MIRCEA TUGLEA

PRIMAVARA

    Daca te uiti chiar acum pe fereastra, o poti vedea pe Cerasela traversīnd strada, cu aerul ei nehotarīt ce o īnsoteste mai mereu, atunci cīnd povesteste un banc, sau, dimpotriva, cīnd fumeaza gīnditoare cu ochii-n tavan, crezi tu. Acum se opreste pe marginea trotuarului, ca si cum n-ar sti īncotro sa o ia, bate din picior, stīrnind praful cu pantoful ei negru, apoi ocoleste rondul de flori. Tarabele se īnsiruie cuminti īn preajma intrarii īn parc, “ce tupeu”, se aude vocea unei doamne, indignata de goana tiganusilor prin multime. Cerasela trece absenta prin magma cotidiana, īi mai zaresti, īn graba, doar sapca cea verde īnclinīndu-se deasupra unei tarabe cu carti. Privirea īi aluneca cu īncetineala peste copertile lucioase, si īntr-un sfīrsit se opreste la o hīrtoaga frantuzeasca, mirosind a scrin vechi. Īntreaba cīt face, “atīt de putin?”, se mira, o ia si, cu pasul lenes, intra īn parc, rontaind niste biscuiti. Tu stii ca afara e cald, ca vīntul bate rascolind prafurile iernii, dar Ceraselei nici ca-i pasa, se aseaza pe o banca ratacind cu privirea prin copacii goi, scrutīndu-le radacinile. Deschide cartea apoi, titlul nu se vede si nici ea nu-l īntelege complet, “franceza mea de balta”, īsi spune. Se agata de niste cuvinte cunoscute, desluseste o pagina, pīna cīnd un cīine vine līnga banca ei, ridicīnd piciorul din spate. “Uf”, zice ea, īnchizīnd cartea, “ia si manīnca, mai bine”, si cīinele īntinde botul lacom spre pachetul de biscuiti, tu īl vezi. Cerasela mai rataceste un pic pe aleile īntortocheate, ajunge līnga o cladire cenusie si se reazama de zid, citind. Īncepe sa īnteleaga, se īnfioara si, īn aceesi clipa, aude gemetele castanului, care-si leagana īncet crengile īn vīnt, aproape plīngīnd, “cum seamana”, īsi spune. Si iat-o pe Cerasela īncercīnd sa alunge cu mīna o frunza ce, purtata de curentii de aer, i se lipeste ascultatoare de obraz, “nici aici”, ofteaza. Aseaza frunza īn buzunar, apoi merge de-a lungul zidului, de parca s-ar prelinge pe-alaturi, pīna cīnd deodata vede sageata si se lasa purtata de vīrful ei ascutit. Paseste, īmpinsa de vīnt pe la spate, si, īn sfīrsit, ajunge īn fata unei usi. O deschide si-n cadrul īntunecat tu nu poti vedea decīt scīnteierea unui mīner de alama, pe care Cerasela apasa si iat-o īnaintīnd īncet pe culoarul cenusiu, “nu se mai termina”, spune. Bījbīie, se īmpleticeste, pīna cīnd deodata īsi simte cotul izbind īntr-o alta usa, din lemn gravat, īmpinge cu umarul si īntregul cadru se roteste. Lumina irumpe, tu clipesti, esti orbit, dar Cerasela, cu mīna la ochi, face un prim pas, “cīta lumina”, gīndeste, privind dungile stralucitoare care i se strecoara printre degete. Īn cele din urma coboara palma, pipaindu-si cartea de sub celalalt brat, īnainteaza, soarele straluceste īn mijlocul salii rotunde, cu banci asezate īn semicerc, “ce-o fi aici?”, se īntreaba