GABRIEL BĂDICĂ

CURSA DE ŞOARECI
(roman - fabricat în România)

I    

    Jos, lângă ziduri, umezeala a săpat mici şanţuri aproape invizibile prin care se scurge un fluid vâscos, cafeniu, cu rare străluciri grele. Lumina becurilor chioare,  atârnate cu sârme din tavanul scorojit, mai mult întunecă şi ascunde cele două şuvoaie subţiri şi dalele paralelipipedice, de calcar, ale pardoselii, nefinisate, pline de asperităţi şi colţuri ascuţite, ieşind ameninţătoare ici şi colo, acoperite de o mâzgă perfidă. Locul acesta ermetic, ferit, îndepărtat, ideal, netulburat de prezenţa nici unei alte creaturi, este o ascunzătoare perfectă, un adăpost sigur în care orice fiinţă s-ar simţi ocrotită şi liberă să respire în pace, ca într-un cămin binecuvântat şi statornic, dar şoarecele se strecoară prudent prin ungherele cele mai întunecoase, prin pâsla crescută în voie a lichenilor. Din când în când, fără nici un motiv, aleargă cuprins de panică, se loveşte de pietre, se scufundă, se udă în şuvoaiele de mizerie tulbure, pentru a se opri brusc, nemişcat, în mijlocul coridorului, sub lumina gălbuie, pradă sigură oricărui animal mai mare, dar construcţia este pustie şi nici o altă mişcare nu îi tulbură pacea jilavă, nici un alt sunet în afara ticăitului alarmat al minusculei inimi agăţate cu disperare în zdrenţele cenuşii şi mucede ale vieţii de şoarece nu serveşte de sprijin nemişcării care înfundă auzul copleşitoarelor bolţi. 

    Şoarecele a trăit aici întotdeauna singur,  o viaţă întreagă, şi nu îşi aminteşte nimic altceva, nici măcar cum a ajuns stăpânul acestui spaţiu ciudat, cu ferestrele zidite până sus,  în care numai el respiră şi se teme fără încetare. Poate că s-a născut din însăşi verticala posomorâtă a zidurilor, prelingându-se ca o picătură de sânge din icoanele vechi şi sfinte, sau s-a scurs de afară, sub formă de sămânţă, printr-un por secret, printr-o imperfecţiune, o fisură insesizabilă, o eroare strecurată în calculul geometriei, altfel perfecte, a acestui univers gol şi inutil. Oricum ar sta lucrurile, în clipele în care se simte epuizat, când se opreşte învins, când percepe, cu o acuitate care face ca umbrele palide să se transforme în fiare flămânde, că viaţa lui s-a sfârşit, că nu se mai poate feri de destinul său implacabil, că  ultima secundă împietreşte ea însăşi de spaimă,  când trece, parcă, într-o altă secvenţă, într-o altă viaţă de şoarece, trupul lui minuscul tremură de plăcerea agoniei. Pentru că teama lui ilogică izvorăşte din însăşi esenţa vieţii, justificându-i speranţa unei urmări. El nu ştie nimic despre toate acestea, dar de ce-ar mai trăi, dacă nu s-ar teme?
    Aleargă, se opreşte, după un timp aleargă iar, prin şanţul săpat de umezeală jos, lângă ziduri. Mustăţile lui grozav de caraghioase, mari şi asimetrice, albite deja, se mişcă neliniştite în toate direcţiile, vibrează, răspândesc în jur un freamăt care, în alte condiţii, ar putea fi considerat contagios şi care anihilează răceala de mausoleu a încăperii, invadând coma ei muzeistică, monumentală, cu un fior inconştient şi liber, cu un vis mistic şi impetuos, căci şoarecele poartă cu el o altă prezenţă, incoloră, insidioasă, imprevizibilă şi crudă.

    Poate că ar alerga aşa la nesfârşit, scotocitor şi temător, fricos şi insistent, fără scop dar şi fără oprelişti - căci coridorul despre care vorbim, deşi îngust şi familiar, nu pare a avea capete, un început şi un sfârşit (unde şoarecele să se oprească, să se ghemuiască, să se scufunde în somn, identificându-se cu deplina şi absolut sigura lui solitudine) -, dacă undeva în drumul lui, mult mai aproape decât am putea  noi bănui, nu l-ar aştepta, la fel de vie, cu mecanismul uns şi sensibil, cu arcul strălucitor, simplă şi eficientă, cursa de şoareci.

    Cum îmi convine mie? Cum cred eu? Aşa cred eu că ar putea începe această istorie.

