AM VRUT SA STIU DE UNDE-I LUMINA

DRAGOS-BOGDAN SUCEAVA

   Atunci cînd Maria Cremene a nascut un prunc cu doua capete si patru mîini, tot satul s-a speriat de moarte, calculînd ca anul 1980 trebuie sa însemne sfîrsitul lumii. Copilul a apucat sa traiasca doua ceasuri. A deschis catre lume doua perechi de ochi cumplit de mirati, a dat din mîinile lui ca niste aripioare de crap o buna bucata de vreme, apoi s-a stins fara macar a scînci sau a scoate vreun sunet catre lumea aceasta. Peste doua luni vara Mariei Cremene, care era de-o vîrsta cu ea, a fost si ea sa nasca. De data asta copilul care a venit pe lume a fost atît de înspaimîntator încît moasa a izbucnit în tipete de groaza, l-a lasat între asternuturi si a rupt-o la goana prin sat, închinîndu-se. Poate c-o fi neamul acela blestemat, ziceau oamenii. Poate li s-a stricat sîngele asa de rau încît au ajuns sa nasca lighioane, nu oameni. Ies la lumina zilei, traiesc doua ceasuri, apoi se sting fara a plînge ca toti copiii. Pentru ei nu se afla nimic în lumea asta nici de vazut, nici de plîns. Veneau sa tulbure oamenii - apoi se duceau nebotezati în lumea lor.
    De fapt în anul acela nu s-a nascut în sat nici un copil normal. Din cele sase nasteri, fara a pune la socoteala cele opt lepadari de prunci pe care nimeni nu le-a provocat si nimeni nu le-a putut întelege, nici una nu a adus pe lume un pui de om cu doua mîini, cu doi ochi, cu doua picioare si un singur cap. În fiecare duminica biserica se umplea de oameni tineri îmbracati în straie de doliu, care plîngeau înaintea altarului si se temeau în rugaciunile lor ca în curînd cele sapte peceti se vor desface si va scrie cu sînge pe cer.
    Atunci cînd Ioana Cremene, alta vara a femeii care traise cea dintîi nefericirea unei nasteri absurde, a adus pe lume un prunc cum sînt pruncii de cînd lumea, tot satul se strînse la ei la poarta, sa-l vada pe cel mic si sa se bucure cu totii de dezlegarea de sub blestem. Cu obrajii rosii, cu ochii albastri pe jumatate închisi, cel mic plîngea de ofilea iarba. Oamenii au rîs, s-au bucurat. Tatal pruncului a scos din beci butoiasul cu palinca si l-au desfacut acolo, în curte. Au baut. S-au îmbatat atît de tare încît au început sa se sperie unii pe altii printre umbrele ce li se nazareau în miez de zi, facînd pe monstrii.
    Cînd copilul a tacut, au tresarit cu totii. S-au scuturat din betie, s-au speriat de moarte. Au navalit unii peste altii în odaia lui, sa vada ce i s-a întîmplat.
    Adormise. Ca un pui de om fericit ce era, înainte de a se rataci si a zabovi la lumina zilei o întreaga viata, se odihnea. Era zdravan si obrajii lui aratau sanatate.
    Dupa doua luni, în timp ce tata-sau amesteca jarul în soba si mama-sa cîrpea o camasa, cu o voce abia auzita pruncul a întrebat:
    - De ce azi s-a înserat asa devreme?
    Spaima lor a fost atît de mare încît au trimis numaidecît sa vina parintele, cu cartea si tamîia lui, ca sa citeasca copilului.
    - Dar n-am nimic! a protestat el.
    Parintele Dimitrie nu mai vazuse niciodata prunc care sa vorbeasca înainte de botez, si în ceaslovul cel cu Vietile Sfintilor aceasta nu era defel una dintre minunile întîlnite în lumea crestina.
    - Da, parinte, a zis pruncul, am auzit ca nu se întîmpla.
    Glasul lui era slab, abia de înteles, dar timbrat cu o siguranta pe care n-o au nici cei maturi.
     - E adevarat, parinte, a zis pruncul. I-am ascultat pe ai mei vorbind si de la ei am prins.
    Era peste masura de întelept, ca si cum s-ar fi nascut deja batrîn, deja întelegînd toate lucrurile vietii. La sase luni cunostea toata lumea din sat, avea scurte dialoguri politicoase cu fiecare om în parte si facea, atunci cînd se strîngeau lînga leaganul lui mai multe persoane, glume al caror spirit îi facea pe toti sa mai uite de necazuri, ca si cum vorbele lui i-ar fi transformat pe toti în copii.
    Pe atunci l-au intrebat care ar vrea sa-i fie numele si el, rîzînd, le-a raspuns ca de-ar fi întrebati pruncii, nici unul dintre ei n-ar dori nume. Au prea mare departare de cuvinte. Asa ca, i-a rugat el, nu ma numiti în nici un fel, deocamdata.
    Iar cînd taica-sau a pierdut cheile de la pivnita, de fata cu numeroasele rude ale mamei sale, pruncul i-a spus:
    - Le-ai lasat în hambar, în cuiul de la grinda. Du-te si ia-le de acolo.
    Pruncul nu fusese niciodata în hambar si nimeni nu-i pomenise vreodata de cuiul acela. N-au înteles cum a facut asta, dar au priceput ca are darul înaintevederii. De aceea, aflînd ca poate gasi fara gres toate obiectele care s-au pierdut vreodata pe cuprinsul muntilor, au început sa-l înconjoare cu întrebari. Unii au vrut sa stie unde e gura pesterii în care se afla ascunsa comoara haiducilor fugiti catre munte din calea poterii lui Caragea-Voda, altii au vrut sa afle poteca unde-si pierduse inelele pe vremea rascoalei boieroaica Stirbey, în timp ce oamenii cei mai simpli nu vroiau decît sa li se spuna unde sa-si sape fîntîna în curte sau unde sa-si dea copiii la scoala, la oras. Pruncul le dadea tuturor cele mai bune sfaturi, iar de era vorba de ghicitori încurcate ale destinului, raspunsurile lui erau fara gres. El a provocat în felul acesta venirea camioanelor blindate ale armatei pentru a verifica daca în pestera cu gura acoperita de o lespede nu se afla cumva o comoara care ar fi trebuit luata în proprietatea statului. Cufarul ce se afla acolo era plin cu pietroaie de pîlnie si burduf, dintre cele socotite moderne la 1848, iar zvonul despre inelele boieroaicei s-a dovedit a fi pura fantezie. Cuvintele pruncului si zvonurile despre spusele sale adusesera în sat mai multa vînzoleala a armatei si securitatii decît se petrecuse în anii '50, pe vremea cînd arestasera jumatate din partea barbateasca a satului ca sa-i interogheze despre cei ce, înarmati, se ascund în munti si asteapta sa vina americanii. Prin sat se vînturau masini blindate ale armatei, de teren, venite de la baza militara din munte, de la Dragoslava; masini de oras, negre si cu numar mic, venite de la Bucuresti; salvari dotate cu camasi de forta si gardieni priceputi, toate aceste naluci gata sa ridice pe orice satean ce ar fi spus ca da crezare profetiilor unui prunc.
    Satenii îl credeau cu totii. Doar acea siretenie pe care n-o au decît ei, acel fel de a glumi si de a spune pe jumatate adevarul, doar aceste strategii elaborate i-au salvat pe toti în decursul examenelor psihiatrice, interogatoriilor si testelor cu detectorul de minciuni la care a fost supusa toata suflarea satului. Era pe vremea cînd Partidul se lupta la Bucuresti cu membrii asa-zisei secte transcendentale, ale caror obiective greu de imaginat erau exact acele minuni pe care le înfaptuia fara de gres si fara nici un efort pruncul.
    În vremea aceea el a învatat sa scrie si sa citeasca într-o dupa-amiaza de joi, cînd cineva uitase lînga leaganul lui ziarul Scînteia. Pe baza unor deductii extrem de rapide, a înteles ca între lumea cuvintelor si pozele cu secretarul general al partidului exista legaturi care pot fi repede întelese. Cu adunarea, înmultirea, extragerea radicalului si logaritmul neperian a fost mult mai simplu pentru ca a descoperit într-o luni dimineata, uitat pe masa de tatal sau, un manual rupt si scorojit al muncitorului forestier, unde se calculau cantitatile de metri cubi de lemn dupa circumferinta si lungimea copacilor taiati. Pîna la vîrsta de doi ani ajunsese de departe omul cel mai respectat din sat, asa încît atunci cînd doi tineri care se iubeau vroiau sa se casatoreasca de la el veneau sa ia binecuvîntarea.
    Îl întrista peste masura cînd îi vedea cum se iubesc, se doresc, si cum în nici un an ajung sa dea nastere unui pui de monstru care nu traia decît cîteva ceasuri. Îsi muncea capul cu întrebarea despre nasterea atîtor prunci loviti de blestem si nu putea înca spune de ce de la nasterea lui în sat nici o alta nastere normala nu se mai întîmplase.
    Parintii lui au devenit tare îngrijorati atunci cînd au vazut si înteles ca el avea virtutea lacrimilor. Plîngea nopti întregi pentru suferintele altora. În plus, se dovedi ca picioarele nu-l ascultau, erau moi si în loc sa creasca ele se chirceau pe zi ce trece, pîna în ziua cînd le fu clar tuturor ca nu va putea umbla niciodata si ca toata viata si-o va petrece în leagan, în scaunel sau în carut.
    El era cel mai putin afectat de asta. Cei din jur îl ajutau ori de cîte ori era nevoie iar Ioana, mama lui, statea totdeauna aproape ca sa-i slujeasca cum numai unui domn. Pruncul întreba de acum despre toate: despre mersul celor politice, despre cîti miei au fatat anul asta oile fata de anul trecut, despre manualele de trigonometrie si fizica nucleara care se gasesc în comert, despre romanele S.F. care pot fi citite la biblioteca sateasca, despre previziunile asupra viitorului ale lui Arthur C. Clarke sau Alvin Toffler (despre care într-o vreme presa începuse sa scrie pe larg), despre sanatatea lui Leonid Brejnev, care se pare ca s-a subrezit cu vodca. Toate aceste întrebari ale sale, toate rugamintile lui de a-i aduce radio si ziare si carti, pîna în ziua de duminica în care îl sarbatoreau cu totii, rude, veri si verisoare, pe el, care împlinea doar trei ani. Statea în capul mesei, lasat pe bratul stîng, cînd deodata facu semn cu mîna si spuse, livid:
    - Niciodata în satul nostru nu se vor mai naste copii normali.
    Se facu o liniste ca de biserica. Cîteva femei, dupa clipa de stupefactie, au izbucnit în plîns.
    - Nu e vina noastra, continua el. Nici a vrajilor, nici a descîntecelor, nici a blestemelor.
    Le povesti apoi cum în a doua jumatate a anilor '60, dupa vagul conflict ideologic dintre comunistii români si cei sovietici, armata româna primise ordin sa faca depozite de materiale radioactive care sa scoata, la nevoie, România din orbita de influenta militara sovietica. Laboratoarele patriei le-au produs, în mare secret, cu atîta exces de zel încît reziduurile operatiunilor precum si produsele finite au sfîrsit în cantitati mult mai mari decît s-ar fi imaginat vreodata. Generalii au gasit solutia: totul se va stoca la baza militara de la Dragoslava, într-o pestera naturala, amenajata special pentru scopuri militare. De acolo s-a întîmplat si s-au scurs elemente radioactive în pînza freatica ce alimenteaza toate fîntînile satului si de aceea copiii ce se nasc nu par a fi veniti pentru aceasta lume, ci pentru alta.
    Le-a spus toate aceste lucruri trei zile înainte de a se stinge, palid si împacat, fericit de a fi înteles teoria cea mai moderna despre mutanti si despre efectul radiatiilor asupra fiintelor vii, dupa ce deslusise cel mai mic detaliu al tainei nasterii sale si dupa ce simtise ca singurul lucru care face ca lumea aceasta de erori sa aiba sens este dragostea. S-a stins la doi ani dupa ce gospodarii armatei au decis sa desfaca pe piata ciupercile de excelenta calitate din ferma anexa a unitatii militare Dragoslava. Erau dulci ca mierea si pline de substante hranitoare, erau ieftine, cresteau teribil de repede si erau avantajoase economic. În fiecare zi sute de kilograme de ciuperci cum nu sînt decît pe la noi cresteau în serele fermei. Camioanele le încarcau în zori si pîna la orele zece le aduceau, proaspete, în pietele din Sibiu, Brasov si Bucuresti. Atunci s-au publicat cele doua tratate celebre în arta culinara, lucrari de renume mondial: Preparate traditionale românesti pe baza de ciuperci de munte.

Prima versiune publicata în Luceafarul, numarul 13/1996. Prezenta versiune, cea definitiva, a fost realizata în mai 2000. Postata pe web pe 26 mai 2000.

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: În lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

visitors on asalt sites