HONG KONG
Mamico, nici nu stiu sa-ti spun ce
s-a īntīmplat, doar am atins gheata
si gata, m-am trezit īn camera alba, a curentului.
“O, dulceata inimii mele,
ce ti-a facut viata asta?
Īn ce situatie te-a bagat,
īn ce te-a implicat, ce pacat!”
Īti vine sa crezi ce bine stateam, cu o zi
īn urma, la masa?
Eram nervos, eventual bosumflat,
nu puteam sa ma concentrez la īntrebarile
tale, ce pula mea, ce pula mea,
nu ma intereseaza, si iata ca, acum,
echipe de scafandri sīnt pe urmele mele,
clarvazatori, n-am fost atent, mamico,
īmi pare rau.
Eram vesel si nepasator,
aveam īn mīna o cutie cu bijuterii,
si pe cap un paun.
Oricine te poate rupe, oricine,
ti-ai amintit de anii neputinciosi ai īnceputului?
Cred ca da. Ma īntorc acasa, rupt.
Te rog, nu spune asta.
“Astazi nu va fi noapte pentru familia ta”,
mi-a zis Carla, negresa.
Pe bune? Zi si noapte? Īn familie?
De cīnd n-am mai stat la o vrajeala cu parintii…
Īntoarce-te la mal, sau astazi nu va mai fi noapte
pentru familia ta, care se va īmpaca cu gasirea
corpului tau sub gheata lacului, acestui japonez
de lac, si acestui ultim corp al tau, de sarpe.
Te iubesc, Gili, pentru ca existi.
Stiti, de cīnd sīnt un complexat introvertit,
am pornit pe ruta acestei nebunii minunate.
Īncearca sa mai stai cu mine,
īncerc sa mai stau cu tine,
pentru ca e bine,
dar nu e bine.
Cīnd am coborīt spre stejar, am alunecat pe pantoful
scīlciat al printesei.
“Spuneai ca e de negasit.”
Prima data cīnd l-am tinut īn mīna, mi-a venit
sa-l duc la frunte, ca pe o floare scīlciata,
ca pe un indiciu al dragostei
pierdute, sau īnca negasite, ce prostie!
Pe aceasta masa, īn frig, sīnt trei elemente
ale salvarii mele:
Pantoful scīlciat al printesei,
plus īnca doua, y-grec si z-et.
Viata este mai importanta decīt pantoful printesei.
“Bun venit!” S-ar putea sa fac doua confuzii
īn privinta pastrarii secretului
celor doua necunoscute, y-grec si z-et.
Mergi īnainte, pe stīnga,
si te vei īntīlni cu borna de pe marginea
strazii principale,
care intra īn intersectie,
singura iubita a lui Gili,
singura iubita īngrijorata de aceasta noua situatie
singurul martor al singuratatii lui, singurul fenomen
macabru īn istoria despartirilor,
singura borna vie, da.
Vrei sa visezi? Ce pula mea,
aici nu e loc.
Eu am iesit de mult, m-am scos,
pacat ca sīntem īn vremuri moderne,
nu mai pot folosi experienta submarinului
prin gradinile chinezesti de acum
patru mii de ani,
īmi pare rau,
pe vremuri, salvarea era mult mai simpla,
sa stii,
acum o sa-i scoti doar corpul,
“Ma mir ca sīnteti īngrijorata, doamna,
si, īn acelasi timp, ma bucur.”
“Barbarosa, tu esti?”
“Doamna!”
“Ce mai faci? Nu te-ai maritat?”
“O, doamna, iar nu pot, sīnt prea copil,
si, de fapt, timpurile moderne m-au prins fara corp.”
Cercetarile continua pīna noaptea,
īn rolul principal este scafandrul care l-a īnlocuit
pe batrīnul sclerozat de David.
Prin mobil: “Daca mergi īnainte, paralel cu calea
ferata, vei īntīlni primul indiciu
important: ladita cu bijuterii
gainatata de paun.
Īntoarce-te la stīnga si ma vei vedea.”
“Cred ca nici n-are rost sa-l scoatem,
sta bine acolo, pīna la primavara.”
Si chiar stau bine.
Acesti iubiti ai mei simt nevoia de prea multa ordine,
asa cum si eu am simtit nevoia de indicii orientale,
cīnd citeam ultimul mesaj de la David
pe sosetele catelei din America,
īn cursul de disparitie a omului.
Dorm sub gheata si ies cu trompeta pe luminator,
si bag pīna dimineata,
pentru ca, ce pula mea, m-am maturizat,
si am tot dreptul sa ma enervez la culme!
NEW YORK CITY
Dublul de metal care zīmbeste,
asta ma caracterizeaza,
īn zile fara denumire,
cīnd cred ca ma ridic din pat si din vis,
dar nu ma ridic.
Si sīnt tot eu, cu mine,
niciodata nu īnteleg ce īnseamna asta.
La marginea evenimentelor
sa stai.
Zile fara nume, si ore īn acele zile,
ore de nerecunoscut,
miscarea planetelor si a stelelor,
si gata.
Raspuns la īntrebare?
Nu exista.
De fapt, n-am voie la el.
Si īn timp, frecīndu-ma,
devin tot mai neted,
o bila drept cadou devin.
“Sa stii ca asta chiar si devii!”
Silentios devin, īn spatele ei,
cīnd e vorba de Monro.
“Nici nu-ti dai seama ce ametit sīnt!”
Nu stii ce īnseamna recuperarea!”
Cred ca m-am īntins pe suprafete prea largi, vaste
adica am facut un prea mare exercitiu de a-ti
sari īntr-ajutor,
si asta m-a facut sa ajung departe de pamīnt,
iubito, chiar asa, abia ating pamīntul!
Pe cīnd lucram la statia de emisie,
ca personal de orientare īn īntunericul galactic,
folosindu-mi corpul ca pe o busola
care detecteaza numarul gresit dupa virgula,
adica faceam, cu corpul, o aproximatie optimista.
Īmi amintesc de lectii,
īntelegi ce vreau sa spun?
Toate erau numai īn inima mea,
īn atmosfera ploioasa.
Pīna cum n-am pomenit de asta,
dar sa stii ca nu-mi era usor sa ma descurc.
Am crezut ca o sa mearga bine,
si chiar a mers bine, pentru o vreme,
dar pe urma, s-a futut,
caci ceream sfaturi īnvinsilor.
“Cred ca īti mai trebuie ceva de baut.”
Problema e ca si ea ma mintea,
īn rīnd cu ceilalti,
si nu puteam sa sar peste aceasta miscare
neagra, verde, adevarata,
pentru ca nu eram doar viu,
mai erau si alte chestii,
care-mi tineau pacatele ca pe girofaruri,
pe capota primului zīmbet gresit
la interviul de pe Olimp.
“Ai facut destule prostii,
m-ai dezamagit.”
Vroia sa ne īncolacim,
iar eu eram īntr-o continua conditie de a
veni, de a trece si de a fi īnlocuit,
īncīt consideram ca asta e dreptul meu,
si mi-l ceream.
Si ma simteam din ce īn ce mai bine,
plin de sīnge din cap pīna-n picioare,
botezat īn credinta ca pot sta de vorba cu
ea despre orice, dar
“scuza-ma, am gresit”,
mi-am dat seama ca am gresit,
si de atunci am īnceput sa simt ca starea
mea se īmbunatateste
īn timp ce investigatiile si investitiile
ma tineau departe de ea,
īntr-o impresie gresita,
desi nu cred ca foarte gresita.
Te iubesc, asa e viata.
Lasa autoritatile sa scoata adevarul la iveala!
Nimic īn mine, si nici un raspuns de la ea,
pīna cīnd ne certam,
sfīrsitul fiind īntotdeauna o crima,
pentru ca eu eram mai puternic.
“Felicitari pentru tot ce-ai reusit”,
eram īn stare sa īnghit cu tonele, ca un pelican,
caci am mai spus-o:
Pelicanul s-a facut cana,
ar fi trebuit sa-i spun:
“Ia-o de la rītul meu, īndeparteaz-o!”
Dupa care a doua zi, fara sa-mi amintesc ceva,
o rugam doar o clipa sa ma lase,
doar de o secunda am nevoie,
ca sa arunc o privire peste viitorul meu
loc de munca.
Materia amneziei, chiar si astazi
o domin perfect.
Dintr-o greseala a aparut asta,
pentru ca mi-am dat credit, mi-am multumit,
nestiind nimic despre nimic,
lucru care nu ma scuza.
Asta e traditia, iar eu,
traditional pīna la nebunie,
asteptam un raspuns de la populatia umana
pe moarte.