    Mi-am dorit încă din copilărie să aflu ce se ascunde în spatele zidului. Ziua îmi puneam palmele pe tencuiala scorojită, pe cărămizile încălzite de soare. Îl zgâriam cu un băţ, scriam ceva cu un cărbune. Noaptea ne apropiam în grupuri, temători, sub comanda vreunuia, mai răsărit, dintre noi.  Patrulele nu se aventurau până aici, lumina lunii nu pătrundea prin frunzişuri. Aici puteam fuma şi înjura bărbăteşte, puteam asculta muzica interzisă de la posturile americane, la un aparat al cărui hârâit abia de te lăsa să ghiceşti ritmurile vii, sonore, din lumea veselă, bogată şi violentă de peste ocean, în care puteai muri sau fute sau conduce un Ford împreună cu poeţii jegoşi ai acelor ani, în versuri simple, minunate, sensibile, sau dimpotrivă, caustice şi reci, în orice caz pline de sens şi acompaniate de chitări care ne păreau mai sofisticate decât navele spaţiale.
    Zidul nu avea ferestre sau uşi şi era uimitor de înalt, chiar dacă înconjura un perimetru nu prea larg. Acoperişul său de şindrilă scârţâia sub presiunea gemetelor produse de tensiunile vagi din interior, sub aura tainei lui precare, moderne, căci peste vârfurile oţetarilor balansau cablurile electrice şi dintr-o coastă picura un robinet mare, coclit, într-un lighean cimentat, stacojiu, ceea ce făcea să pară veşnic plin cu sânge. Acolo ne aruncam noi chiştoacele din tutun prost şi ele ardeau sub apă până spre dimineaţă, iar fumul lor se transforma în salamandre borţoase, cu pântecele pline de ouă gălbui, grele ca plumbul, târându-se spre marginea ciobită, alunecând  cu ghiarele înfipte în emailul dur, dizolvându-se, stingându-se într-un târziu. Tot acolo îşi clătesc azi seringile noile generaţii de larve străvezii ale oraşului, purificându-şi astfel visele, pe care şi le trec cu încredere frăţească unele altora, în izvoarele altei copilării, aşteptând să le eclozeze sub pleoapele edemaţiate ouăle diforme ale aceloraşi salamandre-închipuiri. Pentru că, în realitate, în toţi aceşti ani nu s-a schimbat nimic. Sau, poate, numai muzica.
    Te întâlneam uneori, spre dimineaţă, (din ce în ce mai des în toamna rece în care m-am maturizat, lăsându-mi unghiile şi degetele tot mai galbene de nicotină să exerseze îndelung nervozitatea studiată a tatălui meu, ultimul acordor din oraş, pe claviatura disonantă a dinţilor mei prea mari, hohotitori, în întâlnirile violente de la zid, locul perfect pentru proiecţia colectivă a răzvrătirilor noastre secrete) şi aruncam spre tine cu un bobârnac puternic pachetele golite de ţigări, aprinse cu ultimul băţ de chibrit, îţi luminam pentru o clipă figura senină, zâmbitoare şi ochii imenşi, fără irişi, numai pupile întunecate, adânci, subterane, pentru a simţi încă o dată ghiara rece din stomac, frica, laşitatea, şi pentru a-mi demonstra că sunt mare, că am puterea să  nu mai fug. Nu bănuiam pe atunci nici o legătură între dumneata, domnule Severin, şi zid, lumea spunea că eşti un biet nebun nepericulos care se adăposteşte în partea aceea a oraşului, un lunatic paşnic şi fericit şi, mai târziu, chiar mă bucuram să te întâlnesc, să te salut, ca pe un cetăţean emblematic, ca pe o cunoştinţă veche, ca pe un simbol.
    Într-un fel, m-ai însoţit toată viaţa, încă de pe când mâncărimea vie şi neruşinată de sub abdomen - care deconspira îndesirea pilozităţii mele înjositoare - îmi semnala o evoluţie la capătul căreia îţi aflasem numele şi credeam că îţi cunosc şi povestea.  Dar, pe atunci, în copilărie, în adolescenţă, prezenţa dumitale mă îngrozea, mă făcea să halucinez, putând să jur că în preajmă-ţi aerul căpăta consistenţa sticloasă a gheţii şi că poate numai de aceea nu se auzeau în tot oraşul urletele de lup şi nu se simţea mirosul de pucioasă doar ticăitul dogit al bătrânul orologiu al primăriei, aflată poate prea sus, pe colină, se putea distinge clar, numărând secundele în care credeam că mă voi prăbuşi. De fapt, trăiam într-o continuă iluzie, într-o lume răsturnată, în care numai dumneata erai real şi numai printr-o minune, inexplicabil, îţi asociam prezenţa cu ameninţarea trezirii din vis. Altfel, lungi perioade de timp mă lăsam purtat de întâmplările false ale vieţii, pe care astăzi memoria mea, asemenea cu a celorlalţi locuitori, abia le mai poate desluşi.
    Totuşi, moartea tatălui meu, revoluţia şi reintrarea în posesie au fost tot atâtea capitole ale acestei povestiri – numărând mult mai multe, desigur - în care semnele eliberării convenţionale, din planurile distorsionate ale oglinzii mincinoase, în tendenţioasa sferă acidă, devoratoare de adevăr, în care am trăit până azi; din straturile de argint  succesive ale amăgirii, în apele unui înec consimţit de întregul oraş, au fost însoţite de insinuantele sclipiri ale unei bolte întunecate, îndepărtate şi reci, în care toate spaimele şi toate eşecurile mele întâlneau promisiunea unui unic şi copleşitor sens.  
    Cum spuneam, tatăl meu, acordorul, a murit fără ca nimic să prevesteasă lucrul acesta, într-o zi senină şi aproape paşnică, dacă nu ar fi fost cea mai rece zi a mileniului. Era în iarna anului o mie nouă sute optzeci şi şapte, când din cauza gerului cumplit au mai murit şi cincizeci de mii de păsări sălbatice: lebede, lişiţe, cufundari şi răţoi mari cu capul roşu, refugiaţi aici din întunericul arctic. A fost atât de frig în acele săptămâni, încât coardele pianelor au plesnit, sau, în cel mai bun caz, s-au îngroşat ca degetele de la mâini, aşa că tatăl meu alerga de colo-colo, din casă în casă, din târg în târg, din cătun în cătun, cu trusa pe umăr, să frece degetele acelea suferind de degerătură, să reînvie polcile şi mazurcile, marşurile şi sonatele indispensabile fiecărei gospodării.  Până atunci, şi eu şi el trăisem într-o lume a muzicii. Din iarna aceea, dintr-o dată...

    A început? Sunt inspirat, sau doar mi se pare mie? Am ritm? Am melodie? Primesc fluxul acela celest? E prea devreme ca să îmi dau seama? Pot, totuşi, vorbi, în sfârşit? Pot transforma totul în cuvinte, aşa cum se transformă crabii şi scoicile în nisip, pe îndepărtata Plajă a Orbilor? Aici, domnul Severin m-a întrerupt cu un gest şi m-a lăsat să înţeleg că trec prea uşor peste moartea păsărilor migratoare. Ce ştiu? Ce îmi amintesc? Ce legătură are acest episod cu moartea ultimului acordor de piane din ţinutul nostru plutitor, înconjurat de ape ca o insulă?

    Au adus cadavrul în zori, într-o barcă remorcată de bătrâna şalupă a căpităniei. Acordorul fusese înalt şi slab şi de aceea picioarele îi atârnau la pupa şi brăzdau apa, lăsând două dâre uleioase. Părea o fiinţă uriaşă, cu pene pestriţe, plutind pe Dunăre la întâmplare, printre ambarcaţiuni. Egretele şi cormoranii, stârcii şi gâştele, lişiţele cenuşii adunate de pe malurile canalelor îl acopereau complet şi aşteptam liniştit ca stolul diform şi înfrigurat, înspăimântat de agitaţia neobişnuită de pe ţărm, să se scufunde sau să îşi ia zborul. Dar toată acea compoziţie, strălucitoare, scânteind, mineralizată de ger, de stropii grei aruncaţi de valuri în timpul marşului,  a fost, în cele din urmă, ridicată cu o macara, a ieşit din apă odată cu soarele frigid al iernii. Inginerii dădeau ordine scurte, muncitorii se încurcau în cablurile şerpuitoare. Am muncit cot la cot, împreună cu mama, cu prietenii, cu agenţii miliţiei, care veniseră în costumele lor de gală şi purtându-şi toate decoraţiile, cu preotul Ispas, care însoţise insolitul transport, cădelniţând fără odihnă în cele patru vânturi şi trăgând vârtos la măsea, cu vecinii, care erau gata oricând să ia parte  la evenimentele senzaţionale, patrusprezece ore, pentru a despărţi corpurile îngheţate, omogenizate, devenite o singură alcătuire cu nenumărate aripi, cu nenumărate ţipete oprite în ochii sticloşi, cu mii de zvâcniri spre cerul lor imposibil, până când l-am  văzut, în sfârşit, pe tata. Luase forma bărcii şi braţele lui, ca două catarge frânte, zgâriau norii coborâţi peste noi, foşnind atât de aproape, încât ne obligau să ne aplecăm capetele în întunericul deplin în care a avut loc identificarea victimei.  Mama a strigat o singură dată, dar strigătul ei a fost înecat de sirenele vaselor de pe Dunăre şi atunci a tăcut, s-a clătinat, şi a trebuit să o ducem, înfăşurată în pături, acasă, lăsând pe dig, sub paza unei gărzi militare care, din când în când, reaprindea lumânările stinse de briza uşoară, sortate pe categorii, fiinţele doborâte de ger.

    Cum cred eu că trebuie începută această istorie, pentru ca ea să poată exorciza răul care mă macină? Cred că, mai întâi de toate, trebuie spus că, o bună bucată de vreme, nici nu am perceput schimbările extraordinare care ameninţau lumea noastră ascunsă în mijlocul apelor, ea însăşi fluidă, inconsistentă, labilă dar mereu aceeaşi; că a fost în permanenţă la fel de rău sau la fel de bine, atâta timp cât muzica a continuat. Lucrul acesta nu va putea fi niciodată explicat îndeajuns, nici de mine, nici de alţi martori care au fost subjugaţi de strania vrajă coborâtă peste oraş în zilele următoare.

    A fost bine în noaptea aceea. Oamenii au cântat, la piane şi pianine, la orgi minuscule, la acordeon, la muzicuţă, cântecele oficiale şi cântecele interzise de securitate, au cântat româneşte, dar au cântat şi ruseşte şi greceşte, turceşte, italieneşte, bulgăreşte cu refrene în finlandeză şi în albaneză, s-au ameţit cu muzică cubaneză şi slovacă, germană şi spaniolă, cu muzică burgheză şi cu muzică proletară, fără să mai respecte decretul prezidenţial, dar, ciudat, şi fără să îl încalce, şi s-au sărutat pe gurile cărnoase, pe umerii dezgoliţi, pe sex, încălzind până la incandescenţă aerul din încăperile supraaglomerate ale locuinţelor lor minuscule, au deschis uşile larg, au ieşit la porţi, şi-au povestit unii altora întâmplarea. Şi nici unul dintre minunatele lor instrumente nu a emis vreo notă falsă, nici unul dintre falusurile lor nu a mirosit a căcat, nici unul dintre interpreţi nu a greşit, nu a trişat, nu a improvizat, ceea ce înseamnă că tatăl meu a fost un om care a înţeles să-şi facă datoria cu fervoare.

    În noaptea aceea...

    În noaptea aceea, la începutul ei, mai precis, şoarecele a continuat să alerge de-a lungul zidului, prin şanţurile îngheţate. Am fumat singur o ţigare, sprijinit de robinetul coclit, în timp ce salamandrele care îşi luau zborul printre degetele mele arse de tristeţe rămâneau o clipă în aer, apoi se spărgeau întunecat, ca nişte globuri de bronz pe treptele lunecoase ale disperării. A fost primul lucru la care m-am gândit, să fumez o ţigare în locul nostru secret, după ce am ajutat-o pe mama să pună pe mese pâine, pahare, batog de morun, ţâri afumaţi, icre, slănină şi brânză şi să se lege peste umeri cu şalul cernit şi ros al neputinţei, care mirosea atât de puternic a melodramă încât, în cele din urmă, şi l-a scos, înfăşurându-şi în jurul gâtului perle negre şi chihlimbar roşu-închis, îndoliat, din pădurile Estoniei,  adică să merg în unicul loc din lume în care puteam să respir liber, domnule Severin, chiar dacă atât de departe de chiar întâmplările vieţii mele, sau poate tocmai de aceea, căci zidul, cu igrasia şi scrijeliturile lui, avea strania putere de a mă face să mă văd, ca printr-o lupă care micşorează, pe mine însumi ca pe o persoană oarecare, amestecată cu celelalte fiinţe ale oraşului, în agitaţia fără sens a existenţelor noastre anonime.
    Între timp, casa se umplea şi se golea, ca de o respiraţie otrăvitoare, fiind de fiecare dată mai mică, mai neîncăpătoare, mai urâtă, de necunoscuţii care veniseră să ne consoleze, iar mama îi îmbrăţişa lung, cu o tandreţe pe care nu i-o cunoscusem până atunci, şi explica fiecăruia dintre ei, zâmbind ca în fotografia din sufragerie făcută în urmă cu treizeci de  ani, pe vremea când aparatele de fotografiat prindeau licărul fericirii de a fi veşnic în ochii fiecărui muritor, vorbind fără accente, fără intonaţie, fără sentiment, fără să se implice în propriul ei discurs care părea de mult pregătit pentru această situaţie, de parcă ar fi citit mereu acelaşi text, că viaţa merge înainte, că băiatul ei este bun şi că vor trece împreună peste nenorocirea abătută asupra noastră, încercând să fie tari şi demni şi amintindu-şi, până când vor fi din nou împreună, în eternitate, de ultimul acordor din oraş, care le-a dat şansa de  a fi iubiţi de un om deosebit, apoi, brusc, îşi dezvelea braţele şi picioarele de o albeaţă nefirească, însă pline de pistrui şi de aluniţe, cerându-le să o atingă, să o mângâie puţin. Vedeţi, le spunea cu o sămânţă de lacrimă în ochi, oftând, indicând cu unghia lăcuită micul neg, veruca, pistruiul căruia îi venise rândul, nu simt nimic, pentru că lucrurile acestea nu contează. Sunt benigne. Oare ce vroia să spună mama prin acele cuvinte, domnule Severin?
    Am fumat singur o ţigare, sprijinit de robinetul coclit, şi am stins chiştocul pe umărul moale şi fără viaţă al mamei mele, Letiţia. Muzica a încetat, luminile s-au stins, în afara unor candele, în afara unor stele, în afara unor scântei pe care hornurile le aruncau către cer şi în afara farurilor numeroaselor autoturisme kaki alergând şi huruind tainic pe străzi. Mai târziu,  obosit de istoriile, de glumele, de mâinile asudate şi prietenoase ale vizitatorilor de acasă, care mă făceau să mă gândesc la cât de complicată şi de obositoare este compasiunea ca exerciţiu comunitar şi să îmi imaginez bătăturile în palmă, rosăturile, rănile adânci pe care, probabil, le va săpa, până la urmă, acest sentiment în trupurile oamenilor de bine, i-am cerut părintelui Ispas, el însuşi dornic de a cădelniţa încă o dată asupra corpurilor penetrate de eternitate, dar şi de puţin aer curat, după cum ne-a şi spus-o direct, fără ocolişuri, singurul bărbat căruia aş fi putut, din motive pe care voi avea prilejul să le explic mai pe larg în continuare, în acele clipe, să îi acord încrederea mea, să mă însoţească afară, să mă ajute punând la bătaie autoritatea sa creştină ca să pot trece de numeroasele gărzi pentru că aş vrea să mai merg o dată la tatăl meu pe dig să mai petrec cu el câteva minute înainte de a începe procedura oficială departe de agitaţia care mi se părea pe atunci frivolă şi pe care o produce întotdeauna despărţirea sufletului de învelişul său muritor. 
    Da, domnule Severin, ai dreptate, ar trebui să fiu cât mai sincer şi să nu ascund ceea ce se întâmpla dincolo de zid, unde priveau ochii albaştri ai mamei mele în timp ce îşi pregătea hainele de înmormântare, şi în ce fel toate acestea au schimbat relaţia dintre mine şi ea, dar mă cam grăbesc, deocamdată, să trec peste episodul primei nopţi de priveghi, în care autorităţile au decis ca singurul acordor din oraş să rămână sub paza înlăcrimată a slujbaşilor de partid şi de stat, cum era şi normal, în proprietatea acestora din urmă, căci moartea tatălui meu, care crease un grav dezechilibru politic local, poate naţional şi cu consecinţe mondiale încă incalculabile, trebuia cercetată cu atenţie deosebită, ca şi a celorlalte victime inocente aflate acuma pe ţărm, adică a păsărilor de care l-am despărţit poate prea brutal şi sigur fără voia lui,  înainte de a se topi unii/unele în alţii/altele, înainte de a se transforma pe deplin într-o sferă înaripată.
    Motivul e uşor de înţeles, nu sunt încă pregătit să o aduc, din camera ei atât de personalizată, scufundată în arome acvatice, în foşnetul roşcat al nisipului, în curenţii care o împing dinspre aparatul de radio spre mica sobă electrică, şi iar, spre tavanul cu un chenar luminos, de coral, şi din nou, spre pardoseala locuită de blândele cefalopode, aici, în antecamera unei relatări aproape tehnice despre oameni şi şoareci, pe mama mea, Letiţia. Pentru că în noaptea aceea, la urma-urmei, după ce chiar şi eu am plecat, ea nu a mai făcut nimic altceva decât să îşi acopere cu fularele, cravatele şi batistele cu monogramă ale acordorului, legându-le cu cele mai complicate noduri marinăreşti ce ar putea fi vreodată imaginate, înfrigurată, ruşinată, dar şi puţin încântată de curajul ei nebunesc, puţin excitată, puţin încinsă, fiecare centimetru de piele care fusese atins de compasiunea băştinaşilor, pentru a putea păstra, pentru totdeauna, amintirea solidarităţii umane în acele momente grele care se abătuseră peste familia sa. 
    Preotul Ispas, slab şi spân, cu pielea aspră şi ridată, cu ochii înfundaţi sub o frunte de ebonită, mărunt şi crăcănat, cu mişcări mecanice, sacadate, asemănător unui mic război de ţesut care pune în permanenţă laolaltă zdrenţele unor conversaţii paralele, era cu totul de acord să mă însoţească, la urma–urmei ce putea face, ce putea auzi, ce putea vedea, ce putea spune un biet copil iubitor, uşor retardat, sensibil sau prea sensibil sau înaltpreasensibil poate numai la muzică, la sunetele activităţilor umane, la foşnetele gândurilor mărunte ale vizitatorilor nocturni, cu o ureche bună dar cu o minte parcă puţin, puţin de tot, mai leneşă, mai înceată, alergând de colo-colo ca gândacii de bucătărie pe feliile de pâine care se încleiau între fălcile lor pline de vorbe bune în semiobscuritatea  acelei morţi neaşteptate, copilul, tânărul deja, avea acum, desigur, mai mult decât oricând nevoie de sprijinul bisericii,  numai să accept o mică întârziere, un mic ocol, cât să dea el o apă. Băuse mult, şi pe drum şi în uşa noastră deschisă fiecăruia, aruncând pe jos drojdia vinului rămasă pe fundul paharului, ca în cârciumă, şi o mângâiase pe Letiţia, mama, de mai multe ori, binevoitor şi oarecum critic, dar acum era vioi şi limpede şi despica  întunericul cu o mişcare  verticală a umărului drept, ascuţit ca prova unei vedete rapide, gemând cu plăcere de durerea frigului compact.  Nu ştiam prea bine de unde vine acest preot, care îndeplinea mai multe funcţii în slujba obştii, de undeva din Ardeal, sau de undeva din Moldova, sau de undeva din Muntenia, sau de undeva de nicăieri, dintr-un loc fără păsări şi cu accent amestecat, şi poate că, până să ajungă aici, în cea mai izolată provincie din univers, colindase toată ţara căutându-şi enoriaşii, armata de suflete pe care să o conducă în greaua luptă cu păcaatelee consacraate dee Caarteaa Sfâântăă, cum modula, cum se alinta el în calitate de expert al sacrului, dar căutând şi rara diversitate ornitologică de care beneficiem pe aceste meleaguri, ca pasionat de viaţa singurelor creaturi cu aripi din Balcani (în afara avioanelor mig şi antonov, cuibărind, cuibărindu-se, cuibăsărindu-se pe toate câmpiile şi platourile geografiei naţionale), poate sperând să îşi împlinească vocaţia, incertă în absenţa îngerilor tandri şi bătrâni din copilărie, cu aripi enorme, croşetate de însuşi Bunul Dumnezeu din scamele unor mai mult sau mai puţin întâmplătoare minuni.
    Pe măsură ce ne apropiam de dig, preotul mă conducea pe străzile mai lăturalnice, ocolitoare, paralele, căutând confortul unui loc cât mai retras, pentru a urina.  Eu însumi începusem să simt aceeaşi nevoie, anticipând satisfacţia uşurării, bucuria micţiunii, şi avansam tot mai iute spre momentul în care aveam să îl întreb  ce ştie despre moartea tatălui meu, acordorul, lovindu-mă de garduri şi stâlpi, cu ochii împăienjeniţi  de panica unei crescânde presiuni lăuntrice.

    De ce tac? Pentru că, domnule Severin, cred că, din când când, ar fi bine să ne mai oprim, doar avem tot timpul din lume, şi să ne tragem sufletul, să contemplăm rezultatele, căci iată că, până la urmă, a început să îmi placă transformarea crabilor, scoicilor, scheletelor de balenă, solzilor de morun, în nisip; a fricii, a urii, a minciunii, a groazei, a – a - a -, în cuvinte, după cum mi se pare; dar expresia dumitale senină, fericită, neimplicată şi chiar, scuză-mă, aiurea, îmi spune că greşesc undeva, că, poate, relatarea mea a început dintr-o zonă nepotrivită şi, în consecinţă, neproductivă. 

    “Îmi venea, deci, să urinez alături de preotul Ispas, aşteptând, ca pe o continuare firească a consensului fiziologic, confirmarea acestuia că asupra acordorului se comisese o agresiune şi că tatăl meu se alăturase lebedelor, gârliţelor şi cormoranilor ca urmare a unei abominabile crime. Că avusese loc o monstruoasă vânătoare, tocmai pentru ca el, acordorul, să cadă răpus, sufocat şi strivit, sub noianul de păsări, de fluturi nemaiubiţi de aerul celei mai geroase ierni a mileniului. Nu acceptam ideea că moartea unui om atât de ciudat şi de important din oraş se putea datora unei întâmplări nefericite, unui accident banal şi nici chiar unei munci duse până la absurd, cu o dedicaţie extremă, chiar dacă oricine ar fi afirmat fără ezitare, cum o şi făcură, în repetate rânduri, la priveghi, pentru a sublinia gravitatea imensei pierderi, că munca tatălui meu, acordorul, nu ar fi avut sens dacă nu ar fi fost îndeplinită exemplar. Partidul se bazase pe el. Poate prea mult, crezând, ca şi mine, probabil, că este nemuritor, deşi eu, unul, nu aş fi pariat pe capacitatea unui om atât de blajin de a merge atât de departe, chiar dacă, în ultimul timp, devenise mai stingher, mai retras, mai bizar chiar decât Letiţia, mama mea supranaturală, prizonier al sunetelor care îi bântuiau mintea obosită şi înceţoşată. Nu, nimeni nu a crezut, cu adevărat, asta şi eu nu mă deosebeam, cum nu mă deosebesc nici acum, de ceilalţi oameni din spaţiul  nostru lacustru care astăzi, desigur, este mult mai puţin muzical, dar care se alcătuieşte, inevitabil, în preajma aceloraşi ţărmuri ceţoase. Povestirea preotului Ispas spunea, totuşi, altceva, răsturnând, aparent, multe dintre ipotezele mele fanteziste…” 

    Nu crezi că ar fi mai bine să renunţi, măcar deocamdată, la această întrebare?, m-a chestionat, din nou, cu blândeţea aceea care topeşte orice rezistenţă, care împiedică orice tentativă de evaziune, domnul Severin. Preotul Ispas ştia adevărul, şi mi l-a spus şi mie, domnule Severin, toată lumea îl ştia şi, într-un fel sau altul, toată lumea mi l-a şi spus... Preotul Ispas ştia că… Pe dracu, ştia!  Ce putea să ştie preotul despre moartea acordorului, altceva decât ştiu preoţii despre moarte, în general? Corpul rămâne aici şi sufletul pleacă la cer. Dar poate fi bănuit că deţinea informaţii secrete despre cauzele acestei morţi. Poate că nu a fost, aşa cum a declarat, ultimul om care l-a văzut pe acordor în viaţă, dar probabil ştia cine i-a numărat ultimele clipe. Poate că doar i s-a raportat cum stau lucrurile şi preotul a decis să treacă la acţiune. Oare însoţise el, acest dubios Ispas, trupul/trupurile îngheţate, victima/victimele prăpădului glacial din teritoriile acvatice ale provinciei, atât de bine apărate de intruşi prin însăşi  pustietatea şi nemărginirea lor, de la capătul drumului, de la capătul lumii, de pe Plaja Orbilor, chiar? Murise acordorul, tatăl dumitale, acolo, sau undeva mult mai aproape? Nu cumva preotul fusese pus, cine ştie de cine, să încurce lucrurile, să amestece urmele, să folosească tehnicile occidentale de manipulare a conştiinţei publice? De unde am eu în mine, în afara oricărui dubiu, convingerea că nu minţea? De unde ştiu că nu sărise în şalupa căpităniei, la un cot al Dunării, aproape de oraş? Căci, în timp ce pianinele pot naviga spre vărsare, nefiind nimic altceva decât arbori muzicali, scobiţi şi umpluţi apoi cu sensibile şi uşoare mecanisme armonice, în timp ce păsările, la rândul lor,  se regăsesc şi ele în mod firesc în peisaj, deoarece sunt singurele specii de îngeri din Deltă, şi putând considera, în plus, şi că acordorii întregesc compoziţia, având anatomia unor fraze în do major, putem spune, însă, fără teama că vom greşi, că preoţii nu prea riscă asemenea expediţii, fiindcă se scufundă în plauri ca tancurile, sub greutatea şenilelor dogmei, râse domnul Severin, pentru a mai destinde puţin tonul pripitei şi lacunarei mele relatări. Desigur, după atâţia ani multe dintre răspunsurile la aceste întrebări sunt indubitabile şi este posibil să poţi contempla întregul tablou şi să afirmi adevăruri fără cusur. Însă atunci când nimic nu s-a petrecut încă, aşa cum este cazul faptelor prezentate în această expunere, ele născându-se din însăşi nevoia noastră de comunicare, încearcă să fii mai sistematic. Poate vom descoperi o trecere într-o altă lume, într-o altă viaţă, într-o poveste care aşteaptă în spatele unui detaliu neobservat. Dar ce ştiu cu certitudine este că domnul Severin nu punea prea mare preţ pe intervenţiile sale, chiar dacă atât de aluzive, şi nu încerca să schimbe, astfel, fluxul naraţiunii mele, lucru pe care l-am observat cu uşurinţă de la bun început, şi poate că nici nu urmărea cu atenţie amănuntele, deşi îmi atrăsese atenţia asupra importanţei lor: amănunte vii, imediate, răscolitoare, pe care atât de greu le puteam recompune, mai mult cu ajutorul imaginaţiei decât cu cel al memoriei, în timpul întrevederilor noastre. Căuta doar să nu lase fără răspuns unele dintre întrebările care acopereau mai multe zeci de pagini într-un catastif slinos, pe care era evident că îl folosea adeseori pentru a-şi desface şi studia inevitabilul sandwich cu slănină din care ciupea apatic în momentele de singurătate.  Dar celelalte amănunte, la fel de importante? Cum mi se păruseră străzile în noaptea aceea? Sunetele oraşului? Clădirile? Coaja de gheaţă a lucrurilor pe care le atingeam? Stofa paltonului în care ascunsesem o sută de dolari, pentru a cumpăra de la soldaţi trusa de scule a tatălui meu şi bocancii englezeşti cu şireturi cauciucate?

    Dacă nu este surprinzător că tatăl meu a ajuns atât de departe pe plaur, aproape de satul Castori, de pe Plaja Orbilor, după cum se spune, într-un loc din care, oricum, nu se mai  putea întoarce viu pe o asemenea vreme, atras, probabil, de sunetul unui pian dezacordat care îi chinuia urechile şi mintea, sau poate chiar îndemnat de o posibilă scrisoare nesemnată, despre care s-a vorbit atunci, şi care îl obliga profesional să intervină cu ştiinţa lui unică despre sunete, de ce ar fi surprinzător, domnule Severin, să se fi întâlnit acolo cu părintele Ispas, mânat şi el, la rândul său, de nebunia, de pasiunea lui, de întrebările fără răspuns din care îşi hrănea neastâmpărul continuu şi pe care le putea adormi numai cu băuturile tulburi de pe grindurile ceţoase, care probabil că, în timp ce număra şi nota în tabelele oficiale păsările moarte, pentru a ţine la zi evidenţele partidului privind diminuarea naturală a bogăţiilor ţării, îşi întindea, pe ascuns, capcanele subtile pentru îngeri, în speranţa că, printre cârdurile de zburătoare amorţite de frig şi foame, va dibui pe vreunul dintre cei care i-ar putea lămuri anumite lucruri, nişte îndoieli, nişte temeri, ascuns acolo, în marea curte de păsări a Mântuitorului, de frica vitregiei vremurilor? Eu eram şi sunt tentat şi acum să am încredere în mărturiile preotului Ispas şi în corectitudinea atitudinilor lui, datorită seriozităţii preocupărilor sale, chiar dacă atât de neobişnuite pentru materialismul acestei lumi, dar şi luând în consideraţie unele particularităţi anatomice ale acestuia, care vorbesc de la sine despre calităţile deosebite ale omului, şi anume forma palmată a urechilor sau nările răscroite, şi încă şi altele.
    La vârsta la care am înfruntat evenimentele despre care vorbesc eu acum, fizionomiile cântăreau mult în aprecierile mele, doar am povestit deja cum chipul dumitale, spre exemplu, veşnic zâmbitor, neted, deschis, îmi producea irepresibile crize de panică, iar astăzi regret că experienţa vieţii m-a îndepărtat de acest mijloc simplu de evaluare, complicând inutil lucrurile, aducând confuzie în sistemul meu de relaţionare cu celelalte exemplare ale speciei mele şi îngreunându-mi analizele. Astăzi regret că am părăsit lumea aceea, a muzicii, lumea copilăriei şi tinereţii mele zbuciumate.
    Eram, atunci, la vârsta la care asistam neputincios la maturizarea propriilor mele trăsături, la definitivarea contururilor, dimensiunilor, culorilor mele de bărbat, sunetelor pe care începeam să fiu îndreptăţit să le pot emite, închipuindu-mi cu speranţă rezultatul final, şi eram emoţionat de fiecare dată când le puteam compara pe ale mele, în diverse stadii de dezvoltare, cu altele, pe deplin articulate, modelate, întrupate.
    De aceea, când, în cele din urmă, nu departe de faleza dinspre care se auzeau frânturi de conversaţie, tusea, târşâitul bocancilor soldăţeşti, zgomotul metalic al armelor lăsate-n zăpada sticloasă, crăcănându-se la adăpostul unor stive de lăzi goale, lângă depozitul de instrumente muzicale al magazinului orăşenesc, preotul Ispas şi-a dezvăluit, în toată măreţia lui, organul genital, eu mi-am aprins, pentru a-l lumina, pentru a-i zări măcar formele ferme, înfricoşătoare, decisive ale penisului, a doua ţigare din noaptea aceea în care, dincolo de zid, şoarecele a început să se autodevore.

    Deodată…

    Deodată, şoarecele se opri pe una dintre dale, chiar în mijloc, sub lumina pâlpâitoare şi galbenă a becurilor atârnând din tavan. Era, cu adevărat, un şoarece bătrân şi trist, slab, epuizat, abia suflând de spaimă, plin de răni şi mizerie, cu labele deformate de boli neştiute, umflate şi strâmbe, cu blana roasă, cu ochii supurând de infecţii. Se întinse pe piatra care îi zgâria coastele, instinctiv, încercând, parcă, să devină el însuşi o părticică din suprafaţa prost finisată, primitivă, a acesteia. Resturile de tencuială, bucăţile infime de cărămidă, fragmentele unor obiecte de lemn de mult descompuse de umezeală, aflate de jur-împrejur, aproape că îl ascundeau, aproape că îl făceau insesizabil, insignifiant, microscopic şi chiar invizibil. Alergase mult, alergase în neştire, urmărit de fantasme, de teama absurdă, nedesluşită dar vie, ilogică, a şoarecilor şi acum inima îi bătea înfricoşător, provocându-i dureri insuportabile, şi de aceea  şoarecele începu, curând, să ţipe prelung, sfâşietor, în timp ce durerea urcă din piept, de-a lungul gâtului, spre creier, unde se instală pentru totdeauna. Ţipătul acela ar fi trebuit să fie destinat întregii lumi, ar fi trebuit să dureze, ar fi trebuit să sfărâme constelaţii, pentru că era un adevărat ţipăt de revoltă, dar ţipetele de revoltă ale şoarecilor sunt inconştiente şi de aceea nu trec niciodată nici măcar de zidurile scorojite ale construcţiilor inutile şi abandonate dintr-un oraş necunoscut de la marginea Dunării, el însuşi scorojit şi abandonat, el însuşi întunecat şi rece, ferecat, impenetrabil, scobit în aer ca o vizuină pentru nebunii fericiţi ai umanităţii.
    Viaţa şoarecelui deveni, din clipa aceea, o povară imposibilă şi şoarecele simţi ceva nou, neexperimentat încă de o asemenea fiinţă, ceva poate interzis şi nefiresc în felul acela incert în care neuronii de şoarece combină micile impulsuri electrice de pe cortex într-un mozaic perpetuu schimbător de convulsii multicolore şi poate ceva destinat numai creaturilor de un rang, de o complexitate superioare, şi, anume, şoarecele simţi din toată inima dorinţa de a muri. Nici foamea şi nici instinctul de conservare nu mai avură putere asupra şoarecelui, care încercă din răsputeri, aşa cum încercau braţele ţepene ale ultimului acordor de piane să dirijeze orhestra foşnitoare a norilor coborâtă atât de jos peste faleză încât soldaţii se aplecară, brusc, fără voie  şi fără vreo comandă expres venită din partea superiorilor, să îşi elibereze sufletul către bolta îndepărtată a coridorului. Trupul său elimină toate substanţele inutile şi, imponderabil, şoarecele avu impresia că se ridică în aer şi că pluteşte deasupra propriului său corp, că  apoi, cu o viteză inimaginabilă, aleargă prin materia inconsistentă şi totuşi capabilă să îl susţină, din preajma tavanului boltit, spre capătul neştiut al spaţiului în care, încă, era captiv, dar se întoarse brusc, mirosi tablourile vechi şi sfinte de pe pereţi, încercă să se bucure de noua lui stare, să o savureze chiar, să îi descifreze beneficiile, avantajele neaşteptate, înainte de a se îndrepta către şuvoiul cald şi primitor de lumină care îl îmbia din depărtare. Şi atunci se dezechilibră şi căzu înapoi pe dala de calcar, în locul pe care nu îl părăsise nici o clipă, în propria lui murdărie. Durerea din creier, sfredelitoare, îl făcu să ţipe din nou, să se zvârcolească, îl lansă într-o nouă cursă pe picioarele lui rănite şi aproape inutilizabile, direct din leşinul care ar fi putut să îl absolve de toate suferinţele, către zidul dur, de care se izbi cu forţa unui proiectil, pentru a se prelinge imediat, moale, în şuvoiul lent, păstos, rece, îngheţat, de la bază, rostogolindu-se mai departe, printre gunoaie.
    Hei şoarece, tu nu ştii că viaţa, chiar dacă este chinuitoare, dacă este degeaba, dacă este o continuă umilire în faţa grandioasei construcţii în care ai fost, poate fără voia ta,  inclus, ca un ornament amuzant, înduioşător, simpatic şi puţin tragi-comic, şi chiar dacă pute puţin în acest univers inodor pe care nu ai să îl cunoşti niciodată, trebuie respectată şi  luată mereu de la capăt, am strigat şi eu la şoarece, auzind ţipătul lui sfâşietor şi ridicol în acelaşi timp şi considerând că între noi doi se desfăşoară o conversaţie, amuzându-mă eu însumi cu capul vârât adânc între cărămizi în ascunzătoarea din zid, numărând suta de dolari şi pipăind orbeşte plăselele de lemn ale revolverului cu şase focuri dar şi butoanele fine ale radioului antic cu baterii pătrate şi minunându-mă de prezenţa acelei fiinţe la fel de însingurate ca mine, chiar dacă şi numai pentru ca unul lipsit de orice importanţă, de orice răspundere, de orice valoare, cum eşti tu, să găsească o soluţie întru aneantizare, un medicament definitiv pentru durerea depăşind orice limite ale suportabilului din creierul lui de şoarece bătrân şi uimit de această teribilă rezistenţă care venea din sine însuşi la ceea ce singur descoperise că trebuie să se întâmple cu trupul său uzat şi inutil.

    Iată, domnule Severin, ce se poate întâmpla cu scoicile, cu crabii transformaţi în nisip de trecerea timpului care face din memoria mea o sursă de plăceri neaşteptate şi construieşte din cuvinte o lume a gesturilor nesemnificative! Dar, din fericire, a fost, totuşi, o conversaţie scurtă, pe care poate că aş fi ignorat-o şi nu ar mai fi fost reprodusă în această povestire dacă nu ar fi avut o legătură cu o alta, mult mai importantă, pe care a purtat-o, cam în acelaşi timp şi într-un mod absolut banal inexplicabil, mama mea supranaturală Letiţia cu forţa supremă a cosmosului, cu însuşi creatorul Dumnezeu.

    Printre pleoapele lipite de infecţii, într-un târziu, şoarecele îşi zări labele zgâriind spasmodic dalele primitive şi, cu o putere şi o voinţă incredibile, începu să şi le roadă. Întâi unghiile tocite, apoi pernuţele uscate, cheratinizate, brăzdate de urme adânci, apoi tendoanele sângerii, muşchii aproape atrofiaţi, oasele, fură toate tocate de dinţii lui încă ascuţiţi... Din când în când, epuizat de durere, disperare, umilinţă şi frică, şoarecele adormea sau leşina din nou şi, în acele scurte răgazuri, în timp ce o picătură de sânge se scurgea din trupul obosit şi mutilat al şoarecelui, neştiut de nimeni, cu excepţia mamei mele,

    cum deja vă este cunoscut,

    care îşi pregătea hainele de înmormântare, Dumnezeu, mai aproape ca oricând, mai atent ca oricând, făcea sau continua să facă (făcu sau continuă să facă) o minune şi şoarecelui îi creşteau (îi crescură) cu repeziciune picioarele la loc, chiar dacă nu erau exact aceleaşi picioare, chiar dacă muşchii acestora erau mult mai flexibili şi mai agili, chiar dacă blana care le acoperea era acum mult mai deasă şi mai închisă la culoare şi chiar dacă şoarecele avea, cu nestăvilită furie, să şi le devore zile în şir la rând, zvârcolindu-se şi refuzând evidenţa suferinţei obligatorii a vieţii, ori de câte ori se trezea, clipă de clipă, până când adormea sau leşina sperând, crezând că totuşi a murit.
    Dar, în cele din urmă, ca de obicei, Dumnezeu se dovedi a fi mai puternic.

    Am tras adânc primele fumuri din ţigare, cu ochii aţintiţi spre poalele preotului Ispas, până când flacăra chibritului mi-a ars degetele, în timp ce torentul înspumat de urină ne stropea încălţările. Se întâlniseră şi băuseră împreună, deşi stiam bine că tatăl meu nu a băut niciodată şi cu atât mai puţin înaintea morţii sale care s-a produs în circumstanţele unei deosebite solicitări profesionale, şi se despărţiseră iar, cu două zile înainte, el şi tatăl meu, ultimul acordor de piane  din   insula noastră de civilizaţie expandată departe, printre mlaştini şi grinduri, printre plauri şi bălţi cu forme nesigure, schimbătoare, printre gârle a căror curgere neaşteptată scapă oricărui control, umplând sau vidând uşoarele adâncituri din solul imatur al Deltei, după cum o dictează înclinarea şi toate celelalte mişcări insesizabile ale planetei, într-una dintre aşezările provizorii ale pescarilor, nu departe dar nici prea aproape de Plaja Orbilor. Tocmai despre emisiile muzicale ale acestei Plaje, tarate de condamnabile deficienţe sonore, scria anonima primită în iarna aceea, sau de acolo reverberau, pe căi necunoscute, care îi solicitau abilităţile dobândite la Conservatorul Naţional Comunist de Muzică Justă Ideologic şi Dreaptă din Punct de Vedere Social (CNCMJIDPVS Bucureşti) din capitală, unde făcuse un curs de şapte luni, în mintea obosită şi obsedată a tatălui meu, accentele ironice, sarcastice, false, isterice, provocatoare, intimiste, pesimiste, abulice, eterice, simboliste, confuze, romantice, acuzatoare, electrizante, pornografice, răzbunătoare, ameninţătoare, înşelătoare, ipocrite, divine, păstoase, mistice, încifrate, empirice, extaziate, transcendentale, grobiene, potrivnice, ironice, specioase, politice, homosexuale, spiritiste, legionare, pozitiviste, holografice, misterioase, cocârjate, destrămate, speriate, îngrozitoare, fecaloide, spectrale, feministe sau onirice ale unei muzici de origine necunoscută, indescifrabilă, accente în mod evident profund subversive, oricum altfel decât  juste, aşa cum avea acordorul datoria să se asigure că sunt şi vor fi etern componentele muzicale ale ambianţei sonore a patriei, asigurând corectitudinea ideologică decretată ca stare muzicală obligatorie de către odiosul dictator Nicolae Ceauşescu încă din anul o mie nouă sute şapte zeci şi unu, când se făcuse şi primul import masiv de piane şi pianine recondiţionate, din Cuba şi din Extremul Orient.
    Preotul Ispas se afla acolo, în zona imprecisă a smârcurilor îngheţate, de mai multe săptămâni, de când începuse gerul năprasnic, organizând depozitele de cadavre de păsări de baltă, înregistrând proporţiile dezastrului şi raportând zilnic prin staţia radio a pescarilor, direct primului secretar al judeţului, măsurile întreprinse. Era o muncă deosebită, de mare răspundere, de care depindeau decizii vitale pentru politica de stat. Dar, în acelaşi timp, preotul Ispas studia urmele neglijente, lăsate ici şi colo prin vegetaţia uscată, în zăpada  arsă, crucificată de frigul cumplit, de o creatură nepământeană, căci, conform resturilor rămase în vremelnicele tabere ale acesteia, fiinţa părea a se hrăni cu materii vădit indigeste, precum cochiliile unor scoici sau cu piei ale unor reptile, din care se găseau destule agăţate, după năpârlire, de cioatele sălciilor sau în spinii fără culoare ai mărăcinilor duri precum cremenea, crescuţi pretutindeni. Se târî şi mirosi acele urme, le compară cu altele, ale oamenilor sau ale jivinelor, alergă la întâmplare, aruncând de pe el veşmintele bizare care îl încurcau, amestec de strălucitoare îmbrăcăminte bisericească şi de zdrenţe laice, anunţându-şi sie însuşi importanta descoperire, apoi, curios şi temător, preotul Ispas mestecă între fălcile puternice unele dintre rămăşiţele găsite, care îi lăsară, surprinzător, pe cerul gurii, un gust persistent de prescură, ceea ce îi consolidă convingerea că, în sfârşit, se apropia de împlinirea unui ideal, de întâlnirea cu îngerul izbăvitor. El însuşi, însă, după cum mărturisi în noaptea aceea, în care am răscumpărat, contra sumei de o sută de dolari, de la soldaţi, bocancii englezeşti cu şireturi cauciucate şi trusa de scule a tatălui meu, acordorul, nu a auzit nici o muzică, nici o simfonie, nici o baladă, nici măcar ţipătul răguşit al vreunei trompete. Dar preotul Ispas considera că ar fi trebuit să se audă, totuşi, ceva, măcar o respiraţie puternică sau rumegatul profund al creaturii. Mai mult decât atât, uneori ajungea să se teamă că nici de data aceasta nu va reuşi să discute cu cel care i-ar fi putut lămuri multe dintre întrebările pe care, spunea el, cu modestie, şi le pun toţi preoţii, pentru că adeseori şi puţinele semne vizibile dispăreau şi nu mai puteau fi întâlnite nicăieri, pe mari suprafeţe de plauri, de dune împietrite, de luciu lunecos de canale şi bălţi, preotul Ispas presupunând că singura explicaţie plauzibilă ar putea fi aceea că îngerii mănâncă destul de puţin şi că lungi perioade de timp îngerul din Deltă nu cobora pe pământ, rămânând, pur şi simplu, suspendat în aer, îndeplinindu-şi acolo sarcinile sale îngereşti.
    Da, domnule Severin, preotul Ispas ştia şi mi-a spus şi mie ceea ce toată lumea ştia şi, într-un fel sau altul, m-a lăsat să înţeleg, chiar dacă eu o aflasem deja în modul meu intuitiv, adică infantil şi atât de dureros, încă din primele ore ale nopţii când, cu inima pocnind de emoţie, m-am dus singur la zid pentru a scoate din ascunzătoare suta de dolari, şi anume că viaţa ultimului acordor de piane din ţinut, confruntată cu accentuarea bolii lui muzicale sau cu o configuraţie astrală nefavorabilă sau cu datorii profesionale ciudate şi poate chiar imposibile, a ajuns în iarna aceea într-un punct mort, în care singura soluţie convenabilă a fost utilizarea cutiei de scule, pentru a acorda notele ilegale ale cântecului unui înger necunoscut, care ameninţa politica justă a partidului, ascuns în străfundurile Deltei, pe Plaja Orbilor, la armoniile sănătoase aprobate prin decret prezidenţial de odiosul dictator Nicolae Ceauşescu.  Îngerul l-a privit pe tatăl meu drept în ochi, i-a luat capul în mâini şi l-a sărutat, o singură dată, pe buze. Apoi şi-a continuat masa frugală, de cochilii şi piei năpârlite, a aşteptat să se întremeze, rumegând în linişte, a mai cântat un imn sau două, s-a ridicat la cer, ca să lucreze sau spre odihnă, în timp ce preotul Ispas se apropia, temător, de tatăl meu, încremenit cu gura căscată şi cu braţele spre înainte, ca pentru rugăciune, printre sălcii, acesta fiind ultimul semn lăsat de creatura nepământeană la marginea unduitoarelor dune. Plaja întreagă mirosea puternic a prescură proaspătă, aburindă, parcă abia scoasă dintr-un sfânt cuptor, şi preotul Ispas şi-a făcut, cuviincios, de trei ori, semnul crucii. Nu am crezut, desigur, nici o iotă din toată această poveste idioată pe care mi-o îndruga preotul Ispas în timp ce stropea cu pişat lăzile goale din spatele depozitului de piane şi pianine al magazinului, dar i-am studiat fascinat vigurosul organ dătător de viaţă. Îţi place?, m-a întrebat preotul fără accent, fără prejudecăţi şi fără origine cunoscută. Dacă îţi place, poţi să o atingi, să afli cât mai devreme ce îi aşteaptă pe copiii orfani în nenorocita asta de lume.

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)