LUCIAN CLEMENT

DES-COMPUNEREA ZEILOR

 

I

te-am slujit
ti-am īngrijit icoana cu vopsele si cu lacrimile mele
te-am slavit
ti-am purtat cuvīntul de-a lungul si de-a latul tot pamīntul
te-am ascultat
m-am prabusit īn templu sa fiu multimii goale de exemplu
si ti-am vorbit
deseori, la crucea casei, adormit-am multumind
pentru ce-mi dasesi, femeie, copii ca oricui
muritor dintre vii, dar unul te-njura si scuipa
iar tu, slavite, īi lasi miere pe gura, fecioarei
fara de prihana īi presari sare pe rana, īn altar
celui ce ti-a stins focul, i-a venit din cer
norocul, sarmanului blīnd i-ai dat negura-n gīnd
si racoare pe la picioare, pe drumul spre cimitir
multumit-am pentru neghina si stir, asta iarna
de bucurie, mi-am cioplit nasalie, mi-am batut
cuie īn cruce
ziua mea se coboara spre asfintit
te-am ascultat,
te-am slavit
si slujit.

II

o zeu
esti ruda de amnar si opait, scīnteie
ratacita īntr-un dans īnfricosat. am arat
am plīns si semanat ogorul meu
cu tot poporul ce mi-ai dat. si am luptat
luptat cu oamenii din rasarit, cu oamenii
dinspre apus asa cum mi-ai spus.
te-am ascultat.
palat dupa palat – toate-mi sīnt pline de chipuri
si masti: fetele tale, slavite, asa cum mi te-nchipui
si cum nu esti; scoala dupa scoala, īnvatat si mag
cata sa afle: esti bīta sau toiag

*

se aduna marturii si semne c-ai trecut pe-aici,
c-ai fost, ca e gras pamīntul, ca īsi are rost
seul sau īntunecat si cald, daca apa-n care azi
ma scald a mai curs vreodata si prin care vad.
īn cancelarii, pivnite si brutarii adunat-au
semne cum ca ai sa vii. ca un om frumos, ca un sarpe
cu plete ratacind pe mari īncete, speriat si natīng.
cocos fara poiata ne lasa-n poale sa-i clocim oua
de piatra. sufletul sa ni-l faca zavod de prins
suflete, uscat si sarat de lacrima īn casa de lemn
afumat si pamīntul batatorit de genunchi.
rarunchi līnga rarunchi, striviti īn nasalii
te asteptam sa vii
vis cu noroc, foc iertator, apa duioasa.

III

ei vedeau de sus cum lumea la petreceri se aduna
ca sa cīnte si sa rīza, sa petreaca si sa spuna
furisau ei prin unghere si camari a lor lumina
sa-si adape de prin candeli carnea seaca si divina.
se strīmbau cīnd omul hulpav īl zareau de printr-un geam
ca prieten cu pahare si cu lingure īn ham
nu gīndeste la pedeapsa, la icnite, grele munci
nu pierde pe-acum din mīna pentr-un iluzor atunci,
ca adoarme-n asternuturi sa viseze la mariri
adunate de prin piete, otraviri si siluiri –
dulce vis de agonie ce-l va tine pīna mīne
īndreptat īn contra lumii tulburate si pagīne
ca pe-un zeu adevarat.
chiar si-un sarantoc prin miristi cīnd trīnteste o femeie
s-a sfarīme si s-o beie,
cīnd femeia-mbortosata
schipatīnd taie cīmpia fara visul ei de fata
īncrezīndu-se īn simturi, ce ei vad, aud si gusta
īntr-o vipie prea scurta presimtind dogoare-augusta
zic ca sīnt ca īmparati
ori ca-i zeu el, ea zeita chiar din glie ridicati.

minte-ngusta, suflet slab
contra legilor nescrise se ridica si, degrab,
nesocotinta īi arunca printre nori
de-unde vad ca lumea neagra zugravita-i īn colori,
si nici pustnicul din pesteri n-o fi el unul mai breaz
ca īnfometat de taine, gīrbovit de-atīt necaz
cauta cu rugaciune calea lumii sa īndrepte
ca primeste plecaciune si-i se zice īntelepte,
el nu vrea decīt cu zeii sa īmparta sfīnta masa,
īnzeuat chiar peste oase de a sa slinoasa masa,
sa manīnce si sa-ndruge ca domnesc īn lume rele
caror nu te poti opune dar ca-i mai presus de ele.
slaba-i firea omeneasca si cīnd cata īntarire,
risipita-n madulare e sortita la pieire
chiar īn clipa cea īn care nestiuta s-a ivit
cel ce crede ca e tare e, desigur, un smintit.
A TRAI FARA SPERANTA
CINE STIE AMARACIUNEA CE-I ASCUNSA-N ASTE VORBE?
ei vedeau de sus cum lumea īmbulzita sta sa cada,
rumegīnd lipia fada
se uitau cu jind la noi –
muste grase, muste oarbe
amarīt popor de muste plin de plagi si de nevoi –
si īsi murmurau īn barbe:
o gramada de gunoi.

IV.

pīna la urma nu ramīne decīt un obraz obosit
neras si o gura, o cicatrice vīnata de necaz.
bazinele bailor publice sīnt pline cu sīnge, femeia
aceea plīnge si īsi stoarce naframele cu limfa
mustind. ati spart ferestrele caselor voastre
pentru ca ferestrele va erau īntotdeauna
cu ochii mici, murdari, lipiciosi, de atunci
acoperisurile vi se sprijina pe ferestre.
si dorinta de a avea si eu patru ferestre
numai ale mele. una spre nord care te trimite
pe lumea cealalta, pura, īnalta si fara popasuri
pe la raspīntii, fara vami fara lungi asteptari.
una spre sud care da spre vremea care a fost,
s-a scuturat fara rost si totusi ne mira mereu.
alta spre rasarit pe unde seara coboara pīna
īn mit trecīnd si pe poteca pe care stau ghemuiti
ierusalimul si mecca. si alta spre apus caci tīrziu,
īnspre noapte, īti vine cheful de fapte si vis.
putin paradis, o gaura neagra pe care o vei folosi cu
masura lasīnd si altora dreptul sa se joace
de-a īnteleptul de-a scrie carti si īnalta palate.
de-a crede ca-i iubesc femeile, ca sīnt puternici
si mari, de-a le arunca tot adevarul īn fata
lui shakespeare, dostoievski, proust, borges
precum si altora. punct. destul.
pīna la urma nu ramīne decīt un obraz obosit
neras, ori niste ochi despre care se spune
“erau deosebit de frumosi, chiar nefardati”, da,
si gura, o cicatrice vīnata de necaz. imagine
pe care s-o tina copilul la piept cīnd asculta
pink floyd īn fotoliul sau prin care trece neaparat
axis mundi.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator