MIRCEA DAMASCHIN

POVESTE

    Asupra împaratiei, în ultima vreme, se abatusera mari nenorociri, care facusera sa apara pretutindeni spectrul foamei, al saraciei si al mortii. Iar toate astea, acum, cînd pe tronul împaratiei se suise Tînarul Împarat. Oamenii uitasera de cînd nu mai cazuse un strop de apa, recoltele se uscau pe cîmpii, iar noptile erau însîngerate de nenumaratele paduri care nu mai suportau caldura si luau foc.
    Pentru a termina treaba, nori nesfîrsiti de lacuste se napustira asupra împaratiei. Si, fiindca nimic nu-i prea mult, la urechile Tînarului Împarat soseau vesti despre pregatirile de razboi ale vecinilor. “Ca ieri, se gudurau ca niste catei pe lînga Batrînul Împarat, iar acum poftesc la pamîntul meu”. Visteria era goala. Depozitele erau goale. Armata murea de foame, iar soldatii erau desculti si în zdrente. Ce era de facut?
    Încet, pasind cu grija, saracacios îmbracat, purtînd povara multor ani de viata, aparu într-o zi la curte Gradinarul. Îi promise Tînarului Împarat ca va salva armata, adica tara. Avea niste mîini foarte mari, zbîrcite, pline de bataturi, care inspirau un puternic sentiment de liniste. “Soiul meu de varza este miraculos. Ostasii vor putea lupta împotriva dusmanilor”, fura singurele sale cuvinte. Si din acel moment curtea nu-l mai vazu. Noaptea dormea în chilioara lui, aflata în fundul livezii, iar ziua nu iesea din serele imperiale, unde muncea singur, fara nici un ajutor. Susotelile pe seama sa umplusera Palatul, cei mai multi banuindu-l de sarlatanie. “De doua luni manînca din mila Domniei Tale, Luminate. Nu-i timpul sa aruncam malaiul în stînga si-n dreapta”. “E spion al dusmanilor. L-am vazut la curtea lor cînd eram ambasador”. Dar Gradinarul, cînd sorocul se împlini, îl chema pe Tînarul Împarat si-i arata serele. Erau albastre de albastrul nefiresc al marilor. Uriase capatîni de varza acopereau locul. Si, ciudat, un parfum îmbatator împînzea vazduhul. “Verzele mele miros mai frumos decît trandafirii”, rosti calm si explicativ Batrînul.
    Curînd, depozitele armatei fura umplute, iar Tînarul Împarat, în sfîrsit, avea de ce sa fie multumit. Cazanele fierbeau într-una, pline de verzele albastre. Soldatii îsi revenira din apatia foamei si încet, încet, începura sa se pregateasca pentru respingerea invadatorilor.
    Au aparut cam la cinci zile de la prima masa servita din serele împaratesti. Doctorii ridicau neputinciosi din umeri în fata noii boli. Toti soldatii se plîngeau de dureri ale spatelui. Si, din nou, susotelile învrajbeau atmosfera de la curte. “V-am spus, Luminatia Voastra, sa nu va încredeti în el. E un sarlatan!”. “E clar ca lumina zilei ca-i o iscoada, Doamne”. Tînarul Împarat nu stia ce sa mai creada, desi avea o ciudata încredere în Gradinar.
    Treptat, pe omoplatii soldatilor aparura cioturi osoase, care stînjeneau vizibil mersul. Acestea crescura din ce în ce mai mult, pîna cînd puteau fi folosite drept mantale. Albastre, acoperite cu un puf fin, aripile uimira pe toata lumea. Si nu numai soldatii devenira înaripati. Pîna si ofiterii aveau aripi albastre, iar punctul culminant îl constitui aparitia Generalului Suprem, mai cocîrjat ca de obicei, sub povara celor mai maiestuoase aripi care s-au vazut vreodata. “Soldati, sa multumim Domnului ca putem, în sfîrsit, lupta. Ofiteri, începînd de astazi vom trece la folosirea aripilor în instructie, pentru gloria Tarii si a Tînarului Împarat!”, fura cuvintele discursului sau, dupa care se retrase în cladirea comandamentului. Urale puternice zguduira Palatul, la vederea zborului maret si linistit al Supremului General, care plana lin direct în balcon, în timp ce santinelele îi dadura onorul în noua pozitie, cu capul pe spate.
    Din acea memorabila zi, care fu proclamata mai tîrziu Ziua Înariparii, se puteau vedea plutoane de soldati zburînd disciplinat catre terenurile de instructie. Ofiterii, purtînd însemnele gradului pe aripi, însoteau plutoanele la trei batai de aripa mai sus. Poporul aclama entuziast stolurile militare, în care toti îsi pusesera sperante, iar copiii îsi petreceau toata ziua înaltind zmee pe care scriau mesaje pentru soldati. Luînd exemplul celor mai mici, batrînii începura sa foloseasca si ei zmeele, trimitînd grijulii, în înaltul cerului, povete si sfaturi, ca ei facusera catania, si chiar prinsesera marele razboi al Batrînului Împarat.
    Fura organizate parade aeriene, în timpul carora soldatii adoptau zborul de defilare, cu aripile perfect întinse, marcînd sacadat cadenta prin batai ale aripilor, mîinile fiind strînse lînga corp iar privirea, cutezatoare, înainte. Tînarul Împarat, din cel mai înalt turn al Palatului, primea onorul trupelor Generalului Suprem. Miscarea de aer provocata de armata aeriana îl obliga sa-si tina coroana pe cap cu ambele mîini. La dreapta sa statea Gradinarul, în aceeasi atitudine linistita. Acum, era membru de vaza al Consiliului Înteleptilor.
    Victoria a fost mareata. Conducatorii celor trei osti aliate fura capturati, însfacati din mijlocul trupelor ce fugeau cuprinse de panica, ridicati în înaltul cerului si transportati în închisoarea eternilor dusmani. Independenta era salvata, patria era libera, iar cele trei împaratii infame îsi trimisera ostatecii încarcati de daruri, spre a garanta supunerea.
    Încet, încet, anumite lucruri se schimbara. Daca înainte de Înaripare, flacaii se ascundeau în codru, fugind de armata, acum birourile de înrolare erau luate cu asalt de tineri civili, oameni simpli si normali, anatomic vorbind. Toti erau înflacarati si dadeau din mîini plini de speranta, cu credinta ca-si vor convinge examinatorii. Unii dintre ei chiar ciripeau ca pitigoii, îsi dadeau ochii peste cap ca porumbeii sau mîncau graunte din palma oamenilor. Femeile începura uriase demonstratii, în care cereau ca si ele sa-si poata apara patria. “Întelepciunea Voastra, de cînd au aripi nu ne mai putem întelege cu ei. Vin acasa – cînd vin – ciripesc putin, ne pun sa le curatam aripile, sa le spalam, si îsi iau zborul”. “Marite Domn, de cînd s-a înaripat nu m-am mai culcat cu el. O sigura data si înfoiat aripile pe lînga mine, a început sa bata marunt din picioare, si-a dat capul pe spate, dar au venit sa-l ia în stol, la instructie.” “Tare mi-e frica sa nu-si fi gasit vreo pasare, acolo pe sus, pe unde sta toata ziua. Sînt singura ca un cuc, Stapîne!”. “El zboara si ma lasa, iar eu ma dau de ceasul mortii ca nu stiu pe unde umbla. Doarme în gutuiul din curte, lînga curci!”. Varza era destula spre a avea cu totii aripi.
    Dar Gradinarul nici nu se gîndise sa furnizeze miraculosul produs pentru populatie. Tacea si nu mai scotea nici un cuvînt cînd Tînarul Împarat aborda aceasta chestiune. Si iarasi grijile se asternura pe fruntea Împaratului. Tara era în pragul razboiului civil, multi nobili dorind aripi. “Cînd îi vad zburînd în înaltul cerului pe topîrlanii astia, iar eu cu trasura intru în toate gropile, simt ca mor de rusine”. “Într-o zi, fostul meu rob, caprar acum, si-a facut nevoile de acolo, chiar pe conacul meu”. “Am angajat, în secret, douazeci de puscasi sa îi doboare pe cei care trec pe deasupra mosiei mele”. Si, tot mai des: “De-as putea patrunde în sere!”.
    Aproape tot Consiliul Înteleptilor se raliase împotriva Tînarului Împarat. Femeile tipau toata ziua ca-si vor barbatii în pat, la locurile lor, sau daca nu, sa li se distribuie aripi. Tot mai multi tineri mureau în timp ce încercau sa zboare aruncîndu-se de pe cladirile înalte. Batrînii oftau dupa vremurile de demult, cînd tot soldatul se bizuia pe picioare, iar aripi n-aveau decît înaripatele.
    “Ingrati ca de obicei. Îngusti, limitati si necugetati. Si doar mi s-a spus ca nu pot fi schimbati. Oamenii!”. Si, întinzîndu-si pentru prima oara aripile pe care nimeni nu le observase, Gradinarul îsi lua zborul indignat. Serele se prabusira cu un zgomot infernal, si tuturor înaripatilor li se topira ca prin farmec aripile. Multi, surprinsi în aer, murira.
    Peste o saptamîna, cei trei împarati aliati sarbatoreau victoria, cu fastul si pompa necesare unei asemenea ocazii.

SCURTA VIATA A UNUI SOLDAT GENIAL

    De cîteva saptamîni nu mai vorbea cu nimeni. Noptile si le petrecea în magazia unitatii. Plantoanele îsi povesteau ca lumina sta aprinsa toata noaptea. Nimeni nu-si putea explica ce se întîmpla cu el, ce punea la cale. Ziua umbla ca un somnanbul prin unitate. “Dar n-am sa ma las. Simt ca mai am putin si reusesc. Totul e corect calculat, iar aparatul, teoretic, ar trebui sa functioneze. Undeva este o mica greseala”. Cam astea erau gîndurile ce-i treceau prin cap, pentru ca de vorbit nu mai vorbea, dupa cum scrie, de altfel, si mai sus.
    Toate acestea pîna cînd, într-o noapte cu luna plina pîna la refuz, camarazii îl auzira urlînd ca un nebun în magazia sa, bineînteles, luminata. “Am reusit, sînt un creier! Bine ai venit, celebritate, în modesta noastra magazie!”. Dupa care usa zbura indignata de la locul ei firesc, despartindu-se brutal si irevocabil de cele trei balamale ruginite. În acest moment din magazie îsi facu aparitia vechiul tanc al unitatii, exponat de muzeu, pe care soldatii îsi faaceau practica elementara. El era sus pe turela, chiuind cît îl tineau plamînii. Tancul era de nerecunoscut. Partea din fata îl facea sa semene cu o combina, în timp ce în spate îi fusesera montate trei benzi rulante. Sus, unde era cocotat, era montat un panou de comanda, de la care tancul era dirijat. Vijelioasa, masina intra pe aleea principala. Frunzele care cazusera, din abundenta, pe jos, fura absorbite de dispozitivul montat în fata. Delirînd, apasa pe butonul verde si, dupa cîteva momente, pe o banda rulanta începura sa apara teancuri a cîte o mie de coli de scris. “Le-arat eu lor ce înseamna progres! Gata, a apus epoca maturilor, soldati. Regele a murit, traiasca regele!”. Beat de bucurie, îndrepta teava (care fusese transformata, avînd la capat o pîlnie uriasa) spre coroanele castanilor care erau plasati pe marginea aleii. Frunzele fura absorbite, iar dupa ce apasa butonul rosu, pe alta banda aparura pachete cu servetele, care aveau pe ambalaj data fabricarii, modul de utilizare, pretul, continutul, efectele secundare asupra celui care le foloseste, într-un cuvînt, cam tot ce trebuie. “Gata, adio crizei de hîrtie! Tineti-va bine, parlamentari, vor aparea mii de ziare, de toate felurile. Si carti vor fi din belsug!”.
    Soldatii unitatii îl aclamau pe nebanuitul inventator, umplîndu-si grijulii ranitele cu servetele, ca nu se stia pîna cînd o sa mearga masinaria. Cînd pe a treia banda aparura sulurile cu hîrtie igienica, agitatia atinse paroxismul. Din proprie initiativa, un pluton de genisti se apuca sa-i ridice o statuie tancvestra soldatului nostru. “Va fi hîrtie igienica peste tot! Banca Nationala va putea în sfîrsit sa aiba hîrtie de tipul celei americane (o luna întreaga am studiat problema), pentru a trece la productia de masa a dolarilor. Ziaristii sînt aici. Pot sa înceapa interviurile, autografele, premiile, academiile…”
    Bumacit de atîta vînzoleala, plutonierul suferi un soc teribil cînd vazu usa magaziei cazuta la pamînt si purtînd, îndurerata, urmele senilelor. Mînia lua locul durerii si subofiterul începu sa vada lucrurile în infrarosu. Lovind în stînga si-n dreapta, ajunse lînga tanctransformator, sari pe turela si-l arunca jos, dintr-o palma, pe genial.
    - La arest imediat, urla plutonierul, la arest, sarpe încalzit la sînul meu atîta timp!
    Soldatii îsi exprimara indignarea patimasi, mai ales ca se trecuse la transformarea frunzelor de trandafir în foi de drum, si urma transformarea frunzelor de nuc în bilete de voie. Soldatul – erou principal, era însa luminat de reusita experimentului si nu parea afectat de cele întîmplate. Ajuns la arest se lasa sa cada într-un colt, obosit de atîta succes, si ramase zîmbind în gol. “Nobelul pentru cea mai mare inventie. Premiul de cel mai destept om al Evenimentului Zilei, care îsi va înzeci tirajul. Oscarul pentru cea mai buna travestire – cine si-ar fi dat seama ca eu sînt ceea ce sînt?”
    Afara lucrurile luasera o amploare nebanuita. Soldatul Ion, cuprins de dragoste fata de noua bucatareasa, lasa sa-i scape secretul (între timp, inventia fu trecuta la categoria “secrete fantastice”), care astfel ajunse, zece minute mai tîrziu, la centralista Lili. Înecîndu-se de emotie, centralista îi telefona lui Doru, reporter la ziarul local. Aflînd vestea, redactorul sef scoase o editie speciala, dupa care dadu alarma. Faxurile functionau fara întrerupere, iar cele cinci cabluri transatlantice care legau Europa de America îsi dadura duhul, nesuportînd atîta informatie. NASA constata, cu amaraciune, cum mai multi sateliti cazura morti de oboseala, toti, ca un facut, în lacul Balaton.
    Peste cîteva ore unitatea era înconjurata de o mare de ziaristi, care organizau marsuri de protest la aflarea vestii ca accesul în unitate e interzis. Spiritele se încingeau din ce în ce mai tare. Îngrijorat, guvernul mobiliza trupe de elita pentru paza unitatii. Se lansara gaze lacrimogene, iar într-o dimineata sosi un camion plin cu cauciucuri, din care se confectionara gloante anti-ziaristice. Încetul cu încetul problema parasi prima pagina a ziarelor. Tacerea desavîrsita care se lasase asupra acestui caz fu de natura sa-i demoralizeze pe ziaristi. Cel cîteva tentative de a face greva foamei, în fata intrarii principale, fura înecate în jeturi puternice de apa.
    În acest timp, soldatul fu pedepsit cu douazeci de zile de arest pentru deteriorarea usii si consum nejustificat de curent electric. Tancul fu transportat la un combinat siderurgic si, în cel mai desavîrsit secret, fu tansformat în lacate. Orasul, tara, planeta se linistira. În coltul sau, încruntat, pocnind de concentrare, soldatul nostru gîndea febril. “Sînt sigur ca noul meu aparat va functiona. Din punct de vedere teoretic, totul este în ordine. Sa ies de aici, ca-l si pun în practica. Imposibil sa gresesc. Imposibil! Savanti din toate tarile, pregatiti-va! Adunati cît mai multe frunze de laur! Si cei cu Nobelul! Oscarul! Voi fi iarasi celebru!”.
    Din celula alaturata, aparatul de captodecodificare a gîndurilor, inventat de un alt soldat, cu acelasi nume, din timpul celui de-al doilea razboi mondial, functiona de plin. “E clar, e ceva ereditar”, concluziona comandantul.
    De atunci, nimeni nu a mai auzit vorbindu-se de soldatul nostru genial.

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

visitors on asalt sites