VICTOR NICHIFOR

EPOCA LU
(partea a treisprezecea)

Am spaţiul meu, am istoria mea calibrată şi viteza de a regândi
am forţa mea gravitaţională, am ideile mele curbate la degetul mic
am starea mea, am un solid rigid, am rudele romanoslave, am potenţialul meu
nedilit, am CEO-ul meu greu, am animalele mele brave, am uitătura fină,
feedback deschis, dar cel mai: am picioarele mele nevăzute - dar ele
mă-cham mănâncă. Am morţii mei dragi (Elisabeta şi Gavril)
şi am dragostea mea pură faţă de mine, formată
din propria-mi renaştere într-un cadru stabil.

Am rudele care mă iubesc nemărturisit-înzecit. Am animalele
care mă iubesc la pură-nebunie. Îl am pe Dumnezeu la inimă deschis
de se zice că mă iubeşte infinit. Am morţii mei dragi care mă iubesc de când
s-au scurs prin sicrie. Şi am astfel bătaia inimii în aură de neclintit:
Epoca Lu & Ritmos-Antor. Într-o logică fără por
în-semnul avangardei coaptă matur, un spaţiu deschis

ori camera sub cotloanele minţii mele-neviclene. Am camera mea
la etaj unu înalt din spital, singura cu Expoziţie din spital, singura cu aer
negolaş din spital, mai mult: singura cu şarm din spital, singura capabilă
de-a se umple cu substanţa mea & eu în ea. Şi pentru aceasta
cică ei plătesc valută forte

dar e tare uşor când scoţi ochii. Mai ales când eşti îngust
şi nu sesizezi întocmai esenţa şi spun gâzuliţele, urechelniţele, ploşniţele, gândacii,
păianjenii, păduchii, buburuzele, alte câteva insecte, coropişneţele, nu că nu mi-ar plăcea
doar EU ca maestru i-am selectat pentru performanţa de azi,
dar ei sunt să considere că e O.K. numai pentru că sunt singur comparativ
cu nu ştiu ce ciudat mai puţin curat, că am geam
dublu de zahăr ce dă către blocuri

şi un perete de rezistenţă prin care, a-propos, aud pe unii?… Dacă-i p-aşa
am şi chiuvetă  ca la un hotel de lux în ţara mea iar la budă am absorbitor de căcat. Cică
plătesc lunar să am dormitor cu closet racordat, am avut
un televizor căruia i-am făcut o fază: i-am tras una PUOC! şi s-a dus dracu.
Ţin bine minte că le-am cerut televizorul şi după aceea n-am mai zis
şi mâlc şi ei, şi eu mă gândesc uneori la faza asta prea mult.

Mai am patul pe colţ din care mai sar în cărucior. Am o uşă
prin care toţi nenorociţii (o iau) în()cap,
numai eu din cărucior
nu. Am podea caldă la privirea mea. Un lucru mi-a fost clar


de la început: pereţii albi şi ceva animăluţe împrăştiate cul.
Şi am avut probe fotografiate pe retină pentru ca puţin mai apoi
a se contura cadrul stabil detonat şi-n inima mea plină de dragostea ce mi-o port:
Ritmos-Antor sub în-semnul avangardei coaptă matur - Epoca Lu
în locul Aigess-ului ce noroc că a apărut la editura celui mai mare poet mort recunoscut.

Morţii mei cei mai drăguţi dar nu! Nu mai pot să ocolesc nu e vorba de ce-a fost
dacă spun lucrurile pe şleau nu efectiv nu rezolv amintirile sunt amintiri
corpul este corp şi universul univers viitorul viitor nu: s-au dus dracului picioarele
oricât vreau să mă ascund.

Ce tu am, ce tu am, ce tu am?
S-au dus dracului picioarele oricât vreau să mă ascund.
S-au dus dracului picioarele oricât vreau să mă ascund. Ce tu am?
cât eu am numărat zilele prin spaţiul în care mi-au întors picioarele
puţin peste cap. Am numărat zilele prin felul în care sângele s-a colectat
în spaţiu neformat. Dar am numărat zilele şi prin rândurile prinse din cap.
Am  numărat zilele prin stadiul ligaturilor arteriale & venoase, prin suturile
de rahat. Am numărat zilele şi mi s-a prins prima proteză, cea mai bună
din ţara mea pe care o iubesc aşa.
Ce tu am?


Şi a mai trecut o zi şi eu tot scriu chiar de m-apropii de sfârşit.
S-au dus dracului picioarele oricât vreau să mă ascund.
S-au dus dracului picioarele oricât vreau să mă ascund. Am numărat
zilele-n camera asta prinsă-n scurt. Am numărat zilele prin rândurile
din cap. Am numărat zilele cu scopul meu exact, în treizecişitrei ca bază
(de la douăzeci şi cinci august în mediu cristianic) pe când rezultatul
mi-a dat Ritmos-Antor, viaţa mea, ha-m.


Şi a mai trecut o zi şi eu tot scriu chiar de m-apropii de sfârşit.
S-au dus dracului picioarele oricât vreau să mă ascund.
A avut noroc Lu, exact exact nu ştiu ce i s-a întâmplat, când m-am trezit era
plină de lacrimi deasupra mea. Am recunoscut-o din prima.
Ei mi-au spus că mi-a luat un an să mă trezesc, dar nu-i cred. Pe bune!
Nu are importanţă că imaginile sunt aşa cum sunt, eu am fost
treaz. Ce nu-mi apare chiar exact,
cum îmi ardeau picioarele şi m-am buşit, dar după aceea
sunt sigur şi de aceea ştiu exact: Myron m-a ajutat.


Căci maşina aia căreia i-am venit de hac
a lui era, mai zic ăştia. Cică eram sterciuit la volan, pe frunte
sângele părea prea gros pentru a se fi înghegat, nasul complet spart, un umăr dislocat,
piciorul stâng de la genunchi aproape extra-plat
gâtul ca şi strangulat, ce mai: asta era!, Lu aproape într-un copac
el s-a grăbit la spital şi numai picioarele s-au dus dracului, nu mai am
sânge-n mine să-mi urmez povestea. (Uneori
Myron mai vine şi discutăm despre poezia mea, el mi-a sponsorizat şi Aigess, cartea.)

Şi din asta am numărat ce am numărat până ce tot eu am demarat
organizaţia într-un paralelism binefăcător cu vivisecţia ultimei zile
de întreg între-ale fizicului mişto. Şi pentru c-au fost drăguţi (recunosc)
mi-au adus şi ei un laptop. Parcă-i văd: Lu, Aurora şi Victor, Lucica şi Gheorghe,
Elena şi Gheorghe, Maria şi Gheorghe, Oniţa, Rodica şi Liviu, Mariana şi Emil,
Mădălina şi Octavian, Iţa şi Radu aşteptând
doar-doar să fiu recunoscător.  

Parcă mă văd: în pat, sub privirea mea podeaua caldă şi sub labele lor grase,
chiuveta un pic pic-pic, buda, geamul deschis de-apăreau tăiate bloacele, le-am zis:
“Închideţi uşa. Mulţumesc, dar ia mai duceţi-vă dracu!”

De atunci viaţa s-a redirijat - prin picioarele ce mi s-au îngustat
de nu ştiu câte ori de celelalte proteze sunt la gunoi, prin Ritmos-Antor dirijat
spre culmi şi prin noile legături, dar mai ales prin Epoca-Lu. Şi acum:
glomerule de borătură mirositoare
le simt umplându-mi cavitatea bucală, scurgându-se în barbă
prin perii din nas. Nu pentru c-aş fi porc

dar efectiv mi-a lăsat gust amar. Toată povestea asta
cu ultima zi pe care limitaţii o numesc “normală”. Şi i-am zis “Epoca Lu”
la care tot întroduc în ciuda evidenţei că, atunci când lumea
ţi-e mai dragă, Lu crapă uşa. De exemplu, Vyo şi Ymi
n-au treabă. Niciodată nu vin să mă streseze, iar ăştialalţi mai şi zic că
nu mai am picioare. Ba am, dar toţi sunt proşti şi nu le văd
ba am pentru că mă virgulă mănâncă de-mi vine chiar dacă la proteze tot schimb.
În mă-sa.


Şi a mai trecut o zi şi eu tot sicriu chiar de m-apropii de sfârşit.
Am mâncat, tocmai. Cică s-au gogit de gologani
cu firma asta de catering căci n-ar fi mâncare în spital (în ţară viaţa s-a mai stricat)
dar ştii? e tare facil a scoate ochii când ăla nu poate controla şi răs-controla
şi nici nu mă interesează de-aia. Acum, pentru că în calupul trecut
mă prinsesem cu nişte dendride rebele de trecut,

am recunoscut-o din prima.
Şi aş mai continua.

Lucre(e)z. Paranteza o explic numai prin admirabilitatea găselniţii,
mai puţin Partea a treia construită din empatia pe care o împărtăşesc
cât-de-cât cu drepţii. (Am expus donşoarei Lu inteligent
interesul comun pentru firescul curs al povestirii
şi m-a înţeles şi m-a ajutat puţin şi a recunoscut în fond că am scris
exact aşa cum s-a întâmplat
şi după aceea, nu ştiu de ce, parcă iar m-a enervat.)

Lucre(e)z. Dar acum aş vrea să fac o pauză în acest sens şi să revin
la Lu-vizita de ieri. Deci, păianjenii ca de obicei m-au anunţat
şi apare guşteriţa. “Bună Victor. Ce faci azi?” “Mă cac în sus.” i-am zis.
Ştii, ei îi convenea, cu rochie pe fese că dacă nu le-aş şti aşa bine m-ar excita
cu Polaroizi, cu tocuri, puţin creolă, în fine, tot tacâmul. “Mă cac în sus.”

am accentuat. “Azi mă doare capul. Ţi-am adus câte ceva”. “Bine. Auzi, picioarele nu
mi s-au mai subţiat aşa că poate o să rămân cu proteza asta.” Am remarcat numai
să-i văd sinceritatea. Şi fii atent ce-a răspuns ea: “Ai mai scris ceva?”
“Trebuie să corectez. Te rog eu foarte frumos nu mă bate la cap. Poţi să pleci
dacă ai treabă.” “Trebuie să merg
la cursuri dar aş vrea să-ţi spun de-o ţară ceva.” “Bine.” Şi s-a cărat, era să zic, ca vaca.

Gustul vieţii de artist îl simt din ea, trecutul
cu firele spre firile noastre nu numai ca joacă
de cerebral poet - deci, în sens invers - şi motiv forte
pentru care să-i zic Epoca Lu. Clar ca bonjur
până şi ocolişul dus la cap. Handicapaţilor!
  
Lucre(e)z din patul meu. Ritmos-Antor
mă înconjoară prin esenţa mea şi prin etajul întâi înalt. Buda la care
n-am tras apa după ce-am făcut caca în linie cum m-am explicat
e plină de angajaţii mei pe care-i răsplătesc pentru că m-au anunţat,
Ho, că voi justifica! Ho! La vremea mea. Deocamdată fixez cadrul:
stăpân deasupra spaţiului şi peste firma de catering care mi-aduce
cu plecăciuni mâncarea la pat iar eu zic
nu
sau da.

Lucre(e)z.
Ce-i mai prost, de parcă Frank O’Hara n-ar fi scris pe lumea asta: Pa! Pa!


Şi a mai trecut o zi şi eu tot scriu chiar de m-apropii de sfârşit. Dar când mă gândesc:
totul cu “â” şi cu “î” numai poemele de cenaclu, cele pe loc inventate
pentru că-n es timp Ministerul a hotărât regula după care -
însă revin asupra Epocii Lu şi unde-i  înţeleg fără să citesc din cărţi
că, prin vârfurile ei, de-a lungul vremii
poezia nu-i evoluţie, ci desfăşurare de paradigme poetice.”
nu şterg,
nu şterg un cuvânt cât ideea-mi aparţine deşi mi-a popularizat-o înainte unul Kuhn. Însă:
pe cei ce-mi fac rău enunţând ceva îi voi distruge şi, de pe leşurile lor,
îmi voi ridica ruga către Dumnezeu-CEO.

Însă revin asupra Epocii Lu unde am simţit de atâtea ori şi totuşi nu am scris
că port inima mea în fostul torpedou: poeme de Frank O’Hara - după cel citesc
mă inspir cu randament dementdement.


Şi a mai trecut o zi şi eu tot scriu chiar de m-apropii de sfârşit.
Şi eu tot revin asupra Epocii Lu sub Elisabeta şi Gavril privindu-mă
din punctul meu de vedere încâlcit, în loc să pun punctul pe “i”
“picioarele s-au subţiat de en ori că am ajuns să arunc protezele la gunoi”, în loc
de a sublinia organizaţia şi cum mi-o administrez pentru a mă transpune mai în prezent,
şi eu tot revin asupra Epocii Lu căci nu mă abţin nu mă abţin să nu spun
că cel mai greu mi-a fost în partea cu sinuciderea - parcă-s altul le creieri şi la porniri:
m-aş fi putut sinucide numai din prea puţine griji. Demult am avut o intuiţie de apreciat şi azi:
deosebesc suferinţa densenergetică de stresul că vine beat şi vomită pe un aragaz, etccetera.


A trecut mult, mult de când n-am mai scris. Între timp piciorul s-a subţiat şi
mai mult, nu mi-am putut comanda proteza de la început - dar am trecut
prin Epoca Lu şi m-am prins că e musai să fiu febleţea lui Dumnezeu.
Şi m-am mai prins: “pentru a te cunoaşte, scrii un text inatacabil
ca tehnică poetică şi-l dai unui critic inteligent să-l analizeze.”

Şi am scos din text şi: “Îmi place parfumul discuţiilor la limita dintre stupid şi absurd cum
în câteva rânduri am purtat azi. -Nu le suport ... -Cred că nici eu,
în schimb parfumul lor...”
E slabă la valoarea mea.
“Comunicarea extrardinară nu apare între doi oameni care pur şi simplu se iubesc
(pt. că sunt frumoşi etc.) ci între doi oameni care iubesc acelaşi lucru.”
Asta-i isteaţă
dar nu am răbdare să fac poezie din ea.
“Paznic la morgă, de la 25 de ani îşi caută nevasta putrezită demult.” O păstrez
pentru poezie horror.
“Viaţa m-a învăţat, în (im)postură de introvertit că pot fi înţeles
numai prin surprinderea unor reflexe, nuanţe, scăpări involuntare” o închid prin mine, stop.


*

De data asta a trecut mult mai mult de când n-am scris. Ar trebui
să mă port frumos şi să mă re-prezint. De exemplu, am impresia că vocea mea
s-a dat (cam ca un Greucean) peste cap. Am impresia că fizic
am staţionat. Mai am impresia că eu musai
să fiu febleţea lui Dumnezeu şi El să se ocupe pe veci de poziţia
Ritmos-Antor CEO. Epoca Lu o recitesc pe când


ca angajator dau hrană la gâzuliţe, urechelniţe, ploşniţe, gândaci, păianjeni, păduchi,
buburuze, alte câteva insecte, coropişneţe care, deşi angajaţi simpli, au statut
privilegiat atâta timp cât continui să fac căcat. Mai am impresia că, ca director general,
mă re-prezint şi sunt infatuat. Sunt scorţos.

Sunt ciudos. Sunt gigi-duru. Sunt împăiat. Sunt dat dracu. Grefat
pe textura mea am devenit d.g. ideal pentru organizaţia mea în linie şi, mai adaug,
cu managementul globalizat. Căci e vorba de duşmani sau, în fine, de cei ce-mi strică mie viaţa
ca Lu, Aurora şi Victor, Lucica şi Gheorghe, Elena şi Gheorghe, Maria şi Gheorghe, Oniţa, Rodica şi Liviu, Mariana şi Emil, Mădălina şi Octavian, Iţa şi Radu, Myron.

Mi-au adus un laptop vechi de o generaţie deja, de ce nu-şi văd de ei
aşa cum eu mă văd? Şi mai şi mă plâng cu picioarele. Ba am,
dar toţi sunt proşti şi nu le văd, ba am pentru că
mă virgulă mă mâncau de-mi venea.
Eu, pe bune, “mă cac” pe ei de bani şi de aceea sunt atât de bun ca
director general. Să nu fiu luat ca din oală, un exemplu banal,
când a mai venit Myron şi ultima oară, BB34 şi BB102 buburuzele cele mai de treabă
l-au recunoscut pe culoar l-au ţintit au zburat l-au atins i-au preluat undele
pe care mi le-au transmis, eu de la bun început am ştiut că va fi vorba de Aigess
ce nu se vinde şi că-şi vrea banii înapoi şi i-am răspuns pe loc “Te-ai fript”. Organizaţia

merge pentru că viziunea-obiectivele-strategiile-măsurile numai prin Dumnezeu
le identific, iar valoarea cea mai importantă a companiei e selectată-n ultimul hal
că pe lângă caca meu şi alt căcat e şi: clei moale de urechi
de exemplu la urechelniţe, la păduchi mătreaţă din parietal
la păianjeni loc de plasă când dorm chiar la subsioară, sângele supurat la ploşniţe
rămăşiţele de la potolul meu greţos original dispus pe jos şi. Tradus în alt limbaj

am un sistem de salarizare de-i ţin pe cei mai buni şi nu uit “Mulţumesc.”
“Dă-i înainte.” “Aşa te vreau.” “Bună treabă.” sau altă undă dulce. De exemplu,
proteza e fixată-n budă, mâinile (a)prinse-n zid iar ăştia cu aripi de care-s mulţumit
se rotocolesc paralel cu apa şi de colon ca axis mundis, târâtoarele
de care-s mulţumit se scurg pe mâini şi pe cioate, toţi pe marea buclă-n până-nghit.  

Măsor totul să ştiu ce obţin; de exemplu, când nu vin să-mi aducă
potolul meu greţos&frumos, gândacii aduc mâncare de la bolnavii proşti. Sau
merg direct la cazan de unde-mi prind spuma pe ochi. Sau de la un vizitator mai gomos
prind resturi de prăjituri ciucalate. Sau merg pe stradă de unde-mi culeg
la punct ochit punct lovit un pic sau din apa de ploaie sau mai înşeală pe şobolani
de troace de-ale lor (dar astea, de regulă, nu-s bune deloc).

Multe multe se-ntâmplă pentru că amploaiatul meu e motivat la greu - deleg
cu unicul simţ al minţii, aprind scânteia-n ego prin întrebările deschise de tipul
“Ce-ai face în locul tău?”, împărtăşesc aşteptări
cu un credit orientat la sarcina din funduleţul meu. Ştiu
formule şi algoritmi, inele diagrame succesiuni răzleţe, prin care sută la sută
comunic. De feedback profesionist nici n-are logică să amintesc cât sunt profesor
şi sublimul e că le-ascult muzica elitrelor iar în timpul acesta îl bineunduiază pe Dumnezeu

că mai trăiesc. Ca orice sistem deschis, trăim din input-uri. Astfel prin gâza G34I 
de la coropişniţa CR596 (întotdeauna subordonaţii mei au nume viu, că
de-aia au nume) eu am ştiut că vine maică-mea şi, când ea a intrat, eu mă făceam
că dorm; şi până a plecat am stat aşa.

Şi cât timp mai consider că “a-ţi trăi viaţa” e un fel de a te dezvolta
în direcţia care trebuie, mai facem şi poante uneori; vreau să scriu că când
(şi merge că i-am cam pedepsit) a venit infirmiera ultima oară eu ştiam
că i-am pe ăştia aici şi i-am tras un “Gura mă-tii, iar ai venit!”
apoi am aruncat cu ceva, chiar în ea. După ce a plecat
mi-am zis  “Asta “DA”. Ritmos-Antor face să exist iar pentru ei
să fie doar o treaptă mai sus în cea mai faimoasă piramidă a lumii.”

De Crăciun le-am zis că le dau căcat ca primă. Şi cum nu se vine de la CEO direct
le-am cerut materie primă de unde vor ei numai
să nu mă-nbonăvesc. Şi ce-am mai mâncat! Că atunci când
a venit infimiera aia nouă, de 18 anişori, i-am oferit şi ei. Aveam măi, aveam
gros. În alte cuvinte, Ritmos-Antor e viu. Şi obiectivul

e ca eu să trăiesc frumos prin mulţumirea prinos
a lor. Ritmos-Antor e permeabil şi sunt sigur de asta prin aerele
din jurul meu. Sunt multe de spus. De pregătirea pe care o ofer. La lucru
le explic unghiurile de atac, ce să mai ia, interrelaţia cu specia aia. Îi trimit
prin alte camere de unde să fure din mers
c-aşa-i viaţa. N-am cărţi, dar după ce mor alţii le dau voie să mănânce
din creierul lor. Îi promovez pe cei cu interes de alt zburător sau târâtor.

Sunt multe de spus. De recompensări. Dar au început din senin să mă virgule
mănânce picioarele. De exemplu, degeaba: că acum m-am enervat
şi nu mai am ce face!


*

Am recitit şi-am dospit ce-am împânzit şi tot de tremurici mă cutremur
de ce plăcere. Pe deschise, m-am depărtat d-Epoca Lu,
ceea ce-i perfect în legătură cu penultimul rând şi destul de nasol în rest,
însă femeia de serviciu (cea nouă, cu cracii lungi)
se jură că a trecut timp destul şi (acum eu) dracu nu-i negru

atât. Viitoru-i condensat în Victor şi-i ca imposibil
căci trecutul în rude căci, jur pe roşu/sfinţi/CEO, prea vin ăştia
rar - ba că nu mai sunt banii ăia, ba să mă obişnuiesc că şi cu alţi copii
acum, ba că s-au mutat şi că-n ţară nu-s bani de pâine d-apăi de benzină,
dar ştii? e uşor de-a minţi când celălalt nu are instrumente pentru control minuţios.
Culmea este c-am auzit că Myron a tuns-o-n State şi că toţi tinerii cu creieri şi fără spate
pleacă. Culmea-culmilor e alta, anume că Lu a-ntins-o-n Canada. A vrut odată
să-mi spună de fază

oricum trecut-a timp de-atunci, zicea femela de serviciu nouă care, a-propos,
să ne concentrăm pe ce-i aproape: e cu pulpele alea creole
de parcă le ţine pe tocuri şi strânse-n ciorapi (deşi nu-i aşa)
c-un bust de viespea-dracu, nişte sâni că pun pariu că niciodată nu se vor face bretele
nici măcar pere. Ăştia - că-s invidioşi, proşti şi fără gust -
zic că gagica n-ar fi chiar aşa şi c-ar fi cu precădere

vedeniile mele de când e-n Canada Lu. Dar Eu
nu simt, să dea dracii… mai ales când vine şi-mi pun viespile s-o ciupească de pulpane
să dea dracii… Lu a tulit-o ea-n Canada şi mi-a spus mie maică-mea
că s-a căsătorit cu unul, român, Victor (adică cu numele meu) şi are o fetiţă

Amalia. Şi m-a lăsat singurel cu organizaţia mea-n spital, da-ce contează
când am pe tarabe Aigess… Şi Ritmos-Antor a rămas
o altă bază şi, nu că n-aş fi consecvent, dar mai discut şi cu rudele
când apar - mare păcat că sunt proşti; trec cu vederea pentru update
la calculator şi mai am puţin şi-mi bag e-mail, internet, tot ce se poartă -
cu moartea stau mai rău din punctele forte că nu am putere (dar nici nu-s dispus perfect
să mor). Am redevenit ce-am fost şi chiar mai mult adică absolut anahoret

la Epoca Lu mai rearanjez câte-un vers să-mi ţin mâna,
le-am dat şi alte drepturi subordonaţilor ca dar din partea Şefului
ca dreptul de a sta cu mine deşi eu nu prea mai am chef
dreptul de-a pleca cu preaviz şi fără a-i mai băga în cacao pe veci
dreptul de a face jeg înainte de a intra-n tură gagicuţa care, a-propos, e măritată.
În schimb le cer să facă repetiţii cu moartea mea din gunoi

o să-l rog pe Dumnezeu să aibă de grijă de firmă până reânvie omul, la Epoca Lu
am cam scris totul, şi-aşa-i lungă că de nu depăşeşti ambiţia lumii de două-trei ori nu ţine. Pe
de altă parte am mai slăbit, între timp Gheorghe a lui Maria a murit.
Mi-a părut rău de el, adică de mine.


*

Nu mai e timp. Moartea asta ce-i s-o ştiu
are aer, şi mai să nu mă prind. Mă freacă la icre prin vise, cu camera asta
în  metastaza ei faţă de un univers cu grinzi. Cu numai senzaţiile
de s-a cam scorojit. Nu. Nu mai e timp. Ritmos-Antor ca angajaţi
e altul şi mi-am replasat sistemul de recrutare în ideea că din interior
nu mai promovez nimic - pentru proiecte mele am nevoie de specialişti. Am aievea
senzaţia că şi eu am îmbătrânit. Chiuveta se ţine cu ciment la o inimă
de mozaic. Moartea mea lasă miros de gaze pe care l-am primit
după ce mi s-a spus să fie primit şi m-am trezit. Chestia
cu dormitor având closet racordat
s-a superamortizat. Televizor nu mi-au luat până-n ziua de azi. În cărucior
nu mă mai sui de, de-i să socotesc după păianjenii care au dat colţul,
câţiva ani. Ritmos-Antor face casă bună cu moartea în concluzia mea. Am o uşă
prin care toţi nenorociţii (o iau) în()cap,
şi m-am obişnuit şi cu asta.

Am un scuipat cald. (Femela de serviciu
mişto mi-a confirmat.) Am sângele din cioturi cald. (Ştiu
de la ţânţari.) Am privirea caldă. (Ştiu de la mama.) Am sufletul cald.
(Pun pariu de asta.) Ce tu am, ce tu am, ce tu am? când
de fapt s-au dus dracului picioarele şi m-am scofâlcit după cum mi s-a modificat
barba, şi - săracul de mine - simt moartea ca o stare de fapt înfiptă-n omoplaţi.

Lasă!, c-o să mă bocească foarte mult gâscanii. Şi ce bine-mi pare
chiar de-acum! Eu o să fiu mort, tot tacâmul, şi, dacă sunt deştepţi
- dar toţi o să mă plângă mult
nici o excepţie cu excepţia dragilor: Elisabeta, Gavril şi, mai nou, Gheorghe.

Toţi or să mă plângă fir-ar ai naibii ei de fraieri
ce bine mă simt şi-or să mai treacă câţiva ani să mă tâmpesc
până la nivel dumnezeiesc. Ce tu am? ce tu am? numai Lu e hiperbabă de Canada
restul or să mă plângă, să le fac un bine o să mă chinui pe patul de moarte. Dar nu!
să mă plângă dacă-s proşti, ia mai dă-i naibii că şi-aşa toţi ăştia au picioare.


*

Nu-mi scrie o scrisoare şi ea (viţica),
şi sunt cu moartea că numai reurmăresc
şi mi-o vizualizez fidel,
şi ce dacă nu sunt eu ăla
care am scris-o ultima (oleacă
dacă mă uit la ceasul meu cu dată
văd că de la sus-paragraful s-a dus anul,
aşa că ce vrea ea? că iar mă enervez de-xplodez)
şi ce dacă că s-a căsătorit
cu unul Victor (adică chiar cu numele meu)
şi ce dacă cât eu însumi sunt (ce?! n-o lasă ăla?)

tot în aceleaşi graniţe cu milioanele unde
s-a împuţit, zice-se-n exterior, şi mai rău trebşoara
că simt obvios şi văd monstruos eu însumi că
nu mai vin ăştia mai deloc, c-aproape

(zic ei) mor de foame mincinoşii, c-au vândut
autoturismul proprietate personală de când îs şomeri iar
că ceilalţi de un an şi mai bine n-au
mai primit pensia (dar eu nu cred), cert e
că s-a dus cum a şi venit “update”-ul meu c-au bani

doar de cartofi - scârţ!, până şi maică-mea
cu taică-miu mi-au aruncat-o că “bine de Lu
că s-a cărat că dacă nu şi cu ea” - cu

mâncarea stau mult mai rău şi
gândacii ăştia pe care i-am dezvoltat întocmai eu
(demult…, că eu în ultimul an
bine de tot nu ştiu ce să fac,
ceva injecţii parcă ceva radiaţii parcă ceva nasturi ceva)
performează rău, ei zic

că bolnavii proşti nu mai au mâncare şi
că-şi mănâncă până şi cârnaţii
(am scăpat de concurenţă, aşa măcar)
la cazan s-a zis cu spuma şi-au început şi
meseriaşii din Ritmos-Antor - ca fost
angajatorul cel mai mişto - să se care

iar între timp eu sufăr din inimă
pentru drag-iubitul meu plai de la care ni se trage:
mioritic în existenţa sa, sub CEO, sub
familia lumină ca doi sori pentru care am reală stimă
şi ce dacă ei fură niţel, şi
eu aş face în locul lor la fel. Nu, eu

stau aici căci până la urmă
urma scapă turma şi tot ei mă vor
plânge. Oricât de săraci, c-aşa-i datina străbună
în iubita şi minunata şi excelenta mea (nu glumesc, să dea dracii!)
ţară cu:
lemn înalt-fabrici de stat-holde mănoase şi aproximativ bănoase 
pentru

dar de ce? că şi eu aş face în fond
la fel. În fond, cu Ritmos-Antor
am megameseriaşa experienţă cum e să fii născut
să-ţi întruchipezi lumina, să fii logodit
(am fost eu cu Lu dar a plecat în Canada
că eu de când am aflat-o ani întregi
am plâns în tăcere şi fără un rând pe proteze) prin fapte
ca cel din frunte printre cetăţi,
să miroşi activele strategic şi-n cauzalitate
să-ţi pătrundă ca de la Dumnezeu în buzunare


căci să-mi bag picioarele întregi dacă n-aş
face la fel. Dacă nu mor
dar eu mor şi-o să mă preumblu deasupra patriei
(şi nu-s ipocrit, să dea dracii!, ascultă:)
tare minunată şi            
superbă şi        
tare faină şi      
extraodinară şi dragostea mea

deci, după cum mă exprimam,
prin preşedintele ţării şi-o face nepreţuită
ca ţară între ţări
şi experienţa mea de Director General în Ritmos-Antor
îmi spune clar că şi eu
aş face-o la fel.


*

Şi ce dacă e cu reţea la cap
mafia şi ţara eu sunt perfect de-acord
cu asta, în fond e binişor
cât poţi a scrie poezie în spital
şi nu eşti luat de nebun despre asta. Nu că

mă doare-n cot, dar moartea mea din gunoi
cu Ritmos-Antor e “role-model” ca structură extraplată
dar am uitat inextricabil ce-am vrut eu
să zic, băga-mi-aş picioarele în:
gâzuliţele, urechelniţele, ploşniţele, gândacii, păianjenii, păduchii, buburuzele, coropişneţele
nu că nu mi-ar plăcea, doar EU ca maestru
i-am selectat pentru performanţa de azi şi

când-colo: cât o zăresc în zarea ţării clară
moartea mi-apare viziunea poetică (să mă ia) şi.
D-aia nu mai pot eu.
Oricum mă vor regreta toţi.

*

Am pus semnuleţul deasupra nu pentru că nu
şi pentru că mama şi cu tata, proştii,
au făcut un copil că n-au ştiut s-ai doi
(că dacă-ţi moare unul
îţi mai rămâne unul măcar)

dar Ritmos-Antor a decedat la trei luni
(cu sintagme ca “structură extraplată”, gata)
după ce-am rămas numai eu cu CEO-ul
şi de-atunci îl recunosc doar pur şi simplu ca Dumnezeu

şi-mi pare aşa rău

că s-a scorojit şi camera singură că s-a crăpat chiuveta singură
că pe pat au apărut singure
tot felul de însemne şi că n-am reapucat
să mă şterg la cur singur că aşa mă obişnuisem cu gângăniile…
(şi asta-mi face rău, cred).

Asta-i viaţa: Lu, Myron sunt bine în G7.
Aigess e la ediţia a doua de când au auzit
că sunt aşa cum sunt (ce?), Epoca Lu se sicrie
că din vârtejie numai gândul la moarte dă pace şi
dar ce mai mă vor plânge şi asta mă ţine-n viaţă.

Dar eu mai poot, căci asta e senzaţia. Cu
un exaoctet de imagini aş continua, dar simt
o undă de melancolie definindu-mi cinstitul
sufleţel, cum o altă undă de melancolie îmi defineşte mintea. Pe care
o simt clară
ca pe vremuri. Aşa cum

am fost înainte de asta altul. Şi altul. Şi le las în spate
cu luciditatea unui mare împărat. Emoţiile sufletului
nu mă mai domină dar le am ca aparat, mintea se întinde
dincolo de un fel de tunel vaginal. A fost un fel de virgulă
derapaj necontrolat pe care în fiinţa mea l-am purtat. Şi
asta-i. O să recâştig acea puritate & lucidate pe care, simt, mi-o dau
numai Dumnezeu şi Moartea. Ăsta-i strigătul meu de atac aşa
cum alţii aveau nu!, aşa
aşa se, separă bobul de neghină.

*

Că sigur, numai dacă bunul ex CEO mă inspiră-n moarte
atunci gândurile-mi de-aici înainte ca şi duale-n efectul lor
Hawking, adică pe de o parte eu fizic pe de altă parte gândurile ca nişte neutrini
(de inspirare era vorba) şi eu freş în moarte şi ei brusc vor începe
prin a mă plânge, uitând că nu au bani (nenorociţii)
se-ndreaptă
când la ureche le sună “a fost găsit ieri seară


mort” - crispat (în duhurile drepţilor zicea popa),
rezemat la colţul patului într-o vomă cu bucăţi
de ficaţi, plămâni şi ce mai îmi ţinuse cutia, cu popa aruncând
tămâie pen-a scoate mirosul, cu îmbălsămătorul
care m-a dres aşa gigica de regret că nu l-am contactat pe când
cu femela aia de serviciu odată, cu sâni mere mărişoare şi craci creoli (că veni vorba -
acum, mort, înţeleg că într-un sfârşit mă copsesem, adică îmi plăceau
gagicile cu sânii mici. Ce zici?). Şi ştiu
că ei, dobitocii, se gândesc la săracul de mine
- în acelaşi timp eu de facto-s în imagine cu Elisabeta, Gheorghe şi Gavril
şi câtă vreme nu mă văd bine nu-ş ce să mai surprind - dar mai ales


pe cine să invite şi ce să pregătească să nu se facă de ruşine pe scara blocului
căci cu iubirea de oameni Tu le chiverniseşti pe toate şi
ceea ce este de folos tuturor le dăruieşti, se poate.
Chiar de-s preparat giugiuca nu trebuie a sta mult, dimpotrivă
de unde să-mi ia coşciug (sărăcuţul de el, c-a fost băiat bun)
unul cu sculptură să nu-ţi fie ruşine că observă vecinii, şi ce mai plâng
şi ce mai mă sărută pe frunte, însă Elisabeta, Gavril, Gheorghe
povestesc cu chiote cum au trecut ei prin asta (eu le-am făcut aidoma)

şi că n-am ce face. Ce băiat bun a fost săracul! De mic. Drăguţ. A ascultat
de mama lui de tata, de bunica, de bunicul şi de străbunica, a ascultat sărăcuţul.
Bine eşti cuvântat, iar tu Doamne, învaţă-mă între lumânări
de la care îmi cade faţa în camera asta în care tot zac de vreo nouă zece ani acuma
acum, când plec din ea cu toată hoarda, toţi se tânguie ca nişte retardaţi
că nu-i aud pe Gavril şi Gheorghe, Elisabeta - dar ei eu păţit la fel
şi n-am ce face.

Şi ce mai plâng proştii! După cum mă scot din cameră sigur
mi se vor ierta greşelile toate. La uşa spitalului, hopa:
Ce băiat bun a fost săracul. De mic. Drăguţ. A ascultat de mama lui
de tata, de bunica, de bunicul şi de străbunica, a ascultat sărăcăţul.
La prima intersecţie, hopa: ce băiat bun a fost săracul, cu tot tacâmul.
La altă intersecţie, hopa: că mă plictisesc şi eu, d-apăi ăia din spate.

Şi-am ajuns să mă văd sărutat pe frunte de toţi leproşii. Măcar
de-ar fi fost Lu; dar nu ca s-o flegmez ca pe ăştia, ci aşa. O văd eu de aici
mamă de puradel în up-town Toronto, cu un mascul în business de parcă
nu i-ar fi mirosit gura de la mine niciodată...

Ce dacă sunt în cărucior acuma. Ce, în sicriu voi fi altfel? În fine…
Sunt tot şef de coloană cu hoitul la răscruce, cei din spate sunt cu vremea,,
auzi bă că Lu, prietena lui l-a lăsat şi s-a cărat în Canada sau în State, că ea
era nebună cu d-astea,, auzi bă că ăştia cu corupţia au mai prins
cevaceva,  auzi bă că chiar în judeţ un copil de doi ani s-a enervat şi
şi-a ucis mama cu coasa, auzi săracul - dar e normal! că m-am plictisit până şi eu
în “morţii mă-sii”. 

Este cam aşa: Tu eşti Dumnezeu, ai dezlegat durerile celor ferecaţi;
odihneşte-mă. De fapt este cam aşa:
cu Elisabeta, Gheorghe şi Gavril stăm într-o parcare şi vedem până-n Canada
şi odihneşte-mă să mă care-n biserică odihnit, şi sălăşluieşte-mă
în curţile tale precum este scris, mântuitorul nostru, în cămările cereşti unde,, cu excepţia 

unora cu capul cum imaginam eu oul de ornitoring
şi cu patru picioare ce s-au atrofiat de la aripi, şi două aripi
ce s-au atrofiat de când şi-au tras în şezut propulsoare,, e mişto. Cică ăştia sunt îngerii
într-o circulaţie “nebună, nebună, nebună”

că noi în parcarea unde suntem de-abia avem loc să mă vedem la loc de cinste
în biserica plină de lume pusă să leşine. Pe-ai mei
primii, cu rang înalt - cu pace Domnului să ne rugăm…

Bă, şi ce mai mă plâng proştii…
Bă, şi ce mai mă plâng proştii…
Iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm… Doamne miluieşte,
Doamne miluieşte, Doamne miluieşte.
Ce dacă sunt în cărucior acum. Ce, în sicriu voi fi altfel?

Şi-acum să punem punctul pe “i”: trece un roi de îngeroaice
atât de drăcoase (aş fi zis pe vremuri) că le văd numai pe ele în faţă.
Dar care desfătare lumească este lipsită de întristare?
Vai, câtă luptă are sufletul meu despărţit de trup! Vai, cât lăcrimează
atunci, şi nu este cine să-l miluiască pe dânsul când le văd pe-astea cum se duc
cu propulsoarele prinse-n şezut.

Doamne! în faţa ochilor se mişcă un alt roi de îngeroaice atât de drăcoase că
presiunile uriaşe pe suflet de-abia ţin loc de clădiri pentru trup
şi asta mi-e calea, că în deşert se tulbură tot pământeanul,
după cum aud tărăgănând popa:
când dobândim lumea, atunci ne sălăşluim în groapă.

Dar unde eşti tu Dumnezeu? CEO-ul meu drag
tu m-ai pus să-i văd eu urmându-mă spre groapă din câmpul cămărilor cereşti
apar milioane de boabe ca îngeraşi moderni, iar de-ncerci s-ajungi pe ei
simţi căile determinate de presiunea pe sufletul tău faţă de rest,
se zice că în rest e Dumnezeu dar Dumnezeu nu-i pe nicăeri
pe acest credincios
pe care l-ai mutat de pe Pământ, învredniceşte-mă să dobândesc

învredniceşte-mă să dobândesc
învredniceşte-mă să dobândesc, dar mai contează în clipa şoului
pe care-l reprezintă hoitul meu?:


sunt băgat în groapă cu lacrimi de crocodili
de proşti cât nimeni nu-ngână spre gaura unde mă amân:
oricum a trecut prea mult de când
sunt singur
şi luptă

are sufletul când mi se desparte cu picătura de trup,
nimeni fiind să-l miluiească pe dânsul
cu pietrele aruncate strâmb

că-n deşert m-am tulburat, iar când am dobândit lumea
m-am scăpat fix în groapă - pentru că au dreptate

Aliluia, Aliluia, Aliluia
slavă ţie Dumnezeule tată
timpanele moarte îmi vibrează sub cazmaua groparului

şi simt al dracului de bine cum
Aliluia! Aliluia! când am dobândit lumea
m-am sălăşluit fix în groapă -
iar tu, cu energia ta nefiinţică, m-ai tot zidit
căci întru chit aşa ai binevoit

m-ai zidit şi din numai cauza ta tot sufăr un pic
dar cinste ţie dacă aşa ai binevoit, de aici înainte
cu imaginile celorlalţi de (“)sănătate(”) estompate
cu particulele conduse de presiunile pe suflet în parte, în parte
sub strălucirea ta şi “de-acum înainte” nu se face
să fiu primit, să fiu primit e singura amăgire Aliluia!, să fiu primit
cu Elisabeta, Gavril şi Gheorghe la capătul vaginului cum numai Tu ţi-ai închipuit

cu Elisabeta, Gavril şi Gheorghe dincolo de capătul vaginului cum
extrem de plat n-am lăsat pornire pentru a intui: Aliluia camarade!
în spaţiul deschis înainte de vremuri mă mişc
mai uşor decât tot aerul din care mai prind o dimensiune în Elisabeta, Gheorghe, Gavril
Aliluia iubite camarade!
Aliluia iubite camarade! pe când deja
cu toţii ne contopim freş, chit, prins şi fără de noi înmiit.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net


 visitors on asalt sites

 

Observator