MĂDĂLIN ROŞIORU

ELEVATOR
- claustrofobia -

    Bună, Ioana! Urc la tine cu părul alb. Mîna îmi tremură pe butoanele interfonului, blocul tău cu bulină roşie s-ar putea să se prăbuşească dacă mă sprijin prea multă vreme în el, iar mansarda ta să-şi ia zborul spre înălţimi, către irealitatea de care în realitate aparţii. Ce bine că ai răspuns la timp, şi că n-am îmbătrînit de tot aşteptînd.
    Aproape că m-am ciocnit, la intrare, de nervos ce eram, de un individ rotofei cu cravată, umbrelă şi pălărioară, care, în loc să se încrunte la paloarea mea cadaverică, mi-a zîmbit şi m-a salutat, ridicîndu-şi pălărioara. Iar mie mi s-a făcut, nu ştiu de ce, şi mai frică.
    Blocul ăsta blestemat s-ar putea să-mi poarte pică, din perioada în care îi umileam scările cu bocancii mei militari: în vremea aceea eram cu o educatoare şi rîdeam cu gura pînă la urechi de bulinele roşii.
    Parcă şi incidentul că grăsunul s-a întîmplat acum cîteva secole.
    Tu eşti la fel de frumoasă ca întotdeauna, şi-o să intri în istorie drept femeia cu care (încă) nu m-am culcat, deşi am fi avut o mie de motive şi de prilejuri s-o facem, amîndoi. Mă bucur că te pot îmbrăţişa şi de această dată, furînd în acea atingere mai multă dragoste decît dintr-un bordel întreg: iubirea noastră e aşa de ieşită din minţi pentru că încă s-a păstrat reciproc castă pînă-n clipa de faţă. Dar dacă o să te măriţi cu mine, cum am glumit la telefon, inevitabilul tot o să se întîmple. Şi poate pe undeva ar fi şi păcat. Iar în gîfîitul meu de-atîtea trepte îi poţi ghici deja toate nuanţele, cele care au rămas neînfiorate atunci cînd ne-am făcut masaje unul altuia şi am dormit alături iubindu-ne ca nişte fraţi.
    După ce o să-mi trag răsuflarea şi o să mă smulg din îmbrăţişarea ta lacomă poate că o să-ţi povestesc ce mi s-a întîmplat ultima oară cînd am plecat de la tine. Dar deocamdată mă simt atît de bine în braţele tale! Părul tău îmi inundă nările cu un parfum pe care l-aş stîrni în lungi zbateri nocturne. Şi aşa mai departe, pare că mă îngînă zîmbetul tău ambiguu, în care mi se pare că desluşesc destulă ironie.
Deci, este vorba despre greci: aşadar şi prin urmare, grecii fac comerţ pe mare. Să ne întoarcem (cu spatele) la oile noastre - albastre. Şi să ne plătim ratele, ploile: toarcem acelaşi fir al firii amintirii. Noi, mirii.
    Mi-am găsit un locşor la căpătîiul patului tău şi surîd poznaş şezînd turceşte, amuzat de ce-mi aduc aminte. Iar tu, tu eşti frumoasă şi-atît, restul nu mă mai interesează deocamdată. Nu ne-am mai văzut de aproape un an de zile, şi mă bucur că nu te-ai schimbat prea mult. Cred că nici eu: chestia cu părul alb de la început era doar o metaforă. Şi-ai să-nţelegi în curînd de ce nu mi se pare deloc c-aş fi exagerat.
O ploaie subită de vară, îngînată de un soare extatic şi hazliu, răpăie pe acoperişuri. Şi, ca la Sadoveanu, în timp ce ne degustăm tacticoşi ceaiul pregătit de tine, eu îmi cam dreg vocea a povestire şi...
    - E interesantă povestirea ta, cel puţin pînă aici, spuse Ioana, căscînd şi întinzîndu-se ca o mîţă somnoroasă. Mare mincinos eşti!
    - Adică? mă prefăcui eu ofensat.
    - Pur şi simplu, ce vrei să spui? De ce nu rupi odată pisica aia nenorocită? De fiţe şi fonfleuri textualiste zău că-s arhisătulă, şi pe cuvînt dacă-mi mai faci vreo impresie, venind cu faze de-astea! Şi, mă rog, totuşi, ca să nu te superi prea tare, cum se va continua, în cele din urmă, povestirea ta? N-ai reuşit decît să mă faci curioasă, nesuferitule!
    - Asta şi voiam! De fapt, proza, din cele mai vechi timpuri şi pînă la tine-n mansardă, nici c-a avut vreodată alte gînduri! Nimic nou, aşadar.
    Şi-apoi, ştii tu: cred că ţi-am povestit episodul primei mele vînători: de-abia ajuns acasă, m-am şi repezit să curăţ puşca, noroc cu tata, care mi-a explicat, amintindu-şi de originile noastre ardelene, că puşca şi femeia trebuie să le iei încet, minten-mintenaş! De texte, nu mai zic...
    - Deci nu vrei să-mi spui cum se continuă? se zburli ea, fioroasă.
    Mestecînd tacticos cu linguriţa în ceaşca de ceai, tocmai mă pregăteam să încropesc o minciună cît mai artistică. Prelungeam cu sadism şi pe undeva chiar cu nesimţire momentele de suspans care se instauraseră între noi, între ochii mei pofticioşi şi atît de lumeşti, în ciuda pretenţiilor mele, şi ochii ei strălucitori şi aparţinînd mai degrabă unei alte lumi, despre care nimeni nu va şti nimic, niciodată: doar eu. Şi m-am hotărît, în cele din urmă, după alte zbateri aprige şi cumplite în adevărul lor, pe care cititorul nici măcar nu le bănuieşte, să vorbesc...
    Ploaia răpăia pe acoperişuri. Îmi dresei în cele din urmă vocea...
    - Personajul care ar trebui să mă reprezinte, cu stilul meu gongoric şi fantast, ca un must care refuză cu încăpăţînare să stea odată din fiert, îşi aminteşte, la un moment dat (tot de mine, fireşte), cum cu un an înainte, pe cînd îşi satisfăcea cu reală vocaţie serviciul militar, schimbînd bocancii de rocăr civil ca identitate cu unii anonimi, de armată, plecînd o dată de la personajul ireal, vaporos, de o frumuseţe tulburătoare, care ar trebui s-o reprezinte pe undina din tine, se lasă condus pînă la uşa liftului în care intră, apasă pe buton şi-ncepe şi el, ca omul, să coboare. Buuuun! Pîn-aici, nimica anormal. Iar ochii tăi mari şi miraţi, să ştii că n-au fost niciodată mai frumoşi ca acum!

...............................................................................................................

    Soarele rîdea complice, desenînd curcubeie. Iar eu unul îmi dresei vocea, cu real talent şi ştiinţă narativă, pentru a doua oară...
    - Poate mă laşi pînă la urmă să-ţi răspund la întrebare. Fii fată cuminte şi nu mai da cu perne-n mine, că se plictisesc cititorii. Deci:
    Personajul meu liftuit începe să coboare, şi-ncepe să-şi amintească de-a fir a păr - aici probabil că domnul cititor s-ar cam fi plictisit oareşcum - cum de te-a cunoscut, şi toată povestea pe care tu deja o cunoşti, cum ai trecut la început drept verişoara mea, şi cum, de dragul unei ficţiuni care pusese stăpînire pe-amîndoi, am rămas la nişte relaţii cu adevărat verişoreşti, dovadă că ficţiunea are uneori un ascendent nemaipomenit asupra bieţilor de noi, aşa cum bine o ştii şi singură...
    ...Şi cum, furat de amintiri, personajul nu-şi dă la început seama că liftul ar fi trebuit să se oprească de mult, apoi realizează că n-a sosit încă la parter, şi liftul coboară - sau aşa crede el - şi coboară, iar el nu reuşeşte să-şi dea cîtuşi de puţin seama de ceea ce se întîmplă. Dacă se (mai) întîmplă. Ce mai, plonjăm în plin fantastic, cu efecte speciale şi garantate. Iar liftul continuă să coboare, pe cînd personajul, care aveam eu de gînd să sugerez că suferise, eventual în copilărie, de o formă uşoară de claustrofobie, devine din ce în ce mai nervos. Mai panicat. Nu-şi dă seama ce anume i se-ntîmplă, şi de ce tocmai lui? ...
    (Ca să fiu şi mai convingător, ar mai trebui să-l pun să viseze în cîteva rînduri, tot în copilărie, eventual adolescenţă, cum se trezeşte viu într-un sicriu, şi moare sufocat. Aproape ca-n poveştile poeşti, şi în plus ca o posibilă urmare la lecturile din Edgar Allan Poe. Sau cam aşa ceva, poate m-aş fi sfătuit - sigur ai fi apreciat acest lucru - şi cu tine.)
    ...Oare e adevărat că nimic nu este întîmplător, şi că totul, dar absolut totul, ca într-un text bine strunit, are o relevanţă de început de lume? Întreaga viaţă a personajului i se perindă pe dinaintea (sau, mai degrabă, pe dinapoia) ochilor, iar el aşteaptă din ce în ce mai înfrigurat - ce ironie! - ca uşile liftului să se deschidă şi să-i înfăţişeze, cine ştie, poate peisajul arid şi dogoritor de care se teme orice bun creştin... Iadul. Liftul a coborît probabil atît de mult, că însuşi centrul pămîntului trebuie că nu e foarte departe. Deja parcă se simte o dogoare suspectă. Şi uşile liftului parcă stau să se deschidă dintr-o clipă într-alta, iar personajul panicard îşi aminteşte, la paroxismul fricii, de momentul în care, copil fiind, cînd se ascunsese de maică-sa sub patul greoi ca un capac de sicriu care nu-i mai dădea voie să iasă, intrase în fibrilaţiile spaimei şi o chemase, cu ultimele puteri, pulverizînd într-un ţipăt disperat ultimele sale picături de viaţă, pe maică-sa care-l salvează, liniştitor, la ţanc. Ţipătul Mamăăăăă! rămîne însă nerostit...
    ...Mai apoi, după ce se mai calmează, personajul îşi închipuie, odată trecut momentul critic, că deja a depăşit, ca-ntr-O călătorie spre centrul pămîntului de Jules Verne, cu eventuale aluzii psihanalitice special inserate pentru cititorul năzuros şi cult, ştii tu, de pe orizontul nostru comun de aşteptare, sîmburele secret al lumii, şi că deja urcă spre un purgatoriu dantesc, şi de-acolo, cine mai ştie... Cred că deja l-a cam cuprins ameţeala. Cititorul bănuiesc că nici el nu mai pricepe o boabă, aşa că vine finalul, nu fără skepsis, desigur, altfel nu se poate:
    ...Uşile liftului se deschid, iar el - stupoare! - constată că nici măcar nu s-a mişcat din loc, că totul s-a petrecut în clipa în care el a strivit imaginea ei atît de dorită sub pleoape, iar uşile au dat să se închidă, dar ea, ca o adevărată Beatrice, le-a deschis din nou, smulgîndu-l pe el din coşmarul lui concentrat, şi sărutîndu-l înfometată chiar acolo, în dreptul uşilor, care fîlfîie acum binevoitoare ca nişte aripi de îngeri, iar şi iar, într-o uitare deplină şi definitivă a timpului, spre disperarea unui individ mărunţel şi încărcat de sacoşe şi pachete - ştii tu, tipul ăla de care se rîde în superfilmele americane de succes, şi nu numai, cel care-i contrapunctează în cheie umoristică pe adevăraţii eroi, care fac măreţii şi se îndrăgostesc şi se sărută cu patos şi cu ochii-nchişi de ţi-e mai mare dragul să te uiţi suspinînd la ei, şi lumea se scoală de la film mai fericită, ştergîndu-şi pe furiş o lacrimă poposită în colţul ochiului şi destinzîndu-şi chipul într-un zîmbet larg în vreme ce comicul, pe care-l ghicim împrumutînd la rîndul lui perspectiva publicului, îşi performează împăcat, spre a-şi masca în definitiv stînjenirea provocată de happy end,  ultimul giumbuşluc - tot încearcă, de la parter, să cheme liftul! 

...............................................................................................................

    Cum se cheamă ascensorul în Japonia? Simplu: apăsînd pe buton. Exemplu de replică stupid amuzantă cu care grăsunul ar fi putut apărea cu succes într-una din scenele filmului întîmplărilor noastre.
    Să fi fost o simplă ironie din partea tehnicii, adică să nu fi funcţionat de la bun început butonul de la care comandase - sau numai crezuse atunci că-şi procură - coborîrea la nivelul solului, din înălţimile la care locuiai? Sau chiar să se fi întîmplat ceva fantastic - cu adevărat? Oare ce-mi închipuiam eu pe la începutul povestirii: că-ţi poţi afla vreun sprijin în butoane?!! Nici vorbă de aşa ceva: texte, texte, texte. [sic...]
    ...Nu mai devreme de alaltăieri, cînd veneam către tine, m-am întîlnit cu o fostă colegă, care-mi amintea prin nume, origine şi chiar şi frumuseţe de Elena din Troia. Am vorbit vrute şi nevrute, iar ea, proaspătă şi splendidă preparatoare doctorandă a facultăţii pe care o absolvisem amîndoi, m-a băgat definitiv în ceaţă îndrugîndu-mi mai bine de două ore, după ce aflase că şi eu m-aş îndeletnici, de felul meu, cu scrisul, tot felul de chestii despre textul îndrăgostit la Roland Barthes şi la nu mai ştiu cine. Şi nu c-aş fi eu ăla genialul de nu mai pot care se aia pe ea de tradiţie literară, Doamne fereşte! Pur şi simplu, încă mai căutam, în clipa aceea precisă şi decisă, un final la povestirea pe care ţi-am arătat-o, şi mai bine n-aş fi întîlnit-o, deşi, în cu totul alte împrejurări, probabil că m-ar fi sedus cu uşurinţă: doar că mă nimerise în faza de manie creatoare, cînd nu mai văd în jur nimic altceva, tu mă cunoşti deja destul de bine, păi nu? Scriu cu pasiune la intervale largi, după care îmi piere cu desăvîrşire orice interes pentru practica literară, cînd nu mă contest cu totul, ca într-o adevărată psihoză maniaco-depresivă. M-am despărţit de frumuseţea ei caligrafică şi cu referinţe culturale îndreptîndu-mă spre tine şi răsucind în minte diferite finaluri posibile. În cele din urmă, rămăsesem la cel pe care ţi l-am povestit, nemaigăsind, scriitorul din mine, suficiente resurse şi motivaţii să-l mai scriu. Deci cam aşa ar fi trebuit să se continue povestirea mea, dacă n-am fi rămas blocaţi de-adevăratelea în lift, cu doar o zi înainte, şi dacă în cele din urmă nu s-ar fi întîmplat inevitabilul - atît de răbdător şi de sadic înainte vreme; dacă nu ne-am fi trezit în cele din urmă în ipostaza care ne refuzase de-atîtea şi-atîtea ori pînă atunci: făcînd dragoste.
    Nu ştiu pînă la urmă ce anume prefer, sau ce anume ai prefera tu.
Cred că în clipele de faţă mă gîndesc mai degrabă, chiar înainte de a termina, la fantasticul care ni se mai întîmplă din cînd în cînd, dacă izbutim să nu sîcîim din cale-afară geniul bun şi literar al vieţii.
    Habar n-am cum şi dacă să termin pînă la urmă povestirea, sau...
...Dar bănuiesc că sărutările tale nebune şi tot ce-a mai urmat după aceea reprezintă cel mai bun răspuns pe care se pare că-l meritam. Şi singurul final pe care proza de faţă recunoaşte cu sfială (!) că-l merită.

    N. A. Orice asemănare cu realitatea viitoare e întrutotul de dorit. La data publicării acestui text totuşi nu au existat, în mod cu totul surprinzător, raporturi fizice intime între autor şi prototipul său feminin, fapt care a încurajat creaţia în sine, de unde mulţumirile celui dintîi (care încă speră că orice modest sacrificiu pe altarul creaţiei nu e inutil).

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)