VIOREL FLORIN COSTEA

CU MONSTRUL COLOMBE LA COAFOR
(fragment din volumul "Refugii în prezentul aleator", 2000)

 

despre cum zeul

aşa o dezordine în camera mea e aşa
un dezmăţ cine cineva a aruncat cu lucruri fiinţe
imaginare la întîmplare ca pe nişte alea doi unu doi
unu niciodată altfel. zac în concediu. legumă:
o frumoasă tulpină verde mă îmbracă strîns acolo
pe scaunul încît ce desăvîrşită simbioză. privesc
fotosinteza în ochi de cîteva zile mă urmăresc descriu
traiectorii stranii un neutrino buimac
printre frunzele. aproape departe pereţii orizontul
unde hergheliile unde pajiştea poftim peisaje. plimb
umbre în lesă. ele se zbat. ele amuşină rătăcirea.
mucegaiul pictează cu clorofilă artefacte. măcar
odihnesc acest trup. măcar pot din petale de mac
puţină linişte puţină perspectivă oarece viitor. curg
zorii şi amurgurile trist şuvoi zilele curg
anotimpurile desculţe peste spinii anilor tiptil.
vine un zeu la mine bem o cafea sorbim zgomotos
liorpăim savant vorbele şi vorbele. uneori se face seară.
şi citesc şi înghit tomuri să mă lecuiască
de blestemul creaţiei ca pe nişte hapuri însă boala.
desenez un înger mic zboară încet pe acolo
nţ nţ zice hm ce dezordine ce dezmăţ prin camera
izbeşte cu capul în geamuri pentru că dincolo de ele
în aerul pur. mucegăiesc cu demnitate pe la încheieturi
încît prietenii tot mai rar pînă cînd niciodată
pînă cînd cireşul din faţa ferestrei
florile lui minerale.

poetul merge cu monstrul colombre la coafor

violete
ba puzderie cercuri sub pleoapele
pentru că soarele pentru că razele lui oarbe
astfel ochilor mei. mă clatin. mîna în jurnal rîndurile
unul după altul şi aşa mai departe: ”am privit
răsăritul. roşul acela roşu cum de după dealuri. stînd
aşa repede furişîndu-se asfinţitul. cîteva stele mii
şi în dreptul lunii leneşii nori făclii. neobosit
puţinul vînt care pe poante ca un balerin împrejuru-mi”
singură maşina mea de scris clămpăne în întunericul
camerei poeme şi cititorii claie pe parfumatele paie
visători rumegă cum felinele sfîşiind. rostogolindu-se
cuvintele.

suculent visul aievea: se plimbau
cu suverană eleganţă şedeau în neaua se zbenguiau
ce ghiduşe ce jucăuşe păsări cu zbor obez ce flegmatici
lorzi pinguinii pe care eu îi visam astăzi
cu capul pe birou la serviciu cînd aţipisem
tîmpit de oboseală era o închidere de lună idioată
trebuia să predau rafinăriei negrul vîscos verdele
ţiţei albă se aşternea zăpada peste albii gheţari.
un urs mai era polar bibelou peste macrameul lichenilor
tolănit calm domnea rege al acelor arealuri imaculate
confundîndu-se cu o lenitivă bunăvoinţă cu peisajul nu
se mişca nu zîmbea nu poza pentru vreo reclamă nu
mele său? aleg unul la întîmplare cezar petrescu poate fi.
ha rîdeam prin somn bucuros de aşa privelişti
vaste şi minunate însă

efervescentă şi tulbure realitatea:

lacomi să afle despre groenlanda veşti şi nerăbdători
să aibă fictivă promoroacă pe gene colegii mei mă trezesc
spune-ne ce lume mă întrebau îţi sta ascunsă sub pleoape
vorbeşte-ne poetule despre cum faci salbe preţioase din visuri
rotunde şi zimţuite că ascultă se aude clinchetul vesel
al fantasmelor tale zornăind clopoţeii pe care îi porţi
atîrnaţi la tichia-ţi de mag cu vrăji ne toropeşti şi ne farmeci
spune-ne

puţină atenţie!

