinuciderii (mai frecventă în rîndul bărbaţilor), dezamăgirea în dragoste îndemna la retragerea în mînăstire, modalitate feminină de a (se) jertfi pe altarul divinităţii. Putem vedea în retragerea acesta, continuarea visului purităţii absolute, prelungirea setei de perfecţiune, a căutării eşuate din lumea reală în lumea ideală.
    Astfel, dorinţa erotică explicită a rămas încă mult timp, criteriul de departajare a femeilor "onorabile" de cele "neonorabile". Visele erotice erau canalizate cu ajutorul pornografiei, către acestea din urmă. Ne referim bineînţeles, la dorinţele bărbaţilor. Femeile îşi vor descoperi mai tîrziu identitatea sexuală în toată complexitatea sa. Şi, odată cu ea, vor descoperi sensul autentic al intimităţii. O intimitate reală sau visată. 

 

 SILVIU DANCU

FALSĂ TEOLOGIE A VISULUI: ÎNTRE EKSTASIS ŞI HYPNOS

    Ideea era să vorbesc despre vis; despre vis aşa cum este el definit şi prezentat în şi de Scripturi. Relaţia dintre om şi Dumnezeu trece deseori prin codul vedeniilor sau al viselor care de altfel, tot deseori, se confundă. Este acel moment aparte în care naturalul, obişnuitul, pare să fie suspendat în miracolul comunicării dintre creatură şi Dumnezeu sau, dimpotrivă, abia atunci este actualizat, scos din aparenţe şi umplut de real pînă în cele mai îndepărtate limite ale sale. Definiţiile date visului sînt, în Scripturi, contradictorii; elogiate sau blamate, revelatoare sau înşelătoare, visele se întîlnesc deseori ca mijloc de comunicare, însoţit de acea aură de mister nocturn şi de înţelegeri onirice care definesc relevant parfumul textelor sacre.
    În ceea ce mă priveşte nu voi vorbi despre vis în sine; sau, mai exact, nu voi aminti vreunul dintre celebrele vise (ca cel al lui Iacov sau Daniel ori Nabucodonosor) ci voi apela la un pasaj irelevant în aparenţă pentru chestiunea noastră. Îl redau integral: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: Nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el. Şi Domnul Dumnezeu, Care făcuse din pămînt toate fiarele cîmpului şi toate păsările cerului, le-a adus la Adam ca să vadă cum le va numi; aşa ca toate fiinţele vii să se numească precum le va numi Adam. Şi a pus Adam nume tuturor animalelor şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor fiarelor sălbatice; dar pentru Adam nu s-a găsit ajutor de potriva lui. Atunci a adus Domnul Dumnezeu asupra lui Adam somn greu; şi, dacă a adormit, a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne. Iar coasta luată din Adam a făcut-o Domnul Dumnezeu femeie şi a adus-o la Adam. Şi a zis Adam: Iată aceasta-i os din oasele mele şi carne din carnea mea; ea se va numi femeie, pentru că este luată din bărbatul său. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama a şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amîndoi un trup. Adam şi femeia lui erau amîndoi goi şi nu se ruşinau. (Facerea 2, 18-25).
    Dacă ne rezumăm doar la acest pasaj şi nu ţinem cont de versetul 27 de la primul capitol al cărţii Facerii, unde se menţionează planul lui Dumnezeu de a crea simultan bărbat şi femeie, se pot face cîteva speculaţii interesante; şi în mod necesar eretice.
    La o citire atentă vedem că Dumnezeu decide “să-i facă” ajutor (poiesomen, de la poiesis, eos (e) care desemnează acţiunea de a face, creaţia); cu toate acestea El nu face nimic, ci aduce (a adus; egagen, de la ago, a aduce) la Adam toate acele fiinţe pe care le făcuse din pămînt; este un aspect remarcabil, cît timp reţinem că însuşi Adam fusese creat din aceeaşi materie. Motivaţia lui Dumnezeu este una de natură experimentală dorea “să vadă cum le va numi” Adam. Experimentală deoarece îi permite Omului să definească, să conceptualizeze realitatea, esenţa fiinţelor create din pămînt şi să-i permită acestuia să-şi descopere singurătatea. Ori aceasta este definită prin acel “nu este bine” („Ou kalon einan anthropon monon”). Găsesc necesar să amintesc că adjectivul grecesc kalos, e, on nu se traduce doar cu bun/bine, ci şi cu frumos sau, - mult mai important - perfect, complet, desăvîrşit. Deci putem traduce versetul de mai sus şi prin nu este frumos/desăvîrşit să fie omul singur”. Omul singur nu este nici frumos, nici desăvîrşit ori complet sau, mai degrabă, a fi singur nu este nici frumos, nici desăvîrşit. Numirea animalelor este o căutare “dar pentru Adam nu s-a găsit nici un ajutor de potriva lui”. Iată o certificare a diferenţei de natură dintre Adam şi restul creaturilor definite.
    Drept urmare, “a adus Dumnezeu asupra lui Adam somn greu”. Şi cu asta intrăm în miezul problemei: facerea “ajutorului” şi ca atare, anularea singurătăţii Omului în sensul desăvîrşirii, împlinirii existenţei acestuia, este realizată în timpul unui somn adînc. Termenul grecesc pentru somn este aici ekstasin. Un termen extrem de nuanţat care apare la Aristotel ca desemnînd acţiunea de a se deplasa, deplasare, deviaţie, iar în alte părţi se impune ca tremur, agitaţie ori a fi sub efectul uimirii sau spaimei; la fel, mai poate fi înţeles ca ieşire din afara sinelui ori rătăcire a spiritului. Baille nu ne dă nici o altă traducere sau, cel puţin, nici una cu referire directă spre somn. Înainte de a face orice speculaţie facilă să urmărim textul: “şi, dacă a adormit,…” - a adormit, (în greceşte hipnosen) trimite cu claritate spre hipnos, ou (o) care înseamnă indubitabil, somn. Ca atare, avem de-a face cu somnul şi o traducere mai liberă ar permite deci, varianta următoare: “a adus Dumnezeu ekstas asupra lui Adam şi, dacă a adormit”… Vedem cum ekstas-ul lui Adam se manifestă prin somnolenţă, dar care nu se impune textual ca o somnolenţă similară celei ordinare, determinată de oboseală. Adormirea poate însemna în cazul lui Adam, o deplasare a sinelui, o trimitere într-un alt plan al realităţii, o ieşire din afara sinelui teluric de dinainte. Fiziceşte, adormirea indică o încremenire a Omului în acel ekstas ce admite, dincolo de durere, gestul chirurgical al lui Dumnezeu, care ia o coastă a lui Adam din care va face femeia. Coasta (pleura, as, e) nu se referă neapărat (deşi este foarte posibil) la acea parte anatomică, ci trimite şi spre ideea de parte a lui Adam. A luat Dumnezeu o parte a lui (Adam) şi a plinit locul ei cu carne. Cu toate acestea, sensul împămîntenit se impune celui arătat de mine, bine de reţinut doar în sens metaforic.
    Ca atare, femeia este creată în timpul ekstas-ului lui Adam; nu se vorbeşte niciodată depre trezirea lui din acest ekstas; ştim doar că Dumnezeu o aduce pe femeie Omului, iar el o recunoaşte ca “os din osul lui şi carne din carnea lui” şi o defineşte ca femeie (în ebraică, işa) tocmai pentru originea ei: e luată din bărbatul său (ebraicul ).
    Dacă vrem să ţinem de această “scăpare” a textului sacru, ce nu ne vorbeşte despre vreo trezire la vechea realitate a lui Adam, acceptăm ideea că perioada edenică ce va urma ca şi cea istorică, de după păcat, ţine de o naraţie “ekstatică”, de o realitate “încremenită” în adormirea Omului. În ebraică, somnul adînc al lui Adam este tardemî; Dicţionarul Biblic al Editurii Cartea Creştină, Oradea, ne spune chiar cu claritate: acest gen de somn este “indus în mod supranatural (un concept ce nu se împacă prea bine cu teologia creştină răsăriteană nota mea) şi era aproape echivalentul unei transe, în care aveau loc viziuni.” Termenul grecesc echivalent este indicat ca fiind… hipnos (!?) În mod ciudat, dicţionarul nu aminteşte de ekstasis-ul nostru. Ori, termenul se întîlneşte şi la Facere 15, 12 cînd la asfinţitul soarelui a căzut peste Avraam somn greu (ekstasis) şi iată l-a cuprins întuneric şi frică mare, pasaj amintit şi de dicţionarul cu pricina. În acest ekstasis îi vorbeşte Dumnezeu lui Avraam. Doar că aici avem indicate şi cîteva simptome: întuneric şi spaimă (fobos). Despre cel din urmă am vorbit în definiţia ekstas-ului. Întunericul este redat de Septuaginta prin skoteinos ce se traduce prin tenebros, sumbru, obscur/întunecat; mai poate fi tradus ca secret, ori orb. Ca atare, întunericul nu este decît una dintre posibilele traduceri şi capătă şi valenţe figurative care ating celelalte sensuri arătate. Despre somn greu se vorbeşte şi la 1 Regi, 26, 12 unde peste Saul şi ai săi trimisese Dumnezeu “somn greu”; dar acolo este vorba despre “hipnountes” şi nu “ekstasis”. De altfel, contextul este de natură să justifice această alegere. Nu este vorba despre vreo revelaţie, ci un somn care trimite mai degrabă spre oboseală, doar aţîţată sau intensificată de Dumnezeu. Dar exemplele sînt prea numeroase şi-n absenţa unei concordanţe care să mă ajute în urmărirea termenului de “ekstasis”, demersul de faţă nu poate fi decît unul “poetic”. De altfel, aşa o să şi rămînă.
    Vedem, aşadar, cum Dumnezeu îl aruncă pe Adam într-un ekstasis adînc, posibil tenebros şi înfricoşător, în care acesta experimentează istoria care ne include. O istorie în care Omul se defineşte sexual, ca bărbat, prin femeia “adusă” lui după “adormire”, femeie făcută spre ajutor, dar prin care va gusta fructul oprit. Cumva, pe linia lui Paul Evdochimov (care reînvigorează teza), trebuie precizat că Adam, Omul, nu era bărbat pînă la facerea femeii; o teză “androgină” care a născut ceva controverse. Rămîne însă ispititoare şi nu lipsită de oarece temeiuri; Adam era doar omul, dar acel om nedesăvîrşit, incomplet (ou kalon) care are nevoie de ajutor. Dar deplinătatea lui se petrece în ekstas; acolo (căci înţeleg ekstas-ul ca avînd un timp şi un spaţiu propriu) în tenebrele uitării de sine, se descoperă ca nemaifiind singur. Ori, ceea ce părea să ducă la împlinire hotărîrea lui Dumnezeu de a-l face pe Om “bine”, capătă proporţii cataclismice; prin “ajutor” vine căderea sugerată de şarpe. O cădere care naşte o carnaţie şi un spaţiu definit de limitele mundanului şi ale carnalului. Nu trebuie să deviem în gnosticism; materia nu este rea în sine, ea există şi înainte de ekstas, dar avem de-a face cu o pervertire a creaţiei “din pămînt” (nu include lumea celestă, spirituală) care va domina istoria aşa cum o cunoaştem noi.
    Una dintre urmările semnificative ale acestei situaţii ar fi, dincolo de cea teologică ce sensibilizează dogma Întrupării şi a Judecăţii, una ce ţine de textualitate. Scriptura însăşi este un text post-hipnotic, care se află în interiorul timpului ekstatic. Scriitorul sacru, fie el Moise, Isaia, Evanghelist sau Apostol este supus acestui timp şi acestui spaţiu. Mai mult, este personaj al “visului” adamic, face parte din realitatea aceea paralelă care se doreşte a fi un exerciţiu de revelaţie pentru singurul Om cu adevărat REAL: Adam. El se află simultan în păcat şi înainte de cădere, conferind sintagmei luterane simul peccator et justus (în acelaşi timp păcătos şi drept) un sens nou şi ciudat. Revelaţia capătă şi ea sensuri sectare (în sensul primar al cuvîntului): trimite ea spre un viitor şi spre o mîntuire aplicabilă timpului şi spaţiului ekstatic sau iese din acestea şi afectează realitatea Omului adormit? Unul dintre cele mai bune răspunsuri ar fi acela că, deşi Adam se poate afla încă adormit în Edenul primordial, el îşi experimentează în ekstas toate limitele naturii sale, dialogul ekstatic cu Dumnezeu (deseori intermediat de vise sau vedenii şi decisiv de Întrupare) este purtat în cifrul unui mesaj codificat aplicat unei realităţi virtuale, dar necesar posibile. De altfel, totul cade sub semnul unei relativităţi care zdruncină temeliile dogmatice ale Bisericii dar nu le dizolvă însăşi Biserica şi dogmele sale sînt parte fundamentală a realităţii ekstatice şi, mai mult, chiar textul de faţă. Ca atare, acest text ţine de condiţiile somnului adamic şi ar putea presupune, în cazul adevărului său, semnul unei amintiri de sine a lui Adam care-l smulge (textul) ekstasului, deşi se păstrează formal în el prin chiar structura sa verbală (cuvintele şi sintaxa ţinînd de patrimoniul unei istorii post-hipnotice). Ori, nu trebuie uitat că această amintire de sine este fundamentată pe revelaţia scrisă care se dovedeşte, cum am spus, a fi cifrul în care Adam cel adormit se cunoaşte pe sine, doar părăsindu-se în ekstas.
    Ideea că acum (un acum care se aplică realităţii lui Adam, dar şi indirect, realităţii noastre) Adam se află încă adormit într-un ekstas adus de Dumnezeu, că noi sîntem doar fragmente ale visului său propus (impus!?) de Dumnezeu şi că poate exista o trezire care să ne alunge într-o lume paralelă cu o finalitate proprie, este mai mult decît năucitoare. Identitatea mea, a ta, a lui, se pierde undeva în trăirile “nocturne” ale Omului afundat în ekstas sub umbra aplecată a lui Dumnezeu. Transpare o atitudine grav-ludică a lui Dumnezeu care-l “părăseşte” pe Adam, în sensul că îl mută într-o altă realitate, înfricoşătoare şi întunecată, unde Omul experimentează neputinţa în realităţile fiecăruia dintre noi. Poate că numai în acest vis coşmaresc poate Omul păcătui, poate doar în această realitate compusă, fabricată de gestul revelator şi “aspru” al lui Dumnezeu, este Omul capabil să înşele aşteptarea divinităţii curioase (cînd spun asta mă refer la acel verset unde se spune că Dumnezeu a adus la om animalele ca să vadă cum le va numi). Dar chiar şi-aşa, cum am mai spus, experienţa visului rămîne totuşi o experienţă şi afectează realitatea extra-ekstatică. Trezit din ekstaz, Adam nu mai poate fi acelaşi; păcatul virtual este real în măsura în care poate fi conceput de Om şi se mulează pe trăiri, fie ele şi hipnotice. La fel, realitatea noastră, a personajelor intra-ekstatice, este autentică în cadrul limitelor hipnotice, dar capătă substanţă şi în efectul pe care-l are asupra realităţii de dinafara ekstasului; Adam ne are şi noi îl avem în mod paradoxal: potenţial şi totodată în act.
    Una dintre întrebările esenţiale care se ridică din cele de sus ar fi următoarea: de ce l-ar supune Dumnezeu pe Adam unui astfel de coşmar? De ce acest vis şi nu altul? Să fie aceasta “cea mai bună dintre lumile posibile”, cum ar spune Leibniz? Răspunsul prim ar fi extrem de simplu: din nici un motiv susţinut realmente de Scriptură. Să ne amintim, am ales doar un fragment decontextualizat de restul Scripturii, ca şi de tradiţia interpretărilor ortodoxe. Dar dacă totuşi continuăm pe această linie, de exerciţiu pe text, avem cîteva răspunsuri posibile. Unul dintre ele ar fi acela că poate doar în adormirea ekstatică Omul este capabil de a suporta o astfel de realitate (care-i este proprie prin chiar aceea că o trăieşte fie şi hipnotic), la fel cum numai în ekstas poate suferi “operaţia” ce-o naşte pe Eva. Astfel, între femeie şi realitatea hipnotică există un semn de egalitate ce aşează această lume sub semnul unei iremediabile feminităţi. Principiul masculin ţine doar de acea fărîmă de conştiinţă de sine care trimite scripturistic sau prin texte ca cel de faţă la acel moment de dinainte de ekstas, moment perceput însă doar prin filtrul impus de vis.
    Ca atare, relativismul acestei teze ţine de aceea că poate, însuşi momentul pre-ekstatic ar fi doar un fragment al visului adamic. Sau însuşi Adam. Atunci toată argumentaţia mea ţine de fabulaţie (ceea ce nu contest), iar singura realitate posibilă este doar cea ekstatică doar dacă ekstasul însuşi nu este decît un vis.

 

 

 

LA DIVAN
MIHAI GRIGORE

DE MAGISTRO

    Cînd îşi spun înainte de culcare rugăciunea, copiii nu se gîndesc la lucrul cel mai important: că vor fi odată adulţi. Şi nu e vina lor, căci nu are cine să-i înveţe.
    Răgazuri, popasuri în viaţă - eu cel puţin - nu ştiu să existe prea multe. Atentate la certitudinile noastre însă, cu duiumul. Toate cele învăţate de la părinţi, de la profesori, de la preoţi se pot dovedi, în anumite momente ale vieţii, drept adevărate coşmelii ce stau să cadă. Greşeala este că sîntem îndopaţi încă de mici cu răspunsuri şi cu soluţii. Ale cui soluţii? Nu vi se întîmplă uneori ca un aforism considerat genial de majoritate să vi se pară ordinar, sau un poem sau un roman? În schimb, altele vă fac să aderaţi, printr-o sclipire de revelaţie, la religia răspunsurilor lor. Căci ce este tot în această lume - şi nu vorbesc aici numai de artă sau de pozitivism - decît o încercare de răspuns, o luptă înfricoşătoare de a nu rămîne descoperit. Bătrînii noştri s-au luptat, au murit chiar făurind atu-uri imbatabile, pe care apoi, aşezîndu-le în manuale, în tratate, în statui, ni le-au dăruit nouă, piperniciţilor urmaşi, cu generozitate.
    S-au gîndit vreodată că aflările lor, “da”-urile şi “nu”-urile lor nu sînt şi ale noastre? Şi nu vor putea fi niciodată? Pentru că nu degeaba ştiinţa îmi scuipă în obraz adevărul că oamenii, indivizii nu sînt la fel. Mă condamnă astfel definitiv să nu pot apela niciodată la răspunsurile altora. Şi ce libertate mai mare pot avea? Sînt liber să orbecăi prin toate cotloanele, prin toate viciile şi virtuţile existenţei în căutarea unor răspunsuri. Ale mele. Mi se spune “Caută!”, şi nimeni nu-mi răsplăteşte acest efort de Sisif tembel măcar cu garanţia unei aflări. Nu! Doar “Caută!” şi un şut în fund.
   
Şi de aceea sînt convins că avem fiecare dintre noi nevoie de un îndrumător. Da, de un mentor, de un învăţător, de un maestru, de un guru, cum vreţi să-l numiţi. Este semizeul care are răspunsuri şi care te poate ajuta să găseşti şi tu. Este cel care te va pălmui exact atunci cînd ai nevoie şi cu care vei rîde în hohote fără nici un motiv aparent. Este cel care nu va impieta niciodată cu soluţiile lui asupra solitudinii tale fireşti. Este cel care se află lîngă tine cînd ajungi la liman sau cel care îşi aşează o cruce la căpătîi şi şopteşte o rugăciune hrănită cu lacrimi cînd te pierzi pe drum. Oamenii aceştia sînt foarte rari. Sînt rari pentru că lîngă ei nu mori niciodată. Ei sînt cei care fac destinul să urle de ciudă cînd îi vei rîde în obraz şi-i vei spune că în acestă viaţă ai avut totuşi ceva. Învăţătorii pe care ni-i dorim, şi pe care nu ştim de-i vom avea, sînt undeva aproape, există pe firul ăsta de praf din univers, care nouă ni se pare a fi planetă. Ei sînt cei care nu ne judecă, dar ne fac totuşi dreptate prin iubirea lor. Se numesc justiţiari fără sabie. Au două picioare, doi ochi şi dureri de măsele. Ştiu multe, dar nu ne spun nimic, căci ar însemna să ne refuze naşterea cea adevărată. A seninătăţii înţelegerii.

 

POEME MARŢIENE
GEORGE VASILIEVICI

EXIT FERIS

    ...aş putea oare să povestesc aşa ceva în termeni absolut legali fară să-mi smulg părul din cap şi limba cu forcepsul, fara să fiu ornat (eventual) cu cătuşe, fără ca cineva să-mi umble cu bisturiul prin vene să mă despartă iremediabil de mine într-o dezumanizare soră cu viaţa, cu fiecare tăietură ce mă altoieşte cu un nu ştiu care soi dintr-o nu ştiu care femeie ce poartă în braţe o caracatiţă verde şi umblă cu sarcini pe la tîmplele foştilor zei mititei gîdilîndu-le simţurile adormite într-o altă epocă de staniol, în încercarea de a umple şanţul din mine cu moartea ei mecanică de opt ore pe noapte cînd fiecare zvîrcolire mă loveşte ca o maşină în aşteptarea dimineţii ce-mi restituie vizeta spre lumea care m-a avortat mai normal decît n-a facut-o mama, mai suspicios decît tăcerea celor din jur care cer un fel de îndurare zdrelindu-şi puţin genunchii cînd eu îmi presar pe chip sodă caustică şi mă apropii suficient de periculos de scrumieră, de pahar să-mi montez gura la el printr-o înşurubare la umărul ei vînăt de atîta iubire de atîta erotism de atîta pornografie ca şi cum nu ar fi gătit cea mai bună scordalea din lume dar însuşi termenul de scordalea fusese pasat unui preparat din peşte cu candoarea unei desparţiri de trup, femeia cu cratiţa verde care împinge uşa cu piciorul, bărbatul cu cratiţa verde din care se scurg încă plăci de vinil ce-mi sculptează în măduva din călcîi dumnezeiasca credinţa că dumnezeu nu există şi că dacă aş fi deschis mai larg uşa în faţa ţigării probabil că Gabi mi-ar fi scos dinţii cu trompa ei dezacordată imprimînd leagănului o mică abatere procentuală de la treburile zilnice cu şorţ şi coc în măsura în care este posibil ca la naştere să îmbrac în loc de placentă cei o sută de ani ai arderii cu sodă pînă în cea de a şaptea zi cînd toţi pacienţii mişcau mecanic un punct roşu pe fiecare frunte pînă cînd peretele alb decupat dintr-un bărbat care nu scrie şi o tanti care nu dansează îmi obturează privirea pînă cînd şi ultimului pahar i se restituie umbra cuvenită de ruj, te scoli la şapte dimineaţa într-un spaţiu halucinant mioritic treci pe lîngă Conecs, Hani, Bigstar, Panasonic, Aldo, Piţahat, Stailman, Calins, Tabu, Dipendarc, Siticlab, Fiucer, Mecdonălţ, MarcoPolo, Stargheims, Grand, Zetagioeli, Burbonhaus, Nouproablăm, Stoneigi, Avanti, Cicăntaim, Fainest, Guci, Gienbi, Jupe, Houmenmiusic, Sigiengisi, Megalos, Nasticeingi, Adidas, Suzuchi, Nilsăn, Lapiţa, Esex, Ucsmal, Safari, Picolino, Iahtingclab, Şel, din cînd în cînd mai scot capul şi latru la nevasta pe care mi-aş dori-o, cu un şomoiog de pîine alerg umbrele din farfurie, ia o poziţie de celofan ce (mas)turbeaza orice blindaj, orice bandaj dar asta nu a oprit-o să elimine umbre, umbreluţe şi tot felul de spini dai colţul pe lîngă Blueingăl fiecare privire mă izbeşte ca o locomotivă, cineva mă aşteapta, mă pîndeşte cu o coasă să-mi reteze limba din rădăcină, întunericul i se scurge din pantof şi lumea se împarte subit la doi, în celălalt corp alintat de alcool şi alte ingrediente de piele pe care îl abandonasem fără milă în Budapesta, în celălalt îmi vărs eu nemernicia, în celălalt cresc flori şi plantez bombe biologice în celălalt anihilez dorinţa de a mă euthanasia pînă cînd sub pleoapă îmi creşte un fel de voinţă de a muri cu tot cu secretul...

 

CONTRA-ZICERI
SILVIU DANCU

 "NEVOILE" FRACTURISMULUI

    Urmez lui Ionuţ Chiva care crede în “scrisul exorcist”; spune dumnealui: “mai cred în scrisul exorcist: să nu scrii pentru că vrei sau pentru că-ţi place, ci pentru că trebuie, dă afară. Cred în scritorul care nu poate scrie despre orice, scriitorul care scrie despre obsesiile sale şi prin urmare evită întîlnirea cu foaia de hîrtie pentru că procesul creaţiei îl poate duce la demenţă”. Subscriu la ideea că nu poţi crede în scriitorul care ar putea scrie despre orice; deja asocierea lui a putea cu orice are în sine tot orgoliul falsităţii. Dar mai cred ceva: nu cred în necesitatea organică a scrierii, ci în necesitatea sa culturală, pornită din suma de factori care mă definesc: temperament, caracter, educaţie etc, context (cel din urmă asumîndu-le, concretizîndu-le şi potenţîndu-le în imaterialul clipei definită abstract ca “acum”). Mai cred că singura necesitate care mă împinge la a da în afară este de natură pur organică: a defeca, a urina, iată singurele necesităţi străine de orice truc mascat de sub/in-conştient. A spune că trebuie să scrii, străin de a vrea să scrii este o utopie cu multe feţe şi în fond, contrare a ceea ce se vrea a fi fracturismul. Nimic nu mă poate face să scriu (nici măcar tortura) cît timp nu cedez, nu subscriu la acest gest, la nivel volitiv. Implicit de credinţă. “Cred că” poate fi sinonim cu “trebuie”, dar, din nou, într-un plan străin de cele spuse despre fracturism în pagina Suplimentului de marţi al Observator-ului (nr. 86, 2-3 iunie 2001). Trebuie este un concept şi un produs cultural; nevoile organice, nu. Doar ritualul lor: avem baia turcească şi celelate, avem mîncare chinezească, franţuzească sau cum vreţi, dar a mînca, a bea şi a elimina cînd simţi că plesneşti vine din cu totul alte impulsuri decît acela de a scrie (fie fracturist sau altminteri). Desigur, sînt conştient că şi Ionuţ Chiva ar putea fi în acord parţial cu cele spuse de mine, dar ceea ce amendez este tocmai acel limbaj “proaspăt” şi nefinalizat care pare că spune pentru prima oară lucruri ce s-au mai zis, şi asta cu acel aer atotcuprinzător care induce “necesara” doză de - în sfîrşit - autenticitate. Mai ales că ea “trebuie” garnisită cu spaima fascinantă şi magnetizantă a demenţei. Obsesie, nebunie, mai spre finalul articolului “să umbli beat, să fii laş şi slab şi murdar, mă rog, chestii… oboseală, muzică grunge (sau nu), sictir, extaz… Şi să trăieşti cum scrii”, iată alaiul caracteristicilor unui scriitor “autentic”. Altfel rişti să fii catalogat de Manifestul Fracturist al lui Dumitru Crudu şi Marcel Ianuş, din 1998 (şi republicat în numărul Suplimentului din care citez), şi, în sfîrşit, sub acceptarea relativă a lui Marin Mincu, ca fiind “mic-burghez”. Că poezia este astăzi una “de familie”, supusă unor canoane sterile şi aride, este evident. Manifestul vine, în acest caz, cu acea doză de acid salutar aruncată în obrazul adormit şi condescendent zîmbitor al literaturii româneşti actuale. Poţi resimţi acest somn chiar şi de la periferia ei, de undeva din conul de interes secundar, care te împinge dintr-o “nevoie” mic-burgheză de a citi (iată că vorbim de nevoi mici-burgheze). Dar eu vrea să discut despre altceva; dau cîteva citate: “Anarhia noastră este revolta unor mai mult sau mai puţin falşi marxişti care văd cum nişte fascişti nenorociţi ca Fukuyama pledează pentru o lume care distruge valorile spirituale ale umanităţii. Mai bine să distrugem noi lumea”. Ideea e oarecum continuată mai jos: “În rest, nu trebuie să vă speriaţi. Fracturismul nu va omorî pe nimeni dacă nu este necesar”. Eu înţeleg de-aici că trebuie să fii mai mult sau mai puţin fals (de ce nu autentic!?) marxist pentru a te opune gîndirii fasciste; pare-se, altă cale nu există. Şi-apoi, fascismul este nenorocit (a se vedea Fukuyama) nu pentru că ar distruge valorile spirituale ale umanităţii, ci pentru că fracturiştii (indecis marxişti) ar fi lăsaţi pe-afară. Aşa că… mai bine distrug ei. Clar, nu trebuie privite cele spuse (sau trebuie?) în litera, ci în spiritul lor anarhist. Un spirit anarhist nu se poate pronunţa în termeni conformişti, dimpotrivă el se regăseşte autentic doar într-un discurs care să-l continue în afară, să-l propage în agora. De fapt, să fie conform sieşi; ori, mă întreb, este nevoie de un nou anarhism conformist? Oare nu era cu adevărat anarhic dacă reuşea să se manifeste trucat sub un limbaj conformist, surprinzător prin chiar o cuminţenie calculată? Se pare că nu; doar trebuie “să trăieşti cum scrii” (Ionuţ Chiva) sau să existe coerenţă “între felul cum trăieşti şi felul în care scrii” (Manifestul). Spun “sau” pentru că nu este deloc acelaşi lucru, dimpotrivă chiar. În primul caz ni se propune a trăi după cum scriem, adică viaţa noastră se modifică după natura scriiturii care ne vine… de unde? Din afară? Din nevoi? În al doilea caz, situaţia e mai limpede: “a scrie cum trăieşti”. Perfect valabil; să nu încerci să te prefaci a fi ceea ce nu eşti şi să mai şi cîştigi de pe urma falsului. Adulat pe nedrept ca teribil copil al poeziei, scrii astfel precum Alecsandri, “scriitorul care descrie iarna din camera sa călduroasă” (Ionuţ Chiva). Eu aş mai adăuga un model care mi-a marcat, printre alţii, copilăria: Jules Verne. Omul a descris călătorii şi tehnologii pe care nu le-a făcut şi nu le-a văzut niciodată. Dar împotriva oricărei autenticităţi fracturiste, n-am să-l dau jos din Pantheonul profesorilor mei de acasă. Mă întorc la Manifest; “Fracturismul este un curent al celor care există aşa cum scriu, eliminînd din poezia lor minciuna socială”. Vedem aici o altă ordine în structura ideii (ordine preluată şi de Ionuţ Chiva) şi care va fi mai apoi completată de cea deja expusă mai sus: se pare că această ordine nu este elocvantă, ideea este una: coeziunea dintre modul de a fi şi cel de a scrie. O idee intrinsec valoroasă, dar care aminteşte periculos de mult de învăţătura de-acum bisericească: să trăieşti cum vorbeşti şi să vorbeşti cum trăieşti. Modelul perfect? Hristos. Ori, aici călcăm într-o zonă străină fracturismului, după cum reiese din A treia anexă… a lui Dumitru Crudu şi prezentată fugar de Marin Mincu. Se spune acolo că “fracturismul, în pofida lui Alexandru Muşina, consideră că în cotidian nu se ascunde nici un fel de sacralitate”, că “fracturismul refuză să lege imediatul de o lume mitologică, aşa cum a procedat Liviu Ioan Stoiciu […] pentru că există numai ceea ce se vede”. Unde am mai auzit toate astea? Întrebarea mea este următoarea: fracturismul se opune acestor idei împotriva lui Alexandru Muşina ori Liviu Ioan Stoiciu sau împotriva enunţurilor în sine, cuprinse de tezele respective? Opinia mea este că-n primul caz avem de-a face cu un anarhism teribilist şi mărunt care contestă o teză din cauza celui care o afirmă, în cel de-al doilea caz, avem de-a face cu o mişcare ce nu se mai vrea doar o nouă poezie, cît o filozofie de viaţă (fapt, de altfel, de la început evident), asumîndu-şi riscurile morale ale unui asemenea demers. Maniera de exprimare a acestor convingeri refuză descrierea obiectuală, se apleacă doar asupra subiectului rostitor/scriitor, asupra trăirilor acestuia, un fel de impresionism afectat doar de concretul contextual în care importantă este trăirea, sentimentul celui ce experimentează acea realitate. Cu vorbele lui D. Crudu, citate de M. Mincu, am spune că: “fracturismul revendică reapariţia în prim-plan a subiectului real al poetului, în detrimentul obiectului prezentat sau a (prezentării) tehnicilor poetice, pentru că numai în aceasta am putea surprinde nuditatea fragilă a realului”; la fel, “pentru a ajunge la realitate, poetul ar trebui să descompună obiectul într-o avalanşă de reacţii personale şi senzaţii ireductibile. Deoarece obiectele există numai în măsura în care ne provoacă reacţii”. Cu o luciditate ce merită observată, D. Crudu cere “reapariţia în prim-plan a poetului”, situaţie pe care, iată, nu o propune ca nouă, ci ca revoluţionară, re-iterantă. O pornire de la un punct zero al cronologiei valorice: de acolo se poate pleca cu adevărat. Şi se se poate rămîne. Deşi mai jos se arată opoziţia fracturismului faţă de poezia antropocentrică (şi “sacralizată”) a lui A. Muşina, mi se pare că limbajul critic ar trebui reevaluat; a folosi metafore “carnale” de tipul “această cameră, acest plămîn transpirat” sau “urma cuţitului în carnea ideii” nu este mai antropocentric decît a găsi realitatea pură doar în trăirile spontane ale omului-fracturist. Antropocentrismul fracturist este mai evident decît în cazul antropomorfismului lui A. Muşina. În fapt, se impune eliminarea confuziei dintre antropocentrism, care aşează în centrul realităţii omul polarizator, a cărui existenţă determină existenţa reală a obiectului descris şi antropomorfism, care descrie lumea (cu o existenţă obiectivă recunoscută şi afirmată) prin trimiteri verbale spre realitatea carnală a omului.
    Ca atare, mi se pare că demersul “anarhist” al fracturismului poate fi demascat sub cîteva intenţii principale:
    a). Dorinţa de dizolvare a falsului în poezie, coeziunea dintre felul de a trăi şi cel de a scrie (ori/şi invers) fiind singura condiţie a unei scriituri autentice, de valoare. Sinceritatea momentului trăit, experimentat în relaţie cu un obiect descris doar din limitele spontaneităţii (sînt interzise analiza atentă, speculaţia –fie şi fermecătoare sau erudită -, paralele culturale, chiar metafora), ei bine, această sinceritate este semnul sub care se afirmă fracturismul. El “preferă o altă tehnică, cea a reacţiilor senzoriale exacte, neconceptualizate, transmise prin amănunte de o concreteţe totală”.
    b). Ca urmare a celor de mai sus, se neagă postularea sacrului sau a mitologicului dintr-o realitate care nu ne poate spune nimic despre toate aceste concepte, care concepte nu au de-a face cu realitatea cît cu convingeri (burgheze?) născute dintr-o prea atentă (auto)analiză. Obiectul este ceea ce simt eu, a postula înseamnă a falsifica.
    c). Se încearcă astfel o repunere a poetului în centrul unei realităţi reduse la sine şi la ansamblul trăirilor sale.
    La toate acestea (din păcate, singurele pe care le pot observa şi nota acum - pentru a fi în acord cu demersul fracturist) nu pot decît argumenta următoarele:
    a). Sînt în perfect acord cu simbioza dintre scriitor şi scriitură, dar refuz să cred că nu poţi ieşi din ceea ce eşti pentru a te experimenta printr-o alteritate fascinantă tocmai prin aceea că nu-ţi aparţine; de altfel, “laşitatea” de care vorbeşte Ionuţ Chiva, pare a fi un apanaj posibil al fracturistului. De ce nu am accepta-o în cazul comozilor burghezi? O laşitate poate mai autentică tocmai în aceea că nu va fi niciodată recunoscută ca atare. La fel, nu cred că non-conformismul este singura condiţie ce determină autenticitatea scriitorului; fracturiştii, cum am spus, îşi sînt mult prea fideli concepţiilor, scriu prea în conformitatea cu anarhismul lor şi cu cel din toate timpurile pentru a fi suspectaţi de comoditate.
    b). Orice scriere vine din suma de factori care mă definesc, inclusiv fondul cultural care mă ajută să scriu, să verbalizez şi chiar să observ ceea ce este în afara mea sau pe mine însumi. Dacă, văzînd un scaun văd doar un scaun (maroniu, verde, cu spătar, fără, de lemn, plastic sau metal, mare, mic etc) ori văd doar musca de pe el sau cariile ce-l macină, ori văd un simbol al prezenţei şi nu doar un scaun sau, finalmente, toate la un loc, ce au fracturiştii împotrivă? Cu ce putere afirmă ei că nu există sacralitate în cotidian fără ca prin aceasta să nu obiectiveze periculos de mult cotidianul în ansamblul său, să-l conceptualizaze şi să-l descrie? Cum explică ei distanţa inevitabilă dintre trăirea sentimentului şi gestul înscrierii, două momente care se distanţează între ele atît cronologic cît şi ca experienţe separate? Mai poţi oare, scrie, fără ca prin această să nu trăieşti deja un alt moment al realităţii care nu mai este cea pe care o (în)scrii? În fine, care este relaţia dintre fracturist şi propriul cuvînt obiectivat? Ce-i drept, fracturismul îmi permite (printre rînduri) să cred în sacru atunci cînd el îmi transpare, la nivel de trăire subiectivă spontană, din realitatea experimentată, dar atunci de unde afirmaţia absolută şi inflexibilă de mai sus?
    c). Dacă se referă totul doar la poet, putem, pînă la urmă, să facem abstracţie de proză, filozofie, teologie, artă, arhitectură etc, sau se aplică asupră-le aceleaşi criterii? Că tot a venit vorba de “fascistul Fukuyama” am ajuns cu gîndul la oraşul cu acelaşi nume din districtul Hiroshima; şi de acolo la castelul pe care japonezii l-au numit Castelul egretelor, doar pentru că şi-au permis o analogie metaforică între culoarea zidurilor şi penajul păsărilor în cauză. Sînt, culturalmente (sau fracturist) vorbind, japonezii vinovaţi de a fi prea căutaţi în spirit? Vinovaţi de faptul că au refuzat să vadă doar ziduri albe, care să dispară ca realitate în clipa în care ochiul le pierde din vedere?
    După opinia mea fracturismul este imatur conturat; reînvigorător, impulsionînd dialectica curentelor poeziei româneşti, dar asumîndu-şi cu un discernămînt redus valori mai mult marxiste decît “fals” marxiste.
    Şi ca să adaug cu răutate: mai este o nevoie care “dă pe afară”: nevoia de a flegma; poţi flegma pentru că ai gîtul uscat, aspru, iar saliva amară şi vîscoasă te sufocă. Asta este o nevoie organică, ce vine din sete, din deshidratare. Sau poţi flegma din cauza unei alte nevoi, a unei sete culturale, ca atitudine faţă de o realitate pe care o experimentezi contextual. În cel din urmă caz te poţi abţine tot pe temeiuri culturale, de educaţie; în primul, ar fi o aberaţie să nu te uşurezi.
    Dacă ar fi puşi în situaţia de a experimenta una dintre cele două reacţii, ca venită din parte unui alter ego, ce ar prefera fracturiştii? Este o întrebare care este rea în formă, nu în fond, eu - mărturisesc - netrăind acuma niciuna dintre “nevoile” de mai sus. Dar întrebarea rămîne pusă ideologic.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator