GEORGES BATAILLE

DOAMNA EDWARDA

    Dacă ţi-e teamă de tot, citeşte această carte, dar mai întîi ascultă-mă: dacă rîzi, înseamnă că ţi-e frică. Ţi se pare că o carte este un lucru inert. E posibil. Şi totuşi, dacă, cum se întîmplă, tu nu ştii să citeşti? ar trebui să te temi...? eşti singur? îţi este frig? ştii tu pînă în ce punct este omul „tu însuţi”? imbecil? şi gol?

 

    La colţul unei străzi, neliniştea, o nelinişte murdară şi scrîşnitoare mă sfîşie (poate la vederea a două fete ascunse în scara unei spălătorii). Atunci îmi veni să vomit. Ar fi trebuit să mă dezbrac sau să dezbrac fetele pe care le rîvneam: căldura cărnurilor fade m-ar fi liniştit. Dar am recurs la metoda cea mai simplă: am cerut la tejghea un pernod pe care l-am băut: am continuat pahar după pahar pînă cînd... Noaptea căzuse deja.

    Am început să cutreier acele străzi primitoare care se întind de la intersecţia Poissonière pînă pe strada Saint-Denis. Singurătatea şi întunericul mi-au desăvîşit beţia. Noaptea era goală pe străzile pustii şi am vrut să mă despoi şi eu ca şi ea: mi-am scos paltonul pe care l-am pus pe braţ: aş fi vrut să-mi leg prospeţimea nopţii de picioare, eram purtat de o uimitoare libertate. Am simţit că mi s-a sculat. Īmi ţineam sexul în mîna dreaptă.

    (Intrarea mea în subiect e dură. Aş fi putut să evit asta şi să rămîn „verosimil”. Mă interesau ocolurile. Dar aşa stau lucrurile, începutul este fără ocol. Continui... mai dur...).

    Surprins de un zgomot oarecare mi-am ridicat chiloţii şi m-am îndreptat spre Glaces: aici am dat din nou de lumină. Īn mijlocul unui grup de fete, doamna Edwarda scotea limba. Mie mi se părea fermecătoare. Am ales-o: ea s-a aşezat aproape de mine. Abia am avut timp să-i răspund chelnerului: am îmbrăţişat-o pe Edwarda care s-a abandonat: gurile noastre s-au contopit într-un sărut bolnav. Sala era înţesată de bărbaţi şi femei, acesta era deşertul în care jocul s-a prelungit. O clipă mîna sa a alunecat, m-am destrămat, tremuram în chiloţi; simţeam că doamna Edwarda, ale cărei mîini îmi strîngeau fesele, era ea însăşi sfîşiată: în ochii bulbucaţi se vedea groaza, în gîtleju-i sugrumarea...

    Mi-am amintit că dorisem să fiu neruşinat sau mai degrabă, c-ar fi trebuit cu orice preţ să fiu. Intuiam rîsete prin tumultul de voci, lumini, fum. Dar nimic nu mai conta. Am strîns-o pe Edwarda în braţe, ea mi-a surîs. Brusc, înmărmurit, am simţit în mine un nou şoc, un soi de tăcere căzu asupra mea de sus şi mă îngheţă. Eram ridicat într-un zbor de îngeri care nu aveau nici corpuri, nici capete, făcuţi din zbateri de aripi, dar era simplu: am devenit nefericit şi m-am simţit cedînd, abandonîndu-mă aşa cum sîntem în prezenţa lui Dumnezeu. Era ceva mai rău şi mai nebunesc decît beţia. Şi la început am simţit tristeţe gîndindu-mă că această grandoare care mă cuprindea, mă lipsea de plăcerile pe care sperasem să le gust alături de Edwarda.

    Găseam că sînt absurd. Nu schimbasem cu Edwarda nici două cuvinte. Treceam printr-un moment de mare nelinişte. N-aş fi putut spune nimic despre starea mea: în zgomot şi lumini, noaptea cădea peste mine! Aş fi vrut să împing masa, să răstorn totul: masa era înţepenită, înfiptă în pămînt. Omul nu poate suporta ceva foarte comic. Totul dispăruse, sala şi doamna Edwarda. Doar noaptea...

 

    O voce, prea umană, mă trezi din buimăceala mea. Vocea doamnei Edwarda, ca şi corpul ei delicat, era obscenă:
    - Vrei să-mi vezi zdrenţele? spunea ea.
    M-am întors spre ea, ţinîndu-mă strîns cu mîinile de masă. Aşezată, ea ţinea un picior ridicat şi depărtat de celălalt. Pentru a deschide mai bine fanta, a sfîrşit prin a trage cu mîinile pielea. Īn acest fel, „zdrenţele” Edwardei mă priveau, catifelate şi roz, pline de viaţă ca o caracatiţă respingătoare. Am gîngăvit încetişor:
    - De ce faci asta?
   
- Vezi tu, a spus ea, eu sînt Dumnezeu.
    - Sînt nebun...
    - Nu, trebuie să priveşti: uite.
    Vocea sa răguşită se îmblînzi, deveni aproape ca de copil, ca să-mi spună obosită, cu surîsul infinit al abandonului: „Cum am juisat!”
    Dar şi-a menţinut poziţia provocatoare. A ordonat:
    - Sărută!
    - Dar... am protestat eu, în faţa celorlalţi?
    - Desigur!
    Tremuram: o priveam, nemişcată, ea îmi surîdea atît de blînd încît tremuram.
   
Īn sfîrşit, am îngenunchiat, m-am împleticit şi mi-am pus buzele pe rana deschisă. Coapsa sa goală mi-a mîngîiat urechea: mi s-a părut că aud un zgomot de hulă, acelaşi zgomot se aude cînd ţii la ureche cochilii mari. Īn absurditatea bordelului şi în confuzia care mă cuprinsese (aveam o senzaţie de sufocare, eram roşu, asudam), am rămas în mod ciudat agăţat ca şi cum, împreună cu Edwarda, m-aş fi pierdut în faţa mării într-o noapte cu vînt.

    Am auzit o altă voce, a unei femei zdravene şi frumoase, îmbrăcată decent:
   
- Copii, pronunţă vocea masculinizată, trebuie să urcaţi.
   
Matroana a primit banii mei; m-am ridicat şi am urmat-o pe doamna Edwarda a cărei goliciune traversa sala. Dar simpla trecere prin mijlocul meselor înţesate de fete şi clienţi, acest rit grotesc al damei care urcă, urmată de bărbatul cu care va face amor, a avut în acel moment pentru mine o halucinantă solemnitate: tocurile doamnei Edwarda pe solul pavat, deşelarea acestui corp zvelt, obscen, mirosul acru de femeie care juisează, mirosul acestui corp alb, inhalat de mine. Damna Edwarda mergea în faţa mea... spre  nori. Indiferenţa tumultuoasă a sălii la fericirea sa, la gravitatea măsurată a paşilor săi, era o consacrare regală şi o sărbătoare strălucitoare: moartea însăşi era în sărbătoare, prin aceea că goliciunea bordelului trimitea cu gîndul la cuţitul călăului... oglinzile care pavează pereţii şi din care era făcut chiar tavanul, multiplicau imaginea animală a unei împerecheri: la cea mai mică mişcare inimile noastre frînte se deschideau spre golul în care ni se pierdea infinitatea reflexiilor.

    La sfîrşit, ne-am scufundat în plăcere. Ne-am ridicat şi ne-am privit cu gravitate. Doamna Edwarda mă fascina şi nu mai văzusem niciodată o fată atît de drăguţă şi atît de goală. Fără să m-ă piardă din ochi ea a luat dintr-un sertar ciorapi de mătase albă: s-a aşezat pe pat şi i-a rulat. Era posedată de delirul de a fi goală: a îndepărtat încă o dată picioarele şi s-a deschis; tăioasa goliciune a corpurilor nostre ne arunca în aceeaşi sfîrşeală a inimii. Şi-a pus un bolero alb, ascunzîndu-şi sub domino goliciunea: gluga acestuia îi acoperea capul, dantelele îi mascau faţa. Astfel îmbrăcată, ea fugi de mine şi spuse.
    - Să ieşim!
    - Dar tu poţi ieşi? am întrebat-o eu.
    - Repede, fifi! mi-a răspuns ea pe un ton vesel, nu poţi ieşi gol.
    Mi-a întins hainele, ajutîndu-mă să mă îmbrac, dar în tot acest timp, din capriciu, menţinea între carnea ei şi a mea o complicitate ascunsă. Am coborît scara strîmtă unde am întîlnit o subretă. Brusc în întunericul străzii m-am mirat să o văd pe Edwarda trecînd înveşmîntată în negru. Ea se grăbea, îmi scăpă: masca o făcea sălbatică. Nu era prea frig şi totuşi tremuram. Edwarda străină, în cerul înstelat, gol şi nebun deasupra capetelor noastre, credeam că mă clatin, dar continuam să merg.

***

    La această oră din noapte, strada era pustie. Brusc, întunecată şi fără să spună un cuvînt, Edwarda a început să alerge. Poarta Saint-Denis era în faţa ei şi s-a oprit. Nu mă mişcasem: nemişcată ca şi mine, Edwarda aştepta sub poarta din mijlocul arcului. Era toată neagră, mai neliniştitoare ca o gaură: mi-am dat seama că ea nu rîdea şi că sub veşmîntul care o învăluia ea era într-adevăr absentă. Am ştiut atunci –toată beţia mi se risipise - că ea nu minţise şi că era chiar Dumnezeu. Prezenţa ei avea simplitatea neclară a unei pietre: în plin oraş, aveam sentimentul că sînt noaptea la munte, în mijlocul singurătăţilor fără viaţă.

    Mă simţeam eliberat de ea - eram singur în faţa acestei pietre negre. Tremuram, ghicind înaintea mea ceea ce are lumea mai deşert. Nu-mi mai scăpa oroarea comică a situaţiei mele: cea care acum mă îngheţa, cu o clipă mai devreme... Schimbarea se făcuse cît ai clipi. La doamna Edwarda doliul – un doliu fără durere şi fără lacrimi – făcuse loc unei tăceri goale. Şi totuşi am vrut să ştiu: această femeie, atît de nudă atunci cînd mă chema cu voioşie „fifi”... Am traversat, neliniştea-mi spunea să mă opresc, dar am înaintat.

    Ea a alunecat, fără un cuvînt, retrăgîndu-se spre stîlpul din stînga. Era la doi paşi de acea nişă monumentală: cînd am pătruns sub arcul de piatră, dominoul a dispărut fără zgomot. Ascultam, nu mai respiram. Eram uimit că întelegeam atît de bine: ştiusem, atunci cînd ea a fugit, că trebuia cu orice chip să fugă, să se grăbească sub poartă cînd s-a oprit, ştiusem că era suspendată în absenţă, departe de toate rîsetele posibile. Nu mai vedeam: un întuneric de moarte se lăsa de pe coloane. Fără să mă mă fi gîndit nici o clipă la asta, „ştiam” că începea o perioadă de agonie. Acceptam, doream să sufăr, să merg mai departe, să merg chiar de-aş fi fost răpus, chiar pînă la „vid”.

    Cunoşteam, voiam să cunosc, avid de secretul său, fără să mă îndoiesc o clipă că moartea o stăpînea.
    Gemînd, sub boltă, eram îngrozit, rîdeam:
    - Singurul dintre oameni care trece de neantul acestui arc.
    Tremuram la gîndul că ea putea să fugă, să dispară pentru totdeauna: m-am repezit să încojur stîlpul. Am făcut repede turul stîlpului din dreapta: ea dispăruse dar eu nu puteam să cred asta. Rămăsesem copleşit în faţa porţii şi mă cuprinsese disperarea, cînd, deodată, de cealaltă parte a bulevardului, nemişcat, am zărit dominoul care se pierdea în umbră. Edwarda stătea dreaptă, tot dureros de pierdută, părea nebună, venită de pe altă lume, şi pe străzi, nici măcar o nălucă, o negură întîrziată. Cînd s-a retras uşor din faţa mea, a lovit o masă de pe terasa goală.
    De parcă aş fi trezit-o a spus cu un glas fără viaţă:
    - Unde sînt?

    Disperat i-am arătat deasupra noastră cerul gol. O clipă ea a privit, rămînînd, sub mască cu ochii pierduţi pe cîmpuri de stele. O sprijineam: ea îşi ţinea anemic, cu mîinile, dominoul închis în faţă. Īncepuse să se contorsioneze convulsiv. Suferea, am crezut că plîngea, dar ea părea sufocată de lume şi de angoasa din ea, fără să poată izbucni în plîns. M-a părăsit, cuprinsă de un dezgust întunecat, respingîndu-mă: brusc, dementă, s-a repezit, brusc, s-a oprit, a aruncat dominoul, şi-a arătat pritr-o mişcare scurtă fesele, apoi s-a întors şi s-a aruncat asupra mea. Era cuprinsă de sălbăticie: m-a pleznit cu furie peste faţă, m-a lovit cu pumnii strînşi, într-un avînt de violenţă smintit: m-am împiedicat şi am căzut, ea a dispărut în fugă.

    Nu mă ridicasem de tot, eram în genunchi, că s-a şi întors. Ţipa cu o voce spartă, imposibilă, striga spre cer şi braţele sale se zbăteau în aer, de groază:
    - Mă sufoc, urla ea, iar pe tine, pui de popă, te blestem.
    Vocea s-a spart într-un soi de horcăit, a întins mîinile ca pentru a sugruma şi s-a prăbuşit. 

    Se agita ca o rîmă, cuprinsă de spasme respiratorii. M-am aplecat deasupra ei şi a trebuit să îndepărtez masca de dantelă pe care o înghiţea şi pe care o rupea cu dinţii. Dezordinea mişcărilor sale o dezgolise pînă la blană: goliciunea sa, acum, era lipsită de sens şi, în acelaşi timp, avea prea mult sensul unui veşmînt de moarte. Cea mai stranie şi cea mai neliniştitoare era tăcerea în care rămînea închisă: nu mai putea exista o comunicare cu suferinţa sa şi mă afundam în această în acestă lipsă de ieşire, în acestă noapte a inimii care nu era nici mai puţin pustie, nici mai puţin ostilă ca cerul gol. Salturile ca de peşte ale corpului său, furia josnică exprimată de faţa sa rea, pîrjoleau viaţa din mine, o frîngeau pînă la dezgust.

    (Mă explic: degeaba sînt ironizat cînd spun că doamna Edwarda e Dumnezeu. Dar că Dumnezeu ar fi o prostituată de bordel sau o nebună nu are sens de fapt: pînă la urmă sînt mulţumit că se rîde de tristeţea mea: mă aude numai cel a cărui inimă are o rană incurabilă, pe care nimic nu a vrut să o vindece...; şi acel om, rănit, ar accepta oare să „moară” de o altă rană, alta decît aceea? 

***

    Conştiinţa iremediabilului, atunci, în acea noapte, cînd eram în genunchi lîngă Edwarda, nu era nici mai puţin clară, nici mai puţin puţin rece, ca în momentul în care scriu. Suferinţa sa era în mine ca adevărul unei săgeţi: se ştie că intră odată cu moartea în inimă în aşteptarea neantului ceea ce rezistă e ca zgura cu care mi se iroseşte viaţa în van. Īn faţa unei tăceri atît de negre, în disperarea mea am avut o tresărire, contorsiunile Edwardei mă scoteau din mine însumi, şi mă aruncau într-un dincolo negru, nemilos, aşa cum i se aduce călăului condamnatul. 

    Cel menit chinului, cînd, după o aşteptare fără sfîrşit, ajunge în plină zi în locul unde se va desăvîrşi oroarea, observă pregătirile şi inima-i bate să iasă din piept: în orizontul său îngustat fiecare obiect, fiecare chip capătă un sens greu şi contribuie la strîngerea menghinei din care nu mai este timp să scape. Cînd am văzut-o pe doamna Edwarda răsucindu-se la pămînt, am pătruns într-o stare asemănătoare, dar schimbarea petrecută în mine nu mă bloca: orizontul în faţa căreia mă plasa nefericirea Edwardei era schimbător, asemenea obiectului unei angoase; sfîşiat şi descompus, deveneam puternic, cu condiţia ca, făcîndu-mă rău, să mă urăsc pe mine însumi. Alunecarea vertiginoasă care mă pierdea îmi deschisese în faţă un cîmp de indiferenţă nu mai era vorba de grijă, de dorinţă extazul epuizant al febrei, în acest punct, apărea din imposibilitatea efectivă de a mă opri.

    (E descurajant dar trebuie să mă despoi aici, să mă joc cu cuvintele, să împrumut moliciunea frazelor. Dacă nimeni nu reduce la goliciune ceea ce spun, îndepărtînd veşmîntul şi forma, degeaba mai scriu. La fel, o ştiu deja, efortul meu este deznădăjduit: fulgerul care mă orbeşte – şi care mă trăsneşte – nu-mi va fi orbit decît ochii). Totuşi Edwarda nu e doar fantasma unui vis, sudoarea ei  mi-a îmbibat batista: în acest punct aş vrea să vă aduc, unde eu însumi ajung purtat de ea. Această carte are secretul ei, trebuie să-l păstrez sub tăcere: e mai departe decît toate cuvintele.

    Īn final criza a trecut. Convulsia a mai continuat puţin dar ea nu mai avea atîta furie: îi reveni răsuflarea, i s-au destins trăsăturile care au încetat să mai fie hidoase. La capătul forţelor, m-am întins pentru o clipă, pe drum, lîngă ea. Am acoperit-o cu hainele mele. Cum nu era grea m-am hotărît să o car: staţia de taxi era aproape, pe bulevard. A rămas nemişcată în braţele mele. Drumul mi-a luat timp, a trebuit să mă opresc de trei ori; totuşi, ea şi-a revenit şi cînd am sosit a vrut să se ţină pe picioare: a făcut un pas şi s-a clătinat. Am susţinut-o, ea a urcat, ajutată, în maşină.
    A şoptit slab:
    - ... nu încă... să aştepte...
    I-am cerut şoferului să nu pornească peste măsură de obosit, am urcat şi m-am prăbuşit lîngă Edwarda.

    Am rămas mult timp tăcuţi, doamna Edwarda, eu şi şoferul, nemişcaţi pe locurile noastre, ca şi cum maşina ar fi fost în mers.
   
Īntr-un sfîrşit Edwarda mi-a spus:
    - Să meargă la Hale!
    I-am spus şoferului care a pornit. Ne-a dus pe străzi întunecoase. Calmă şi molatecă, Edwarda şi-a desfăcut legăturile boleroului care a alunecat, nu mai avea nici masca; şi-a scos şi boleroul şi a rostit ca pentru sine, cu voce joasă:
   
- Goală ca o fiară.
   
A oprit maşina, bătînd în geam şi a coborît. S-a apropiat de şofer, aproape atingîndu-l şi i-a spus:
    - Vezi... sînt în pielea goală... vino.
    Şoferul a privit nemişcat fiara; depărtîndu-se ea ridicase sus piciorul dorind ca el să vadă fanta. Fără să spună nici un cuvînt şi fără să se grăbească bărbatul a coborît. Era solid şi grosolan. Edwarda l-a înlănţuit, i-a cuprins gura şi i-a scotocit cu o mînă în chiloţi. A lăsat să cadă pantalonii în jos pe picioare şi i-a spus:
    - Vino în maşină.

    El s-a aşezat lîngă mine. Urmîndu-l, ea a urcat deasupra lui, voluptuoasă, şi cu o mînă l-a strecurat pe şofer în ea. Am rămas nemişcat, privind; ea avea mişcări lente şi ascunse din care, evident extrăgea o plăcere intensă. Celălalt îi răspundea, se dăruia brutal şi din tot corpul: născută din intimitate, redusă la zero, de aceste două fiinţe, puţin cîte puţin, înlănţuirea lor ajungea în punctul de exces unde lipseşte curajul. Şoferul era răsturnat într-un gîfîit. Am aprins lumina din interiorul maşinii. Edwarda, dreaptă, pe muncitor, cu capul pe spate, cu pletele atîrnînd. Susţinîndu-i ceafa, i-am văzut ochii albi. S-a întins pe mîna care o purta şi tensiunea i-a sporit horcăitul. Ochii şi-au revenit, într-o clipă păru să se liniştească. M-a văzut: din privirea ei, în momentul acela, am ştiut că revenea din imposibil şi am văzut, în adîncul ei, o imobilitate ameţitoare. Īn profunzime, creşterea care a inundat-o a ţişnit în lacrimile sale: lacrimile îî curgeau şiroaie din ochi. Īn aceşti ochi iubirea era moartă, ei răspîndeau o răceală aurorală, o transparenţă în care eu desluşeam moartea. Şi totul plutea în această privire de vis: corpul gol, degetele care desfăceau carnea, neliniştea mea şi amintirea spumelor de pe buze, nu era nimic care să nu contribuie la această alunecare oarbă în moarte.

    Orgasmul Edwardei – fîntînă de ape vii, curgînd în ea să-i rupă inima – se prelungea într-un fel neobişnuit: valul de voluptate îi preamărea într-una fiinţa, îi făcea goliciunea şi mai goală, neruşinarea şi mai impudică. Cu corpul, faţa în extaz, abandonată unui murmurat indicibil, a avut, în blîndeţea ei, un surîs spart: a văzut toată uscăciunea mea, din adîncul tristeţii mele am simţit eliberîndu-se torentul bucuriei sale. Neliniştea mea se opunea plăcerii pe care ar fi trebuit să o doresc: plăcerea dureroasă a Edwardei mi-a dat un sentiment epuizant de miracol. Disperarea şi febra mea mi se păreau prea puţin, dar eu asta aveam, singurele măreţii din mine care să răspundă extazului celei pe care, în adîncul unei tăceri reci, o numeam „inima mea”.
    Au cuprins-o spasmele finale, încet, apoi corpul ei, avînd încă spume, s-a destins: în fundul taxiului, şoferul, după amor, era răsturnat. I-am ţinut tot timpul ceafa Edwardei: nodul s-a destins, am ajutat-o să se întindă şi i-am şters sudoarea. Ea accepta, cu ochii morţi. Am stins lumina: ea adormi, încovrigată ca un copil. Acelaşi somn ne-a împăcat pe Edwarda, pe şofer şi pe mine.

    (Să continui? Aş vrea, dar nu-mi pasă. Nu asta mă interesează. Īn momentul în care scriu, spun ceea ce mă apasă: să fie totul absurd? Sau o avea asta vreun sens? Mă îmbolnăvesc cînd mă gîndesc. Mă trezesc dimineaţa – ca alte milioane – de fete şi de băieţi, bebeluşi, bătrîni – somnuri pe jumătate risipite... Pentru mine însumi şi pentru aceste milioane – are trezirea noastră vreun sens? Un sens ascuns? Evident că ascuns! Dar dacă nimic n-are vreun sens, degeaba: mă voi retrage prin şiretlicuri. Va trebui să renunţ şi să mă vînd non-sensului: acest călău care mă torturează şi mă ucide, şi care pentru mine este fără de speranţă. Dar dacă există un sens? Īl ignor azi, dar mîine? Ce ştiu eu? Nu pot concepe un sens care să nu fie chinul „meu”, iar pe acela îl ştiu bine. Şi pentru moment: non-sens! Domnul Non-Sens scrie, înţelege că e nebun: e cumplit. Dar nebunia sa – acest non-sens – aşa cum e, dintr-o dată, devenit „serios”: - să fie chiar aici „sensul”? [Nu, Hegel nu are nimic de-a face cu „apoteoza” unei nebune...] Viaţa mea nu are sens decît cu condiţia ca el să-mi lipsească cu condiţia să fiu nebun; înţeleagă cine poate, înţeleagă cine moare... Aşa fiinţa e aici, neînţelegînd de ce, tremurînd de frig; imensitatea, noaptea o înconjoară şi, neapărat, ea este acolo exact pentru a nu şti. Dar Dumnezeu? ce-ar fi de spus, domnilor Predicatori, domnilor Credincioşi? Dumnezeu – cel puţin ar şti? Dumnezeu, dacă ar „şti”, ar fi un porc. [Doamne, aşa-mi numesc, în disperarea mea, „inima”.] Eliberează-mă, orbeşte-mă! Povestirea, o voi continua?)

    Am terminat. Din somnul care m-a răzbit, pentru puţin timp, în fundul taxiului, m-am trezi primul, bolnav. Restul e ironie, lungă aşteptare a morţii.

traducere de Camelia DEDU

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net


 visitors on asalt sites

 

Observator