vă spun: luaţi şapte nuiele de-alun
jupuite de piei albe să fie ca spuma fa-ului săpun
le împletiţi cu panglici albastre şi roşii de mătase
acestea să fie mai puţine să zicem că sînt şase
şi legăturii îi puneţi un pămătuf din busuioc aromitor.
măturaţi seara bucle desenînd prin praful podelei din dormitor
şi cu în valuri abundentă aghiazmă stropiţi din belşug
astfel căutînd şi găsind frumoaselor drăgaice prieteşug
că doar iele sireacele cu şişul dau cep imaginaţiei şuvoi
dezlegînd gleznele noastre de reaua realitate pietroi
ponderal. în pat vă aşezaţi şi cristalinul mineral
al ochilor obosiţi în spatele cortinei pleoapă îl odihniţi
aşteptînd cu îndreptăţită speranţă. oh! cu ce eleganţă
vise prin mintea voastră salon menuet vor valsa
cîţi pictori o gaşcă de genii decorurile de mucava
le vor face să pară aievea…

cum adică?

îhîm
dădeau ei mdea a înţelege ahaha spuneau
şi aprobau din cap privind la mine cu compasiune
plecat-a şeful în taigaua siberiei să culeagă banane pe bune
dusu-s-a cu ăla…monstrul colombre la coafor
cu tremolo cîntă placid o idee fixă cu voce de tenor
un aiurit e ăsta parol ne dăm cuvîntul că se şi sperie gîndul
nu altceva. tîrziu plec acasă şi-n kaki cutia poştală era
ghemuit şi color şi divers numărul nouă din “flacăra”
revista unde cu ştefănescu poetul pîrît care sînt corespondează.

negru delir epistolar:

“te salut nene alex cu drag din provincia unde vegetează
blînda turmă de bizoni năuci. politici păstori cu măciuci
convingători ne mînă spre viitorul cum altfel decît plin de soare
şi bunăstare şi fericire şi îndestulare. paştem cuminţi
fînul mîndriei naţionale la fel cum desculţii noştri părinţi
care cu vitejie mii de ani au la hotare străjuit
nu catedrale şi palate ci sărace bordeie fost-au construit
la porţile europei cu furci şi topoare dîndu-şi duhu-au murit
să nu zic vorbă mare degeaba. de aceea fii atent graba
pe care panicat o în cerc mă învîrt să devin cît mai rotund
mai cult mai citit că o s-ajung bolund
de-atîta tenacitate. să evadez din mijlocul gloatei bolnave de cecitate
e ţelul meu suprem pune-mi o pilă ca la vreun cenaclu boem
să strălucesc lecturînd strofele ciufute ale acestui poem.
moineştean şi nesăbuit al dvs. viorel florin costea”

inutil demersul şi derizoriu:

însă criticul cu pricina nu ca să zic aşa subscria
cînd sosind vremea anualelor premii premiul îl înmîna
unei poetese din timişoara. şi cîtă speranţă aveam
cum se mai înseninase înspre sud cerul ba chiar vîntul
era copil cuminte jucîndu-se cu zmeele lui florin pucă
ba chiar cîţiva grifoni eu dresasem ştiau să cînte la harpă.

se vede de la fereastra mea trupul nopţii lasciv
 tolănit peste oraşul cumva adormit
cumva vise visînd aromate himere.

ars poetica

soarele gol pînă la brîu răsărise pe la amiază
tiptil dansa pe cerul
că pînă şi luna invidioasă palidă foarte
gri nu tocmai. zîmbetul meu hai-hui
arborat de sărbătoare
zîmbea faţa zîmbea chipul meu
cîtă lumină de aceea pleoapele coborîte şi genele dese
şi rictusul şi cearcănele. trecătorii ce să facă treceau
paşii lor şopteau mici poeme
dacă erai atent te concentrai ţineai urechile ca prepelicarii
auzeai cum dau în clocot
unele versuri:
mă rog unele versuri.
stam ca un prepelicar uneori o zi întreagă
la un colţ de stradă atent
cum se strîngea cîte o strofă desăvîrşită mă şi repezeam
o ridicam din colbul o netezeam nu depuneam
mare efort doar era desăvîrşită
şi mă gîndeam
vezi asta e poezia viorele (pocneam din degete fericit)
cum face găina ouă aşa adică şi poezia
draga de ea cum îi mai lucesc toate penele
cum mai sburătăceşte cum mai cîrîie prin ograda
literaturii ăleia mari.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net


 visitors on asalt sites

 

Observator