ILEANA BÂJA

SALONUL INCANDESCENT

Ca înspre Mîntuitor spre limba română ridic ochii mei plînşi

Cu ochii la marile ecrane de sticlă
ale lumii
silabisesc eu realitatea,
cu ochii la marile ecrane de sticlă
unde se arată că
la noi sub influenţa alcoolului
se petrec tragedii
ca în cea mai de lacrimă tragedie grecească,
la noi doar handicapaţi, bolnavi de sida
cerşetori şi aurolaci
apar pe aceleaşi ecrane sintetice.

La noi, silabisesc eu fără speranţă
cu ochii plînşi şi ei
încă din pîntecul mamei mele,
cu gîndul la tragedia
care pe nimeni nu cutremură
de a scrie într-o limbă mică
în care te îngropi
şi înspre care cu nesfîrşită iubire
ridici ochii plînşi
punîndu-ţi în ea, limba română
singura speranţă de mîntuire.

 

Doi taţi în cer

            tatălui meu Ion, care
            s-a mutat de la noi

De prea multe lacrimi n-am să pot
să scriu poemul acesta
de-abia dacă mai pot să-l rostesc

cum poate imponderabilul suflet
să care bănuţul bun pentru vamă
uşorul şi transparentul de el
cum duce metalul rece,
încovoiat
cum trece şi el porţile
de nimeni ştiute
mari cît o gămălie de ac?

cu gura rece împietrită şi eu
cu ochii mei arşi şi ei
de prea multă lumină,
în locul tatălui meu adormit
întorc faţa înspre cerul de oţel
şi întreb:
cîte porţi mai sînt de trecut Doamne,
pînă la Poarta cea Mare?

 

La nici patruzeci de zile, contorsionat în marele uter de argilă

Cu ochii plînşi, de-abia mai
trăgîndu-şi sufletul: mama
pe o scară îngustă pe care urcă
înspre cer la sufletul tatălui meu
abia mai cărînd

de fapt abia mai trăgîndu-şi sufletul
cu ochii plînşi
încă din pîntecul
mamei sale,
mama mea urcă doar
pe o îngustă scară de bloc
pe pereţii căruia copiii au scrijelit obscenităţi
şi doar pînă la etajul trei
urcă ea

sufletul tatălui meu se uită la noi
din cerul acesta metalic,
trupul lui hăcuit
de instrumente chirurgicale
sub povara întîmplărilor asupra cărora
nici o putere nu mai are
s-a contorsionat în marele uter de argilă.

 

De atîta suferinţă salonul devenise incandescent

Crucea Mîntuitorului era
un biet pat de spital
lîngă care plîngeam
tata: oxigen, antibiotice şi sînge
picătură cu picătură în perfuzii
de-atîta suferinţă salonul de la
etajul patru al spitalului
devenise incandescent

suflet lîngă suflet, ceaţa din jurul
spitalului
aşteptînd răbdător să se facă mai mare,
cînd cu incandescentă lumină
se va desprinde
de trup
sufletul tatălui meu

sub o ghilotină implacabilă
eu, tata şi armata aceasta de suflete
pîlpîitoare
pe care aproape ai fi putut
să le pipăi

şi nimeni care să ne apere.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net


 visitors on asalt sites

 

Observator