ea mergīnd spre fereastra. Se vede o curte interioara, īmprejmuita de ziduri īnalte, fara fisuri, Cerasela priveste īn jur nedumerita, “macar e liniste”, spune, asezīndu-se īntr-o banca si deschizīnd cartea, care o izbeste cu mirosul ei statut, Parcurge cu īncetineala cīteva pagini, “ce naiba”, se īntreaba, tu te īntrebi, dar iata ca da peste o fraza scurta, aproape un vers, pe care o recita de mai multe ori, minunīndu-se de armonia ei melodioasa, “oho”, spune. Apoi, cu spinarea nemiscata, continua sa citeasca, nu stii cīt timp, si cuvintele vin sa se dezvaluie īn fata ochiului ei cu sensuri alese parca īntr-anume, “asa”, exclama din cīnd īn cīnd ea aprobator, “frumos”. Da paginile una dupa alta, īn extaz aproape, si pletele-i negre tresalta īn ritmul rīndurilor, “stiu”, zice, īntr-un sfīrsit. Se ridica, un zīmbet toata, si tu o vezi cum desface bratele īn necuprindere, i se pare ca a īnteles , ca a vazut esenta lumii, o privesti si te izbeste īn ochi frumusetea ei. “Ce minunat”, spune ea uitīndu-se la soare, coborīnd bratele, apoi īnfundīndu-si pumnii īn buzunarele hanoracului, se īntinde, si odata cu ea si stofa hainei. Da peste frunza, “ce minunat”, repeta, o scoate si o mīngīie, frunza e verde si arzatoare, “a venit primavara”, spune Cerasela si deodata se simte ea īnsasi primavara, iarba, frunzele. Se urca pe banca, “am venit”, striga, tu o vezi cum paseste peste lemnul scorojit, pīna ajunge līnga fereastra, “repede”, īsi zice, sarind. Īn curte e lumina, nimic n-are umbra, “eu sīnt lumina”, gīndeste Cerasela īntinzīndu-se pe asfalt, drept īn mijlocul curtii. Aseaza frunza pe piept, īntre sīni, īnchide ochii, aproape beata, si tie ti se pare? sau vezi cum frunza se vestejeste, apoi īnverzeste din nou, timpul trece. Īn cele din urma, Cerasela simte cum o mīna puternica o apuca de haina, de stofa aspra, si o ridica apoi īn capul oaselor, “mai traiesti?”, o īntreaba. Deschide ochii si vede un barbat privind-o, “ce se īntīmpla?”, spune, el zīmbeste usor si nu raspunde, o trage doar de sub celelalte corpuri. Haina ei e patata de sīnge, o dor coastele si deodata īsi da seama ca de undeva, de līnga ficat, īi curge īncet, lipicios, propriul sīnge, “Doamne”, zice. Barbatul o priveste mirat, se opreste si īi ridica barbia cu mīna, “cum te cheama?”, ea īnchide ochii din cauza luminii arzatoare, “Rahela”, raspunde. E īnconjurata de trupuri īnsīngerate, vede acum, īsi īntoarce capul catre barbatul īn halat alb, “tot un drac”, zice el, cu privirea acum aspra, “haide”. O trage de umeri, asfaltul īsi īnfige ghimpii īn carnea ei, coastele īi zvīcnesc, tipa, “gura”, spune celalalt, si cu o zmucitura puternica o arunca peste prag. Ea se rostogoleste pe podea ca un bolovan, si īn spatele ei barbatul īncepe sa rīda, privind tīmp fīsia de matase ramasa īntre degate, pe cīnd Rahela īncearca sa se ridice-ntr-un cot. Īsi da seama ca el are ochii aprinsi, cum sta, rezemata īn cot, sīnul ei se iveste, gol, de sub camasa rupta, printre faldurile hainei, “nu”, spune, degeaba. Barbatul o ridica, parcurge amfiteatrul cu ea īn brate, si cum capul Rahelei atīrna, pe spate, ea vede astfel sala rasturnata, cu bancile īn tavan si, lipite de ele ca sa nu cada, mortii aliniati, cu stea galbena īn piept. Dar totul se clatina īn ritmul mersului, barbatul o aseaza pe catedra si o dezgoleste, evitīnd rana, “mmm, jidancuto”, zice el admirativ. Apoi īsi dezbraca halatul ramīnīnd īntr-o camasa verzuie, si Rahela abia īl mai simte īnfigīndu-se-n ea, se lasa linistea, coastele rupte se pulverizeaza īn mii de directii, acoperind lumea cu magma lor osoasa, cu albul lor neīnchipuit. Rahela nu mai aude gīfīitul barbatului, nu-i mai prinde spasmul, vede cum mortii coboara din tavan si aprind lumīnari, iar flacara lor acopera totul, strapunge cerul. Cīnd flacarile īi cuprind parul, ea tipa, cineva, de departe, fumeaza murmurīnd satisfacut, “Rahela, hai?”, “hai, trezeste-te”, o scuturi tu īnfricosat de tipatul ei neomenesc, ce mai pluteste īnca īntre zidurile curtii. Ea deschide ochii, te priveste cu ochii īncetosati, nu te recunoaste, zīmbeste, “am visat”. Se ridica anevoie, īsi pipaie coastele, apoi te īntreaba, “cine esti?”, tu nu stii ce sa raspunzi, dar ea deja nu mai asculta, a sarit pervazul. “Cerasela”, strigi, dar ea, cu pasul repede, strabate amfiteatrul, iese pe usa. O urmezi prin culoarul īntunecat, bījbīind, si abia de gasesti iesirea, usa spre real. Te īntīmpina iarasi vīntul, praful pe care īl ridica pīna spre ochii tai, si, orbit o clipa, n-o poti zari pe Cerasela decīt atunci cīnd ea a iesit deja din parc. Merge atīt de repede īncīt esti nevoit s-o urmaresti īn fuga, si alergi īnnebunit dupa ea, vrei s-o opresti, dar cīnd tu ai iesit din parc, Cerasela e īn mijlocul strazii, traversīnd. “nu”, spui, “nu acum”, dar o masina s-a napustit spre ea, o izbeste aproape cu satisfactie, si trupul īi zboara cītiva metri prin aer īnainte de a cadea pe asfalt. “Doamne”, īti zici, mai rasufla, alergi īnspre ea si o vezi cum se zbate, īn jurul ei s-a facut cerc, multimea se īnghionteste si-njura ca sa vada, “scoate-ma de sub mortii astia”, sopteste ea prinzīndu-te de mīna. Apoi, cu o tresarire, īncremeneste, tu īncerci sa-i pastrezi mīna īn palma ta, sa o īncalzesti, dar īn zadar, ea se desface lasīnd sa se vada, strīnsa īn pumn pīna atunci, frunza cea verde. O iei, te ridici, īn jur e liniste si multimea a-ncremenit, privesti la soare si deodata stii ce vei face. Vei trece printre oamenii nauci la fel cum, odinioara, ea trecea prin magma zilei, vei regasi amfiteatrul si, asezat īntr-o banca stralucind īn lumina, vei citi, cu frunza strīnsa īn pumn, cartea neterminata, tu stii. Iar ea va fi līnga tine, ea va fi primavara, lumina si iarba, cum īntotdeauna a fost, īti vei sopti privind prin fereastra atunci.

 

CĪNTEC PENTRU PANTOFI

    Stai īn balcon pe-un mic scaun verde si nu privesti la orasul īnca-adormit, ci la pantofii vechi pe care i-ai īmprastiat īmprejurul tau. Crema de ghete sclipeste īn cutia deschisa, peria zace alaturi, dar tu continui sa rascolesti gīnditor cu mīna prin maldarul de pantofi. Iata-i pe cei gri, care te-au strīns īngrozitor cīteva luni, pentru ca apoi pielea lor sa se labarteze, īnvinsa. S-au scīlciat de tot, dar tu i-ai mai purtat o vreme, fie si numai fiindca īti placea tropaitul lor ferm pe asfalt. Cele doua perechi, identice, pe care le-ai luat la gramada, mirat de pretul lor. S-au uzat fiecare altfel, doar tu poti observa asta. Primii au pe alocuri cusaturile rupte, si-n interior colturi de piele ce-ti destramau, pe vremuri, ciorapii. Īi mai īncalti si acum, īn amintirea aerului cinic pe care ti-l dadeau pantofii astia īn combinatie cu blugii cei negri. A doua pereche, īnsa, se leaga si azi īn mintea ta de pantalonii kaki, cu buzunare adīnci, īn care banii zornaiau. Acei pantaloni, un pic cam lungi, acopereau cu faldul lor siretul ferfenitit al pantofilor, si cīnd mergeai se mai vedea din ei doar bombeul arcuindu-se-n sus. Surīzi la amintirea acelor zile, īti mīngīi pantofii si te apuci, foarte-ncet, sa-i descīnti cu peria. De jos, din strada abia trezita la viata, urca la tine, patrunzator, cīntecul unei cersetoare. E un cīntec fara cuvinte, o lalaitura spontana, care īti sfredeleste mintea si te goleste apoi de orice gīnd. Asculti cīntecul, si mīna-ti īnvīrte peria īntr-un dans mecanic īn jurul pantofului, care luceste din ce īn ce sub praful subtire. Latul talpii īsi recapata primul culoarea, neagra si vesela, apoi restul pantofului se iveste si el, triumfator, sub apasarea periei. Lustruiesti. Cīntecul e acum tīnguitor, fara pauze, īnvaluind dimineata, gradīnd-o. De cīteva zile, cīnd ochii-i deschizi īn zori, auzi acelasi cīntec izbucnind, apoi, cīnd te speli cu apa rece, el te acompaniaza. Odata-ai privit-o atent pe cersetoare, de la-naltimea balconului. E tīnara, absenta, si ti se pare, sau negreala fetei aduce-a machiaj? Gīndind asa, perii, aproape cu duiosie, pantoful din mīna ta, sau poate mīna din pantoful tau, fiindca tii mīna īn pantof pentru a-l lustrui. De fapt perii o epiderma neagra, pe care-o īncalti spre a nu te rani, īn care intri īncetul cu-ncetul. Si bratul tau seamana cu un picior mic, feminin, īnvaluit īn dresul de matase al umbrei. Īl mīngīi, cobori spre taietura din mijloc, unde-ar trebui sa fie siretul, si nu gasesti decīt niste degete mici, frematīnde. Brusc, cīntecul se termina, de jos mai auzi, prin rezonanta ciudata, doar bolboroseli īn soapta, vraji poate. Si simti, īn vazduhul limpede, ca-ntr-un dans al memoriei, cum femei de ceata-ti īncalta pantoful, si degetele lor zvīcnesc sub mīngīierea ta. Iata-l, īntr-o seara de demult, cum se lafaie-n piciorul unei femei pe care-ai dorit-o cīndva, si la care-acum privesti, zīmbind, ca la propria fiica. Mergeti la un chef, cei din jur va cred o pereche potrivita, un cuplu oarecum perfect, dar tu stii ca nu e asa, ea de asemenea stie. Nu-ti plac pantofii ei, si nici cum, deasupra acestora, fīlfīie faldurile de matase ale unei fuste pantalon. Luati tramvaiul, si-n timp ce urca scarile de tabla īi vezi, din spate, parul negru sclipind īn lumina reclamelor. Coborīnd, īi prinzi mīna, si ea si-o abandoneaza fericita līnga bratul tau. Dar, la chef, īn timp ce īti gusti coniacul, pantofii cei negri si-au gasit partener pe masura, si nu se mai despart unii de altii pīna dimineata, conversīnd pe limba lor. Īnca mai au de vorbit la plecare, merg īn cadenta, pe cīnd tu rasufli aerul diminetii cu senzatia ca ceva din tine s-a rupt, ca fiica cea zvapaiata si-a gasit un alt tata. Dar viziunea se destrama, si-n locul ei, suprapunīndu-se peste glasul soptit al cersetoarei, auzi vocea acelei profe oachese, cu parul tuns scurt, baieteste. Vorbeste privindu-te, fiindca tu o contrazici deseori, si prosteste, doar pentru a-i dizolva suficienta. A prins o teama ascunsa de tine, si-n timp ce preda īti cerseste parca o aprobare, un semn. E tīnara, absenta, si, la fel ce si cealalta, bruneta. Īntre voi s-a creat o comuniune tacita, un schimb amoros, o placere. Diferiti īmpreuna. Acum te īntreaba si nu stii ce sa raspunzi, privirea ta neatenta nimereste pe pantofii ei. Sīnt aceiasi pantofi cu taietura-n mijloc, ortopedici aproape, de care te-ai despartit īn dimineata racoroasa. O privesti, ea tocmai īti cauta īn ochi aprobarea, dar ochii tai, acum curiosi, īi exploreaza trupul. E o aprobare mult prea puternica, ea simte, si cu un gest instinctiv īsi acopera genunchii, tragīnd de fusta. Dar ce folos, pantofii cu taietura stralucesc mai tare decīt un īntreg trup gol. Surīzi cu crispare, iar ea, la rīndu-i se destinde, caci te-a īnvins. N-ai mai vazut-o de-atunci purtīnd pantofii cei negri, desi ai urmarit-o. Ei sīnt unici, sīnt stranii, fac piciorul dizgratios si infirm. Nu se conformeaza fantasmei, n-au ritm. Te crispezi iarasi, pentru ca-n tine intra-acum descīntecele cersetoarei, monotone, te napadesc, si te transporta apoi īnlauntrul unor viziuni cetoase, īntretaiate. Iata-te īntr-o dupa-amiaza, la biblioteca, citind pe rupte. Īntorci paginile grabit, de parca te-ai apropia astfel de īntelesul prim, pīna cīnd o vezi pe ea, aceeasi si alta, pasind cu īncetineala printre banci. Te saluta cu un zīmbet usor, īi raspunzi īncurcat si te reīntorci la carte. Īnsa-acum cartea nu-ti mai spune nimic, frazele sīnt īntortocheate si fara-nteles, fiindca simti undeva īn spate, prezenta ei, insinuanta, stranie. Stii īn orice clipa ce face, cīnd īntoarce pagina si cīnd se gīndeste. Acum, de exemplu, īsi noteaza ceva, mīzgaleste, acum se uita la ceas. O simti, ridicīndu-se, cu cartea sub brat, venind spre tine. Pleaca, si pe strada n-o sa se sprijine de bratul tau, povestind cine stie ce. Īi urezi deci, cu tonul tau cel ironic, drum bun, si-asa o ranesti fara voie, īti spune. Cobori ochii, si deodata īi vezi pantofii, cuminti, unul līnga altul, aceiasi pantofi cu taietura, aceiasi si altii. Te privesc si ei mirati, neīntelegīnd de unde vine tulburarea asta subita. Nici tu nu stii, īnchizi ochii-n timp ce ea se īndeparteaza, si-i mai zaresti doar, din spate, reflexele parului negru, sclipind īn lumina. De-ai īntelege macar, atunci ori acum, cum te-nconjoara coincidentele, cum te scufunzi īn plasa lor stranie, altfel, cum ritmezi odata cu ele. Cum juisezi si tresari. Vrajile cersetoarei au īncetat, si-o tacere de fum umple balconul, īnoti īn fantasma si-n apa ei clara. Orasul s-a trezit, oamenii misuna, cu totii asemenea, fīsīind pe asfalt. Si brusc, īti arunci pantofii peste balustrada, c-o dulce frenezie, laolalta cu toate amintirile despre ei, toate locurile unde au fost. Se īnvīrtesc prin aer, ca un stol de pasari nauce, apoi cad pe caldarīm si se sparg. Se sparg īn tandari femeile pe care le-ai iubit, oachesele femei, ramīi numai tu, sus, īnvaluit īn viziune, ca sub o patura, ramīne jos cersetoarea care nu cere, ci da.

 

 

© ASALT ASSOCIATION

Nota: Īn lipsa altor precizari, drepturile de proprietate asupra textelor sau graficii publicate apartin autorilor.
(As no other details are given, the copyright of the texts or graphic work printed here belongs to their authors.)

Altair Net
 visitors on asalt sites

Observator