STEFAN CARAMAN

STAPĪNUL LUMII

    Cīteva pale de vīnt se fugareau prin parul sau, fara sa se sinchiseasca. Era aproape ora amiezei dar soarele, desi stralucea, nu īncinsese īnca atmosfera. Īn jurul scaunului cu rotile, buruienile subtiri, de un verde incert se īnfiorau la fiecare miscare īn timp ce, printre ele, fiinte mici, pe care numai el era īn stare sa le vada, misunau īndeplinind rosturi doar de ele stiute.
    Īnainte de toate mirosul. Un amestec de ierburi crude, pene transpirate si pamīnt virgin īi invadau plamīnii si creierul. Īsi amintea cu dispret de aerul īnchis din camera de spital, de aromele urīte emanate de medicamente, aparate si substantele menite sa pastreze climatul curat, neviciat - o prostie. Acum, īnsa, se simtea puternic si īnlatura fara nici o remuscare imaginea īncaperii pe care el o ocupase ca pacient. Si īn care nu se va mai īntoarce niciodata. Tinea, asadar, ochii larg deschisi si fiecare imagine care se lipea de retine era bine venita. Privea īncet, fara graba, fiecare colt din peisajul vast care i se deschidea īn fata, nu lasa sa īi scape nici un amanunt. Iar toate acestea intrīnd īn fiinta lui gaseau locurile memoriei pregatite special pentru ele - locuite cīndva de mult, fusesera parasite, dar nimic altceva nu le ocupase, erau acolo libere, aceleasi, asa cum le lasara, asteptīnd. Iar acum asteptarea lor era pe deplin rasplatita. Ultima strada a satului, casele lui Halmache, Brasnov si Cristea pastrīnd aceleasi cadre; imaginile īsi redescoperira lesne locurile din memorie si le ocupara natural. La fel si liziera de nuci din fosta livada, drumul ce lega satul de transformatorul electric si de aeroportul utilitar, lanul de porumb din fata si din spate, toate neimpresionate de trecerea timpului si rezistīndu-i cu o indiferenta maiestuoasa.
    Era īnconjurat de cīteva persoane. Sotia lui, fiica si cei doi nepoti. Niciuna dintre ele nu īntelegea prea bine si se manifestau ca atare. Sotia, batrīna dar īn putere, tinea strīns de mīnerele scaunului privindu-si sotul īngrijorata. Īnca de dimineata cīnd acesta īsi formula ciudata rugaminte se simtea strabatuta de un sentiment apasator dar prezent si, īnainte de toate, clar - acela ca o īntreaga istorie urma sa se sfīrseasca cīt de curīnd, poate chiar īn ziua aceea. Istoria unui cuplu, care trecuse prin viata īncercīnd sa lase ceva īn urma fara a fi convins nici o clipa ca ar fi reusit, care cunoscuse bucuria si tristetea, deznadejdia si curajul, un cuplu pierdut printre alte miliarde de cupluri care strajuiau un drum al carui īnceput si sfīrsit nu le aflase īnca nimeni.
    Si mai era si Movila. De fapt, pentru aceasta venisera cu totii pīna aici. Stateau la poalele ei fiecare privind-o cu alti ochi. Copiii se bucurau. Era pentru prima oara cīnd ochii lor neinitiati, īntīlneau o astfel de forma de relief. Erau copii nascuti īn oras, destinele lor erau condamnate a se desavīrsi tot acolo. Ajunsi aici, īnsa, fura gata sa o escaladeze. Numai gestul hotarīt al batrīnului urmat imediat de cel al fiicei lui care prinse copiii de mīna imobilizīndu-i, opri pentru moment iminentul asalt. Sotia si fata asteptau. Aceasta ridicatura de pamīnt urīta si cariata nu le spunea absolut nimic, ba chiar le inducea un sentiment de neliniste. Aducea perfect cu un mormīnt de dimensiuni ceva mai mari iar privelistea unui mormīnt nu face nimanui placere.
    Batrīnul o privea cu ochii īn lacrimi. Cu o zi īn urma nu s-ar fi gīndit nici o clipa la locul acesta, la faptul ca ar mai fi putut ajunge aici, dupa 50 si ceva de ani. Cu o zi īn urma era īnca preocupat de starea sanatatii sale, mai avea putere sa tina de ghemul acela tot mai subtire din care cineva necunoscut extragea implacabil materia. Dar avusese un vis... Caruta cu doi cai negri, condusa de tatal lui, drumul de praf parcurs īn viteza, stolurile de grauri acoperind cerul, prigoriile si Movila, singurul element static din tot acest decor, ridicīndu-se impunator, chemīndu-l cu blīndete catre ea.
    O privea fara sa se sature. Era aceeasi si totusi o cu totul alta. Daca īn trecut, atunci cīnd o escalada īn fiecare iarna pentru a-si da drumul de pe culmea ei la vale cu sania, sau vara de vara īn cautarea gusterilor, era lipsita de gropi si crapaturi, aratīndu-si obrazul neted ca de copil, astazi era doar o umbra. La baza ei oamenii satului sapasera an de an dupa pamīnt galben pentru chirpici, iar pe la mijloc era plina de gropi facute de ciobani noaptea, pentru a face focul. Ierburile salbatice fusesera īnlocuite de culturi iar, īn ultimii ani, culturile din nou de ierburi salbatice, dar nu aceleasi. Trecuse si peste ea timpul asa cum trecuse peste toate. Si totusi era ceva care nu se pierduse, ceva care o mai tinea īn viata. Din acest motiv batrīnul se trezi dis de dimineata, īsi chema familia, obtinu externarea si se īndrepta direct catre Movila.
    Urma partea cea mai dificila a calatoriei. Stia ca aici se afla capatul, ca aici trebuia sa se termine. Īsi ruga sotia si fiica sa īl ridice si sa īl depuna la poalele ridicaturii. Acestea se opusera mai īntīi dar batrīnul era ferm. Atunci īl apucara fiecare de cīte o mīna, pe care o trecura pe dupa umar si īl condusera la baza celei mai line pante. Curios, aceasta scapase de asaltul umanitatii si arata la fel ca la īnceput. De parca īi astepta. Acolo īl lasara si la un alt semn ferm se īndepartara.
    Batrīnul singur la poalele Movilei. Desfacīndu-si mīinile, īmbratisīnd-o. Firele de iarba ajutīndu-l sa īnainteze. Musuroaiele de cīrtite folosindu-i drept perna, pentru odihna. Si drumul spre culme. Drumul spre culme - o distanta imensa presarata cu obstacole, evenimente si īntīmplari, īndoieli si certitudini, cedari si victorii, figuri cunoscute si necunoscute, unele īnsotindu-l pīna aici, altele pierzīndu-se īntr-un trecut complex si absurd, viata lui toata.
    Ajuns le jumatatea distantei, cu un efort supraomenesc īntoarse capul si privi īn jos. Patru persoane, patru forme nemiscate precum niste papusi, asezate cu fata catre el, urmarindu-i īncordate calatoria. Ar fi vrut sa le faca cu mīna dar stiu pe loc ca gestul acesta i-ar fi naruit īntreaga constructie, gestul sau ar fi cazut īn banal si visul nu i s-ar mai fi īmplinit. Īntoarse iar capul si privi īnainte, spre vīrf. Nu īl vedea īnca pentru ca soarele ocupa acum orizontul, dar simtea, stia ca īn spatele luminii se acunde cineva; o prezenta vie era acolo, īl astepta.
    Īnainta īncet, din ce īn ce mai greu, fiecare centimetru parcurs īnsemna o pierdere imensa de element vital, o alta cedare, dar era convins ca odata ajuns la capat toate acestea urmau a fi recompensate pe masura si, desi nu stia īn ce consta esenta acestei recompense, simtea ca merita sa lupte pentru aceasta.
    Si īn timp ce se gīndea la toate acestea culmea se apropia tot mai mult de el. Iar acolo sus, īn picioare, copilul. Era īmbracat īntr-un pantalon scurt de culoare verde si un tricou alb, murdar, parul blond cīrliontat se lasa vesel īn voia vīntului iar privirea… Ei bine, privirea: vie, aroganta, lacoma, īnghitind parca fiecare imagine a satului si a īmprejurimilor. Batrīnul vru sa īl strige dar nu mai avea putere. Copilul nu trebuia decīt sa īl priveasca, era tot ce īi cerea, era pretul sacrificiului, dovada ca era īnca parte a acestei lumi. Dar acesta nu īsi coborī privirea nici acum, nici atunci cīnd, prada unui ultim spasm, batrīnul deschise gura si expira pentru ultima oara. Ci privi īnca o data livada, ciresul īn care urma sa se urce, bratele īn care seara urma sa adoarma, zilele de vacanta, viitorul… De acolo de sus vedea īntreaga lume. Iar el era stapīnul acesteia.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator